Scînteia Tineretului, octombrie 1967 (Anul 23, nr. 5711-5736)
1967-10-18 / nr. 5725
Problema care a reţinut în mod deosebit atenţia adunărilor generale de dare de seamă şi alegeri ale celor două organizaţii U.T.C. din anul al IV-lea — strungari şi electromecanici ascensorişti — de la Şcoalaprofesională „Electromagnetica“ a fost, cum era şi firesc, participarea celor peste 50 de utecişti la practica în producţie, pregătirea lor pentru meseria pe care o vor începe peste numai cîteva luni. „Activitatea organizaţiei noastre, a fiecăruia dintre noi — se spunea în darea de seamă se reflectă în atitudinea pe care ne-am format-o faţă de meserie, în gradul în care am îndrăgit-o şi însuşit-o“. S-a insistat, apoi, pe efortul depus de organizaţie pentru întărirea la elevi a sentimentelor de dragoste şi ataşament faţă de meserie, cultivarea respectului şi răspunderii faţă de muncă, de uzina în care lucrează. Erau enumerate, în continuare, formele folosite de organizaţie în acest scop. Orientate de dări de seamă, bune, analitice, discuţiile purtate de uteciştii celor două clase au insistat cu precădere asupra aceluiaşi deziderat. (A nu se înţelege cumva că despre altceva nu s-a mai discutat ; dimpotrivă, au fost dezbătute, cum rareori ni s-a oferit prilejul să observăm, toate aspectele muncii de organizaţiei. — După părerea mea, spunea NĂSTASE GHEORGHE din anul III , „aparatul de control“, ca să mă exprim aşa, al activităţii unei organizaţii U.T.C. îl constituie adunarea generală, căreia, pe bună dreptate îi mai spunem şi „şcoală a educaţiei comuniste“. în această privinţă, organizaţia noastră a obţinut, de la alegerile trecute şi pînă acum, unele rezultate bune. Aş sublinia, astfel, că adunările noastre generale s-au ţinut cu regularitate, avînd mai totdeauna o tematică interesantă, care a antrenat la discuţii un număr mare de utecişti. Reţin în mod deosebit adunările în care am discutat despre „tainele meseriei de strungar“, „atitudinea socialistă faţă de muncă“ etc. Alţi participanţi la discuţii, au scos în evidenţă eficacitatea concursurilor profesionale (cîte unul pe trimestru) temeinic pregătite, la care au fost antrenaţi toţi elevii celor două clase, întîlnirile cu muncitori vârstnici din uzină, care le-au împărtăşit din experienţa lor, alte activităţi cultural-educative cu un conţinut legat de îndrăgirea şi însuşirea meseriilor de strungar şi ascensorist. — Rezultatul acestei munci educative continui — spunea în adunare MIU VIOREL, este concretizat în faptul că majoritatea colegilor noştri au tratat cu seriozitate şi răspundere instruirea practică, au obţinut rezultate frumoase. Aş vrea să amintesc aici nume ca Toma Cornel, Năstase Gheorghe care stăpînesc de pe acum tainele meseriei de strungar. Vorbindu-se despre rezultatele bune de pînă acum, s-a avut în vederea faptului că, acestea trebuie să constituie o plaformă pentru altele şi mai bogate în viitor. Condori Adrian, Oncică Vasile, Solovastru Gheorghe, Galea Vasile, Moiceanu Gheorghe, Dumitru Vasile, Fedaceag Nicolae, ca şi alţi participanţi la discuţii, prin criticile, sugestiile, propunerile concrete făcute în adunare au arătat drecţiile în care trebuie să-şi intensifice cele două organizaţii U.T.C. activitatea de acum înainte., — Organizaţia noastră, sublinia GALEA VASILE, mai are încă multe de făcut în ceea ce priveşte unele cazuri de absentare de la instruirea practică, întărirea disciplinei în timpul desfăşurării practicii. Mai aveam încă colegi — mă refer la cei care fac practica în Uzina „Electromagnetica“, dar după cum reiese din discuţiile purtate în adunare, asemenea situaţii există şi la „Electrofar“ — care pierd timpul cu plimbări fără rost printre maşini, au o atitudine pasivă faţă de meserie. Rezolvarea pozitivă a unor astfel de situaţii va depinde de eficienţa viitoarelor noastre acţiuni, de răspunderea cu care vor fi abordate. în discuţiile lor, tinerii au făcut propuneri judicioase pentru continua întărire a ataşamentului faţă de meserie, pentru a o stăpîni mai temeinic. Năstase Gheorghe a propus organizarea unor vizite în uzinele Capitalei cu specific înrudit meseriilor pentru care se pregătesc ei. Solovăstru Gheorghe, apreciind valoarea concursurilor pe meserii, propunea organizarea unui astfel de concurs în uzină, în care probe (pînă acum teoretică) să coniste în realizarea practică a unor repere. Dumitru Vasile, din organizaţia anului III , optează în adunare pentru intervenţia mai activă a uteciştilor, pentru o opinie colectivă intransigentă faţă de abaterile de la disciplină. în acest spirit, el sugera organizarea unor dezbateri pe teme de etica muncii, întîlniri cu muncitori foşti elevi ai şcolii lor. Toate aceste propuneri au completat proiectele programelor de activităţi care, aprobate în adunare, au devenit jaloane concrete ale activităţii celor două organizaţii U.T.C., fişe la geneza viitoarelor rezultate. C. HANTA I. ANDREIŢĂ ■N ANTICIPAŢII LA „CARATELE“ MESERIEI AZI ARTICOLE ©INTERVIURI O frumuseţe din raionul Rupea (regiunea Braşov) m desTin muzeal CASEI LUI BRÂNCUŞI (Urmare din pag. I) Oii de locul ei dinţii, aşa cum a înălţat-o meşterul Nicolae Radu, tatăl şi cum şi-o amintea mai tîrziu, din depărtări străine şi Brâncuşi „aşteptîndu-şi cel de-al treilea destin, care nu poate fi decit muzeal“ (V. G. Paleolog). Acelaşi lucru îl sugerăm şi noi Consiliului muzeelor şi mai presus. Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care în toamna aceasta, a depus lăudabila strădanie pentru organizarea aşa cum se cuvine a colocviului comemorativ închinat lui Constantin Brnincuşi, înfiinţarea, în locul de baştină al sculptorului, unde astăzi mai sunt neamuri din familia Brâncuşilor, în afara celor daţi la carte, a unei case muzeu ar întregi gestul de cinstire şi pietate faţă de memoria şi personalitatea marelui artist. I MARCOVICI PRIMATUL IDEILOR Interviu cu pictorul Virgil Nicolae Ghinea*) — Spuneţi-mi, vă rog, de ce v-aţi deschis în vară, expoziţia personală la Mamaia ? Aveaţi nevoie, atunci, de o imediată confruntare cu publicul sau pentru că pictura pe care o faceţi — pornind, după cîte înţeleg de la „op-art“ — se asezonează mai uşor cu decorul turistic şi estival ? — Am deschis expoziţia la Mamaia, în Bucureşti lucrul respectiv nefiind posibil, pentru că săli de expoziţii se găsesc greu pentru tineri. Singura posibilitate era Mamaia, pentru că nu crea probleme nimănui. O expoziţie se deschide, într-un fel, şi pentru a se vinde tablouri, scopul principal răminînd vizionarea, evident. Şi cum obiceiul există, este greu de deschis în Bucureşti o expoziţie, fără acest scop. Or, eu nu îl aveam, neapărat. Ca să vă răspund la întrebare : aveam nevoie de o confruntare cu publicul şi nu util pentru un verdict, ci pentru a încerca să mă verific, prezentând nişte lucruri noi ; era o tatonare, un prim pas pe care-l încercam pentru a obişnui vizitatorul cu o optică nouă şi a-i afla reacţia. — Credeţi că este nevoie de o educaţie specială a publicului, mă refer la marele public, cel de la Mamaia fiind departe de obişnuiţii sălilor de expoziţie bucureştene ? — Era evident mai important pentru mine acest public, pentru a vedea cit de receptiv este la nişte lucruri care în primul moment il vor şoca, verificînd dacă fenomenul „meu" este singular, subiectiv sau obiectiv. — Vizitîndu-vă expoziţia, am început o discuţie care se referea la arhitectură, nu aţi vrea să o continuăm ? Spuneaţi că o arhitectură nouă cere şi... — O reprezentare plastică total diferită de vechile canoane, care să se integreze funcţional în ea. Arhitectura modernă tinde spre a deveni sculptură, nu-şi pierde rolul funcţional, ba dimpotrivă, şi cîştigă in plasticitate. Reprezentările adecvate acestei arhitecturi vor fi organic legate de ea iar reprezentarea plastică îşi va pierde şi ea caracterul decorativ imediat şi va deveni plastică în adevăratul sens al cuvîntului, deoarece nu se va referi la un anumit obiect. — Vă referiţi după cîte înţeleg la o anume pictură legată strict de decoraţia de interior. — Exact. De fapt nu va fi vorba de pictură, de decoraţie, ci de o plastică generală. Dacă spre exemplu, în Renaștere pictura murală a îmbrăcat zidul ca o rochie frumoasă, in secolul XX, nu mai există pictura murală strict decorativă, ruptă de osatura zidului ca se caută ca această osatură să devina plastică în întregime. De aceea, ea poate fi arhitectură, pictură, ceramică sau orice altă formă de reprezentare plastică. In concluzie, zidul trebuie să fie activ în nici un caz pasiv. — Lucrările pe care le-am văzut în expoziţia dv. sînt o experienţă a acestei perioade, un sistem de gîndire vital, să-i spunem, legat de demonstraţia care tocmai mi-aţi făcut-o ? — Nu. Pentru spectator lucrul respectiv este o experienţă, însă pentru mine nu mai poate fi numită astfel. Este un nou sistem de reprezentare a realităţii. „Op-art“ este un cuvint cam general şi încadrarea aceasta poate să-mi corespundă dintr-un anumit punct de vedere, dar care dispare în momentul în care lucrarea este aprofundată. Dacă legile „opartului“ se referă la o dinamică a formei, rămînind in stadiul de decorativ, de plăcere senzorială, eu caut nu atît dinamica alcătuirii sau decorativul ei, ci relaţiile care pot genera idei, esenţe, care nu pot fi exprimate decît prin forme închise. Ca primă senzaţie, ar putea fi „op-art", dar intrînd în analiză, sentimentul acesta dispare, legătura cu „op-artul“ fiind foarte vagă, inexistentă chiar. — Cum v-aţi numi pictura, lansînd şi un eventual curent ? (în timp totul este posibil). — în momentul cînd se ia contact cu arta, există tendinţe de-a eticheta. Există această deformaţie de-a încadra, de-a cataloga etc. Eu fiind singur, fără cei 5—6 colegi preocupaţi de acelaşi lucru, nu putem crea un grup, o mişcare, o denumire. De fapt am putea-o numi oricum, și cred că numele cel mai adecvat ar fi artă umanistă. — In consecință, nu formula de-a te exprima ci ideile sînt importante, dv. pledind pentru experiență, pentru descoperire, rămînînd legate de realitate. — Pentru idealurile general umane, formele fiind cele care le îmbogăţesc mereu. — Cum vedeţi în viitor evoluţia acestor lucruri ? — Pornind de la lucrările care Ie am, am descoperit că animîndu-le, tabloul cîştigă in profunzime. — In ce sens ? — Reuşind ca formele care alcătuiesc tabloul să le pun în mişcare, într-un sens pe care-1 doresc, dar păstrîndu-le forma iniţială, adică să nu se deformeze, mi-am dat seama că relaţiile şi conflictul ce se naşte Intre ele sînt mult mai adinei. — Nu seamănă cu cinetica ? — Este un fel de nouă cinetică care îşi pune problema nu numai de spaţiu şi timp, ci caută să rezolve un conflict, deci iese din cadrul decorativ imediat... Mai mult decit atît, am descoperit o nouă reprezentare plastică care ţine într-un fel de spectacol, reuşind să anime nu numai arhitectura, dar şi peisajul, o formă de manifestare plastică nelimitată ca întindere, iar spectatorul o poate consuma după voinţă, după viteza cu care se mişcă, după necesităţile lui momentane. Ea ar rezolva într-un fel o dorinţă a omului foarte veche de a-şi crea spaţiul fericit sau trist, care îi sunt în anumite momente vitale. Acest lucru este realizabil bazîndu-ne pe nişte legi foarte simple, iar momentul în care vor fi posibile, vor influenţa total arhitectura, urbanistica, peisajul pentru că opera de artă, va fi lingă om pretutindeni, atît în casă cît şi în afară. El nu va trebui decit să o consume. VERA LUNGU * Virgil Nicolae Ghinea a absolvit în anul 1965 Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu“. A fost prezent cu lucrări la expoziţiile anuale de grafică şi pictură şi la două expoziţii internaţionale (R. D. Germană şi Elveţia). A avut o expoziţie personală la Mamaia. Vedere panoramică din Oraşul „Gheorghe Gheorghiu-Dej“ Foto : AGERPRES CARE ESTE ARIA“CERCURILOR »iiiiiimmi—hihihiiiiMWi iiiwi—nuI iii —in .. iiiinwTiii nu mur 11 ii ~ •• ştiinţifice şcolare? (Urmare din pag. I)zolvarea problemelor. Şi la Liceul „Unirea“ din Braşov funcţionează un cerc de fizică. Aici, însă, se construiesc mecanisme electronice, cercul avînd denumirea de „maşini de calcul“. Este un cerc modern — au afirmat elevii. Te îndeamnă să gîndeşti, să-ţi lărgeşti cîmpul informaţional, să depăşeşti graniţele manualului, apelînd la o bibliografie de specialitate, să adaugi noţiunilor teoretice de fizică, noţiuni de desen. Asemenea cercuri sunt atrăgătoare şi reprezintă un serios stimulent la autodepăşire, ştiut fiind că nu sunt primiţi ca membri decît elevi cu o foarte bună situaţie la învăţătură. In multe licee funcţionează cercuri electrotehnice. Ele au fost situate în categoria cercurilor tehnice aplicative, care joacă la rîndul lor urt rol însemnat în formarea elevilor. La întrebarea firească : pe care din aceste cercuri le preferă, răspunsurile elevilor au fost ample. Pentru a le reproduce mai sistematic le grupăm astfel : — în primii ani de liceu, deci când cunoştinţele elevilor sunt elementare, ei preferă cercurile aplicative pentru că noţiunile teoretice capătă imediat reprezentări concrete. în plus, este vîrsta la care simt nevoia să dobîndească o anumită îndemînare practică, să nu mai privească la aparatul de radio ori la fierul de călcat ca la obiecte misterioase ; — către sfîrşitul liceului, cînd capacitatea de abstractizare creşte, cînd elevii, făcînd primul pas pe calea autocunoaşterii, optează pentru secţia umană ori reală. Deci, cînd apar primele interese finind de viitoarea profesiune, ei caută în activitatea cercului posibilităţi de admere a cunoştinţelor din domeniul ştiinţific preferat, de autoverificare a propriei valori, un impuls pentru stimularea creativităţii. Atunci preferă cercuri care să-i solicite pe un plan larg, să-i ajute să capete un stil de muncă intelectual, să-i iniţieze în tainele cercetării ; — cercurile care se limitează la rezolvări de probleme nu mai satisfac la ora actuală decît într-o măsură neînsemnată. Cu atît mai mult apare perimată formula „cerc pentru rezolvări de probleme“ cu cît şi la concursurile elevilor nu sînt preţuite doar rezolvările corecte, ci cele izvorîte dintr-o gîndîre logică, dar îndrăzneaţă, care poartă pecetea cunoştinţelor profunde din domeniul ştiinţific respectiv dar şi a personalităţii candidaţilor ; — există în tabloul general al cercurilor elevilor o monotonie dezolantă. Indiferent de regiune, de specificul industriei oraşului ori de tradiţiile şcolii, elevii au vorbit, cu rare excepţii, despre aceleaşi şi aceleaşi cercuri, neparticularizate prin tematică ori modalitate de lucru. Desigur, matematica, chimia, fizica exercită asupra elevilor o puternică atracţie hotărînd şi ponderea şrcurilor cu acest profil în şcoală. Dar ar însemna să ne autoamăgim dacă am crede, că toţi elevii se interesează exclusiv de ştiinţele amintite. în şcoli întîlneşti pasionaţi ai studilul limbilor străine, al biologiei, istoriei etc. Alţii sînt colecţionari pasionaţi — filatelişti, etnografi, botanişti, geologi etc. Desigur că o activitate organizată în cercuri îndrumate cu competenţă, ar da suport ştiinţific unor asemenea preocupări. Aşa stînd lucrurile, o concluzie se impune de la sine : actualele îndrumări şi regulamente după care funcţionează cercurile elevilor din liceu — aceleaşi pentru toate clasele — sunt cel puţin depăşite dacă nu chiar o frînă în crearea unui climat propice pentru o activitate extraşcolară care să satisfacă interesele pe tărîm ştiinţific atît de diverse, dar de loc facile ale elevilor. Ministerul învăţămîntului întîrzie nejustificat stabilirea unei corelaţii între aceste interese, îndeobşte cunoscute, şi cadrul propus pentru manifestarea lor — cercul, condus de profesori nu în virtutea unei inerţii, ci ca pe o muncă proprie de creaţie, de depistare a talentelor autentice, de formare şi îndrumare a lor. Nu trebuie pierdut din vedere că în şcoala românească au funcţionat societăţi ştiinţifice ale elevilor în cadrul cărora au ucenicit marile noastre personalităţi ştiinţifice, că aici, sub îndrumarea profesorului de liceu, şi-au descoperit şi cultivat capacitatea creatoare. Nu există nici o piedică ca această frumoasă tradiţie să fie preluată, îmbogăţită, astfel încît cercul din şcoală să ofere cu adevărat elevului posibilitatea să-şi adâncească cunoştinţele dobîndite în ore, să capete primele deprinderi de muncă ştiinţifică. MARIETA VIDRAŞCU COLECTIVUL, O CÎRJĂ PENTRU SLĂBICIUNILE NOASTRE? (Urmare din pag. I) — Era desghețat băiatul; am fi putut face om din el, nu trebuia să ne scape din mînă că doar văzusem că de la o vreme muncea la întîmplare, distrat, absent. Aici colectivul este destul de puternic ca să-l fi putut aduce pe calea cea bună. Şi tot secretarul îmi relatează cum „bătrînul“ Ioniţă s-a ocupat de un tînăr Petre Chiriac mutat pînă atunci dintr-un atelier în altul şi etichetat ca vicios, chiulangiu, pornit întotdeauna pe gîlceavă. L-a luat cu tact, la o bere, apoi l-a făcut prieten, invitîndu-l acasă. Acum lui Petre Chiriac i se încredinţează lucrări grele, de mare răspundere. Numai în atelierul „piese de rezervă“ sunt zeci de tineri care datorează astăzi titlul de „bun meseriaş“ colectivului, forţei lui nevăzute dar conectate permanent la înaltă frecvenţă a voltajului uman, socialist. Colectivul este ca un lac sărat, spunea cam stingher N. Ciorobea, secretarul unei organizaţii de atelier. Oricît de greu ai fi, oricît de obosit şi neîndemînatec eşti, mediul acesta nu te lasă să te duci la fund. Familia aceasta, cum obişnuit este numit colectivul, are funcţii sociale cu totul deosebite pentru că şi mijloacele ei sunt altele, pentru că şi influenţa ei este infinit mai mare, determinantă. Cînd tatăl lui Ion Toadeş, muncitor ca şi fiul său la secţia montaj, n-a mai izbutit să găsească în cadrul redus al familiei mijloacele de îndreptare a tînărului său fecior, antrenat de o „gaşcă“ în chefuri repetate, a apelat la sprijinul organizaţiei. Prezenţa tatălui în adunare, în ziua în care uteciştii din secţie au discutat cazul Toadeş dovedea încrederea pe care omul o avea în forţa colectivului. Dar colectivul, această mare familie a muncitorilor dintr-o unitate, poate fi o instituţie care să declanşeze automat un resort de generozitate, un fel de bunic mare şi blind care iartă totul şi dojeneşte mereu ? Sau trebuie să existe şi un raport invers care să izvorască din responsabilitatea individuală, din conştiinţa noastră, a fiecăruia de a împrospăta mereu această forţă prin propriile noastre eforturi de perfecţiune individuală ? Inginerul Pompiliu Rădulescu, şeful atelierului montaj din marea uzină ploieşteană, tînăr de vîrstă utecistă , ne spunea fără ocol : — Este o problemă la care trebue să medităm. Unii văd în colectiv o sumă matematică de piepturi şi umeri care alcătuiesc la un loc un zid al blîndeţii şi care nu are altceva de făcut decît să-i sprijine pe ei. La aceştia ideea de colectiv apare trunchiată, înţeleasă egoist, fără conştiinţa răspunderii individuale, înţelegerea exactă a noţiunii de colectiv, a funcţiilor sale majore, de interes social, se constituie cu timpul — este de părere tehnicianul Gheorghe Stoica. Nu există nici o şcoală în care să se predea o asemenea materie. Ea trebuie învăţată aici, mereu repetată, pentru ca mereu, în fiecare an, alte promoţii de ucenici vin să preia ştafeta de constructori metalurgişti. Aceasta presupune grijă sporită din partea organizaţiei şi a colectivului. Mă gîndesc la spusele unei tinere absolvente, Maria Berdaru, desenatoare tehnică la proiectări în aceeaşi uzină . Eu sînt cea mai mică ; de la mine în jos nu mai e nimeni. Cum poate ajunge un tînăr, plin de elan şi speranţe, la o asemenea părere dăunătoare ? Nu cumva chiar colectivul, fie el restrîns şi la limita geometrică a atelierului i-a creat acest complex din motive lesne de înţeles ? — Aşa ceva se mai întâmplă — ne confirmă şi Ion Burada, secretarul comitetului U.T.C. pe uzină. Sunt ateliere în care tinerii nu sunt promovaţi, nu sunt stimulaţi îndeajuns să crească. Vina este deopotrivă şi a lor sau altfel spus... a tentaţiilor vîrstei. Vina nu poate fi mereu a altuia Mă aşteptam să aud spunîndu-se : Vina este şi a noastră, a celor care ne ocupăm de creşterea şi educarea tinerilor. Şi nu pentru că n-am ţinut un număr mai mare de şedinţe, de consfătuiri şi discuţii individuale sau cu grupuri restrînse. Asemenea mijloace au fost folosite. Comitetul U.T.C. şi ceilalţi factori de răspundere s-au străduit însă mai puţin să găsească forme specifice prin care să cultive tinerilor acea răspundere individuală cu care fiecare să îmbogăţească zestrea educativă a colectivului. Măsurile administrative şi cu caracter de şedinţă nu rezolvă această complexă problemă, mijloacele multe sau puţine, tot în sfera stimulării morale să le căutăm. Şi ele sunt deja găsite. PETRE ZARNESCU