Satul Socialist, noiembrie 1969 (Anul 1, nr. 156-181)
1969-11-08 / nr. 162
Mr. 162 — Sîmbătă 8 noiembrie SATUL SOCIALIST foaie . lllllll •m m- PENTRU INIMA M IN TE ____________________________________________________ Liniştea pămintului Miresmele mâ leagănă, din ape pădurile bătrîne-mi urcâ-n pleoape. In somnul meu se tinguie copacul. In frunze, timpul îţi adună veacul. Simt scutul dintre tabere adverse, crater ce nu vrea lava sâ-ţi reverse. Tăcerea o prefac în diamante să ardâ-n oameni, să surîdâ-n plante. E-o linişte ce bubuie pe-orbite a limbilor de nimenea vorbite Ca un imens cristal cînd bate vîntul e liniştea ce spintecă pâmîntul. Sau poate omul, arbore, se-nvoaltâ fâcînd din inimă o daltă Şi-atunci cînd punem degetul pe linii simfim ce viu e sîngele luminii. ION POTOPIN Urmaşii lui Colibaba In spaţiul în care gestul e înclinat în ecou şi ecoul prelungit în lut, în casa în care se întocmesc linişti îndoielnice, am întîlnit pe urmaşii lui Colibaba : Neculai fiul, Constantin tatăl, Marcel şi Florin, nepoţi. La margine de Rădăuţi, pe strada Lungă nr. 8, judeţul Suceava. Olari din tată în fiu şi neam din neam de olari, au zămislit vase sacre deprinse pe Ceremuş, împînzind Bucovina cu argila lor plină de frumuseţe. Ţărîna ursuză şi mută, huma densă, cenuşie din toloace s-a întîlnit cu harul mîinilor lui Colibaba şi a ieşit metaforă nouă. Stau şi-l privesc pe bătrîn, înconjurat de fiu şi de nepoţi. Cu răchieşul în mîini, cu picioarele pe roată, dînd vîrtelniţă acestei legendare îndeletniciri. Ceramică ? ...Simplă argilă !... Deshumată cu sapa, cu paşnicul tîrnăcop din împrejurimile Rădăuţiului, ca odinioară înaintaşii pe Voitinel, Vicov, Marginea, Suceviţa, Moldoviţa, Arbora, Păltinoasa de lîngă Humor. Numită şi mai simplu : Roşu de Rădăuţi, ca odinioară Albastru de Voroneţ ! Adusă cu carul, cu coşurile, cu covata, cernută de copii cu mîinile. Amestecată cu apă, călcată cu picioarele, frămîntată, dospită, ferită de soare, adumbrită. Purtată pe brațe, pritocită în bulgări atît cît ai... împleti un cozonac. Apoi învîrtită pe roată, descîntată în alint de degete și căuş de mîini, în poezia învăluitoare, caldă, — creator. Zbicită din nou pe scîndură, ghilită cu angobă (caolin), apoi din nou zvîntată, dată cu ceară, ondulată cu silex ori împestriţată cu cornul plin de culori, grafitată şi smălţuită cu plumb, apoi arsă o dată sau de două ori, glazurată şi arsă încă o dată, în flacăra molcomă, constantă, mă rog, cam aceasta ar fi ...vestita „pîine“ ceramică de Rădăuţi ! De peste 50 de ani mîinile cunoscutului septuagenar modelează, înaripează lutul dînd farmec şi poezie spaţiilor de echilibru dintre motivele florale puternic stilizate, geometria policromă a cîmpului cu incidenţă directă în natura înconjurătoare. Şi imitaţiile zoo şi antropomorfe cerute de ceramica de Kuty, de Cuturi, de Coturi (Valea Ceremuşului) cum i se mai spune. Minunea asta se întîmplă în fiecare zi, o dată cu abandonul dintre solstiţii şi echinocţii, cu marele schimb dintre zilele lui mărţişor — april cînd pămîntul se dezgheaţă, pînă la sfîrşitul lui octombrienoiembrie cînd argila îngheaţă. Ca în zodiacul de pe faţadele ctitorilor Bucovinei, unde, în cîteva registre, olarii Moldovei îşi învîrt nestingheriţi roata. Cred că e şi Colibaba printre ei. De la olăria utilitară, cu artisticul primitiv legitimat strălucit în cultura noastră milenară, pînă la ceramica decorativă, toate sînt reprezentate. Prin urmașii lui Colibaba se reiau vechile forme ce s-au pierdut, ce făceau faima tîrgurilor de odinioară, iar azi împodobesc muzeele lumii, colindînd Europa, Asia, cele două Americi. Ceramică faimoasă cu transmutaţii fără egal, implicaţii de ordin artistic singular, numită onest : Rădăuţi, Marginea, Hurez, Oboga, Vama, Salonţ, Taura... Tanagra, Pădurea Neagră, de ce nu ? De mult ceramica noastră neagră (înnăbuşită) rivalizează cu vechile centre arhicunoscute în lume ! Idolii de Cucuteni, tabletele de Kuty, gînditorii de la Hamangia, cu ce sînt mai prejos decit statuetele Eladei, Romei, Spaniei, Africii ? Toate le găsiţi din plin în atelierele lui Colibaba, la Rădăuţi ! De două ori pe săptămînă, vajnicii continuatori ai meşterului se adună la muzeul din Rădăuţi, excelent dotat, unde deprind taina poeziei modelării înalte a argilei, zimţînd străchini şi oale cu arătătorul, uscîndu-le pe policioare, scăldîndu-le, în angolă, împestriţîndu-le cu glazură, zgîriindu-le pasta cu cremenea tradiţională, arzîndu-le în cuptoare, învederîndu-le lumii în expoziţii. PETRE JUCU Comori artistice „Gînditorul de la Cernavoda Statueta denumită „Gânditorul" de la Cernavodă continuă şi astăzi, după peste 5 000 de ani, să ne incinte şi să ne uimească. Autorul necunoscut din epoca neolitică, făcind parte dintr-o populaţie de cultivatori, a executat-o probabil sub influenţa regularităţii geometrice a ogoarelor şi brazdelor. De aceea mica statuetă (nu este mai înaltă de 10 cm) are o înfăţişare schematică, geometrică, dar expresia ei este foarte complexă. Bărbatul aşezat pe un scăunel cu patru picioare, asemănător celor folosite şi astăzi pe la ţară, îşi ţine capul sprijinit în mîini, care, la rîndul lor se sprijină cu coatele pe genunchi. Figurina de lut ars „Gînditorul", (asemănată cu capodopera sculptorului francez Auguste Rodin), descoperită lîngă Cernavodă în 1958, aparţine „culturii Hamangia”, care s-a manifestat pe teritoriul patriei noastre pe la sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n. în comparaţie cu alte opere de acest fel, din aceeaşi epocă, dar de pe alte teritorii, statueta de la Cernavodă (care are, de altfel, şi o „pereche" : „Femeie şezînd") se distinge printr-o tendinţă realistă rar întîlnită în acele vremuri îndepărtate. E. ROŞIANU „Gînditorul" de la Cernavoda (Muzeul Naţional de Antichităţi Bucureşti) Cărţi noi in librării LITERATURA • Ion Horea, CALENDAR (versuri), Edit, tineretului. • Cezar Baltag, ODIHNIA ÎN ŢIPAT (versuri), Edit, tineretului. • Mircea Ciobanu, EPISTOLE (proză eseistică), E.P.L • Mircea Radu Iacoban, O MASCA ÎN PLUS (schiţe), E.P.L. • Corneliu Ştefanache, ZEII OBOSIŢI (roman), E.P.L ISTORIE LITERARA • Augustin Z. N. Pop, MĂRTURII (EMINESCU — VERONICA MICLE) — ediţia a ll-a revăzută — Edit. tineretului. NU UITAŢI : în curînd veţi putea citi CALENDARUL SATELOR almanah editat de ziarul nostru Creatorul popular . M-a-ntrebat aseară... M-a-ntrebat aseară vintul De unde cules-am cîntul, Că vrea şi el să-l înveţe Timblînd seara prin fineţe. — Vîntule, cîntecul meu Să-l înveţi nu este greu. Eu l-am luat din deal, din văi, Din grinele strînse-n clăi, Din saivane cu mioare, Din livada dată-n floare, Din spicul rumen de soare. Culeasă de I. BRAGHEȘ de la Valeria Dumitraşcu din Cisnădie-Sibiu ION MUSCELEANU PORTRET DE FEMEIE S-a afirmat, şi pe drept cuvînt, că I. C. Vissarion continuă lotul celor mai expresivi povestitori de la noi, în linia glorioasă a lui Ion Creangă. Avînd o rară forţă verbală, adică puterea de a reproduce realitate, de a o însufleţi printr-un joc fără egal, în amănuntele unei memorii inepuizabile, autorul „Mîrlanilor“ avea şi marea însuşire de a-şi realiza, cu sclipiri de neuitat, povestirile, altfel spus, de a şi le oraliza, aducîndu-le în scenă şi făcîndu-le să trăiască. Mă duce gîndul la serile de la Costeşti, cînd sfătosul şi ghiduşul narator aduna în juru-i liota sa de copii, depășind duzina. I. C. Vissarion a avut norocul de a debuta în „România muncitoare", sub semnul descrierii în special a evenimentelor din 1907, cărora le sunt consacrate în mod direct două din scrierile lui mai reprezentative : piesa socială „Lupii" și micul roman cu titlu atît de propriu şi de sugestiv „Răsculaţii". Pornit să dezvolte cu precădere trei din dominantele plămadei sale dinamice : vioiciunea, viclenia şi erotismul, pe zugrăvitorul dramei răscoalelor din 1907 l-au salvat de pericolul alunecării în naturalism legăturile cu socialiştii de la „România muncitoare", influenţa exercitată de mediul sănătos redacţional, aspra învăţătură preluată şi îndemnul lăuntric de a depăşi instantaneul, unde el excela, înfăţişînd fauna pitorească a jandarmilor, popilor, cîrciumarilor, beţivilor şi leliţelor, eroi care de care mai pofticioşi la bunurile materiale directe ale lumii. Fără lecţia ziarului socialist, scriitorul s-ar fi mărginit a compune fel de fel de păţanii buclucaşe, cu pricini şi judecăţi şi aprige bătăi, unde predominau apetenţa banului şi desfătările cărnii. Dar contactul cu ziarul l-a determinat să vadă dedesubturile ciocnirilor, să se aplece asupra cauzelor dezmăţului şi încăierărilor, şi-atunci scrie „Fără pîine" şi „Mîrlanii“, luînd atitudine de apărare a satului, de care el a rămas intim legat. Nuvela „Mîrlanii", mai ales, e o imagine veridică prin descrierea mizeriilor pe Care, era capabil să le dezlănţuie aparatul jandarmeresc. Lucrată-n tonuri de intens tragism, chiar cînd intervin pasaje de umor, naraţiunea se menţine în nota sobră, dramatică. Pe Vissarion îl apropie de Creangă şi limbajul său, mai puţin de basm şi mai mult de nuvelă realistă, cu încrengătură plină de neprevăzut, dovedind ingeniozitatea scriitorului. Aceasta semnificînd că I. C. Vissarion n-a fost, de fapt, un povestitor ţăran, un narator popular, ci un scriitor cult, deşi omul nu avea mai mult de 4 clase primare, dar poseda, încădin copilărie, o îndîrjire pentru învăţătura de carte, pentru cultură. Spre a-şi putea continua studiile, el s-a adresat lui Caragiale, Delavrancea şi Vlahuţă. Deşi arta lui se ridică la nivelul celei culte, Vissarion a cultivat pildele şi anecdotele populare, scumpe lumii satelor, şi ele ocupă mai mult loc în activitatea autorului „Floricăi", în perioada de după război. Rămînînd ataşat satului, a şi locuit tot timpul la Costeştii Dîmboviţei. Omul cu sclipirile acelea jucăuşe din ochii pururi rîzători, recomandîndu-se ca Un „psihofiziolog", a căutat în multe privinţe să fie superior literaturii sale. Mintea lui foarte vioaie şi iscoditoare produce interesantul roman, am zice ştiinţifico-fantastic, „Bel-Căciulă împărat". Scrierea îl caracterizează intr-un anumit sens foarte bine, şi este o scriere viabilă. De altfel, Vissarion se prezenta prin 1915—1916 preocupat de planul unui avion invizibil, fabricat din celuloid transparent, cu un motor fără larmă, cu ajutorul căruia voia să apere Bucureştiul de bombardamente , dar are şi o lucrare, una din multele de genul acesta, compuse anume : „Energia mecanică din mediul în care ne găsim", cu 63 de desene în text, apărută-n 1943, învederînd că şi-n viaţă scriitorul avea, pe lîngă ingenuitate, şi o inteligenţă pragmatică. Ce păcat că el n-a putut s-o aplice în propria sa viaţă practică ! Ne amintim că, la o vizită la Costeşti, autorul „Vrăjitoarei" căuta să ne convingă că va folosi pe bucata lui de ogor cele mai avansate şi mai ştiinţifice metode de lucru. Nu ştiu dacă şi-a înfăptuit rîvna, era şi greu cînd avea de hrănit atîtea guri şi de îmbrăcat atîţia copii. De ar fi trăit în condiţii fireşti sociale, pe cele climatice le avea, căci şi-a petrecut toată viaţa la ţară, el ar fi depăşit cei 68 de ani cîţi avea în anul 1951, cînd s-a stins, în plină putere de creaţie şi cînd mai avea atîtea de împărtăşit semenilor săi. Dar faustianismul fabulos din cutare bucată a sa, tratînd despre un ţigan pe care dracul l-a făcut popă, nu i-a ajutat autorului să-şi schimbe propria sa soartă ; însă el şi-a descris-o în diverse personaje şi a făcut-o cu un zîmbet superior pe buze şi cu acea lumină dumnezeiască în ochii în care se străvedea sufletul său bogat. CAMIL BALTAZAR I. C. VISSARION, scriitorul țăran Traian Filip: O carte pe săptămînă Traian Filip şi-a numit romanul „Vîntul din faţa soarelui", în chip metaforic. Oprit asupra aspectului psihologic şi senzitiv al caracterelor, el caută o zonă virgină. Ceea ce atrage, evident, atenţia, frapează chiar, este maniera în care a fost concepută cartea. Nu este un procedeu nou, deşi se deosebeşte Umbre ale istoriei Afacerea Răteşti Pentru guvernul liberal şi pentru şeful acestuia, Ion I. C. Brătianu, anul 1910 avea să înceapă destul de neplăcut. In şedinţa Camerei din 26 ianuarie, fostul liberal Nicolae Fleva — după caracterizarea lui Nicolae Iorga „tribun de Bucureşti, cu elanuri retorice şi admirabili dinţi albi", trecut în partidul conservator-democrat al lui Take Ionescu, a adresat primului-ministru o interpelare privind afacerea Răteşti. Răteşti e o comună în judeţul Argeş şi numele ei, prezent în presa timpului şi în dezbaterile parlamentare în legătură cu interpelarea lui Fleva, avea să dezvăluie opiniei publice încă una din practicile mercantile ale politicienilor vremii. Nu trecuseră decit două luni de la venirea liberalilor la guvern, în februarie 1901 (prin cunoscutul sistem al „rotativei guvernamentale” conservatoriliberali) cînd un oarecare Dimitriu, care nu fusese niciodată arendaş sau agricultor, s-a prezentat la licitaţie pentru arendarea moşiei Răieşti, de 600 ha. Moşia, proprietate a Eforiei spitalelor şi vecină cu una din întinsele moşii ale Brătienilor, a fost licitată şi cîştigată de Dimitriu cu suma derizorie de 10 lei hectarul, deşi alt ofertant, Florian Bunescu, oferise un preţ mai mare. Cum de a reuşit Dimitriu să arendeze moşia la un preţ atît de mic, înlâturînd pe un alt concurent, oricum mai convenabil proprietarului ? Proaspătul arendaş era în realitate interpusul familiei Brătienilor — el conducea în Bucureşti unui magazin alimentar de desfacere a produselor de la moşiile acestora — şi arendase moşia pentru sus-puşii lui stăpîni. Afacerea a răbufnit după votarea legii arendării pămînturilor statului şi stabilimentelor publice obştilor ţărăneşti, cînd Dimitriu — la comandă, se înţelege ! — a pretins ţăranilor un preţ mai mare decit dublul preţului plătit de el, după ce opt ani (februarie 1901—martie 1909) exploatase moşia în folosul lui Brătianu. Fireşte ca atît primul ministru liberal, cît şi fratele său, Dinu Brătianu, au încercat să se apere, folosind originala practică des folosită de politicienii vremii : l-au atacat pe Fleva pentru propriile-i afaceri necurate. Dar fiindcă nişte explicaţii tot trebuiau date, liberalii au acreditat ideea că nuu pentru I. I. C. Brătianu, ci pentru Dinu Brătianu a arendat Dimitriu moşia Răteşti, manevrînd astfel pentru a-l scoate din cauză pe şeful guvernului. Iar Dinu Brătianu, hotărît să împiedice continuarea unei discuţii atît de dezagreabile, a declarat cu aroganţă Camerei : „In afacerile mele nu are nimeni dreptul să se amestece !" Vîlva fusese insă stîrnită, şi pentru potolirea ei a fost adus în scenă G. G. Mînzescu, deputat liberal de Iaşi, care in şedinţa Camerei din 12 martie 1910 a dezvoltat un adevărat rechizitoriu împotriva lui Fleva, principalul cap de acuzare împotriva acestuia fiind — celebra, pe atunci — afacere a finului. în felul acesta, afacera Răteşti a fost pur şi simplu „pierdută" din discuţie, iar sătenii au fost nevoiţi să plătească în continuare arenda impusă de Dimitriu, adică de Brătianu. TEOHARIE OPREA „ Vîntul din fa sensibil de modelul clasic, ci doar mai puţin uzitat, mai riscant. O discuţie în doi, monologată în întregime. Fiecare îşi ţine propriul său discurs. Cuvintele şi-au pierdut rezonanţa, iar comunicarea devine telepatică. Dorinţa de a-l cunoaşte pe cel de, lîngă tine, de a sesiza culori ale sufletului a căror existenţă îţi este tăinuită, dintr-un anumit punct de vedere, o confirmare a propriei personalităţi. Dintre cei doi halucinaţi, unul îşi răscoleşte trecutul. Şi romanul se transformă într-o lungă şi densă poveste a unei vieţi, semănînd pe alocuri cu un conştiincios jurnal de adolescent. Războiul — coşmarul etern — Moldova zdrobită, tranşee, morţi, şi răniţi, foamete şi dezorganizare, îndată cu retragerea frontului, în Vasluiul ars de bombe, se formează un nucleu de tineri mişcaţi de sincera dorinţă de a şterge mai repede urmele uraganului, în fruntea grupului — devenit mai tîrziu utecist — adolescenta cucerită de ideile revoluţionare. Este cea care răscoleşte acum amănuntele unei vieţi confundată adesea pînă în ultimele detalii cu activitatea comunistă. Traian Filip îşi înfruntă lectorul în faţa a trei sute de pagini de naraţiune, de monolog. Celelalte mijloace tehnice sunt date uitării. Şi dacă există o beţie de alcool, există şi o beţie a cuvîntului. Scriitorul depăşeşte adesea norma, ascultînd transfigurat îmbinarea sunetelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze... CRISTIAN POPESCU PAGINA 3 Rostul bibliotecii comunale Cititorul vine la biblioteca din comună şi se adapă din filele cărţilor proaspete cu tot ce se cheamă cultură, în serile de toamnă ori în alte clipe de răgaz pe ţăranii cooperatori îi poţi găsi în sălile bibliotecilor răsfoind reviste şi ziare, citind cărţi, ori luînd parte la recenziile şi serile literare. Totuşi, sînt bibliotecari care nu-şi înţeleg prea bine misiunea. Iată că în comuna Terpeziţa din judeţul Dolj funcţionează o bibliotecă sub conducerea tovarăşei Elena Scornea , dar biblioteca şade mai mult închisă. Cînd o cauţi pe bibliotecară, găseşti un bileţel pe uşă : „Vin imediat“ sau : „Sunt la consiliul popular !“ ori : „Sunt la şcoală în activitate, aşteaptămă !“. De fapt, poţi să aştepţi mult şi bine. După cum ne mărturisea primarul comunei Terpeziţa şi Const. Popescu, directorul căminului cultural din localitate, numai de două ori pe săptămînă găseşti deschis la bibliotecă. Am întrebat-o pe bibliotecară. Ştiţi ce ne-a răspuns : „Am unele necazuri personale !“ — Are cumva program redus biblioteca ? — Nu. — Şi-atunci ?... Fiind mai greu de răspuns, bibliotecara a lăsat capul în jos. Dar aici, la biblioteca din Terpeziţa, cititorii lipsesc cu desăvîrşire. în registrul de evidenţă zilnică a cititorilor şi a cărţilor citite nu s-a mai înregistrat nimic încă din luna august. De asemenea, în registrul de evidenţă a manifestărilor de masă cu cartea nimic din ianuarie încoace, cu toate că în planurile de muncă lunare e cuprinsă o întreagă gamă de manifestări. Nu mai vorbim că aceste așazise planuri de muncă sunt întocmite la voia întîmplării. Iată, bunăoară, o manifestare cu cartea : Dimineață de basm — „Soacra cu trei nurori", prezentată la grădiniţa de copii în septembrie, în timp ce la şcoala generală cu copii mult mai mari se prezenta, în aceeaşi lună, o dimineaţă de basm cu „Scufiţa roşie". Nu era mai potrivit ca „Soacra cu trei nurori" să fie prezentată la şcoală şi „Scufiţa roşie" la grădiniţă ? Mă rog, poate n-ar fi, totuşi, culpa atît de mare, de s-ar fi făcut lucrurile măcar aşa cum au fost trecute în planul de muncă... Inspectorul Romeo Păunescu de la Comitetul pentru cultură şi artă Dolj, venind în control, nu a avut cui să traseze sarcini (?) găsind uşa închisă şi cu eternul bileţel pe ea Soluţii există, fireşte. Dar ele credem că trebuiau să părăsească de mult domeniul simplei teorii. , GHEORGHE ALEXANDRU învâjâtor la Şcoala generală Vîrtop-Dolj Echipa de dansuri a căminului cultural din Rîuşor-Sibiu menţionată la cel die-al IX-lea concurs, evoluînd pe scena căminului cultural 1