Scînteia, octombrie 1965 (Anul 34, nr. 6757-6787)

1965-10-18 / nr. 6774

Anul XXXV Nr. 6774 Luni 18 octombrie 1965 4 PAGINI - 30 BANI BRAZDELE TOAMNEI • La ordinea zilei, arăturile • Cu­ mai multe Îngrăşăminte incorporate în sol • Se impri­măm noilor lucrări cel mai înalt ritm din perioada semă­natului însăm în ţările de toamnă sunt pe cale de a se încheia. Semănatul griului s-a termi­nat în regiunile Galaţi, Iaşi, Bacău şi se apropie de sfîrşit în regiunile Banat, Bucureşti, Dobrogea, Crişana, Hunedoara, Suceava şi Ploieşti. In cîteva regiuni — Cluj, Mureş-Au­­tonomă Maghiară, Oltenia, Maramureş şi Braşov — au mai rămas de însămînţat în următoarele zile suprafeţe reduse. Datorită bunei orga­nizări a muncii şi folosirii ra­ţionale a tractoarelor şi ma­şinilor agricole, semănatul s-a putut face la timp, soiurile au fost mai bine amplasate, s-a folosit sămînţă superioară. O altă lucrare importantă în aceste zile este recoltarea culturilor de toamnă. Consiliile agricole, conducerile unităţilor agricole sînt chemate să or­ganizeze în aşa fel munca în­­cît să poată fi terminate cît mai repede strîngerea şi depo­zitarea recoltei culturilor tîr­­zii în toate regiunile. Nu mai puţin importantă este acţiunea de strângere a coletelor, frun­zelor de sfeclă şi a altor res­turi vegetale necesare furajă­rii animalelor. Si recoltatul strugurilor impune un ritm rapid pentru a nu se preju­dicia calitatea vinului. Dat fiind că în marea majo­ritate a unităţilor agricole insă­­mîntările au fost terminate, s-au creat condiţii ca mecanizatorii să inceapă executarea arăturilor de toamnă pe terenurile destinate culturilor de primăvară. De a­­ceastă lucrare depinde intr-o măsură hotărltoare obţinerea u­­nor recolte bogate la culturile care se insămin­ează anul viitor. Ritmul cu care s-a desfăşurat semănatul trebuie menţinut în continuare. Eficacitatea arăturilor a­­dînci de toamnă o ilustrează limpede rezultatele obţinute ani de-a rîndul în unităţile a­­gricole socialiste şi în staţiu­nile experimentale. Porumbul semănat în ogoare de toamnă a asigurat întotdeauna obţi­nerea unor producţii sporite, mai mari cu pînă la 50 la sută faţă de porumbul însămânţat la arătură de primăvară. A­­ceste sporuri de recoltă se explică prin faptul că arătura adîncă de toamnă înlesneşte înmagazinarea în sol a unei cantităţi mari de apă prove­nită din ploi şi din topirea zăpezii, favorizează activitatea microorganismelor care con­tribuie la îmbogăţirea solului cu substanţe nutritive accesi­bile plantelor. Mecanizatorii din regiunea Galaţi au executat anul trecut ogoare de toamnă pe întreaga suprafaţă planificată. Această lucrare a înlesnit asigurarea unui bun pat germinativ pen­tru toate culturile de primă­vară, care ulterior s-au dez­voltat satisfăcător, deşi în ul­tima perioadă de vegetaţie timpul a fost nefavorabil, lip­sit de precipitaţii. S-au obţi­nut astfel producţii bune la porumb, floarea-soarelui, la diferite culturi tehnice — şi nu numai în raioanele de cîm­­pie, ci şi pe terenurile în pantă. (Continuare In pag. a IlI-a) Pe ogoarele cooperativei agricole din Maeruş, regiunea Braşov, ce lucrează la arăturile de toamnă m ELECTRONICA, AUTOMATICA, CIBERNETICA și pregătirea viitorilor specialiști (pag. a Il-a) U NOTE DE LECTOR (pag. a Il-a) ■ S­P O R T (pag. a IlI-a) PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VA! SE ÎNVINUIESC RECIPROC LUCRĂRILE ŞI LUCRĂRILE INTÂRZI­S... INVESTIŢIILE ÎN ÎNTREPRINDERILE ORĂDENE DE INDUSTRIE UŞOARĂ E greu să ţeşi unde se sapă • Când laşi să treacă vara Două termene pentru acelaşi obiectiv? Investiţiile alocate în acest an pentru dezvoltarea şi moderni­zarea întreprinderilor de industrie uşoară din Oradea se ridică la a­­proape 30 milioane lei. Care este stadiul realizării volumului de in­vestiţii acum, cînd ne despart mai puţin de trei luni de sfîrşitul anu­lui ? Am vizitat cîteva şantiere. Din constatările făcute şi din aprecierile beneficiarilor, con­structorilor şi ale unor cadre de conducere de la filiala Băncii de Investiţii, reiese că majoritatea lu­crărilor sunt rămase în urmă. Deşi ne aflăm în ultimul trimestru al anu­lui, volumul investiţiilor restante întrece cu mult pe cel realizat în primele nouă luni. Se pune între­barea : De ce au întîrziat lucră­rile ? Cine este răspunzător ? Be­neficiarul afirmă că vinovat e constructorul, iar acesta arată cu degetul spre beneficiar. Iată un mod foarte curios de a-și pasa reciproc răspunderile. în realitate, vinovați pentru întîrzierea lucrărilor de investiţii sunt şi unii şi alţii. La fabrica textilă „Crişana“, din volumul investiţiilor planificate pe acest an nu s-a realizat pînă la 1 octombrie nici măcar un sfert. E de la sine înţeles că o asemenea rămînere în urmă aduce serioase prejudicii desfăşurării producţiei fabricii. Nu e tocmai comod acum, în prag de iarnă, să bobinezi, să ţeşi şi să finisezi ţesături în ace­laşi loc unde se sapă, se zideşte şi se toarnă betoane... Ce au făcut constructorii în lu­nile de vară ? Răspunsurile primi­te de la beneficiar şi de la con­ducerea şantierului se contrazic şi de astă dată. Iată ce arată faptele. Pentru prima serie de lucrări, de­numită „comasarea unităţilor“, beneficiarul a predat proiectul şi a deschis finanţarea lucrărilor de construcţii-montaj abia la mijlocul lunii aprilie. Cît priveşte pe con­structor, el a eşalonat lucrările în așa fel încît să le predea la 30 noiembrie. Trebuie spus că acest termen e deocamdată îndo­ielnic. In locul unor măsuri hotărîte pentru grăbirea ritmului de execuție, conducerea grupului 3 șantiere a adoptat tactica de a „trage de timp". In lunile de vară — ne spune tov. Viorel Chioreanu, inginer-şef al fabricii — cînd se putea realiza un mare volum de lucrări, construc­torul folosea doar 40—50 oameni, în loc de 180—200, cît erau ne­cesari pentru execuţia fundaţiilor, zidăriei, turnărilor de betoane. Şantierul nu şi-a asigurat sufi­ciente mijloace pentru transportul materialelor, iar unele utilaje (betoniere, vibratoare) nu au funcţionat timp îndelungat. în plus, în loc să se înceapă lucrările la „corpul A“, prin construirea cu prioritate a staţiei de transforma­re, constructorul a procedat pe dos , a început cu lucrările mai uşoare şi mai convenabile. Acum, cînd iarna bate la uşă, cînd con­diţiile de execuţie sînt mult mai dificile, se lucrează la construcţia şi amenajarea staţiei de transfor­mare, ceea ce ţine în loc celelalte lucrări la corpul A. — Socotiţi oare că numai con­structorului i se datoresc rămîne­­rile în urmă ? — am întrebat pe cîţiva tovarăşi din conducerea fabricii. Din răspunsurile primite rezultă că o parte din răspundere pentru in­­tirzierea lucrărilor şi pentru neînde­­plinirea planului de Investiţii revine şi beneficiarului. Direcţia generală a In­dustriei bumbacului. In cursul anu- I lui, ea a suplimentat planul de in­vestiţii cu 9 milioane de lei. Să admitem că această suplimentare H. GROSU coresp. „Scînteii“ (Continuare în pag. a III-a) Cuvinte vechi şi sensuri noi V. Em. GALAN în România vremi­­lor cu moşii, cupoane, jetoane şi rentieri, a­­matorul era o ciudăţe­nie rarisimă , un perso­naj luat peste picior ca excentric sau compăti­mit ca infirm. In Ro­mânia socialistă, unde nimeni nu-i rentier, e destul, pentru a te o­­rienta, să cunoşti cît de cît clientela marilor bi­blioteci publice, sau pe studenţii universităţilor populare, sau măcar să urmăreşti pe partici­panţii cîtorva concursuri de tipul „Cine ştie, cîş­­tigă". Apare clar : miş­carea amatorilor du­blează tot mai ferm nu­meroase profesiuni — nu numai şi nu în pri­mul rînd artistice. De­vin tot mai frecvente cazurile cînd termenul amator nu-i rostit pen­tru a justifica o pregă­tire totuşi superficială, totuşi „de amator”, ci numai pentru a preci­za că respectivul geolog, sau muzicolog, sau chimist, sau arheolog, sau geograf, sau filo­log, sau erudit în cu­tare nou domeniu al metalurgiei, al electro­nicii, al biologiei etc., este în viața de toate zilele muncitor indus­trial, funcționar de bi­rou sau lucrător în co­rner). Amatorismul de acest tip reprezintă astăzi, la noi, o mişcare în plină dezvoltare — expresie practică a şefii de cul­tură, de cunoaştere , expresie a setii de auto­­perfecfionare şi a posi­bilităţilor de autoper­­fectionare, proprii omu­lui muncii libere, socia­liste ; o expresie prac­tică a atitudinii noi, so­cialiste, nu numai faţă o muncă, ci şi tată de cultură. în cîmpul muncii a­­matoare, fiecare act e o bucurie personală, o împlinire personală d o creaţie şi totodată o­­dihnă ; e, oarecum, pas spre munca de mîine, comunistă, cînd fie­care om îşi va putea descoperi profesiunea cea mai potrivită lui şi o va exercita nu numai pentru a răspunde unei obligații sociale ele­mentare, ci în primul rînd pentru că altfel viaţa personală l-ar fi mutilată pe cît de grav pe-atît de inutil. Pentru a înlesni apre­cierea distanţelor par­curse şi a vitezei de desfăşurare a procesu­lui, aş aminti, la întîm­­plare, două fapte-jalon. Acum numai o sută de ani, verbul a munci era încă deseori folosit tranzitiv, cu sensul de a pune la cazne, a tor­tura : „logofătul, atunci, i-a muncit pe toţi”. Iar cuvîntul nauka — ştiin­ţă — era asimilat pe meleagurile noastre, graţie unor neînţelegeri evident foarte răspîndi­­te pe atunci, sub for­mele a năuci şi năuc... Jaloane ! Parcă dintr-al­­tă lume. Nu parcă , într-ade­văr din altă lume. Cînd vor căuta retro­spectiv jaloanele co­respunzătoare vremii noastre, oamenii de mîine vor reţine proba­bil, printre multe alte­le, drept fapt larg sem­nificativ, mişcarea de masă a amatorilor. Şi, poate, vor căuta ana­logii în renaşterea ce­tăţilor mediteraneene de pe vremuri : o re­naştere, în cazul nostru socialistă — la scara în­tregului popor, fără la­tifundii şi iobagi, fără posesiuni şi relaţii co­merciale de tip colonia­list, fără privilegiaţi şi victime. Mi se pare grăitor — rămînînd la aceeaşi ordine de idei — mo­dul cum un epitet ivit în limba noastră acum cîţiva ani, un epitet destul de oarecare, tin­de să capete înţelesuri noi, incomparabil mai adinei decît cele pe care le avusese iniţial. E vorba despre epitetul bulevardist, cu substan­tivul derivat, bulevar­­dism. La început, — e­­ra în anii de după război — bulevardist fusese omul care bătea bulevardele, îmbrăcat fistichiu , de obicei fără profesie certă, vlăstar de „foşti” cu bani la ciorapul părinţilor. As­tăzi, dacă urmăreşti ru­brica satirică a ziarelor de perete din cîteva întreprinderi, din cîteva instituţii, tragi inevitabil concluzia că bulevar­­diştii contemporani nu mai au a face decît în­­tîmplător cu bulevardul, că astăzi conţinutul no­ţiunii s-a schimbat : ţi­nuta vestimentară e în general trecută cu ve­derea ; cel vizat poate fi om al muncii care lu­crează opt ore pe zi, ca oricare altul. Ceea ce i se reproşează e faptul că, între orele de muncă şi cele de somn, trăieşte fără nici o preocupare ; faptul că iroseşte în van zile şi ani ce nu pot fi tră­­iţi cîndva a doua oară — rămînînd acelaşi, pe loc, împăcat cu ce este, cu cît este, netinzînd spre nimic, nefiind a­­mator de nimic. Opinia publică îl numeşte bu­levardist chiar dacă el, fiind aşa cum este, nu-i un plimbăreţ ci, dim­potrivă, e în stare să stea ceasuri de-a rîn­dul la o fereastră, ori alte ceasuri ascultînd o discuţie pe care în fapt nici n-o urmăreşte, ori să privească în neştire sute de partide da ta­ble — şi aşa mai depar­te, într-un fel, poate doar prin asta mai a­­minteşte bulevardul : trăind cum trăieşte, nu-i în stare să preţuiască, să deguste asemeni u­­nui adevărat om al muncii, nici măcar bucu­ria unor binemeritate ceasuri de destindere — cu plimbări, da pe bu­levardele şi-n parcurile noastre pentru destin­dere făcute , şi cu ta­ble, eventual, şi şah şi orice sport, şi dans, şi film — cu tot ce s-a construit de către oa­menii acestui timp şi loc pentru ceasurile de destindere. Dar bulevar­distului tocmai asta îi re­proşează, în esenţă, o­­pinia publică , faptul că-i rămas în afara a­­cestui timp şi loc, că-şi iroseşte timpul liber în distracţii ieftine — spre imensa-i daună imedia­tă şi de perspectivă. Asta blamează opinia publică — în vederea remedierii, bineînţeles. CLUJ. De o parte şi de alta a Someşului Construcţii şi Instalaţii ale Combinatului de îngrăşăminte asotoase de la Tg. Mureş Foto : M. Andreescu Transportul mecanizat al sit­inei la laminoarele Hune­doarei „ Salonul automobilului" Un flux continuu de vizi­tatori se perindă zilnic la al 52-lea salon interna­ţional al automobilului din parcul de expoziţii de la Porte de Versailles. Ei cer­cetează atent, ca amatori sau cunoscători, cele 400 variante expuse a 80 mărci auto din 20 de ţări partici­pante la salon. Unii îşi vîră capul sub capotă, alţii privesc îndelung motoare­le descoperite, peste care se întinde adesea un în­veliş de plastic transpa­rent, ca la o lecţie de ana­tomie, iar alţii se aşează la volan, secondaţi eventual de întreaga familie. După sondajele tehnice de rigoa­re, urmează cele financia­re, pe lîngâ vînzătorii şi prezentatorii firmelor res­pective. Foarte puţini vizi­tatori fac achiziţii pe loc. Mulţi pleacă cu kilograme de prospecte, comentînd ul­timele perfecţionări tehnice realizate, dar reţinînd şi faptul că ele scumpesc pre­ţurile. Marele public gravi­tează îndeosebi în jurul maşinilor mai ieftine, inte­­resîndu-se de un vehicul care să consume puţin, care să coste puţin şi să fie şi confortabil... Fără a aduce de fapt ni­mic senzaţional, salonul 1965 lansează totuşi unele noutăţi în direcţia perfecţio­nării automobilului. Marile firme constructoare au cău­tat noi soluţii (cutii de vi­teză automate, tracţiune în faţă acolo unde nu era încă introdusă etc). Dintre cei „patru mari* ai automobi­lului francez, cunoscuta u­­zină naţionalizată „Renault* îşi pune speranţe în recen­tele sale creaţii R-16 şi R-10; deocamdată însă R-4, mai ieftină, rămîne cea mai răspîndită. „Peugeot", care a cunoscut anul acesta pu­ternice greve, contează mai ales pe noul tip 204, care aduce unele perfecţiuni, dar nu şi o scădere a preţului, ş­i în timp ce predecesorul lui, 404, este înzestrat acum cu o cutie de viteze auto­mată, sistem pe care l-a introdus şi firma „Simca” la modelele ei 1 000 şi 1 500. Cutia de viteze auto­mată, larg folosită în S.U.A. şi care este introdusă acum şi de cele două firme fran­ceze, suprimă pedala de ambreiaj (calvarul condu­cătorilor auto începători). Cu numai două pedale (frîna şi acceleraţia) con­ducătorii auto îşi sporesc securitatea şi cîştigă timp. „Citroen-ul" sfidează pînă şi renumita firmă vest-ger­­mană „Mercedes" prezen­­tînd cea mai rapidă ma­şină de turism franceză D.S.-21 de 109 C.P., cu o viteză de 175 km pe oră. Al. GHEORGHIU (Continuare în pag. a IV-a) INSTANTANEE Concertul de idei — Ştiai că toamna mai în­cepe o stagiune ? m-a întrebat zilele trecute prietenul meu, pro­fesorul. Mai puţin cunoscută, a­­proape anonimă : stagiunea con­ferinţelor. — Nu mi se pare că „sta­giune* e un cuvînt cam pom­pos ? — De loc. Gîndeşte-te că nu­mai în iarna trecută peste 90 000 de intelectuali din centrele re­gionale şi raionale s-au depla­sat la sate în calitate de con­ferenţiari. Iar acum, profesori universitari şi activişti, ingineri şi medici, economişti şi scriitori pornesc din nou la drum, reîn­cep marele dialog cu mii şi mi­lioane de auditori. — Ai dreptate, cifrele sînt edificatoare dar, personal, am unele nelămuriri. Am cunoscut mulţi conferenţiari care m-au uimit prin profunzimea şi vasti­tatea cunoştinţelor, prin forţa de a comunica cu publicul şi totuşi, nu o dată am descoperit la o parte din cei ce frecventează cluburile, căminele culturale o — cum să-i zic î — lipsă de ape­tit față de conferinţă. Şi cre­­de-mă că mi-am pus întrebarea : nu cumva în epoca de avînt a televiziunii şi filmului conferinţa dă semne de oboseală ? — Eroare, mare eroare, mă întrerupe profesorul. Conferinţa, moştenită încă de la filozofii nomazi ai Greciei, care rătă­ceau pe un măgăruş de la o piață la alta a lumii antice, nu va obosi niciodată. Dacă există o „lipsă de apetit“ la unii audi­tori, ea se explică, aş zice eu, prin încălcarea cîtorva cerințe fundamentale. Nu descopăr ni­mic nou dacă menționez trei factori de care cred că se cuvine să se ţină seama : arta conferen­ţiarului, ţinuta expunerii, sfera de preocupări a publicului. După părerea mea, conferenţia­rul seamănă cu aviatorul iscusit care se menține întotdeauna la plafonul cerut. Or, pentru asta trebuie să fie foarte bine pregă­tit, să păstreze un contact per­manent cu sala, să vorbească li­ber fără a improviza. Uneori se întîmplă însă ca un profesor de istorie să fie trimis de la centrul de raion cu o conferinţă despre cucerirea Cosmosului. Bineînţeles ca acesta nu mai e un confe­renţiar, ci un cititor al textului elaborat de alţii. — lartă-mă că te întrerup, dar mi-am amintit un exemplu de alt gen. In urmă cu cîteva luni am aflat la Hunedoara că un specialist în economia fores­tieră a fost trimis să expună o conferinţă din domeniul său în faţa siderurgiştilor. — Ai dreptate. Cîteodată con­ținutul expunerii e în dezacord cu preocupările auditoriului. De altfel factorul „public" are și alte aspecte. Uite, prefer să vorbesc în fața a 20 de oameni veniți din proprie inițiativă decît în fața a 200 adunați de respon­sabilul cultural, din dorința de a-şi completa rubricile cu cifre sunătoare. Şi încă ceva. Ca şi concertul, ca şi spectacolul de teatru, conferinţa trebuie să fie bine pregătită. — Ca şi concertul ? — Desigur. O conferință bună e un fel de concert de idei. Aşa cum simpla înşiruire de note muzicale nu compune o simfo­nie, nici aglomerarea de cu­noştinţe şi date ştiinţifice nu face o conferinţă. Conferinţa cuce­reşte auditoriul prin înlănţuirea îndrăzneaţă a ideilor, prin altitu­dinea gîndirii. Muzica provoacă o stare emotivă, concertul de idei trebuie să provoace o stare meditativă, să electrizeze creie­rul, să stimuleze viața intelectua­lă a omului. — Acum înțeleg de ce ai fo­losit cuvîntul „stagiune". Ei, ce să-ț i urez, profesore, în această stagiune care te așteaptă ? — Cît mai multe concerte de idei. Paul DIACONESCU

Next