Scînteia Tineretului, decembrie 1969 (Anul 25, nr. 6365-6390)

1969-11-08 / nr. 6371

SC`NTEIA TINERETULUI" pag. 3 EDUCAŢIE SIMBATA 8 NOIEMBRIE 1969 „AICI, LA LOCUL NOSTRU DE MUNCĂ, FACEM DOVADA DRAGOSTEI DE PATRIE"­ ­ ... Dintre domeniile fundamentale ale conşti­inţei sociale nu întîmplător patriotismul se află la loc de frunte. Gradul său de asimi­lare individuală legitimează, firesc, atitudi­nea oamenilor faţă de ţara lor, cristalizează în jurul său un complex de sentimente so­ciale. Firesc, pentru că patriotismul, aşa cum sublinia Lenin, e „un sentiment dintre cele mai adinei, statornicit de existenţa de secole şi milenii a unor patrii diferite". Relaţia conştientă în care ne aflăm cu pa­tria, cu poporul din care facem parte, faţă de limba şi cultura lui, faţă de tradiţiile lui înaintate de luptă pentru eliberarea socială şi naţională, faţă de idealurile sale de suve­ranitate şi propăşire, presupune, implicit, permanenta raportare a prezenţei noastre active la mediul social-politic al patriei relaţie activă în care cei doi termeni (indi­vid — colectivitate) nu numai că se presupun reciproc dar se şi completează într-o dialec­tică de reciprocitate. Sentimentele patriotice s-au dezvoltat atît în activitatea practică a oamenilor de creare a bunurilor materiale şi spirituale, cît şi în focul luptelor de clasă, în luptele împotriva forţelor conservatoare, în luptele de apărare a integrităţii fiinţei noastre naţionale. Vorbind despre eroismul patriotic al poporului nostru, secretarul ge­neral al partidului, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, făcea o vibrantă evocare : „Multe pagini glorioase a înscris poporul român în lupta pentru libertate şi socialism. Graiul nu poate reda măreţia acestor lupte, ele adeveresc şi vor adeveri peste veacuri vitalitatea şi înţelepciunea poporului nostru, care trecînd prin grele încercări, a rămas ne­clintit şi a prins de fiecare dată noi puteri, ridicîndu-se, asemeni stejarului după furtună, şi mai mîndru spre soare". Sintetizînd, patriotismul este expresia în­suşirii de către individ a intereselor patriei, ale poporului său şi se manifestă prin spiri­tul de răspundere şi de sacrificiu pentru apă­rarea acestor interese. In această privinţă concludente sunt idealurile, faptele cu care generaţiile eroice ale naţiunii noastre s-au legitimat în faţa istoriei. Ceea ce dă expresie definitivă patriotis­mului de care e animat fiecare om e spiri­tul său de răspundere faţă de comandamen­tele majore ale patriei sale, ale poporului său, felul în care luptă pentru a realiza nobi­lele deziderate ale naţiunii, gradul de mani­festare în fapte concrete, de mare eficacita­te, pentru dezvoltarea cît mai dinamică a patriei, a societăţii noastre socialiste. In conştiinţa înaltelor răspunderi şi înda­toriri pe care le are fiecare cetăţean faţă de patrie şi partid rezidă forţa orînduirii noas­tre, succesele obţinute pînă în prezent, che­zăşia îndeplinirii perspectivelor programate. Faptele, aportul social, efecte ale îndeplini­rii răspunderilor şi îndatoririlor civice sunt rodul, deseori, al unor sacrificii şi îndelunga­te lupte. In această privinţă, plină de învă­ţăminte este istoria edificării noii Românii, libere şi prospere, în care, aşa cum arăta tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, tot ce s-a înfăptuit în aceşti ani nu a căzut din cer, nu s-a înfăptuit de la sine, ci este rezultatul u­­nei lupte îndelungate, grele, al multor jertfe.­­ Avînd­­ iluştri predecesori, tinerii de azi sînt conştienţi de marile răspunderi ce le re­vin. Acest reportaj-anchetă îşi propune să oglindească cîteva trăsături proprii spiritu­lui datoriei şi să sondeze, în acelaşi timp, gradul său de conştientizare. Dacă existenţa, cum spunea Goethe, chiar dacă n-ar dura de­cit o clipă este o datorie, con­ştientizarea unei atari existenţe presupune o dimensiune interi­oară a simţului datoriei, culti-­ vată permanent. Cuvintele acestea ni le-am reamintit în faţa opţiunii pro­fesionale care a generat o bio­grafie fidelă fiinţei morale a multora dintre eroii acestui re­portaj-anchetă, al parametrilor în care se înscrie obiectivarea aces­tei valori pe şantierele ţării. Viaţa şantierului, încorporează în condiţiile dezvoltării noastre angajate într-un ritm deose­bit de­­ ■ dinamic, una dintre cele mai substanţiale idei ale datoriei sociale. Cu atît mai mult pe un şantier în care încleştarea­­ constructorului e o­­rientată plural , cu îndeplinirea matematică a obligaţiilor calen­daristice şi,­ In acelaşi timp, cu incidenţele agravante ale naturii dezlănţuite. Am numit astfel con­diţia plurală a şantierului de la Vadul Oii, acolo unde deja au prins contururi liniile majestuoa­­se­ ale magistralei de beton şi oţel de peste Dunăre. Putea fi şi şantierul vastei lucrări de la Porţile de Fier, sau dintre munţii Lotrului, sau de la Constanţa unde un întreg munte a fost mu­tat în mare sau... Condiţiile grele ale unui astfel de front de lucru nu pot împie­dica efectuarea lucrărilor în ci­cluri premeditate geometric, de flux­ industrial. Căci, a intrat printre adevărurile deja comune faptul că viaţa şantierului este o şcoală a oamenilor tari care înalţă edificii prin inteligenţa in­ginerească, soră bună cu cute­zanţa omului animat de înaltul simţ al datoriei. ...A terminat facultatea în ur­mă cu doi ani. Cu rezultate stră­lucite. Proba, ca să rămînem în termenii matematici proprii ingi­neriei ? Remarcat încă din tim­pul studenţiei pentru vocaţia sa inginerească i s-a propus, la re­partizare, un loc în cadrul ca­tedrei de betoane. Un loc în care, să recunoaştem, datoriile profesiei puteau fi onorate la fel de bine. A refuzat, lăsînd în urma sa perspectiva unei probabile cariere universitare, locuinţa con­fortabilă promisă în Bucureşti şi tot ceea ce oferă instituţiile ur­bane ale Capitalei, în schimbul unui pat de fier dintr-un ponton­dormitor, veşnic legănat de va­luri, al iernilor tomitane şi ve­rilor în care senzaţia dominanta e de lichefiere a lucrurilor , sub soarele necruţător din Bărăgan. De ce ? ... — Nu m-am gîndit nicio­dată, ne-a spus tînărul nostru in­terlocutor, că profesia pe care am ales-o poate fi exercitată în afara şantierului. E adevărat - de ce n-aş spune ? — că m-a tentat propunerea ce mi s-a fă­cut, dar am înţeles că şantierul e locul în care pot să dau cel mai mult şi poate să-mi dea, prin îndeplinirea datoriei, cele mai mari satisfacţii. Solicitarea specialiştilor spre producţie, acolo unde se hotă­răşte soarta ei, nui e o problemă sezonieră, ci o exigenţă perma­nentă a datoriei. Fiind astfel un imperativ extern, efectul asimi­lării sale şi îndeplinirea ei cu entuziasm realizează libertatea şi satisfacţia superioară. Căci nu a trăi, nu a trăi ori­cum, e de preţ, ci a trai cît mai cinstit. Adică realizînd maximal datoriile ce-ţi revin în faţa socie­tăţii. Conturînd chiar şi numai mobilurile acestei opţiuni, într-a­­devăr inginereşti, notăm în fapt o faţetă a acestui act moral care e simţul datoriei: autodeterminare interioară a individului venită în întîmpinarea imperativului social realizează plenar libertatea nece­sară esenţei umane. A te înregi­menta dezideratelor sociale ma­jore, a te orienta astfel pe sensul cel mai fertil fericirii autentice, superioare, înseamnă că marile opţiuni ale biografiei individuale sunt premeditate printr-un sever examen raţional. O astfel de ten­siune interioară între obiectul voinţei şi cel al dorinţei­­ ■ a tranşat-o în favoarea datoriei Ecaterina Sipoş, originară din Bucureşti. Nu e un secret pentru nimeni că tentaţiile oraşului, şi mai ales ale Capitalei, nu le poţi refuza decît printr-un efort de voinţă, altfel spus printr-un efort al înţelegerii datoriei sociale în care alegerea unei facultăţi nu are ca finalitate un domiciliu ci o profesie, o zonă umană în care se exercită ea. Evident, alegînd agronomia, Ecaterina Sipoş a ales o profesie modernă a satului. Tot atît de evident adevăr ca şi cel al existenţei, aici, a unor con­diţii de viaţă mai dificile. Repar­tizată la căpătui celălalt al ţării, în comuna Samşud, din judeţul Bihor, proaspăta ingineră a avut încă din primele zile ale carierei sale probleme dificile de rezol­vat. Rezultatele obţinute atribuie voinţei sale, atent şi permanent cultivate, un calificativ maxim, fidel rezultatelor sale studenţeşti. Prezenţa sa, acolo unde se ho­tărăşte soarta recoltelor, a fost activă. In cîţiva ani, C.A.P.-ul Samşud a reuşit să obţină rezul­tate bune. Ca o recunoaştere a meritelor sale, cooperatorii au ales-o preşedintă. — Dacă aş părăsi vreodată această comună ? Dacă am no­stalgia unui bucureştean rătăci pe alte meleaguri ? Ar fi­ absurt să-mi pun astfel de întrebări. Ale­gerea mea este definitivă N-a pleca niciodată de aici, unde eşti locul meu de muncă, postul mei social. ...Şi apoi îţi vorbeşte îndelung despre perspectivele dezvoltări viticulturii, a sectorului zootehnic al cooperativei, despre speciali­zarea acesteia, despre probleme de cercetare. La capătul acestei mărturisiri profesionale, revelaţia unui alt efect al realizării acestui act moral , exercitarea conştientă a datoriei realizează, pe planul existenţei individuale, satisfacţii ce înnobilează, în care fericirea şi virtutea se armonizează per­­f©ct. Exişti în măsura în care exişti pentru alţii, spune o veche ma­ximă, anticipînd în esenţa sa re­laţiile pe care le presupune, în interiorul ei, orînduirea socia­listă. Pe şantier sau în intimi­tatea laboratorului de cercetare, în faţa planşetei de proiectare sau la masa solitară a poetului, satisfacţia reuşitei individuale îşi trage seva din satisfacţia de a vedea că munca ta este utilă, că se răsfrînge pozitiv asupra al­tora, a societăţii. ...Continuăm investigaţia în ce­tatea industrială care este Uzina de fibre sintetice Săvineşti. „Pro­ducţia, calitatea şi economiile — trei probleme care trebuie să in­tereseze întregul colectiv , citim pe una dintre placardele aliate aici. Din întinsa cetate industria­lă am ales, nu întîmplător, sec­ţia de fibre, cel mai important compartiment al uzinei, cu cea mai mare pondere — aproximativ 60 la sută din producţia sa glo­bală. Nu urcăm pentru prima oa­ră treptele acestei secţii ; nu cu mulţi ani în urmă ea era o pro­blemă departe încă de a­n so­luţionată, rezultatele, sale se cifrau, ca o fatalitate, sub indicatorii de plan. O fata­litate ? Aşa părea unora pro­blema insolubilă a acestei secţii, care n-a fost neglijată nici sub raportul specialiştilor trimişi aici pentru a vitaliza uriaşul an­grenaj tehnologic, n-a dus nicio­dată lipsa de oameni ci dimpo­trivă... Şi, totuşi, an de an exa­menul sever al cifrelor se dove­dea neîndurător. Termenii acestei ecuaţii se aflau deja sub stare de tensiune ; cele trei porunci ale producţiei moderne păreau dezi­derate cu o scadenţă mult prea îndepărtată. __In 1966 — ne spune ingine­rul Dumitru Bostan, adjunct de şef de secţie — planul fizic nu era cu mult mai mare de jumă­tate din planul pe care-l avem de îndeplinit în acest an. Numai că la sfîrşitul acelui an el a fost realizat doar în proporţie de 99,6 la sută, în timp ce pe primele 9 luni ale acestui an planul a fost depăşit cu 7,56 la sută. Malt a fost realizat în condiţiile în care numărul salariaţilor pe un schimb e de aproximativ trei ori mai mic decît cel angajat în urmă cu trei ani. Depăşirea punctului critic, aducerea insta­laţiilor la aceşti parametri a fost o problemă complexă, condiţio­nată multiplu dar, rezumînd, se poate spune că optimizarea pro­ducţiei a fost, în primul rînd, rodul rezolvării problemelor o­mului la locul de muncă, al în­ţelegerii şi respectării întocmai, din partea acestuia, a sarcinilor care-i revin. Realizarea integrală a îndato­ririlor este o lecţie fundamentală a producţiei pe care oamenii acestei secţii şi-au însuşit-o prin acumularea şi sistematizarea ex­perienţei în condiţiile creşterii conştiinţei muncitoreşti. Căci întărirea colectivului de condu­cere, prin atragerea şi mărirea responsabilităţilor maiştrilor s-a făcut în acelaşi timp cu antre­narea armonioasă a întregului co­lectiv într-o existenţă unică, su­dată în focul îndeplinirii aceleiaşi datorii —■ producţia. Pentru ca as­tăzi ceea ce părea de nerezolvat în producţia secţiei să fie o alta realitate, pentru ca practica pro­ducţiei să răspundă cu rezultate foarte bune exigenţelor celor mai înalte ale ştiinţei muncii, a fost necesară exercitarea îndelungă a spiritului de sacrificiu. Nu a trecut mult timp de cînd oame­nii, fără excepţii notabile, şi-au dublat deseori timpul zilnic, op­­tul clasic al zilei de muncă, pe­trecut în uzină, în secţie, ascul­­tînd pulsul instalaţiilor, punîn­­du-şi inteligenţa profesională în solicitarea maximă pentru a smul­ge alcătuirii complicate a maşi­nilor o mai mare eficacitate. — N-a fost uşor să urnim pro­ducţia la noi în secţie — ne spune tînărul şef de echipă Mar­cel Păduraru. Unii dintre noi aveau experienţă suficientă, alţii abia veniseră în uzină direct de pe băncile şcolii profesionale, dar ceea ce s-a realizat, în primul rînd, înainte chiar de momentul în care utilajele au început să meargă strună, a fost un colectiv, un colectiv care acţiona ca un singur om, cu un singur gînd, pentru o singură, dar atît de mare­ idee : ie­eea că rezolvînd aici lucrurile, punînd treaba pe picioare, ne îndeplinim datoria noastră patriotică, contribuim cu mijloacele meseriei noastre la ri­dicarea patriei noastre. Totdeauna am avut sentimentul că munca noastră e în văzul tuturor, al oamenilor din celelalte secţii ale uzinei, al oamenilor pe care poate nu-i cunoşteam direct dar pe care-i simţeam de-ai noştri, din aceeaşi mare şi mîndră familie... Să trăieşti şi să munceşti în aşa fel ca şi cum ar fi în văzul tuturor, iată unul din izvoarele care transformă forţa morală a simţului de răspundere într-un factor determinant pentru ferti­lizarea efortului. Situaţia urmă­toare este şi mai edificatoare. Pe întinderea oceanului răvăşit de furtună nu pot fi decît învinşi şi învingători. Examenul e ne­îndurător, încleştarea de forţe nu poate fi tranşată de om în fa­voarea sa decît prin aruncarea în luptă, alături de cunoştinţele profesiei, a tuturor resurselor sale morale. Căci examenul, la capă­tul nenumăratelor confruntări, e decisiv, fără drept de recurs. După aproape patru luni de drum, senzaţia de singurătate a marinarului e sinonimă cu cea a solitarului navigator în spaţiul cosmic. Amintirile sînt epuizate, limbajul se esenţializează re­­zumîndu-se la cîteva cuvinte, li­niştea devine terifiantă, piciorul caută zadarnic, pe puntea de oţel, siguranţa pămîntului statornic. Oamenii, împărţiţi de geometria disciplinei între punte şi maşini, au în cele o sută douăzeci de zi­le de marş, doar două puncte geografice care se confundă cu punctele cardinale ale voiajului iar , în spate, undeva în urmă, Constanţa, în faţă, dincolo de suc­cesiunea (care amînă exasperant arcul de cerc al pămîntului) ori­zonturilor, portul de destinaţie. Şi apoi reîntoarcerea, familia, patria... Furtuna s-a iscat din senin, purtînd nava cu tricolorul la pupă,­ într-un carusel apocaliptic. Toate staţiile meteorologice, de dincolo de orizontul circular dă­deau avertismente alarmante... — De obicei — îmi spune tî­nărul şef mecanic de cursă lun­gă, George Tudoraş — primul gînd şi poate cel mai raţional e de a-ţi găsi refugiu dincolo de zidurile protectoare ale portului. Dar ce poate fi mai raţional de­cît respectarea datoriei ? ...Hărţile sunt cercetate cu grijă, proviziile de combustibil, de ali­mente, de apă potabilă măsurate farmaceutic. Oamenii au ales, re­­fuzînd tentaţiei instinctului de conservare, îndeplinirea datoriei ! Menghina dintre cerul căzut pe catarg şi oceanul brăzdat de spi­nări colosale ce deschid hăuri între ele, se strînge. Trece ziua şi noaptea şi nimeni n-a simţit bi­nefăcătoarea atingere a pleoapei de către pleoapă. Vasul înain­tează cu greu, căci trebuie să înainteze. Trebuie... — Ce sentimente încerci în astfel de clipe ? — îmi repetă în­trebarea interlocutorul meu de-a­­cum. E greu de spus. Neîndoios, o gravitate bărbătească dar, mai mult decît atît, sentimentul că îți asumi acest risc nu dintr-o gratuitate sportivă, nu pentru că-i șade bine marinarului în mijlocul furtunii — e atît de falsă această credinţă a oamenilor de pe uscat despre marinari! — ci că ai de dus la capăt o datorie a profe­siei şi că tu, omul care trebuie să te achiţi de ea, aparţii oame­nilor de acolo, de acasă. Pe mare, pe ocean, în oricare port am fi nu ne simţim, cum s-ar crede, însinguraţi, întotdeauna avem senzaţia vie că ceea ce facem e văzut şi apreciat de toţi cei de acasă. Minunată, stimulatoare şi odihnitoare, în acelaşi timp, convingere. Chiar în interiorul acestei va­lori morale, care este datoria, ie­rarhizările sunt nu numai posibile dar absolut trebuitoare. îndeplini­rea ei, din ce în ce mai bine şi la sarcini din ce în ce mai mari, acoperă în fapt o sumă de cercuri concentrice care înseamnă zone umane mereu mai largi, benefi­ciare ale aportului tău construc­tiv. A fi tu şi locul tău de muncă e una şi a avea conştiinţa că această relaţie bipolară are ca instanţă de control colectivul din care faci parte, întreaga socie­tate, e deja cu mult mai mult, e deja o dimensiune, care poate deveni prin eforturi conştiente şi îndelung susţinute o contribu­ţie individuală mult mai mare, o obiectivare mult mai valoroasă a datoriei morale astfel înţelese şi onorate. Conştiinţa apartenenţei la un grup uman numeros expli­că, printre altele, de ce un colec­tiv este întotdeauna mai mult de­cît suma aritmetică a membrilor săi. ★ Referindu-se la activitatea oa­menilor de ştiinţă, tovarăşul Nicolae Ceauşescu în raportul prezentat Congresului al X-lea al partidului amintea de existenţa acestei instanţe de control, care este marea noastră colectivitate, naţiunea socialistă : „Este ne­cesar ca oamenii de ştiinţă din toate domeniile şi în primul rînd cei din domeniul cercetărilor teh­nice, să înţeleagă că nu se pot prezenta cu fruntea sus în faţa poporului decît în măsura în care, prin activitatea lor, aduc o con­tribuţie tot mai mare la progre­sul general al societăţii“. Dar această precizare are o va­loare de referinţă mult mai largă, cu o deschidere în care încap toate activităţile umane angajate de Congresul al X-lea — înaltul for al gîndirii şi acţiunii politice şi sociale care a efectuat o am­plă sinteză creatoare — în reali­zarea aspiraţiilor spre progres şi fericire ale întregului popor. — Solicitatorul impetuos — ne declară psihologul Constantin Păunescu — şi beneficiarul prin­cipal al acestui proces de crea­ţie permanentă este societatea,­­ îndrăzneala şi pasiunea noutăţii, a ineditului, a luptei cu incer­titudinile, a cunoaşterii, pentru echilibrul adevărului, sunt ener­giile interne ale însuşi progre­sului uman. Plasînd în centrul activităţii sale activitatea crea­toare multidimensională, partidul oferă şi modelul personalităţii omului contemporan. Din ce în ce mai mult şi mai evident, per­sonalitatea omului societăţii noa­stre se defineşte prin participare, activă de făuritor al unui uni­vers al umanului. Conştiinţa participării insă ascunde o ten­siune permanentă dată de bucu­rie şi efort. Omul zilelor noastre, organizîndu-şi belşugul material, nu rămîne un simplu consumator de bunuri şi valori, ci devine un cutezător şi avid cercetător al noului. Iată de ce, societatea socialistă legiferează ca o datorie aportul creator, de înnoire, de transfor­mare, pe care oriunde şi oricînd îl aduce ca un criteriu fundamen­tal de valorificare social-morală. „Munca, realizările concrete, acestea contează !“ — sună ca un imperativ al vremii, ca o chemare la împlinirile pe care le construim cu migală, glasul ce exprimă înaltele deziderate ale societăţii noastre socialiste. ★ In această direcţie orice tînăr, oricare cetăţean al patriei noastre, se defineşte în raport cu datoriile majore pe care societatea le im­­pune, ca pe cerinţe formulate de legile progresului său continuu. Astăzi, datoria morală a fiecă­ruia, datoria cetăţenească, patrio­tică înseamnă în primul rînd, în­deplinirea desăvîrşită a sarcinilor profesionale. — Mai mult ca niciodată — ne declară tovarăşul Ion Popescu, prim-secretar al Comitetului ju­deţean Constanţa al U.T.C.­­—în­deplinirea exemplară a îndatori­rilor profesionale este un gest de înaltă conştiinţă politică. Pentru că astăzi, la noi, se înregistrează o simbioză fericită intre etic şi politic, între realizarea matema­tică a obligaţiilor sociale şi ade­renţa, astfel, la linia politică ge­nerală a partidului. Mai mult ca oricînd bunele intenţii, adeziu­nile orale la diferitele decizii so­ciale cer a fi acoperite în aurul greu al faptelor. De aceea sar­cina noastră, a organizaţiei de tineret, în această direcţie e de a realiza dezvoltarea unei con­ştiinţe patriotice, în primul rînd printr-o atentă şi susţinută educa­ţie prin şi pentru muncă. E o exigenţă dominantă a societăţii noastre, un mod de viaţă absolut trebuitor realizării unei Românii multilateral dezvoltate. ★ Educată de partid, generaţia tînără a României socialiste în imensa ei majoritate este conşti­entă de răspunderea pe care o preia, alături şi de la generaţiile mai vîrstnice, în edificarea unei Românii mereu mai prospere. Eroismul, capacitatea sa de dă­ruire despre care ne vorbesc fap­tele, dovedesc acceptarea conşti­entă, deliberată a înaltei îndato­riri patriotice definind-o ca pur­tătoarea unui ardent patriotism. Pagină realizată de VARTAN ARACHELIAN „Cunoscînd istoria glorioasă a poporului nostru, lupta şi sacri­ficiile înaintaşilor noştri, strădaniile lor în perfecţionarea creaţiei materiale şi spirituale, învăţăm să preţuim şi să iubim mai mult, mai profund, cuceririle prezentului, să facem totul pentru a le dez­volta, pentru a făuri istoria nouă a patriei noastre, istoria socialis­mului şi comunismului. Cunoaşterea acestor tradiţii ne învaţă să preţuim libertatea, independenţa, suveranitatea naţională dobîndite cu atîtea jertfe, ne obligă să muncim şi mai bine pentru a consolida necontenit aceste cuceriri de preţ ale poporului nostru, pentru a face mereu mai lumi­nos, mai strălucitor chipul patriei noastre, ne obligă să facem totul pentru ca poporul român, naţiunea noastră, România socialistă, să fie totdeauna o ţară liberă şi independentă în rîndul ţărilor socia­liste, în rîndul ţărilor întregii lumi“. NICOLAE CEAUŞESCU I • Nu e de preţ să trăieşti oricum, ci să trăieşti cit mai cinstit. • Alegerea unei facultăţi n-are ca finalitate un domiciliu, ci o profesie. • Exercitarea conştientă a datoriei, realizează maxima fericire personală. • Producţia, calitatea, economiile — trei porunci ale producţiei moderne. • Un colectiv destoinic e întotdeauna mai mult decît suma aritmetică a membrilor săi. • Contribuţia noastră maximă la edificarea României multilateral dezvoltate — înnobilează existenţa noastră ca fii ai acestui popor, ai acestei ţâri.

Next