Sburătorul, 1925-1927 (Anul 4, nr. 2-12)
1925-04-01 / No. 2
ANUL IV, No. 2 Serie nouă APRILIE 1925 Abonamentul pe un an . . . 100 Lei NUMĂR DE 16 Pagini 7 LEI REDACȚIA : Str. Câmpineanu, 40 ADMINISTRAȚIA : Str. Gr. Alexandrescu, 57 POPORANISMUL ANACRONIC In zorii creștinismului pădurile Greciei au răsunat de vestea morții marelui Pan și a zeilor antici ; după război, literatura română a răsunat și ea de vestea morții poporanismului, care a putut fi, astfel, studiat în perspectiva timpului, închisă câtăva vreme, dar redeschisă prin conferința de la Fundația Carol I, a d-lui Mihail Ralea, problema ne solicită din nou câteva considerațiuni mărginite, de altfel, la aspectul ei pur literar. * Și d. Ralea privește poporanismul ca ceva isprăvit, punându-l în funcțiune de existența unei clase obijduite, durata lui n’ar trebui, totuși, să fie limitată în timp. Nereprezentând o școală literară cu o ideologie și o tehnică proprie și îngăduind artistului de a fi simbolist, expresionist sau romantic, în însăși concepția creatorilor lui, poporanismul se reduce doar la o simplă atitudine față de țărănime. „Poporaniștii, scrie d. Ralea, au cerut artistului ca atunci când ia subiecte din viața țărănească, să fie imparțial. Atâta tot. Dacă artistul nu era imparțial însemna că era tendențios ori superficial, deci nu era artist. Imparțialitatea era o piatră de încercare pentru însăși arta sa. Dacă în locul țăranului ar fi fost vorba de o altă categorie socială obijduită, dacă ar fi fost vorba de femei, de evrei etc. s’ar fi putut caracteriza nobleță sufletească a scriitorului, după atitudinea sa omenească în fața acestor tagme sociale nedreptățite“. Că ideologia literară a d-lui Ibrăileanu s’a putut exercita o viață întreagă în cercul unei astfel de doctrine streine de estetică, nu ne miră, dar că d. Ralea, spirit nou, cult, mobil, și esențial contemporan o mai poate repeta chiar sub forma unei caracterizări istorice, e regretabil pentru destinele criticei viitoare. Căci ce legătură poate fi între categoria estetică și o atitudine față de o anumită clasă socială către care am avea o pretinsă datorie de împlinit ? Sau de a existat o astfel de datorie pentru ce a încetat de a mai exista ? De unde a conchis apoi d. Ralea că înainte de apariția poporanismului, scriitorii făceau din „clasa cea mai națională al țărănimii“ o „gorilă, arătând prin aceasta superficialitate, lipsă de pătrundere, de înțelegere, de generozitate“ ? Intr’o literatură esențial țărănească — în literatura Mioriței, a lui Alecsandri, Ion Creangă, Eminescu și Coșbuc, țăranul român nu putea fi calomniat. Prelungirea sămănătorismului, adică a țărănismului activ și agresiv, nici poporanismul nu putea produce o revoluție în atitudinea scriitorului român (de cele mai multe ori țăran) față de țărănime. Și chiar de ar fi produs-o, ea ar fi ieșit din cadrele considerațiilor estetice. Dar dacă înșiși poporaniștii au renunțat la poporanism, deși cele cinci hectare nu constitue paradisul țărănimii române, sub forma așa zisului „specific național“, pe locul naufragiului mai plutește încă o epavă a fostului poporanism. ,,Literatura, repetă și d. Ralea după d. Ibrăileanu, nu poate fi decât, specific național . E vorba de o constatare, de o judecată de realitate, nu de o rețetă de o recomandare. Gide recunoaște că o literatură are o valore europeană numai într’atât întru cât reflectează un caracter particular. Cu cât e mai originală, cu atât e mai generală. De altfel lucrurile nici nu se pot întâmpla altfel. Shakespeare nu poate fi decât englez, Dostoevski decât rus, Molière decât francez „Aceste constatări pot fi verificate de evoluția literaturii noastre în a doua jumătate a secolului XIX Un Ruso, un Alecsandri s’au adăpat la poezia ș limba populară. Un Bolintineanu n’a făcut o și, deși avea calități înăscute de poet, producția lui a rămas inferioară celei a lui Alecsandri, fiindcă n’a avut mijloace de exprimare naționale, fiindcă n’a uzat limba poporului. Dar Eminescu a revoluționat tehnica poetică română, fiindcă s’a inspirat din popor, transformând limba acestuia. Literatura română s’a valorificat pe măsură ce a luat contact cu poezia populară“. Mai întâi, de e o constatare și nu o recomandare, ea nu are nici o valoare programatică și nu poate diferenția un curent; apoi chiar în sânul acestei constatări sunt de făcut distincțiuni categorice. Din totalitatea unei literaturi se pot, negreșit, desprinde unele trăsături generale, caracteristice, specifice ; posibilitatea se menține încă în sfera afirmațiilor, dări care, chiar de se vor dovedi științificește, nu vor serv'