Scînteia Tineretului, octombrie 1967 (Anul 23, nr. 5711-5736)

1967-10-18 / nr. 5725

Problema care a reţinut în mod deosebit atenţia adunărilor generale de dare de seamă şi alegeri ale celor două organiza­ţii U.T.C. din anul al IV-lea — strungari şi electromecanici as­­censorişti — de la Şcoala­­pro­fesională „Electromagnetica“ a fost, cum era şi firesc, participa­rea celor peste 50 de utecişti la practica în producţie, pregătirea lor pentru meseria pe care o vor începe peste numai cîteva luni. „Activitatea organizaţiei noastre, a fiecăruia dintre noi — se spunea în darea de seamă se reflectă în­ atitudinea pe care ne-am format-o faţă de meserie, în gradul în care am îndrăgit-o şi însuşit-o“. S-a insistat, apoi, pe efortul depus de organizaţie pen­tru întărirea la elevi a sentimen­telor de dragoste şi ataşament faţă de meserie, cultivarea res­pectului şi răspunderii faţă de muncă, de uzina în care lucrează. Erau enumerate, în continuare, formele folosite de organizaţie în acest scop. Orientate de dări de seamă, bune, analitice, discuţiile purtate de uteciştii celor două clase au insistat cu precădere asupra a­­celuiaşi deziderat. (A nu se în­ţelege cumva că despre altceva nu s-a mai discutat ; dimpotrivă, au fost dezbătute, cum rareori ni s-a oferit prilejul să observăm, toate aspectele muncii de orga­nizaţiei. — După părerea mea, spunea NĂSTASE GHEORGHE din a­­nul III , „aparatul de control“, ca să mă exprim aşa, al activi­tăţii unei organizaţii U.T.C. îl constituie adunarea generală, că­reia, pe bună dreptate îi mai spunem şi „şcoală a educaţiei co­muniste“. în această privinţă, organizaţia noastră a obţinut, de la alegerile trecute şi pînă acum, unele rezultate bune. Aş sublinia, astfel, că adunările noastre gene­rale s-au ţinut cu regularitate, avînd mai totdeauna o tematică interesantă, care a antrenat la discuţii un număr mare de ute­cişti. Reţin în mod deosebit a­­dunările în care am discutat despre „tainele meseriei de strun­gar“, „atitudinea socialistă faţă de muncă“ etc. Alţi participanţi la discuţii, au scos în evidenţă eficacitatea con­cursurilor profesionale (cîte unul pe trimestru) temeinic pregătite, la care au fost­ antrenaţi toţi e­­levii celor două clase, întîlnirile cu muncitori vârstnici din uzină, care le-au împărtăşit din ex­perienţa lor, alte activităţi cultu­ral-educative cu un conţinut le­gat de îndrăgirea şi însuşirea meseriilor de strungar şi ascen­­sorist. — Rezultatul acestei munci e­­ducative continui — spunea în adunare MIU VIOREL, este concretizat în faptul că majori­tatea colegilor noştri au tratat­­ cu seriozitate şi răspundere in­struirea practică, au obţinut re­zultate frumoase. Aş vrea să a­­mintesc aici nume ca Toma Cor­nel, Năstase Gheorghe care stă­­pînesc de pe acum tainele meseriei de strungar. Vorbindu-se despre rezultatele bune de pînă acum, s-a avut în vederea faptului că, acestea tre­buie să constituie o plaformă pentru altele şi mai bogate în viitor. Condori Adrian, Oncică Vasile, Solovastru Gheorghe, Ga­lea Vasile, Moiceanu Gheorghe, Dumitru Vasile, Fedaceag Nico­­lae, ca şi alţi participanţi la dis­cuţii, prin criticile, sugestiile, propunerile concrete făcute în adunare au arătat drecţiile în care trebuie să-şi intensifice cele două organizaţii U.T.C. activita­tea de acum­ înainte., — Organizaţia noastră, subli­nia GALEA VASILE, mai are încă multe de făcut în ceea ce priveşte unele cazuri de absen­tare de la instruirea practică, în­tărirea disciplinei în timpul des­făşurării practicii. Mai aveam încă colegi — mă refer la cei care fac practica în Uzina „E­­lectromagnetica“, dar după cum reiese din discuţiile purtate în adunare, asemenea situaţii exi­stă şi la „Electrofar“ — care pierd timpul cu plimbări fără rost printre maşini, au o atitu­dine pasivă faţă de meserie. Rezolvarea pozitivă a unor ast­fel de situaţii va depinde de eficienţa viitoarelor noastre ac­ţiuni, de răspunderea cu care vor fi abordate. în discuţiile lor, tinerii au fă­cut propuneri judicioase pentru continua întărire a ataşamentu­lui faţă de meserie, pentru a o stăpîni mai temeinic. Năstase Gheorghe a propus organizarea unor vizite în uzinele Capitalei cu specific înrudit meseriilor pentru care se pregătesc ei. So­­lovăstru Gheorghe, apreciind valoarea concursurilor pe mese­rii, propunea organizarea unui astfel de concurs în uzină, în care probe (pînă acum teoretică) să coniste în realizarea practică a unor repere. Dumitru Vasile, din organizaţia anului III , op­tează în adunare pentru inter­venţia mai activă a uteciştilor, pentru o opinie colectivă intran­sigentă faţă de abaterile de la disciplină. în acest spirit, el su­gera organizarea unor dezbateri pe teme de etica muncii, întîl­­niri cu muncitori foşti elevi ai şcolii lor. Toate aceste propuneri au com­pletat proiectele programelor de activităţi care, aprobate în adu­nare, au devenit jaloane concrete ale activităţii celor două organi­zaţii U.T.C., fişe la geneza vii­toarelor rezultate. C. HANTA I. ANDREIŢĂ ■N ANTICIPAŢII LA „CARATELE“ MESERIEI AZI ARTICOLE ©INTERVIURI O frumuseţe din raionul Rupea (regiunea Braşov) m desTin muzeal CASEI LUI­­ BRÂNCUŞI (Urmare din pag. I) Oii de locul ei dinţii, aşa cum a înălţat-o meşterul Nicolae Radu, tatăl şi cum şi-o amintea mai tîrziu, din depărtări străine şi Brâncuşi „aşteptîndu-şi cel de-al treilea destin, care nu poate fi decit muzeal“ (V. G. Paleolog). Acelaşi lucru îl sugerăm şi noi Consiliului muzeelor şi mai presus. Comitetului de Stat pen­tru Cultură şi Artă, care în toamna aceasta, a depus lăuda­bila strădanie pentru organiza­rea aşa cum se cuvine a coloc­viului comemorativ închinat lui Constantin Brnincuşi, înfiinţarea, în locul de baştină al sculptorului, unde astăzi mai sunt ne­amuri din familia Brâncu­­şilor, în afara celor daţi la car­te, a unei case muzeu ar întregi gestul de cinstire şi pietate faţă de memoria şi personalitatea marelui artist. I MARC­OVICI PRIMATUL IDEILOR Interviu cu pictorul Virgil Nicolae Ghinea*) — Spuneţi-mi, vă rog, de ce v-aţi deschis în vară, expoziţia perso­nală la Mamaia ? Aveaţi nevoie, atunci, de o ime­diată confruntare cu publicul sau pentru că pictura pe care o faceţi — pornind, după cîte înţeleg de la „op-art“ — se asezonează mai uşor cu decorul turistic şi estival ? — Am deschis expo­ziţia la Mamaia, în Bucureşti lucrul respec­tiv nefiind posibil, pen­tru că săli de expoziţii se găsesc greu pentru tineri. Singura posibili­tate era Mamaia, pen­tru că nu crea probleme nimănui. O expoziţie se des­chide, într-un fel, şi pentru a se vinde tablo­uri, scopul principal ră­­minînd vizionarea, evi­dent. Şi cum obiceiul există, este greu de des­chis în Bucureşti o ex­poziţie, fără acest scop. Or, eu nu îl aveam, ne­apărat. Ca să vă răspund la întrebare : aveam nevoie de o confruntare cu publicul şi nu util pen­tru un verdict, ci pentru a încerca să mă verific, prezentând nişte lucruri noi ; era o tatonare, un prim pas pe care-l în­cercam pentru a obişnui vizitatorul cu o optică nouă şi a-i afla reacţia. — Credeţi că este ne­voie de o educaţie spe­cială a publicului, mă refer la marele public, cel de la Mamaia fiind departe de obişnuiţii sălilor de expoziţie bucureştene ? — Era evident mai important pentru mine acest public, pentru a vedea cit de receptiv este la nişte lucruri care în primul moment il vor şoca, verificînd dacă fenomenul „meu" este singular, subiectiv sau obiectiv. — Vizitîndu-vă expo­ziţia, am început o dis­cuţie care se referea la arhitectură, nu aţi vrea să o continuăm ? Spu­neaţi că o arhitectură nouă cere şi... — O reprezentare plastică total diferită de vechile canoane, care să se integreze funcţional în ea. Arhitectura mo­dernă tinde spre a de­veni sculptură, nu-şi pierde rolul funcţional, ba dimpotrivă, şi cîştigă in plasticitate. Repre­zentările adecvate aces­tei arhitecturi vor fi organic legate de ea iar reprezentarea plastică îşi va pierde şi ea carac­terul decorativ imediat şi va deveni plastică în adevăratul sens al cu­­vîntului, deoarece nu se va referi la un anumit obiect. — Vă referiţi după cîte înţeleg la o anume pictură legată strict de decoraţia de interior. — Exact. De fapt nu va fi vorba de pictură, de decoraţie, ci de o plastică generală. Dacă spre exemplu, în Renaș­tere pictura murală a îmbrăcat zidul ca o ro­chie frumoasă, in secolul XX, nu mai există pic­tura murală strict de­corativă, ruptă de osa­tura zidului ca se caută ca această osatură să devina plastică în între­gime. De aceea, ea poate fi arhitectură, pictură, ceramică sau orice altă formă de reprezentare plastică. In concluzie, zidul trebuie să fie activ în nici un caz pasiv. — Lucrările pe care le-am văzut în expozi­ţia dv. sînt o experienţă a acestei perioade, un sistem de gîndire vital, să-i spunem, legat de demonstraţia care toc­mai mi-aţi făcut-o ? — Nu. Pentru specta­tor lucrul respectiv este o experienţă, însă pen­tru mine nu mai poate fi numită astfel. Este un nou sistem de reprezen­tare a realităţii. „Op-art“ este un cu­­vint cam general şi în­cadrarea aceasta poate să-mi corespundă din­tr-un anumit punct de vedere, dar care dispare în momentul în care lucrarea este aprofun­dată. Dacă legile „op­­artului“ se referă la o dinamică a formei, ră­­mînind in stadiul de decorativ, de plăcere senzorială, eu caut nu atît dinamica alcătuirii sau decorativul ei, ci re­laţiile care pot genera idei, esenţe, care nu pot fi exprimate decît prin forme închise. Ca primă senzaţie, ar putea fi „op-art", dar intrînd în analiză, senti­mentul acesta dispare, legătura cu „op-artul“ fiind foarte vagă, inexis­tentă chiar. — Cum v-aţi numi pictura, lansînd şi un eventual curent ? (în­ timp totul este posibil). — în momentul cînd se ia contact cu arta, există tendinţe de-a eti­cheta. Există această deformaţie de-a încadra, de-a cataloga etc. Eu fiind singur, fără cei 5—6 colegi preocupaţi de acelaşi lucru, nu putem crea un grup, o mişcare, o denumire. De fapt am putea-o numi oricum, și cred că nu­mele cel mai adecvat ar fi artă umanistă. — In consecință, nu formula de-a te exprima ci ideile sînt importante, dv. pledind pentru ex­periență, pentru desco­perire, rămînînd legate de realitate. — Pentru idealurile general umane, formele fiind cele care le îmbo­găţesc mereu. — Cum vedeţi în viitor evoluţia acestor lucruri ? — Pornind de la lu­crările care Ie am, am descoperit că animîn­­du-le, tabloul cîştigă in profunzime. — In ce sens ? — Reuşind ca formele care alcătuiesc tabloul să le pun în mişcare, în­tr-un sens pe care-1 doresc, dar păstrîndu-le forma iniţială, adică să nu se deformeze, mi-am dat seama că relaţiile şi conflictul ce se naşte Intre ele sînt mult mai adinei. — Nu seamănă cu cinetica ? — Este un fel de nouă cinetică care îşi pune problema nu numai de spaţiu şi timp, ci caută să rezolve un conflict, deci iese din cadrul de­corativ imediat... Mai mult decit atît, am des­coperit o nouă reprezen­tare plastică care ţine într-un fel de spectacol, reuşind să anime nu nu­mai arhitectura, dar şi peisajul, o formă de ma­nifestare plastică nelimi­tată ca întindere, iar spectatorul o poate con­suma după voinţă, după viteza cu care se mişcă, după necesităţile lui momentane. Ea ar re­zolva într-un fel o do­rinţă a omului foarte veche de a-şi crea spa­ţiul fericit sau trist, care îi sunt în anumite mo­mente vitale. Acest lucru este reali­zabil bazîndu-ne pe nişte legi foarte simple, iar momentul în care vor fi posibile, vor in­fluenţa total arhitectura, urbanistica, peisajul pentru că opera de artă, va fi lingă om pretutin­deni, atît în casă cît şi în afară. El nu va trebui decit să o consume. VERA LUNGU * Virgil Nicolae Ghinea a absolvit în anul 1965 Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu“. A fost prezent cu lucrări la expoziţiile anuale de grafică şi pictură şi la două expoziţii in­ternaţionale (R. D. Germană şi Elveţia). A avut o expoziţie personală la Mamaia. Vedere panoramică din Oraşul „Gheorghe Gheorghiu-Dej“ Foto : AGERPRES CARE ESTE ARIA“CERCURILOR »iiiiiimmi—hihihiiiiMWi iiiwi—nuI iii —in .. iiiinwTiii nu mur 11 ii ~ •• ştiinţifice şcolare? (Urmare din pag. I)­zolvarea problemelor. Şi la Li­ceul „Unirea“ din Braşov funcţio­nează un cerc de fizică. Aici, însă, se construiesc mecanisme e­lectronice, cercul avînd denu­mirea de „maşini de calcul“. Este un cerc modern — au afir­mat elevii. Te îndeamnă să gîn­­deşti, să-ţi lărgeşti cîmpul infor­maţional, să depăşeşti graniţele manualului, apelînd la o biblio­grafie de specialitate, să adaugi noţiunilor teoretice de fizică, no­ţiuni de desen. Asemenea cercuri sunt atrăgătoare şi reprezintă un serios stimulent la autodepăşire, ştiut fiind că nu sunt primiţi ca membri decît elevi cu o foarte bună situaţie la învăţătură. In multe licee funcţionează cercuri electrotehnice. Ele au fost situate în categoria cercurilor tehnice a­­plicative, care joacă la rîndul lor urt rol însemnat în formarea elevilor. La întrebarea firească : pe care din aceste cercuri le pre­feră, răspunsurile elevilor au fost ample. Pentru a le reproduce mai sistematic le grupăm astfel : — în primii ani de liceu, deci când cunoştinţele elevilor sunt e­­lementare, ei preferă cercurile a­­plicative pentru că noţiunile teo­retice capătă imediat reprezen­tări concrete. în plus, este vîrsta la care simt nevoia să dobîn­­dească o anumită­­ îndemînare practică, să nu mai privească la aparatul de radio ori la fierul de călcat ca la obiecte misterioase ; — către sfîrşitul liceului, cînd capacitatea de abstractizare creş­te, cînd elevii, făcînd primul pas pe calea autocunoaşterii, optează pentru secţia umană ori reală. Deci, cînd apar primele interese finind de viitoarea profesiune, ei caută în activitatea cercului po­sibilităţi de adm­e­­re a cunoştin­ţelor din domeniul ştiinţific pre­ferat, de autoverificare a pro­priei valori, un impuls pentru stimularea creativităţii. Atunci preferă cercuri care să-i solicite pe un plan larg, să-i ajute să capete un stil de muncă intelec­tual, să-i iniţieze în tainele cerce­tării ; — cercurile care se limitează la rezolvări de probleme nu mai sa­tisfac la ora actuală decît într-o măsură neînsemnată. Cu atît mai mult apare perimată formula „cerc pentru rezolvări de pro­bleme“ cu cît şi la concursurile elevilor nu sînt preţuite doar re­zolvările corecte, ci cele izvorîte dintr-o gîndîre logică, dar îndrăz­neaţă, care poartă pecetea cunoş­tinţelor profunde din domeniul ştiinţific respectiv dar şi a perso­nalităţii candidaţilor ; — există în tabloul general al cercurilor elevilor o monotonie dezolantă. Indiferent de regiune, de specificul industriei oraşului ori de tradiţiile şcolii, elevii au vorbit, cu rare excepţii, despre aceleaşi şi aceleaşi cercuri, ne­particularizate prin tematică ori modalitate de lucru. Desigur, matematica, chimia, fizica exer­cită asupra elevilor o puternică atracţie hotărînd şi ponderea şrcurilor cu acest profil în şcoa­lă. Dar ar însemna să ne autoa­­măgim dacă am crede, că toţi elevii se interesează exclusiv de ştiinţele amintite. în şcoli întîl­­neşti pasionaţi ai studilul limbi­lor străine, al biologiei, istoriei etc. Alţii sînt colecţionari pasio­naţi — filatelişti, etnografi, bota­­nişti, geologi etc. Desigur că o activitate organizată în cercuri îndrumate cu competenţă, ar da suport ştiinţific unor asemenea preocupări. Aşa stînd lucrurile, o conclu­zie se impune de la sine : ac­tualele îndrumări şi regulamente după care funcţionează cercurile elevilor din liceu — aceleaşi pen­tru toate clasele — sunt cel puţin depăşite dacă nu chiar o frînă în crearea unui climat propice pen­tru o activitate extraşcolară care să satisfacă interesele pe tărîm ştiinţific atît de diverse, dar de loc facile ale elevilor. Ministerul în­­văţămîntului întîrzie nejustificat stabilirea unei corelaţii între a­­ceste interese, îndeobşte cunos­cute, şi cadrul propus pentru ma­nifestarea lor —­ cercul, condus de profesori nu în virtutea unei inerţii, ci ca pe o muncă pro­prie de creaţie, de depistare a talentelor autentice, de formare şi îndrumare a lor. Nu trebuie pierdut din vedere că în şcoala românească au funcţionat socie­tăţi ştiinţifice ale elevilor în ca­drul cărora au ucenicit marile noa­stre personalităţi ştiinţifice, că aici, sub îndrumarea profesorului de liceu, şi-au descoperit şi culti­vat capacitatea creatoare. Nu e­­xistă nici o piedică ca această frumoasă tradiţie să fie preluată, îmbogăţită, astfel încît cercul din şcoală să ofere cu adevărat ele­vului posibilitatea să-şi adân­cească cunoştinţele dobîndite în ore, să capete primele deprinderi de muncă ştiinţifică. MARIETA VIDRAŞCU COLECTIVUL, O CÎRJĂ PENTRU SLĂBICIUNILE NOASTRE? (Urmare din pag. I) — Era desghețat băiatul; am fi putut face om din el, nu tre­buia să ne scape din mînă că doar văzusem că de la o vreme muncea la întîmplare, distrat, ab­sent. Aici colectivul este destul de puternic ca să-l fi putut adu­ce pe calea cea bună. Şi tot secretarul îmi relatează cum „bătrînul“ Ioniţă s-a ocupat de un tînăr Petre Chiriac mutat pînă atunci dintr-un atelier în altul şi etichetat ca vicios, chiu­langiu, pornit întotdeauna pe gîl­­ceavă. L-a luat cu tact, la o bere, apoi l-a făcut prieten, in­­vitîndu-l acasă. Acum lui Petre Chiriac i se încredinţează lu­crări grele, de mare răspundere. Numai în atelierul „piese de re­zervă“ sunt zeci de tineri care datorează astăzi titlul de „bun meseriaş“ colectivului, forţei lui nevăzute dar conectate perma­nent la înaltă frecvenţă a volta­jului uman, socialist. Colectivul este ca un lac sărat, spunea cam stingher N. Ciorobea, secretarul unei organizaţii de atelier. Ori­­cît de greu ai fi, oricît de obo­sit şi neîndemînatec eşti, mediul acesta nu te lasă să te duci la fund. Familia aceasta, cum obişnuit este numit colectivul, are funcţii sociale cu totul deosebite pentru că şi mijloacele ei sunt altele, pentru că şi influenţa ei este in­finit mai mare, determinantă. Cînd tatăl lui Ion Toadeş, mun­citor ca şi fiul său la secţia mon­taj, n-a mai izbutit să găsească în cadrul redus al familiei mij­loacele de îndreptare a tînărului său fecior, antrenat de o „gaşcă“ în chefuri repetate, a apelat la sprijinul organizaţiei. Prezenţa tatălui în adunare, în ziua în care uteciştii din secţie au discu­tat cazul Toadeş dovedea în­crederea pe care omul o avea în forţa colectivului. Dar colectivul, această mare familie a muncitori­lor dintr-o unitate, poate fi o in­stituţie care să declanşeze auto­mat un resort de generozitate, un fel de bunic mare şi blind care iartă totul şi dojeneşte me­reu ? S­au trebuie să existe şi un raport invers care să izvo­rască din responsabilitatea indi­viduală, din conştiinţa noastră, a fiecăruia de a împrospăta mereu această forţă prin propriile noas­tre eforturi de perfecţiune indi­viduală ? Inginerul Pompiliu Rădulescu, şeful atelierului montaj din ma­rea uzină ploieşteană, tînăr de vîrstă utecistă , ne spunea fără ocol : — Este o problemă la care trebue să medităm. Unii văd în colectiv o sumă matematică de piepturi şi umeri care alcătuiesc la un loc un zid al blîndeţii şi care nu are altceva de făcut de­cît să-i sprijine pe ei. La aceştia ideea de colectiv apare trunchia­tă, înţeleasă egoist, fără conştiin­ţa răspunderii individuale, înţelegerea exactă a noţiunii de colectiv, a funcţiilor sale ma­jore, de interes social, se consti­tuie cu timpul — este de părere tehnicianul Gheorghe Stoica. Nu există nici o şcoală în care să se predea o asemenea materie. Ea trebuie învăţată aici, mereu repetată, pen­tru ca mereu, în fie­care an, alte promoţii de ucenici vin să preia ştafeta de construc­tori metalurgişti. Aceasta presu­pune grijă sporită din partea or­ganizaţiei şi a colectivului. Mă gîndesc la spusele unei tinere absolvente, Maria Berdaru, dese­natoare tehnică la proiectări în aceeaşi uzină . Eu sînt cea mai mică ; de la mine în jos nu mai e nimeni. Cum poate ajunge un tînăr, plin de elan şi speranţe, la o asemenea părere dăunătoare ? Nu cumva chiar colectivul, fie el restrîns şi la limita geometrică a atelierului i-a creat acest com­plex din motive lesne de în­ţeles ? — Aşa ceva se mai întâmplă — ne confirmă şi Ion Burada, se­­­cretarul comitetului U.T.C. pe uzină. Sunt ateliere în care ti­nerii nu sunt promovaţi, nu sunt stimulaţi îndeajuns să crească. Vina este deopotrivă şi a lor sau altfel spus... a tentaţiilor vîrstei. Vina nu poate fi mereu a al­tuia Mă aşteptam să­ aud spu­­nîndu-se : Vina este şi a noastră, a celor care ne ocupăm de creş­terea şi educarea tinerilor. Şi nu pentru că n-am ţinut un număr mai mare de şedinţe, de consfă­tuiri şi discuţii individuale sau cu grupuri restrînse. Asemenea mijloace au fost folosite. Comite­tul U.T.C. şi ceilalţi factori de răspundere s-au străduit însă mai puţin să găsească forme spe­cifice prin care să cultive tine­rilor acea răspundere individuală cu care fiecare să îmbogăţească zestrea educativă a colectivului. Măsurile administrative şi cu ca­racter de şedinţă nu rezolvă a­­ceastă complexă problemă, mij­loacele multe sau puţine, tot în sfera stimulării morale să le cău­tăm. Şi ele sunt deja găsite. PETRE ZARNESCU

Next