Scînteia, octombrie 1965 (Anul 34, nr. 6757-6787)
1965-10-18 / nr. 6774
Anul XXXV Nr. 6774 Luni 18 octombrie 1965 4 PAGINI - 30 BANI BRAZDELE TOAMNEI • La ordinea zilei, arăturile • Cu mai multe Îngrăşăminte incorporate în sol • Se imprimăm noilor lucrări cel mai înalt ritm din perioada semănatului însăm în ţările de toamnă sunt pe cale de a se încheia. Semănatul griului s-a terminat în regiunile Galaţi, Iaşi, Bacău şi se apropie de sfîrşit în regiunile Banat, Bucureşti, Dobrogea, Crişana, Hunedoara, Suceava şi Ploieşti. In cîteva regiuni — Cluj, Mureş-Autonomă Maghiară, Oltenia, Maramureş şi Braşov — au mai rămas de însămînţat în următoarele zile suprafeţe reduse. Datorită bunei organizări a muncii şi folosirii raţionale a tractoarelor şi maşinilor agricole, semănatul s-a putut face la timp, soiurile au fost mai bine amplasate, s-a folosit sămînţă superioară. O altă lucrare importantă în aceste zile este recoltarea culturilor de toamnă. Consiliile agricole, conducerile unităţilor agricole sînt chemate să organizeze în aşa fel munca încît să poată fi terminate cît mai repede strîngerea şi depozitarea recoltei culturilor tîrzii în toate regiunile. Nu mai puţin importantă este acţiunea de strângere a coletelor, frunzelor de sfeclă şi a altor resturi vegetale necesare furajării animalelor. Si recoltatul strugurilor impune un ritm rapid pentru a nu se prejudicia calitatea vinului. Dat fiind că în marea majoritate a unităţilor agricole insămîntările au fost terminate, s-au creat condiţii ca mecanizatorii să inceapă executarea arăturilor de toamnă pe terenurile destinate culturilor de primăvară. De această lucrare depinde intr-o măsură hotărltoare obţinerea unor recolte bogate la culturile care se insăminează anul viitor. Ritmul cu care s-a desfăşurat semănatul trebuie menţinut în continuare. Eficacitatea arăturilor adînci de toamnă o ilustrează limpede rezultatele obţinute ani de-a rîndul în unităţile agricole socialiste şi în staţiunile experimentale. Porumbul semănat în ogoare de toamnă a asigurat întotdeauna obţinerea unor producţii sporite, mai mari cu pînă la 50 la sută faţă de porumbul însămânţat la arătură de primăvară. Aceste sporuri de recoltă se explică prin faptul că arătura adîncă de toamnă înlesneşte înmagazinarea în sol a unei cantităţi mari de apă provenită din ploi şi din topirea zăpezii, favorizează activitatea microorganismelor care contribuie la îmbogăţirea solului cu substanţe nutritive accesibile plantelor. Mecanizatorii din regiunea Galaţi au executat anul trecut ogoare de toamnă pe întreaga suprafaţă planificată. Această lucrare a înlesnit asigurarea unui bun pat germinativ pentru toate culturile de primăvară, care ulterior s-au dezvoltat satisfăcător, deşi în ultima perioadă de vegetaţie timpul a fost nefavorabil, lipsit de precipitaţii. S-au obţinut astfel producţii bune la porumb, floarea-soarelui, la diferite culturi tehnice — şi nu numai în raioanele de cîmpie, ci şi pe terenurile în pantă. (Continuare In pag. a IlI-a) Pe ogoarele cooperativei agricole din Maeruş, regiunea Braşov, ce lucrează la arăturile de toamnă m ELECTRONICA, AUTOMATICA, CIBERNETICA și pregătirea viitorilor specialiști (pag. a Il-a) U NOTE DE LECTOR (pag. a Il-a) ■ SP O R T (pag. a IlI-a) PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VA! SE ÎNVINUIESC RECIPROC LUCRĂRILE ŞI LUCRĂRILE INTÂRZIS... INVESTIŢIILE ÎN ÎNTREPRINDERILE ORĂDENE DE INDUSTRIE UŞOARĂ E greu să ţeşi unde se sapă • Când laşi să treacă vara Două termene pentru acelaşi obiectiv? Investiţiile alocate în acest an pentru dezvoltarea şi modernizarea întreprinderilor de industrie uşoară din Oradea se ridică la aproape 30 milioane lei. Care este stadiul realizării volumului de investiţii acum, cînd ne despart mai puţin de trei luni de sfîrşitul anului ? Am vizitat cîteva şantiere. Din constatările făcute şi din aprecierile beneficiarilor, constructorilor şi ale unor cadre de conducere de la filiala Băncii de Investiţii, reiese că majoritatea lucrărilor sunt rămase în urmă. Deşi ne aflăm în ultimul trimestru al anului, volumul investiţiilor restante întrece cu mult pe cel realizat în primele nouă luni. Se pune întrebarea : De ce au întîrziat lucrările ? Cine este răspunzător ? Beneficiarul afirmă că vinovat e constructorul, iar acesta arată cu degetul spre beneficiar. Iată un mod foarte curios de a-și pasa reciproc răspunderile. în realitate, vinovați pentru întîrzierea lucrărilor de investiţii sunt şi unii şi alţii. La fabrica textilă „Crişana“, din volumul investiţiilor planificate pe acest an nu s-a realizat pînă la 1 octombrie nici măcar un sfert. E de la sine înţeles că o asemenea rămînere în urmă aduce serioase prejudicii desfăşurării producţiei fabricii. Nu e tocmai comod acum, în prag de iarnă, să bobinezi, să ţeşi şi să finisezi ţesături în acelaşi loc unde se sapă, se zideşte şi se toarnă betoane... Ce au făcut constructorii în lunile de vară ? Răspunsurile primite de la beneficiar şi de la conducerea şantierului se contrazic şi de astă dată. Iată ce arată faptele. Pentru prima serie de lucrări, denumită „comasarea unităţilor“, beneficiarul a predat proiectul şi a deschis finanţarea lucrărilor de construcţii-montaj abia la mijlocul lunii aprilie. Cît priveşte pe constructor, el a eşalonat lucrările în așa fel încît să le predea la 30 noiembrie. Trebuie spus că acest termen e deocamdată îndoielnic. In locul unor măsuri hotărîte pentru grăbirea ritmului de execuție, conducerea grupului 3 șantiere a adoptat tactica de a „trage de timp". In lunile de vară — ne spune tov. Viorel Chioreanu, inginer-şef al fabricii — cînd se putea realiza un mare volum de lucrări, constructorul folosea doar 40—50 oameni, în loc de 180—200, cît erau necesari pentru execuţia fundaţiilor, zidăriei, turnărilor de betoane. Şantierul nu şi-a asigurat suficiente mijloace pentru transportul materialelor, iar unele utilaje (betoniere, vibratoare) nu au funcţionat timp îndelungat. în plus, în loc să se înceapă lucrările la „corpul A“, prin construirea cu prioritate a staţiei de transformare, constructorul a procedat pe dos , a început cu lucrările mai uşoare şi mai convenabile. Acum, cînd iarna bate la uşă, cînd condiţiile de execuţie sînt mult mai dificile, se lucrează la construcţia şi amenajarea staţiei de transformare, ceea ce ţine în loc celelalte lucrări la corpul A. — Socotiţi oare că numai constructorului i se datoresc rămînerile în urmă ? — am întrebat pe cîţiva tovarăşi din conducerea fabricii. Din răspunsurile primite rezultă că o parte din răspundere pentru intirzierea lucrărilor şi pentru neîndeplinirea planului de Investiţii revine şi beneficiarului. Direcţia generală a Industriei bumbacului. In cursul anu- I lui, ea a suplimentat planul de investiţii cu 9 milioane de lei. Să admitem că această suplimentare H. GROSU coresp. „Scînteii“ (Continuare în pag. a III-a) Cuvinte vechi şi sensuri noi V. Em. GALAN în România vremilor cu moşii, cupoane, jetoane şi rentieri, amatorul era o ciudăţenie rarisimă , un personaj luat peste picior ca excentric sau compătimit ca infirm. In România socialistă, unde nimeni nu-i rentier, e destul, pentru a te orienta, să cunoşti cît de cît clientela marilor biblioteci publice, sau pe studenţii universităţilor populare, sau măcar să urmăreşti pe participanţii cîtorva concursuri de tipul „Cine ştie, cîştigă". Apare clar : mişcarea amatorilor dublează tot mai ferm numeroase profesiuni — nu numai şi nu în primul rînd artistice. Devin tot mai frecvente cazurile cînd termenul amator nu-i rostit pentru a justifica o pregătire totuşi superficială, totuşi „de amator”, ci numai pentru a preciza că respectivul geolog, sau muzicolog, sau chimist, sau arheolog, sau geograf, sau filolog, sau erudit în cutare nou domeniu al metalurgiei, al electronicii, al biologiei etc., este în viața de toate zilele muncitor industrial, funcționar de birou sau lucrător în corner). Amatorismul de acest tip reprezintă astăzi, la noi, o mişcare în plină dezvoltare — expresie practică a şefii de cultură, de cunoaştere , expresie a setii de autoperfecfionare şi a posibilităţilor de autoperfectionare, proprii omului muncii libere, socialiste ; o expresie practică a atitudinii noi, socialiste, nu numai faţă o muncă, ci şi tată de cultură. în cîmpul muncii amatoare, fiecare act e o bucurie personală, o împlinire personală d o creaţie şi totodată odihnă ; e, oarecum, pas spre munca de mîine, comunistă, cînd fiecare om îşi va putea descoperi profesiunea cea mai potrivită lui şi o va exercita nu numai pentru a răspunde unei obligații sociale elementare, ci în primul rînd pentru că altfel viaţa personală l-ar fi mutilată pe cît de grav pe-atît de inutil. Pentru a înlesni aprecierea distanţelor parcurse şi a vitezei de desfăşurare a procesului, aş aminti, la întîmplare, două fapte-jalon. Acum numai o sută de ani, verbul a munci era încă deseori folosit tranzitiv, cu sensul de a pune la cazne, a tortura : „logofătul, atunci, i-a muncit pe toţi”. Iar cuvîntul nauka — ştiinţă — era asimilat pe meleagurile noastre, graţie unor neînţelegeri evident foarte răspîndite pe atunci, sub formele a năuci şi năuc... Jaloane ! Parcă dintr-altă lume. Nu parcă , într-adevăr din altă lume. Cînd vor căuta retrospectiv jaloanele corespunzătoare vremii noastre, oamenii de mîine vor reţine probabil, printre multe altele, drept fapt larg semnificativ, mişcarea de masă a amatorilor. Şi, poate, vor căuta analogii în renaşterea cetăţilor mediteraneene de pe vremuri : o renaştere, în cazul nostru socialistă — la scara întregului popor, fără latifundii şi iobagi, fără posesiuni şi relaţii comerciale de tip colonialist, fără privilegiaţi şi victime. Mi se pare grăitor — rămînînd la aceeaşi ordine de idei — modul cum un epitet ivit în limba noastră acum cîţiva ani, un epitet destul de oarecare, tinde să capete înţelesuri noi, incomparabil mai adinei decît cele pe care le avusese iniţial. E vorba despre epitetul bulevardist, cu substantivul derivat, bulevardism. La început, — era în anii de după război — bulevardist fusese omul care bătea bulevardele, îmbrăcat fistichiu , de obicei fără profesie certă, vlăstar de „foşti” cu bani la ciorapul părinţilor. Astăzi, dacă urmăreşti rubrica satirică a ziarelor de perete din cîteva întreprinderi, din cîteva instituţii, tragi inevitabil concluzia că bulevardiştii contemporani nu mai au a face decît întîmplător cu bulevardul, că astăzi conţinutul noţiunii s-a schimbat : ţinuta vestimentară e în general trecută cu vederea ; cel vizat poate fi om al muncii care lucrează opt ore pe zi, ca oricare altul. Ceea ce i se reproşează e faptul că, între orele de muncă şi cele de somn, trăieşte fără nici o preocupare ; faptul că iroseşte în van zile şi ani ce nu pot fi trăiţi cîndva a doua oară — rămînînd acelaşi, pe loc, împăcat cu ce este, cu cît este, netinzînd spre nimic, nefiind amator de nimic. Opinia publică îl numeşte bulevardist chiar dacă el, fiind aşa cum este, nu-i un plimbăreţ ci, dimpotrivă, e în stare să stea ceasuri de-a rîndul la o fereastră, ori alte ceasuri ascultînd o discuţie pe care în fapt nici n-o urmăreşte, ori să privească în neştire sute de partide da table — şi aşa mai departe, într-un fel, poate doar prin asta mai aminteşte bulevardul : trăind cum trăieşte, nu-i în stare să preţuiască, să deguste asemeni unui adevărat om al muncii, nici măcar bucuria unor binemeritate ceasuri de destindere — cu plimbări, da pe bulevardele şi-n parcurile noastre pentru destindere făcute , şi cu table, eventual, şi şah şi orice sport, şi dans, şi film — cu tot ce s-a construit de către oamenii acestui timp şi loc pentru ceasurile de destindere. Dar bulevardistului tocmai asta îi reproşează, în esenţă, opinia publică , faptul că-i rămas în afara acestui timp şi loc, că-şi iroseşte timpul liber în distracţii ieftine — spre imensa-i daună imediată şi de perspectivă. Asta blamează opinia publică — în vederea remedierii, bineînţeles. CLUJ. De o parte şi de alta a Someşului Construcţii şi Instalaţii ale Combinatului de îngrăşăminte asotoase de la Tg. Mureş Foto : M. Andreescu Transportul mecanizat al sitinei la laminoarele Hunedoarei „ Salonul automobilului" Un flux continuu de vizitatori se perindă zilnic la al 52-lea salon internaţional al automobilului din parcul de expoziţii de la Porte de Versailles. Ei cercetează atent, ca amatori sau cunoscători, cele 400 variante expuse a 80 mărci auto din 20 de ţări participante la salon. Unii îşi vîră capul sub capotă, alţii privesc îndelung motoarele descoperite, peste care se întinde adesea un înveliş de plastic transparent, ca la o lecţie de anatomie, iar alţii se aşează la volan, secondaţi eventual de întreaga familie. După sondajele tehnice de rigoare, urmează cele financiare, pe lîngâ vînzătorii şi prezentatorii firmelor respective. Foarte puţini vizitatori fac achiziţii pe loc. Mulţi pleacă cu kilograme de prospecte, comentînd ultimele perfecţionări tehnice realizate, dar reţinînd şi faptul că ele scumpesc preţurile. Marele public gravitează îndeosebi în jurul maşinilor mai ieftine, interesîndu-se de un vehicul care să consume puţin, care să coste puţin şi să fie şi confortabil... Fără a aduce de fapt nimic senzaţional, salonul 1965 lansează totuşi unele noutăţi în direcţia perfecţionării automobilului. Marile firme constructoare au căutat noi soluţii (cutii de viteză automate, tracţiune în faţă acolo unde nu era încă introdusă etc). Dintre cei „patru mari* ai automobilului francez, cunoscuta uzină naţionalizată „Renault* îşi pune speranţe în recentele sale creaţii R-16 şi R-10; deocamdată însă R-4, mai ieftină, rămîne cea mai răspîndită. „Peugeot", care a cunoscut anul acesta puternice greve, contează mai ales pe noul tip 204, care aduce unele perfecţiuni, dar nu şi o scădere a preţului, şi în timp ce predecesorul lui, 404, este înzestrat acum cu o cutie de viteze automată, sistem pe care l-a introdus şi firma „Simca” la modelele ei 1 000 şi 1 500. Cutia de viteze automată, larg folosită în S.U.A. şi care este introdusă acum şi de cele două firme franceze, suprimă pedala de ambreiaj (calvarul conducătorilor auto începători). Cu numai două pedale (frîna şi acceleraţia) conducătorii auto îşi sporesc securitatea şi cîştigă timp. „Citroen-ul" sfidează pînă şi renumita firmă vest-germană „Mercedes" prezentînd cea mai rapidă maşină de turism franceză D.S.-21 de 109 C.P., cu o viteză de 175 km pe oră. Al. GHEORGHIU (Continuare în pag. a IV-a) INSTANTANEE Concertul de idei — Ştiai că toamna mai începe o stagiune ? m-a întrebat zilele trecute prietenul meu, profesorul. Mai puţin cunoscută, aproape anonimă : stagiunea conferinţelor. — Nu mi se pare că „stagiune* e un cuvînt cam pompos ? — De loc. Gîndeşte-te că numai în iarna trecută peste 90 000 de intelectuali din centrele regionale şi raionale s-au deplasat la sate în calitate de conferenţiari. Iar acum, profesori universitari şi activişti, ingineri şi medici, economişti şi scriitori pornesc din nou la drum, reîncep marele dialog cu mii şi milioane de auditori. — Ai dreptate, cifrele sînt edificatoare dar, personal, am unele nelămuriri. Am cunoscut mulţi conferenţiari care m-au uimit prin profunzimea şi vastitatea cunoştinţelor, prin forţa de a comunica cu publicul şi totuşi, nu o dată am descoperit la o parte din cei ce frecventează cluburile, căminele culturale o — cum să-i zic î — lipsă de apetit față de conferinţă. Şi crede-mă că mi-am pus întrebarea : nu cumva în epoca de avînt a televiziunii şi filmului conferinţa dă semne de oboseală ? — Eroare, mare eroare, mă întrerupe profesorul. Conferinţa, moştenită încă de la filozofii nomazi ai Greciei, care rătăceau pe un măgăruş de la o piață la alta a lumii antice, nu va obosi niciodată. Dacă există o „lipsă de apetit“ la unii auditori, ea se explică, aş zice eu, prin încălcarea cîtorva cerințe fundamentale. Nu descopăr nimic nou dacă menționez trei factori de care cred că se cuvine să se ţină seama : arta conferenţiarului, ţinuta expunerii, sfera de preocupări a publicului. După părerea mea, conferenţiarul seamănă cu aviatorul iscusit care se menține întotdeauna la plafonul cerut. Or, pentru asta trebuie să fie foarte bine pregătit, să păstreze un contact permanent cu sala, să vorbească liber fără a improviza. Uneori se întîmplă însă ca un profesor de istorie să fie trimis de la centrul de raion cu o conferinţă despre cucerirea Cosmosului. Bineînţeles ca acesta nu mai e un conferenţiar, ci un cititor al textului elaborat de alţii. — lartă-mă că te întrerup, dar mi-am amintit un exemplu de alt gen. In urmă cu cîteva luni am aflat la Hunedoara că un specialist în economia forestieră a fost trimis să expună o conferinţă din domeniul său în faţa siderurgiştilor. — Ai dreptate. Cîteodată conținutul expunerii e în dezacord cu preocupările auditoriului. De altfel factorul „public" are și alte aspecte. Uite, prefer să vorbesc în fața a 20 de oameni veniți din proprie inițiativă decît în fața a 200 adunați de responsabilul cultural, din dorința de a-şi completa rubricile cu cifre sunătoare. Şi încă ceva. Ca şi concertul, ca şi spectacolul de teatru, conferinţa trebuie să fie bine pregătită. — Ca şi concertul ? — Desigur. O conferință bună e un fel de concert de idei. Aşa cum simpla înşiruire de note muzicale nu compune o simfonie, nici aglomerarea de cunoştinţe şi date ştiinţifice nu face o conferinţă. Conferinţa cucereşte auditoriul prin înlănţuirea îndrăzneaţă a ideilor, prin altitudinea gîndirii. Muzica provoacă o stare emotivă, concertul de idei trebuie să provoace o stare meditativă, să electrizeze creierul, să stimuleze viața intelectuală a omului. — Acum înțeleg de ce ai folosit cuvîntul „stagiune". Ei, ce să-ț i urez, profesore, în această stagiune care te așteaptă ? — Cît mai multe concerte de idei. Paul DIACONESCU