Satul Socialist, noiembrie 1969 (Anul 1, nr. 156-181)

1969-11-08 / nr. 162

Mr. 162 — Sîmbătă 8 noiembrie SATUL SOCIALIST f­oaie . lllllll •­­m m-­­ PENTRU INIMA M IN T­E ____________________________________________________ Liniştea pămintului Miresmele mâ leagănă, din ape pădurile bătrîne-mi urcâ-n pleoape. In somnul meu se tinguie copacul. In frunze, timpul îţi adună veacul. Simt scutul dintre tabere adverse, crater ce nu vrea lava sâ-ţi reverse. Tăcerea o prefac în diamante să ardâ-n oameni, să surîdâ-n plante. E-o linişte ce bubuie pe-orbite a limbilor de nimenea vorbite Ca un imens cristal cînd bate vîntul e liniştea ce spintecă pâmîntul. Sau poate omul, arbore, se-n­­voaltâ fâcînd din inimă o daltă Şi-atunci cînd punem degetul pe linii simfim ce viu e sîngele luminii. ION POTOPIN Urmaşii lui Colibaba In spaţiul în care gestul e înclinat în ecou şi ecoul prelungit în lut, în casa în care se întocmesc linişti îndoielnice, am întîlnit pe urmaşii lui Colibaba : Neculai fiul, Constantin tatăl, Marcel şi Florin, nepoţi. La margine de Rădăuţi, pe strada Lungă nr. 8, ju­deţul Suceava. Olari din tată în fiu şi neam din neam de olari, au zămislit vase sacre deprinse pe Ceremuş, împînzind Bucovina cu argila lor plină de frumuseţe. Ţărîna ursuză şi mută, huma densă, cenuşie din toloace s-a întîlnit cu harul mîinilor lui Coli­baba şi a ieşit metaforă nouă. Stau şi-l privesc pe bătrîn, în­conjurat de fiu şi de nepoţi. Cu răchieşul în mîini, cu picioarele pe roată, dînd vîrtelniţă acestei le­gendare îndeletniciri. Ceramică ? ...Simplă argilă !... Deshumată cu sapa, cu paşnicul tîrnăcop din îm­prejurimile Rădăuţiului, ca odi­nioară înaintaşii pe Voitinel, Vi­­cov, Marginea, Suceviţa, Moldoviţa, Arbora, Păltinoasa de lîngă Hu­mor. Numită şi mai simplu : Roşu de Rădăuţi, ca odinioară Albastru de Voroneţ ! Adusă cu carul, cu coşurile, cu covata, cernută de copii cu mîi­­nile. Amestecată cu apă, călcată cu picioarele, frămîntată, dospită, ferită de soare, adumbrită. Purta­tă pe brațe, pritocită în bulgări atît cît ai... împleti un cozonac. Apoi învîrtită pe roată, descîntată în alint de degete și căuş de mîini, în poezia învăluitoare, caldă, — creator. Zbicită din nou pe scîndu­­ră, ghilită cu angobă (caolin), apoi din nou zvîntată, dată cu ceară, on­dulată cu silex ori împestriţată cu cornul plin de culori, grafitată şi smălţuită cu plumb, apoi arsă o dată sau de două ori, glazurată şi arsă încă o dată, în flacăra mol­comă, constantă, mă rog, cam a­­ceasta ar fi ...vestita „pîine“ cera­mică de Rădăuţi ! De peste 50 de ani mîinile cu­noscutului septuagenar modelează, înaripează lutul dînd farmec şi poezie spaţiilor de echilibru dintre motivele florale puternic stilizate, geometria policromă a cîmpului cu incidenţă directă în natura încon­jurătoare. Şi imitaţiile zoo şi an­tropomorfe cerute de ceramica de Kuty, de Cuturi, de Coturi (Valea Ceremuşului) cum i se mai spune. Minunea asta se întîmplă în fie­care zi, o dată cu abandonul dintre solstiţii şi echinocţii, cu marele schimb dintre zilele lui mărţişor — april cînd pămîntul se dezghea­­ţă, pînă la sfîrşitul lui octombrie­­noiembrie cînd argila îngheaţă. Ca în zodiacul de pe faţadele ctitorilor Bucovinei, unde, în cîteva registre, olarii Moldovei îşi învîrt nestin­gheriţi roata. Cred că e şi Colibaba printre ei. De la olăria utilitară, cu artis­ticul primitiv legitimat strălucit în cultura noastră milenară, pînă la ceramica decorativă, toate sînt re­prezentate. Prin urmașii lui Colibaba se reiau vechile forme ce s-au pier­dut, ce făceau faima tîrgurilor de odinioară, iar azi împodobesc mu­zeele lumii, colindînd Europa, Asia, cele două Americi. Ceramică fai­moasă cu transmutaţii fără egal, implicaţii de ordin artistic singu­lar, numită onest : Rădăuţi, Mar­ginea, Hurez, Oboga, Vama, Salonţ, Taura... Tanagra, Pădurea Neagră, de ce nu ? De mult ceramica noa­stră neagră (înnăbuşită) rivalizează cu vechile centre arhicunoscute în lume ! Idolii de Cucuteni, tabletele de Kuty, gînditorii de la Haman­­gia, cu ce sînt mai prejos decit statuetele Eladei, Romei, Spaniei, Africii ? Toate le găsiţi din plin în atelierele lui Colibaba, la Ră­dăuţi ! De două ori pe săptămînă, vaj­nicii continuatori ai meşterului se adună la muzeul din Rădăuţi, ex­celent dotat, unde deprind taina poeziei modelării înalte a argilei, zimţînd străchini şi oale cu arătă­torul, uscîndu-le pe policioare, scăldîndu-le, în angolă, împestri­­ţîndu-le cu glazură, zgîriindu-le pasta cu cremenea tradiţională, ar­­zîndu-le în cuptoare, învederîn­­du-le lumii în expoziţii. PETRE JUCU Comori artistice „Gînditorul de la Cernavoda Statueta denumită „Gândito­rul" de la Cernavodă conti­nuă şi astăzi, după peste 5 000 de ani, să ne incinte şi să ne uimească. Autorul necunoscut din epoca neolitică, făcind parte dintr-o populaţie de cul­tivatori, a executat-o probabil sub influenţa regularităţii geo­metrice a ogoarelor şi braz­delor. De aceea mica statuetă (nu este mai înaltă de 10 cm) are o înfăţişare schematică, geometrică, dar expresia ei este foarte complexă. Bărbatul aşezat pe un scău­nel cu patru picioare, asemă­nător celor folosite şi astăzi pe la ţară, îşi ţine capul spriji­nit în mîini, care, la rîndul lor se sprijină cu coatele pe ge­nunchi. Figurina de lut ars „Gîndi­­torul", (asemănată cu capodo­pera sculptorului francez Au­guste Rodin), descoperită lîn­gă Cernavodă în 1958, apar­ţine „culturii Hamangia”, care s-a manifestat pe teritoriul patriei noastre pe la sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n. în comparaţie cu alte opere de acest fel, din aceeaşi epocă, dar de pe alte teritorii, sta­tueta de la Cernavodă (care are, de altfel, şi o „pereche" : „Femeie şezînd") se distinge printr-o tendinţă realistă rar întîlnită în acele vremuri în­depărtate. E. ROŞIANU „Gînditorul" de la Cernavoda (Muzeul Naţional de Antichităţi Bucureşti) Cărţi noi in librării LITERATURA • Ion Horea, CALENDAR (versuri), Edit, tineretului. • Cezar Baltag, ODIHNIA ÎN ŢIPAT (versuri), Edit, tineretului. • Mircea Ciobanu, EPISTOLE (proză eseistică), E.P.L • Mircea Radu Iacoban, O MASCA ÎN PLUS (schiţe), E.P.L. • Corneliu Ştefanache, ZEII OBOSIŢI (roman), E.P.L ISTORIE LITERARA • Augustin Z. N. Pop, MĂRTURII (EMINESCU — VERONICA MICLE) — ediţia a ll-a revăzută — Edit. tineretului. NU UITAŢI : în curînd veţi putea citi CALENDARUL SATELOR almanah editat de ziarul nostru Creatorul popular . M-a-ntrebat aseară... M-a-ntrebat aseară vintul De unde cules-am cîntul, Că vrea şi el să-l înveţe Timblînd seara prin fineţe. — Vîntule, cîntecul meu Să-l înveţi nu este greu. Eu l-am luat din deal, din văi, Din grinele strînse-n clăi, Din saiv­ane cu mioare, Din livada dată-n floare, Din spicul rumen de soare. Culeasă de I. BRAGHEȘ de la Valeria Dumitraşcu din Cisnădie-Sibiu ION MUSCELEANU PORTRET DE FEMEIE S-a afirmat, şi pe drept cuvînt, că I. C. Vissarion continuă lotul celor mai expresivi po­vestitori de la noi, în linia glorioasă a lui Ion Creangă. Avînd o rară forţă verbală, adică pu­terea de a reproduce realitate, de a o însufleţi printr-un joc fără egal, în amănuntele unei me­morii inepuizabile, au­torul „Mîrlanilor“ avea şi marea însuşire de a-şi realiza, cu sclipiri de neuitat, povestirile, alt­fel spus, de a şi le orali­­za, aducîndu-le în scenă şi făcîndu-le să trăiască. Mă duce gîndul la serile de la Costeşti, cînd sfă­tosul şi ghiduşul narator aduna în juru-i liota sa de copii, depășind du­zina. I. C. Vissarion a avut norocul de a debuta în „România muncitoare", sub semnul descrierii în special a evenimentelor din 1907, cărora le sunt consacrate în mod direct două din scrierile lui mai reprezentative : pie­sa socială „Lupii" și mi­cul roman cu titlu atît de propriu şi de sugestiv „Răsculaţii". Pornit să dezvolte cu precădere trei din dominantele plă­­madei sale dinamice : vioiciunea, viclenia şi e­­rotismul, pe zu­grăvitorul dramei răscoalelor din 1907 l-au salvat de peri­colul alunecării în natu­ralism legăturile cu so­cialiştii de la „România muncitoare", influenţa exercitată de mediul să­nătos redacţional, as­pra învăţătură preluată şi îndemnul lăuntric de a depăşi instantaneul, unde el excela, înfăţi­­şînd fauna pitorească a jandarmilor, popilor, cîr­ciumarilor, beţivilor şi leliţelor, eroi care de care mai pofticioşi la bunurile materiale direc­te ale lumii. Fără lecţia ziarului socialist, scrii­­torul s-ar fi mărginit a compune fel de fel de păţanii buclucaşe, cu pricini şi judecăţi şi a­­prige bătăi, unde predo­minau apetenţa banului şi desfătările cărnii. Dar contactul cu ziarul l-a determinat să vadă de­desubturile ciocnirilor, să se aplece asupra cau­zelor dezmăţului şi încă­ierărilor, şi-atunci scrie „Fără pîine" şi „Mîrla­­nii“, luînd atitudine de apărare a satului, de care el a rămas intim legat. Nuvela „Mîrlanii", mai ales, e o imagine veridică prin descrierea mizeriilor pe Care, era capabil să le dezlănţuie aparatul jandarmeresc. Lucrată-n tonuri de in­tens tragism, chiar cînd intervin pasaje de umor, naraţiunea se menţine în nota sobră, dramatică. Pe Vissarion îl apropie de Creangă şi limbajul său, mai puţin de basm şi mai mult de nuvelă realistă, cu încrengătură plină de neprevăzut, do­vedind ingeniozitatea scriitorului. Aceasta semnificînd că I. C. Vis­sarion n-a fost, de fapt, un povestitor ţăran, un narator popular, ci un scriitor cult, deşi omul nu avea mai mult de 4 clase primare, dar pose­da, încă­­din copilărie, o îndîrjire pentru învăţă­tura de carte, pentru cultură. Spre a-şi putea continua studiile, el s-a adresat lui Caragiale, Delavrancea şi Vlahuţă. Deşi arta lui se ridică la nivelul celei culte, Vissarion a cultivat pil­dele şi anecdotele popu­lare, scumpe lumii sate­lor, şi ele ocupă mai mult loc în activitatea autorului „Floricăi", în perioada de după război. Rămînînd ataşat satului, a şi locuit tot timpul la Costeştii Dîmboviţei. Omul cu sclipirile a­­celea jucăuşe din ochii pururi rîzători, recoman­­dîndu-se ca Un „psihofi­­ziolog", a căutat în mul­te privinţe să fie supe­rior literaturii sale. Min­tea lui foarte vioaie şi iscoditoare produce inte­resantul roman, am zice ştiinţifico-fantastic, „Bel-Căciulă împărat". Scrierea îl caracterizea­ză intr-un anumit sens foarte bine, şi este o scriere viabilă. De altfel, Vissarion se prezenta prin 1915—1916 preocu­pat de planul unui a­­vion invizibil, fabricat din celuloid transpa­rent, cu un motor fără larmă, cu ajutorul că­ruia voia să apere Bucu­­reştiul de bombarda­mente , dar are şi o lu­crare, una din multele de genul acesta, compu­se anume : „Energia me­canică din mediul în care ne găsim", cu 63 de de­sene în text, apărută-n 1943, învederînd că şi-n viaţă scriitorul avea, pe lîngă ingenuitate, şi o inteligenţă pragmatică. Ce păcat că el n-a putut s-o aplice în propria sa viaţă practică ! Ne amin­tim că, la o vizită la Cos­teşti, autorul „Vrăjitoa­rei" căuta să ne convin­gă că va folosi pe bucata lui de ogor cele mai a­­vansate şi mai ştiinţifice metode de lucru. Nu ştiu dacă şi-a înfăptuit rîvna, era şi greu cînd avea de hrănit atîtea guri şi de îmbrăcat atîţia copii. De ar fi trăit în condiţii fi­reşti sociale, pe cele cli­matice le avea, căci şi-a petrecut toată viaţa la ţară, el ar fi depăşit cei 68 de ani cîţi avea în anul 1951, cînd s-a stins, în plină putere de crea­ţie şi cînd mai avea atîtea de împărtăşit se­menilor săi. Dar faustia­­nismul fabulos din cu­tare bucată a sa, tratînd despre un ţigan pe care dracul l-a făcut popă, nu i-a ajutat autorului să-şi schimbe propria sa soartă ; însă el şi-a des­­cris-o în diverse perso­naje şi a făcut-o cu un zîmbet superior pe buze şi cu acea lumină dum­nezeiască în ochii în care se străvedea sufletul său bogat. CAMIL BALTAZAR I. C. VISSARION, scriitorul țăran Traian Filip: O carte pe săptămînă Traian Filip şi-a numit romanul „Vîntul din faţa soarelui", în chip metaforic. Oprit asupra aspectului psihologic şi senzitiv al caractere­lor, el caută o zonă virgină. Ceea ce atrage, evident, atenţia, frapează chiar, este maniera în care a fost concepută cartea. Nu este un procedeu nou, deşi se deosebeşte Umbre ale istoriei Afacerea Răteşti Pentru guvernul liberal şi pentru şeful acestuia, Ion I. C. Brătianu, anul 1910 avea să înceapă destul de neplăcut. In şedinţa Camerei din 26 ianuarie, fostul liberal Nicolae Fleva — după caracterizarea lui Nicolae Iorga „tribun de Bucureşti, cu elanuri retorice şi admirabili dinţi albi", trecut în partidul conservator-democrat al lui Take Ionescu, a a­­dresat primului-ministru o interpelare privind afa­cerea Răteşti. Răteşti e o comună în judeţul Argeş şi numele ei, prezent în presa timpului şi în dezbaterile parla­mentare în legătură cu interpelarea lui Fleva, avea să dezvăluie opiniei publice încă una din practici­le mercantile ale politicienilor vremii. Nu trecuseră decit două luni de la venirea libe­ralilor la guvern, în februarie 1901 (prin cunoscutul sistem al „rotativei guvernamentale” conservatori­­liberali) cînd un oarecare Dimitriu, care nu fusese niciodată arendaş sau agricultor, s-a prezentat la licitaţie pentru arendarea moşiei Răieşti, de 600 ha. Moşia, proprietate a Eforiei spitalelor şi veci­nă cu una din întinsele moşii ale Brătienilor, a fost licitată şi cîştigată de Dimitriu cu suma derizorie de 10 lei hectarul, deşi alt ofertant, Florian Bunescu, oferise un preţ mai mare. Cum de a reuşit Dimitriu să arendeze moşia la un preţ atît de mic, înlâturînd pe un alt concurent, oricum mai convenabil pro­prietarului ? Proaspătul arendaş era în realitate in­terpusul familiei Brătienilor — el conducea în Bucu­reşti unui magazin alimentar de desfacere a produ­selor de la moşiile acestora — şi arendase moşia pentru sus-puşii lui stăpîni. Afacerea a răbufnit după votarea legii arendării pămînturilor statului şi stabilimentelor publice obşti­lor ţărăneşti, cînd Dimitriu — la comandă, se înţe­lege ! — a pretins ţăranilor un preţ mai mare decit dublul preţului plătit de el, după ce opt ani (februarie 1901—martie 1909) exploatase moşia în folosul lui Brătianu. Fireşte ca atît primul ministru liberal, cît şi fratele său, Dinu Brătianu, au încercat să se apere, folosind originala practică des folosită de politicienii vremii : l-au atacat pe Fleva pentru pro­­priile-i afaceri necurate. Dar fiindcă nişte explicaţii tot trebuiau date, liberalii au acreditat ideea că nuu pentru I. I. C. Brătianu, ci pentru Dinu Brătianu a arendat Dimitriu moşia Răteşti, manevrînd astfel pentru a-l scoate din cauză pe şeful guvernului. Iar Dinu Brătianu, hotărît să împiedice continuarea unei discuţii atît de dezagreabile, a declarat cu aroganţă Camerei : „In afacerile mele nu are ni­meni dreptul să se amestece !" Vîlva fusese insă stîrnită, şi pentru potolirea ei a fost adus în scenă G. G. Mînzescu, deputat libe­ral de Iaşi, care in şedinţa Camerei din 12 martie 1910 a dezvoltat un adevărat rechizitoriu împotriva lui Fleva, principalul cap de acuzare împotriva acestuia fiind — celebra, pe atunci — afacere a finului. în felul acesta, afacera Răteşti a fost pur şi simplu „pierdută" din discuţie, iar sătenii au f­ost nevoiţi să plătească în continuare arenda impusă de Dimitriu, adică de Brătianu. TEOHARIE OPREA „ Vîntul din fa sensibil de modelul clasic, ci doar mai puţin uzitat, mai riscant. O discuţie în doi, monologată în întregime. Fiecare îşi ţine propriul său discurs. Cuvintele şi-au pier­dut rezonanţa, iar comunicarea devine telepatică. Dorinţa de a-l cu­noaşte pe cel de, lîngă tine, de a sesiza culori ale sufletului a căror existenţă îţi este tăinuită, dintr-un anumit punct de vedere, o confirmare a propriei personali­tăţi. Dintre cei doi halucinaţi, unul îşi răscoleşte trecutul. Şi romanul se transformă într-o lungă şi densă poveste a unei vieţi, semănînd pe alocuri cu un conştiincios jurnal de adolescent. Războiul — coşmarul etern — Moldova zdrobită, tranşee, morţi, şi răniţi, foamete şi dezorganizare, îndată cu retragerea frontului, în Vasluiul ars de bombe, se formează un nucleu de tineri mişcaţi de sin­cera dorinţă de a şterge mai repede urmele uraganului, în fruntea grupului — devenit mai tîrziu utecist — adolescenta cucerită de ideile revoluţionare. Este cea care răscoleşte acum amănuntele unei vieţi confundată adesea pînă în ultimele detalii cu activitatea co­munistă. Traian Filip îşi înfruntă lectorul în faţa a trei sute de pagini de naraţiune, de monolog. Celelalte mijloace tehnice sunt date uitării. Şi dacă există o beţie de alcool, există şi o beţie a cuvîntului. Scrii­torul depăşeşte adesea norma, as­­cultînd transfigurat îmbinarea su­netelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze... CRISTIAN POPESCU PAGINA 3 Rostul bibliotecii comunale Cititorul vine la biblioteca din comună şi se adapă din filele cărţilor proaspete cu tot ce se cheamă cultură, în serile de toamnă ori în alte clipe de răgaz pe ţăranii cooperatori îi poţi găsi în sălile bibliotecilor răsfoind reviste şi ziare, citind cărţi, ori luînd parte la recen­ziile şi serile literare. Totuşi, sînt bibliotecari care nu-şi înţeleg prea bine misiu­nea. Iată că în comuna Terpe­­ziţa din judeţul Dolj funcţio­nează o bibliotecă sub conduce­rea tovarăşei Elena Scornea , dar biblioteca şade mai mult în­chisă. Cînd o cauţi pe biblio­tecară, găseşti un bileţel pe uşă : „Vin imediat“ sau : „Sunt la consiliul popular !“ ori : „Sunt la şcoală în activitate, aşteaptă­­mă !“. De fapt, poţi s­ă aştepţi mult şi bine. După cum ne mărturisea pri­marul comunei Terpeziţa şi Const. Popescu, directorul cămi­nului cultural din localitate, nu­mai de două ori pe săptămînă găseşti deschis la bibliotecă. Am întrebat-o pe bibliotecară. Ştiţi ce ne-a răspuns : „Am unele ne­cazuri personale !“ — Are cumva program redus biblioteca ? — Nu. — Şi-atunci ?... Fiind mai greu de răspuns, bibliotecara a lăsat capul în jos. Dar aici, la biblioteca din Ter­peziţa, cititorii lipsesc cu desă­­vîrşire. în registrul de evidenţă zilnică a cititorilor şi a cărţilor citite nu s-a mai înregistrat ni­mic încă din luna august. De asemenea, în registrul de evi­denţă a manifestărilor de masă cu cartea nimic din ianuarie încoace, cu toate că în planurile de muncă lunare e cuprinsă o întreagă gamă de manifestări. Nu mai vorbim că aceste așa­­zise planuri de muncă sunt în­tocmite la voia întîmplării. Iată, bunăoară, o manifestare cu cartea : Dimineață de basm — „Soacra cu trei nurori", pre­zentată la grădiniţa de copii în septembrie, în timp ce la şcoa­la generală cu copii mult mai mari se prezenta, în aceeaşi lună, o dimineaţă de basm cu „Scufiţa roşie". Nu era mai po­trivit ca „Soacra cu trei nurori" să fie prezentată la şcoală şi „Scufiţa roşie" la grădiniţă ? Mă rog, poate n-ar fi, totuşi, culpa atît de mare, de s-ar fi făcut lucrurile măcar aşa cum au fost trecute în planul de muncă... Inspectorul Romeo Păunescu de la Comitetul pentru cultură şi artă Dolj, venind în control, nu a avut cui să traseze sarcini (?) găsind uşa închisă şi cu eter­nul bileţel pe ea Soluţii există, fireşte. Dar ele credem că trebuiau să părăseas­că de mult domeniul simplei teorii. , GHEORGHE ALEXANDRU învâjâtor la Şcoala generală Vîrtop-Dolj Echipa de dansuri a căminului cultural din Rîuşor-Sibiu menţionată la cel die-al IX-lea concurs, evoluînd pe scena căminului cultural 1

Next