Scînteia, noiembrie 1958 (Anul 27, nr. 4361-4385)

1958-11-01 / nr. 4361

Nr. 4361 Romanul Galinei Nikolaeva­­ „Bătălie in marş“ e una din J cele mai interesante opere Ute• | rare sovietice apărute in ultima­­ vreme. Izvorît din actualitatea vie a­­ construcţiei comunismului, ro-­­ mânul zugrăveşte puternic lup-­­ ta oamenilor înaintaţi pentru | promovarea noului, pentru în- J deplinirea liniei partidului. Roman inspirat din viata j clasei muncitoare Bătălie in j mars“ reliefează artistic marea j formă a colectivului unei uzine j sovietice, colectiv închegat si j călit, călăuzit de principiile so- j cialiste de muncă si de viată. J In mijlocul acestui colectiv , face primii paşi pe drumul unei­­ educaţii muncitoreşti şi tînăra­­ Daşa, din fragmentul emoţio-­­ nant pe care-l publicăm mai j­­os.­­ H­mbrăcată cu rochiţa ei cea bună, cu cerceii noi în urechi, iaşa porni cu pas voios în mij­­ocul mulţimii ce se îndrepta spre­oarta uzinei. Intrau la lucru mun­­torii din schimbul întîi. O bucura vidul că şi ea este acum mun­­toare. Foarte mîndră întinse por­­irului permisul nou-nouţ. Tre­­ind prin faţa panourilor de fl­oare, se opri o clipă, se uită la fo­­tgrafia Igorevăi şi oftă cu gîndul­­ uimitorul destin al acestei femei, ar şi cu presimţirea propriului său estin, poate şi mai uimitor. Păşi pragul turnătoriei de fontă larma o împresură deodată din­oate părţile, densă ca o apă în care­­ arunci. • ^*«••••••«48 i Seara îi scrise maică-si: ,,Apoi aici dacă eşti inimos la •eabă toate drumurile ţi-s deschise însuşi directorul, care umblă cu panta de general, a venit de le-a mulţumit unora dintre miezuitoare ai­ar de faţă cu mine. Să ştii, măi­­uţo, că toată nădejdea mi-o pun în­rednicia mea. Aici se vede mai lim­­ede decît un cel mai bun colhoz acă ai sau n-ai simţ de răspundere l ocrez la sectorul de miezuit, cel mai important din toată turnătoria e fontă, iar turnătoria de fontă e acţia cea mai importantă din uzină... reaba nu e cine ştie ce grea, o ! mă descurc eu- Avem de făcut n fel de cozonaci din nisip — d-ăia e ne jucam cu ei, Niuşka şi cu line, numai că sunt mai mari, iar o să fie mai trainici trebuie să urîm înăuntru niște fiare care se t­eamă „armătură“. Apoi trebuie­­ respectăm procesul tehnologic î desfăşurarea lui consecutivă. Daşa repetă aici cuvintele maistru­­al Vasilii Vasilievici, n. tr.). O să mă deprind eu să-l respect“. F­usese pusă lîngă Igoreva. Dar mîinile Igorevăi se mişcau cu o perime uimitoare, iar ea avea o­titudine atît de distantă, că Daşa o izbutea să-i urmărească mişcă­­re, şi nici nu Îndrăznea să pună îtrebări Făcea curat pe lîngă arte, ajuta lat răsturnatul benzii şi­rivea, privea mereu cu ochii mari eschiși... Ar fi vrut mult de tot ba­­em să bată cu ciocănelul cuzine­­i albi de metal cu care se face :obitura din nisip. Dar n-avea voie i facă nimic. In a zecea zi de la enirea ei la uzină, Vasilii Vasilie­­ici se ocupă de ea cam o oră și înrătate și-i spuse supărat: — N-ai învățat mare lucru ! Nici u te uiţi cum trebuie! Şi se duse­­ treburile lui. A doua zi se mai ocupă iar de a. Dar cînd, după alte două zile, o îmbolnăviră dintr-odată două ciezuitoare, îi spuse : — Hai, nu mai căsca ochii de po­iană. Treci la lucru! E lipsă de enzi şi se supără cei de la forma­­»! Dasei îi făcuse plăcere să audă „cei de la formare“ sunt supă­­rţi şi că de ea depinde să facă în­şa fel încît să nu mai fie supărare d­e la formare veneau comsomolişti i ce-i spuneau: „Dă-i zor, Kinder­­irten! Din pricina voastră avem mai morţi şi pierdem din salariu“,­enise chiar şi maistrul de la for­are şi tot aşa se rugase „Să-i dea er“. Trecu deci plină de voie bună la ancul de miezuit. Curăţă forma cu îr comprimat, o presără cu talc , cu mişcări agere de miezuitoare cusită, începu să toarne înăuntru nestecul, apoi să-l îndese. Vîrî în şi armătura şi cuzineţii cei bi. Cînd răsturnă banda şî cel din­ i miez îşi luă locul pe scindura de scut simţi în suflet o mare bucu­­­. Miezurile se rinduiau unul după îlălalt, la fel ca la celelalte mie­­ntoare, iar muncitoarele însărci­­ste cu transportarea lor veneau la­­ cu autocarele lor ca şi la alte uncitoare, încărcau miezurile tă­­ite de ea şi le duceau la cuptor, în pauză se duse la cantină plină , un simţămînt cu totul deosebit: cum e şi ea o adevărată muncitoare. Ş-i drept, făcuse pînă la pauză * trei ori mai puţine benzi decit ilelalte, dar nu se necăjea deloc , ia că iuţeala vine cu timpul. Catastrofa se produse tocmai la îrșitul schimbului. în hala de iezuit apărură inginerul, supărat ic, și Vasilii Vasilievici. îşi strigau va, mînioşi, unul altuia, în ure­­ie. Daşa se uită la ei de departe, ir nu-i prea luă în seamă. N-avea ici un clih, nici în mînecă cu ceai­­lor. Cei doi își îndreptară insă ușii spre ea. - Ce ai făcut, măi fată ? spuse ginerul. Ia să mi vii încoace! O duseră la cuptor. Acolo, pe raft , înșiruiau benzile făcute de Daşa, ferbinți încă, dar pe jumătate fărî­­mate... Sîrmele armăturii ieșeau a­­ică din ele întocmai ca oasele unui belet. Daşa rămase inspăimîntată,­­ ochii la ele. — Isprava ta e asta, fetițo ? Rebut este rebut, ai ? — Halal ţie, Kindergarten ! adău­­g Vasilii Vasilievici. Toată produc­­a Daşei era rebutată. V­asilii Vasilievici se opri lîngă­­ bancul ei și urmări, mișcare , mișcare, tot ce făcea Daşa. — Te mai miri că se fărîmă ! Ai b­urcat toată armătura — spuse el. Caşa se întoarse acasă amărîtă, ar nu descurajată. Stînd la masă , căznea să urmărească în gînd mişcările una după alta, ca şi cum ar fi stat să aşeze mai departe ar­mătura. A doua zi lucră foarte încet, chib­zuind fiecare mişcare: făcu şi mai puţine benzi ca în ajun, dar şi aces­tea, aşa puţine cum erau, tot se sfă­­rîmau. Daşa se pierdu cu firea. Din nou veni Vasilii Vasilievici. — Nu umpli bine forma ! Indeşi prea tare in părţi, iar la mijloc laşi nisipul prea moale ! Uită-te la mine cum fac !... Şi Daşa începu să se uite iar. Nu plecă de la uzină, ci, după schimb rămase lîngă miezuitoarea care lu­cra la bancul ei în schimbul doi și stătu lîngă ea pînă noaptea... Abia se mai u­rî pînă acasă. Nu-şi mai simţea picioarele de oboseală. Dege­tele, împunse de armătură, începeau să coacă. Se întinse pe pat și aţipi. Nu era somn, ci un fel de toropeală grea. Cum Închidea ochii, din în­tuneric răsărea în faţa ei armătura. Sîrmele subţiri şi negricioase se în­crucişau, se împleteau înaintea ochi­lor. Apoi începea să curgă ameste­cul — curgea, curgea, o acoperea cu totul şi nu era chip să-l îndese în formă. Toată noaptea i se tot năzăriră ar­mătura și amestecul. Iar a doua zi nu izbuti să facă decît un sfert din normă. Degetele ei umflate abia mai mișcau. Pierdea cîte o jumă­tate de minut la fiecare fir de armă­tură, gîndindu-se unde să-l pună, temîndu-se să nu greșească locul... Abia peste o săptămînă încetă să mai facă greşeli la aşezarea armă­turii ; dar atunci se descoperi u® nou defect: miezurile ei ieşeau scorojite. Norma părea de neatins. ..Barem să pot scoate jumătate de normă şi fără rebut ! îşi spunea ea cu tristeţe. Oare să nu fiu eu deloc în stare să lucrez la uzină ? Te pomeneşti că nu-s bună decît la săpat cartofi ! Aici se cere migală multă, nici cît un fir de păr nu poţi greşi ! Poate că nici n-o fi de capul nostru, al colhoznicilor ?“ Iarăşi veni Vasilii Vasilievici şi-i spuse, de astădată pe un ton des­­nădăjduit: — Exersează bine mişcările ! Iar o răstorni smucit. Dar tare mai eşti de cap ! Apucă mai cu binişo­­rul, mai lin. Exersează mişcările ! Şi Daşa se căznea să răstoarne miezul mai binişor, să deprindă miş­cările, dar rebuturile rămîneau re­buturi.V­enea cu mult înainte de schimb şi se posta alături de miezuitoarele cele mai din vîrstă. 11 păreau acum toate nemaipomenit de deştepte, iscusite şi fericite. Noaptea plîngea cu nasul în pernă : — In toată uzina nu-i fată mai nedibace ca mine ! Nimic nu-mi iese bine. Rebut şi iar rebut ! Ba se sfarmă, ba se scorojesc ! Şi ba­rem de-aşi şti şi eu că vei pricina ! S-ar părea că fac to­tul ca şi celelalte — da’ miezurile tot proaste sunt. Mi se spune : „E­­xersează ţi mişcările !“. Parcă nu le exersez ? Poate că nu-s bună de uzină.­. N-ar fi mai bine să mă întorc la colhoz ? Vasilii Vasilievici se uita supărat la ea şi din Kindergarten n-o mai scotea. Miezuitoarele cele bătrîne n-o luau în seamă. Igorova îi spu­nea : — Așa, le faci bine pe toate, dar îndeminare n-ai. Ai văzut cum se cîntă la pian ? La unii oameni cîntă chiar pianul singur, iar alții, pun degetele la fel și apasă la fel pe clape dar de muzică — nici po­meneală. Fiecare cu ce i-a fost dat. Pînă şi Verusa începuse să piardă încrederea în prietena ei şi nu-şi putea lămuri cum se face că Daşa, vestită în tot colhozul pentru înde­­mînarea ei, la maşină nu se dove­dise bună de nimic. Verusa era ne­dumerită şi, în adîncul sufletului, dezamăgită şi nu încerca s-o mîn­­gîie decît de milă :­­ Ai răbdare... încet, încet, ai să izbuteşti şi tu. Fiecare cu norocul lui. Unora le pică aşa, deodată, plocon, şi cum a venit aşa se şi duce. Alţii trebuie să alerge şi să tot alerge după noroc, dar cînd l-au găsit, să ştii că e trainic, nu glumă. — Noroc trainic îmi trebuie mie ? Măcar miezurile să-mi iasă trainice — plîngea Dașa. Nu-s bună pentru uzină. Plecam eu de mult acasă, da’ mi-e rușine...î­ntr-o zi stătea, posomorită, la bancul ei. — De ce ești amărîtă ? — o în­trebă vecina ei. - Cum să nu fiu ?­­ răspunse Dașa — nu pot s-o scot la capăt cu miezurile... Pe semne că așa mi-a fost scris, să car bălegar pe ogoare și să sap la cartofi... Se vede treaba că nu-s făcută pentru mașină... — Iar trăncănește. Da' de lucrat cin’ să lucreze ? — spuse Vasilii Vasilievici care tocmai trecea pe a­­colo. — Ești bună de gură, Kin­dergarten, nimic de zis, dar la mie­zuit tot nu te pricepi încă. A doua zi, fetele de la miezuit veniră într-un suflet la Daşa. — Daşa, te-ai văzut pe panou ? Să-ţi vezi portretul ! Se repezi în piață. Acolo, în fața portretelor Igorevăi şi al Ilii Sugro­­bin, se afla panoul „Crocodilului" — gazeta de perete satirică a uzi­nei. În faţă se adunase un grup de muncitori. Caşa văzu o caricatură nouă. Două miezuitoare, urîte foc, şi alături nişte miezuri sfărimate. Din gurile lor ieşeau şi se împle­teau două limbi lungi şi spintecate la vîrf ca la şarpe. Dedesubt, ex­plicaţia : „Un lucru aici este scos la iveală. Nu-s bune de treabă, ci doar de trăncăneală !“ Daşa se recunoscu numaidecît în­­tr-una din miezuitoare... Da, era ea, chiar ea — ciinuţă, cu ochii ei mari, holbaţi, cu băsmăluţa cu bulinele albastre şi cu cerceii noi, cu pie­tricele azurii. Primul gînd i-a fost la maică-sa, Mama ! Mama, care-mi citeşte scri­sorile şi se bucură... Că fata ei e deşteaptă şi norocoasă... Şi nici nu-i trece prin gînd cum m-am făcut aici de ruşinea ruşinilor. Fugi de acolo, cu ochii podidiţi de lacrimi. Pînă şi cerceii mi i-a desenat ! Care o fi fost atît de avan la inimă ? Pe aleea fruntaşilor mai întoarse odată capul: de pe portretu-i u­riaş o privea chipul mîndru şi zîm­­bitor al Igorevăi. Şi drept în faţă era „Crocodilul“, iar acolo, Caşa cu limba ei de şarpe, pocită, caraghioa­să, cu băsmăluţa ei cu buline şi cer­ceii albaştri, — ca să nu fie con­fundată cu altele. îşi smulse bas­maua din cap şi scoase din urechi cerceii ei batjocoriţi, pe care şi-i dorise cu atîta foc cu puţin în urmă. Kill aşa fusese aleasă şefă de post IO® în brigada comsomolistă de raiduri şi invitată la şedinţa condu­cerii. Sfioasă şi emoţionată, urcă scara spre sediul comitetului de comsomol. Pe toată lăţimea culoa­rului se aşternea un preş verde. „E mai frumos ca o cuvertură de pat... Şi eu care-s murdară pe picioare... Nici măcar nu m-am gă­tit un pic... Nu-i nimic, or pri­cepe şi ei că vin de-a dreptul din schimb. Şedinţa începuse. Se aşeză lîngă uşă ca să n-o tulbure. în capul mesei şedea Sugrobin, (tinăr fruntaş în producţie, inventa­tor — n. tr.). Aici, în aceeaşi încăpe­re cu ea, era tot atît de inaccesibil ca şi in fotografie, ca şi acolo pe mal, cînd el încerca să momească o pasăre, iar Daşa se uita la el din de­părtare. Tot aşa ţinea fruntea sus, şi tot aşa, sprîncenele-i arcuite pă­reau trase cu condeiul. „Din ce mamă s-or fi născînd asemenea oameni ?“ — se întrebă un gînd Daşa. „De ce oare orăşenii să fie toţi atît de frumoşi ? De bună seamă Sugrobin e cel mai mîndru dintre toţi, dar şi ăsta care vor­beşte tot frumos e. Are părul va­luri-vălurele şi pe cravată şerpi. La ce bun să brodezi şerpi pe cra­vate ? Să fie vreun semn de deochi ? Cînd vorbitorul sfîrşi, Sugrobin i se adresă cu asprime : — Eşti aspirant, dar faci de ris munca postului ! Şi cît de uşor s-ar fi putut înlătura rebutul. — Vedeţi, mi-am închipuit... — De ce să-ţi închipui ? — îi tăie vorba Sugrobin. Trebuia să te duci în secţie şi să vezi ! — M-am uitat. Şi cînd m-am ui­tat, mi-am închipuit că... Sugrobin ascultă un timp conside­rentele lui de neînţeles pentru Daşa şi spuse cu un dispreţ care o în­gheţă şi pe ea : — Trebuie să judeci. Dar dum­neata, in loc să judeci, îţi închipui ! Vai de capul dumitale... amărit ce eşti ! Tînărul rămase buimac: — Cum adică, „amărit“? Daşa era uimită și ea. Intr-ade­văr, dintre toți cei de faţă tînărul acesta spilcuit aducea cel mai pu­ţin a „amării”. — Să-ţi închipui — nimic mai uşor,­­ lămuri Sugrobin. Pînă şi nebunii de la balamuc — şi ei îşi închipuie cîte şi mai cîte. De ju­decat e însă mai greu. Iar dumnea­ta — de închipuit, îţi închipui, dar de judecat, nu judeci ! Tînărul era cu desăvîrşire distrus. Daşa îşi zise în gînd: „Chiar că-i un amărit! Umblă cu cravată cu şerpi la gît, dar să judece nu ştie“. — Rău îl mai freacă pe fecioraşu’ lui tăicuţu — profesoru’ ! spuse în şoaptă o fată tînără din spatele Daşei. O alta, cu înfăţişare severă şi coade lungi îi răspunse : — Sînt printre alde ăştia unii tare prost educaţi. Nu poţi să te bizui pe ei de colo pînă colo ! — Tovarăşi studenţi­ practicanţi şi aspiranţi, spuse Sugrobin, lucraţi la postul comsomolist de control mai prost decît ne-am aşteptat. Vorbă lungă, treabă puţină. — Eu nu-s nici student, nici aspi­rant, dar tot prost lucrez... spuse un flăcău slab, cu braţele lungi, ca de maimuţă. Şi n-am să mai lu­crez deloc... — De ce ? — îl întrebă Sugrobin. — Păi, — „stat major“ în sus, „stat major“ în jos, „brigadă“-n sus, „brigadă“-n jos, dar parcă ne ia în seamă cineva ? Şi tu, Serioja, la început, ca la-n­­ceput — te-ai ajuns, îi mersese ves­tea în întreaga uzină brigăzii noas­tre de raid ! Iar acum ? Şi acum ? Ba eşti în vreun prezidiu, ba te vîri cu mîini şi cu picioare în centri­fuga ta. De cînd cu centrifuga asta brigada noastră de raid a devenit şi ea o adevărată centrifugă. Flăcăul îl făcea de două parale pe Sugrobin. Ceilalți nu obiectau nimic, dar îl priveau pe Sugrobin cu simpatie. Cît despre el, nu se a­­răta ofensat, nici nu protesta, se întristase numai. In cele din urmă, veni și rîndul Casei. Sugrobin o lămuri cu privire la îndatoririle ei: să lupte împotriva timpilor morți și a rebuturilor în timpul schimbului ei. Dașa se în­spăimântă . — Păi cum, să mă lupt cu mine însumi ? Lumea râse. — Parcă auzisem că nu mai dai rebuturi — făcu Sugrobin. — Da, dar norma tot nu mi-o fac încă. — Găsesc că e încă prea devreme s-o alegem pe ea, mai cu seamă în­­tr-o secţie atît de grea, spuse fata cea frumoasă, cu coade, şi cealaltă o susţinu. — In genere, S.T.F. (Secţia turnă­torie de fontă, n. tr.) se află acum în centrul atenţiei. Ar trebui tri­mişi acolo oameni cu mai multă experienţă. Daşa roşi. „Sigur că e prea de­vreme, sigur că-s fără experienţă“. Sugrobin obiectă însă : — Nu-i dăm in seamă întreaga secţie, ci numai postul din sectorul de miezuit. Rebuturi nu mai dă şi curînd o să înveţe să-şi facă nor­ma. Are, de altfel, o caracterizare foarte bună. Şi Sugrobin citi caracterizarea ei. Pe vremea cînd lucra la colhoz, caracterizarea nu prea îi plăcuse Daşei, deoarece comsomoliştii n-o redactaseră în formulele consacra­te: „Şi la munca cîmpului, şi la club, ea a fost fruntea. O comso­molistă atît de bună, de ţi se rupe inima să-i dai drumul să plece“. Dar aceste cuvinte o convinseră pînă şi pe fata cea severă. In ceasul de taină dinainte de a le fura somnul, Dașa îi spuse, ne­­­­liniștită, Verei: — De un singur lucru mă tem : prea îmi pun toate la inimă ! Care cum a spus ceva, eu una mă și încred in el. Altul spune tocmai pe dos — și în ăsta iar mă încred. Spune și tu, poţi cu un caracter ca ăsta să fii la o muncă de răspunde­re ? Ziua următoare era pentru Daşa zi liberă. Se găti și pomi împreună cu Vera la repetiția cer­cului de balet. Trecind insă prin fața uzinei, Dașa spuse : — Sunt cam îngrijorată pentru Praskovia Ivanovna. E nouă de tot, abia de două zile la banc. Dau o fugă să văd ce face. Trecu in sectorul de miezuit, stă­tu două minute lîngă miezuitoarea cea nouă și se apucă cu mîinile de cap. Recunoștea toate vechile ei greșeli atît de binecunoscute ei. — Mătușică dragă, Praskovia I­­vanovna, — spuse ea pe un ton jalnic miezuitoarei, o femeie gra­să, în vîrstă. Ce faci ? E rebut cu­rat — totul, totul merge la rebut. îşi puse peste rochiţa ei elegantă şorţul Praskoviei Ivanovna şi se aşeză la banc alături de ea. — întîi şi întîi să-ţi arăt ce mi-a venit mie mai greu la început. Ardea de dorinţa să împărtăşeas­că cunoştinţele sale proaspăt cîş­­tigate. — Nu bătătoreşti bine amestecul ! Şi eu, la început, tot pe la margini îl băteam mai tare. Uite, aşa trebuie făcut ! Principalul e să-l indeşi bine de tot 1 Dacă faci aşa, ajungi în cinste mare la cei de la prelu­crare 1 — explica ea, plină de însu­fleţire. „Ar cam fi timpul să mă duc la cerc, dar cum să plec ? O clipă s-o las singură, şi gata rebutul !“ îşi spuse ea cu amărăciune. „Abia ieri mi-au încredinţat postul şi azi să am atîta rebut !“ îşi aminti de cu­vintele lui Serioja „Să judeci tre­buie, nu să-ţi închipui ! Vai da capul dumitale, amărit ce eşti!“ Oftă : „nu, nu ! Mai bine să rămîn aici, lîngă ea, decît alături de „a­­mărîți“... Vasilii Vasilievici le aruncă în trecere : — Ce v-aţi găsit să staţi amîn­­două la același banc? Doar amin­­două sînteţi noi ! — Bine ar fi dacă cele vechi ne-ar învăța ca asta nouă! — spuse Praskovia Ivanovna. — Fetişcana asta-i un om şi jumătate ! Pe la miezul nopţii veni şi Se­rioja. — Aşa se vine la lucru ? se răsti el la Daşa. — Cu panglicuţe un păr şi tocuri înalte ? Ce te-ai împo­­poţonat aşa ? Doar lucrezi la banc ! Daşa se simţi îndată cu musca pe căciulă. — Păi am zi liberă azi, spuse ea sfios. — Atunci se cauți în miez de noapte la secție ? — Păi lucrez... — Nu mai înțeleg nimic ! Ba ai zi liberă, ba lucrezi... — Păi, sînt responsabila postului, se fîstîci de-a binelea Daşa. Cînd, în cele din urmă, pricepu că Daşa stătuse pînă la miezul nopţi, alături de miezuitoarea cea nouă ca să înlăture rebuturile în sectorul de muncă ce i se încredin­ţase pe linie de comsomol. Serioja fluieră încetişor : — Asta da, zic şi eu, simţ de răs­pundere de comsomolistă ! Porni spre ieşire. In faţa ochilor vedea mereu, ca un reproş viu, chi­pul micuţei­ miezuitoare cu ochii mari. „De ce n-avem noi mai mulţi băieţi ori fete ca ea in brigadă ? Se vede că n-am ştiut să-i cresc pe comsomolişti ? Te pomeneşti că nici eu nu mai sînt aşa cum se cuvine ?“ Caşei nici prin gînd nu-i trecea ce frămîntare stîrnise în mintea şefului de stat major. Se pregătea să plece acasă, cind Sugrobin se ivi din nou lingă bancul ei. — Obosită ? Haidem, te duc eu acasă. Sunt cu mașina.­­Vilașina care-l aștepta afară era Pv 31 micuță, scurtă, cu un contur nemaivăzut. — Fabricație proprie ! — îi expli­că Serioja. — Am adunat-o cu bu­cățica, din diferite piese, împreună cu bunicul. Arată cam caraghios, dar merge ca un „ZIM“. Caşa n-o găsea deloc caraghioasă. Pentru prima oară în viaţă mer­gea cu o maşină de turism. Se aşeză lîngă Sugrobm şi maşina porni în goană prin noapte, pe străzile pu­stii. Cu puţin înainte dăduse o ploaie şi razele felinarelor făceau să strălucească asfaltul ud In orele de noapte, spre uzine trecea tren după tren, cu tot felul de încărcă­turi, şi suflarea umedă a vîntului aducea în cabina maşinii miros de fum de locomotivă. — De mult ai venit din colhoz ? — De două luni — Iţi place aici ? — Şi încă cum ! — Şi turnătoria de fontă îți place ? — în glasul lui răsuna mi­rarea. — Sigur că da — De ce anume ? — Cîte mai sînt acolo­­... Me­talul curge gros, ca smîntîna. Benzile rulante se învîrtesc. Au­tocarele uruie... Și tot ce se toar- veara îi scrise în grabă mai- S*că-si. nă e de fontă, atîrnă greu... Și mai cu seamă, totul e pentru col­hoz. Se gîndi un pic, apoi adăugă cu un aer important: — Și, în ge­neral S.T-F. se află acum în centrul atenției. Intră în odaia ei încet, se dezbră­că fără zgomot, se strecură intr-o clipă sub pătură, lingă Vera, și a­­bia atunci îi șopti la ureche : — Verunea, auzi tu. Verunea ?! Ştii cu ce am venit acasă ? Cu o maşină de turism 1 — Ai găsit vreo ocazie în drum ? — Nu. Ghici, cine m-a adus ? Se­rioja Sugrobin, cu maşina lui pro­prie 1 — Minţi 1 — spuse Vera uimită şi se aşeză pe pat. — Zău că nu mint 1­­In întunericul odăii. Verusa clă­tină din cap : — Ei, vezi­.. Nu ţi-am spus eu, Daşka, nu ţi-am spus eu de mult ? Ţie totdeauna trebuie să ţi se-n­­tîmple ceva. Şi nu eşti decît de două luni la uzină ! doua zi, pe panou, în buleti- A­nul brigăzii comsomoliste de raid era evidenţiată responsabila postului din sectorul de miezuit al S.T.F., Daşa Luskova. Trecînd prin faţa panoului, Daşa îl zări pe ingi­nerul şef- înainte vreme umbla tot­deauna singur, păşind încet, ca dus pe gînduri; în timpul din urmă, însă, se afla mereu în mijlocul oa­menilor şi umbla grăbit, cu un aer atît de preocupat, îneît Daşa nu mai îndrăznea nici să-i dea bună ziua. Văzîndu-1 acum, după atîta vreme, pentru prima oară singur, Dașa se repezi spre el, dar deodată se opri, cuprinsă de sfială. Bahirev se în­toarse și se uită mirat la ea. — Știți, despre mine scrie aici ! — spuse Dașa strălucind de bucurie.— Eu sînt Lușkova. — Ce se tot bagă ? Ce se bagă — şopti o fată de lîngă banc. Dar Bahirev, privind în ochii fe­riciţi ai Caşei, înţelese că pornirea ei sinceră era izvorită numai şi nu­mai din recunoştinţa faţă da omul care i-a venit un ajutor într-o clipă de cumpănă. Chipul ei îmbujorat părea că-i spune: „Vezi, n-ai greșit cînd m-ai ajutat“. — Am văzut eu din capul locului că ești o fată de ispravă — spuse el. — Vezi că-mi ești ca un fel de fină. Să nu mă faci de rîs ! Cașa strînse din pleoape și dădu din cap, plină de o dorință arză­toare de a convinge : — ..Niciodată, tovarășe inginer­­șef. Ni-cio-da-tă ! 1 !“ . „Secţia noastră este, în genere, în centrul atenţiei şi, în curînd, se va reamenaja. Pentru munca bună pe linie de post comsomolist m-au şi afişat la buletin, iar în noaptea cînd am fost de gardă, m-a dus pînă acasă cu maşina lui proprie, Serioja Sugrobin, care-i cu portre­tul cel mai principal în aleea frun­taşilor. Vasilii Vasilievici şi-a schimbat părerea despre mine. Şi chiar inginerul şef, care este şeful­­şefilor — nu de la direcţie, ci chiar din uzină — a spus că-i sînt un fel de fină şi că să nu-l fac de ris. Şi n-am să-l fac de rîs nici­odată !“. Aşa îşi luase zborul spre înăl­ţimi fericirea Daşei. Pentru Daşa fiecare clipă era o îneîntare, aşa cum pe un însetat îl îneîntă fiecare sorbitură de apă. Bucuriile şi nădejdile ei o ajutau să treacă peste multe necazuri. N-avea nici acum un Colţişor care să fie al ei, legal. La cămin nu era nici un loc liber şi Praskovia Iva­novna se milostivise şi o înscrisese provizoriu în spaţiul ei. N-avea însă unde să doarmă acolo şi-şi petrecea noaptea, clandestin, în odaia Veru­­sei. în mai, turnătorii începură să se mute în căminul cel nou. Dar nici aici nu li se dădea locuri decît fruntașilor în muncă, iar Dașa tot nu-și îndeplinea încă norma. Se mută însă și ea în căminul cel nou — tot clandestin, dormind cînd cu Ve­rusa, cînd în patul vecinei ei de ca­meră, care lucra în schimbul de noapte, și tremura oride cîte ori apă­rea la orizont administratorul. — Cum atingi norma, mergem şi cerem un loc pentru tine, îi spunea Verusa. Oricît se căznea, Daşa nu ajungea să facă şi cele zece miezuri care îi mai lipseau pînă la normă ; dar sec­ţia nu se resimţea de acest lucru, deoarece multe dintre miezuitoarele experimentate îşi depăşeau norma. Ştiau cu toţii că Daşa este încă nouă, că e plină de rîvnă, şi de aceea nimeni nu-i scotea ochii pentru că nu ajungea să-şi facă norma. In curind însă pe capul ei mai veni încă o pacoste: in hala lor îşi făcură apariţia panourile grafi­cului orar de muncă. Vasilii Vasi­lievici era acum ţinut să răspundă pentru fiecare oră de muncă şi în fiecare oră Daşa simţea că tocmai ea este răul principal in sectorul de miezuit. Graficul se afla drept în faţa bancului ei şi pe acest grafic întreaga ei muncă apărea ca o ca­tastrofă, o crimă săvirşită oră de oră. Daşa se temea să-şi ridice ochii spre el, întocmai ca un bolnav care se teme să-și vadă plăgile. Ca o încununare a tuturor neno­rocirilor ei, îl văzu într-o bună zi, în fața graficului, pe „nașul“ ei. Prima ei pornire fu s-o rupă la fugă, dar Bahirev, Sugrobin și Vasilii Vasilie­vici îi tăiaseră drumul. Cînd pricepu că nu-i rost să fugă de Bahirev, în mintea ei fulgeră o speranţă : „N-o să mă vadă ! O trece pe alături !“. Dar, isprăvindu-și convorbirea cu Vasilii Vasilievici, inginerul se în­­dreptă direct către ea. Dașa se mai agăță încă de cea din urmă spe­ranţă: „N-o să-și mai aducă aminte. Ah, numai de nu şi-ar aduce a­­minte !“ Bahirev înainta însă mereu spre bancul ei şi, chiar din prima clipă, lovi neîndurător în punctul cel mai dureros: — Ei, Daşa. Daşa !... făcu el ară­­tind cu degetul graficul Coada­ în­tregului schimb! Şi doar mi-ai făgă­duit : ,,Nu vă fac de ris !“ Aşa spu­neai. „Ni­cio­da­tă 111“ Nu numai că-şi aducea aminte de cuvintele ei, dar nu uitase nici in­tonaţia şi o imita acum întocmai. Daşa lăsă capul tot mai jos. „Iacă­­tă. Am ajuns de ruginea ruşinilor“. Inginerul ii spunea ceva, ei şi lui Vasilii Vasilievici cu privire la transmiterea experienţei. Dar Daşa nu mai asculta şi nu mai înţelegea nimic. O podidiseră lacrimile; chipu­rile oamenilor, bancurile şi pereţii le vedea acum dublu, iar din becuri creşteau nişte raze lungi, care, ba se scurtau, ba se lungeau, pîlpîind tot timpul şi dedublîndu-se la rîn­­dul lor. Toată atenţia Caşei era concentrată acum asupra unui sin­gur lucru: să păstreze măcar cele din urmă rămăşiţe ale demnităţii sale în lumea aceasta, în această lume în care nici un punct nu era stabil, în care totul pîlpîia şi se dedubla — să nu izbucnească în plîns chiar aici lîngă bancul ei. ,,Asta-i sfîrșitul ! își spuse ea. — Trebuie să mă întorc la colhoz. Dacă nu ești bună de un lucru, nu te apuca de el. Destul m-am făcut de rîs aici ! Acum s-a sfîrșit...“ Eflfeurerea 0 adusese într-o stare Bli" de toropeală. își făcu schim­bul și apoi picioarele o duseră spre casa ei clandestină. Lîngă stația de taxi se întîlni cu aspirantul cel cu cravata cu şerpi. Casa îl salută ma­șinal, dar tînărul o privi foarte mi­rat, fără s-o recunoască, deși acti­vau amîndoi în aceeaşi brigadă comsomolistă. Făcea cuiva semne cu mina, chemind un taxi și spunînd în acelaşi timp tinerei pe care o însoţea : — Nu-i tot una — ZIM sau Po­jar fata, cu o vulpe argintie pe umăr, închidea uşor genele care se­mănau a raze. — încă două zile şi sînt acasă. Moscova, Piaţa Roşie Ohotnîi Riad ! Ah, d­e-aş ajunge mai repede ! Luară un taxi ZIM şi o întrecură pe Daşa. Ea nu era invidioasă, dar în clipa aceea o invidie amară o cuprinse. Intră în casă cu o față împietrită și cu ochii uscați. — Dașenka, știi ce casă grozavă am gătit ?... *De hrișcă, rumenită ca-n cuptor ! Verocika începu să pună masa. — Astăzi mărinci dintr-o farfu­rie nouă, cu o margine albastră. „Şireată, n-ai ce-i zice, vulpiţa mea ! se gîndi trist Daşa. — Simte ea că mi s-a întîmplat o nenoro­cire.“ — Dar lasă-mă odată-n pace, la­­să-mă ! — spuse ea cu asprime, te­­mîndu-se să nu izbucnească în la­crimi. Și totuşi, cînd Vera o luă în braţe nu se mai putu stăpîni şi izbucni în plîns. — Ce-i cu tine, Daşura. Daşun­uş­­ka ? Ce-ai păţit ? Hai, nu mă mai speria, că nu mai pot, spune, ce-ai păţit ? — S-a terminat, Verunka, s-a ter­minat ! repeta într­una Daşa. Plec să nu mai îmi văd rușinea ! Eu mă chinuiesc aici, mama acasă. Dacă mă-ntorc, măcar o să se bucure ea- Fiecare cu treaba pentru care e făcut. In colhoz m-am născut, în colhoz trebuie să trăiesc ! — De ce ? Ce s a întîmplat ? Hai spune-mi cel puțin ce ai păţit ? gjîl după primele lacrimi, Dasa IU'începu să vorbească liniştit: — Nu pot să fac ultimele zece şi pace !... Nu mă pot urni din loc! Și doar mă zbat, mă zbat din toate puterile !... Un miez măcar nu pot s-adaug. Şi, colac peste pupăză, şi graficul ăla ! Atimă peste capul meu. Stă ca o faptă rea! L-am chemat pe Vasilii Vasilievici. Cică, toate le faci corect, dar n-ai rapidi­tate. Iar astăzi... a venit dinsul... to­varăşul Bahirev... şi mi-a zis : „Ei, Daşa, Daşa ! Coada întregului schimb“. Eu, eu sunt coada asta. Of, Veruşa, Veruşa ! Şi Daşa îşi lipi de piept, deznădăjduită, pumnişorii ei negricioşi. N-am pic de bucurie pe lume. Şi doar benzile astea şi în vis le visez. Cum am închis ochii, încep să bag armătura în miezuri. Mi s-a încuibat un singe şi nu-mi mai dă pace. Şi dă-i şi tot dă-i la miezuri toată noaptea! Şi în somn, un singur gînd: norma. Ah, de-aş izbuti ! Ah, de-aş izbuti! — Dar măcar în vis ţi se întîm­­plă să izbuteşti ? o întrebă Verusa, plîngind aproape. — Nici în vis- Mie nicăieri nu-mi reuşeşte nimic. Aşa se face că în seara aceea casa făcută de Verusa rămase ne­­mîncată. Se culcară alături un pat, stinseră lumina, şi Caşa îşi vărsă mai departe amarul, descărcindu-se de toate necazurile aduse de soartă. — Merg pe stradă şi trece pe lin­gă mine, în maşină, feciorul acela de profesor, cu cravata cu şerpi. Munca in postul lui comsomolist merge ca vai de lume, conducerea e nemulţumită de el că le-a lăsat pe toate baltă. Şi cînd colo are parte şi de taxi, şi de Moscova, şi de o fată cu vulpe argintie. De ce s-o fi întîmplind aşa, Veronka ? Unul are tot ce-i pofteşte inima: vrei, înveţi, vrei- porţi cravate, vrei, plimbi fetele cu maşina. Azi la uzină, mîine la Moscova Iar altul... N-ai decît o dorinţă: încă, încă zece bucăţi, zece miezuri ! Ai lucra bucuros şi noaptea, ţi-ai face mîinile numai singe ! Şi nu se poate ! Olga Semionovna, o femeie care lucra la mașina de pregătit pămînt, venise de la lucru și se pregătea de culcare, fără să aprindă lumina, ca să nu le trezească pe fete. Dașa tăcu, dar după ce vecina adormi, începu să vorbească iar, încetișor: — Cum am trăit noi două in tim­­pul războiului... Iţi aminteşti, Ve­runea ? Mîncam fiertură de lobo­dă... cît eram de micuţă, mă toc­meam la vecini să le pasc gîştetfi iar din ce cîştigam nu ţineam nimic pentru mine, dădeam totul mamei. . (Continuare in pag. IV r.O fragment din romanul „Bătălie in "­ bedă? Desen de GH. ADOC s­c­h N­re­s­a GALINA NIKOLAEVA

Next