Scînteia, februarie 1967 (Anul 36, nr. 7239-7266)
1967-02-23 / nr. 7261
PAGINA 2 FAPTUL DIVERS Se aşteaptă minutul 1 Frumoasă bază sportivă au avut Drâgănaştii-Olt! Dar gospodarii locului au împachetat-o. Iar pachetele le-au cărat lîngâ parcul de odihnă, Stivă. In locul stadionului, Direcţia regională transporturi auto Argeş urma să construiască o autobază. Ei a construit-o. Dar la... Drăgăşani. Acum s-a răzgîndit, nu a renunţat la vechiul proiect. Numai că autobaza se va construi pe alt teren. Stadionul însă a rămas împachetat Despachetatul lui, la vechiul loc, costă 500 000 lei. Dar cine să dea banii ? Ar trebui ca acest lucru să-l facă D.R.T.A. Argeş, care a creat această situaţie, întrunit manifestă o atitudine „nesportivă", lucrurile stau pe loc. Cine va da „lovitura de începere ?“ A căzut o „stea“ Marin Giubelan, şofer pe crotocemionul 21 01-2501 (Calafat), credea în „steaua" lui. Şi astfel, încrezător, a plecat la drum cu sistemul de frînare defect. De la I.C.J. Calafat a Încărcat autocamionul cu mărfuri (In valoare de 55 000 lei) pentru cooperativele de consum din raion. Trecînd prin Moţăţei un miliţian i-a interzis sa circule mai departe. Dar a plecat „de capul lui". In comuna Unirea, pentru a evita ciocnirea cu un autobuz a frmat brusc.. Şi a ajuns în şanţ. Autocamionul s-a răsturnat şi a luat foc. Acum, la recuperarea pagubelor, şoferul a rămas solitar. „Steaua" lui l-a părăsit. Familie unită Despre Ioan C. Arsene din comuna Sireţel-Paşcani şi fiii săi s-a dus vestea peste şapte sate. La orice scandal, tatăl şi feciorii, umăr la umăr, cu cuţitele şi ciomegele, ieşeau biruitori. Recent, Ilie, unul dintre feciori, a lovit cu cuţitul un tinăr din comună. Cum era şi normal, a fost arestat Atunci, tatăl, Ioan, şi unul din fraţi, Petru, i-au sărit in ajutor. S-au dus la postul de miliţie şi au început să bată in uşă cu pumnii şi picioarele, cerind eliberarea lui. Uşa s-a deschis. Cei doi au intrat, dar nu au mai ieşit. Dorinţa le-a fost îndeplinită. Sunt din nou împreună. Comandă neexecutată In urmă cu doi ani fabrica „Ţesătura“-Iaşi a comandat la întreprinderea metalurgică de industrie locală din Rădăuţi mobilier tehnologic pentru filatura de fire pieptănate şi mobilier pentru pavilionul administrativ , aflate in construcţie. Timpul s-a scurs, termenele de livrare au trecut de mult, filatura a început să producă, dar mobilierul n-a SoSit. Furnizorul a cerut beneficiarului păsuire. Mai intîi amînarea termenului de livrare, apoi Să-i procure ţeava pentru fabricarea mobilierului. In sfârşit, din nou ţeavă, iar de curînd metacart. Acum beneficiarul aşteaptă să i se ceară să fabrice şi mobilierul. N-ar fi de mirare. Cei din Rădăuţi au nervii tari. Lucrează în...metal şi plastic. La risc Duminică bogată. La căminul cultural din Chiajnă, program de sărbătoare, pentru mici şi mari o dimineaţă de basm şi un matineu pentru copii, în continuare, o dupăamiază distractivă şi, in încheiere, filmul „Coplan işi asumă riscul". Pină la urmă, în locul programului anunţat, la cămin a avut loc o nuntă. Gheorghe Jecu, vicepreşedintele cooperativei agricole, îşi mărita fata. Îi voia nuntă mare. E drept, invitaţii s-au distrat minunat. Cei veniţi să vadă filmul s-au întors acasă, întrebindu-se: acum, in locul lui Coplan, cine işi asumă riscul să-i „trezească" pe cumetrii din Chiajna ? Rubrică redactată de Ştefan DINICA cu sprijinul corespondenţilor „Scriteii“ Pe sora medicală o găsim mai întotdeauna la căpătiiul bolnavului, secondindu-1 pe medic, făcind o sumedenie de treburi mai mari sau mai mici — de la aplicarea unui tratament pină la aranjarea așternutului celui Imobilisat la pat — dar toate la fel de importante pentru bolnav, ba chiar Indispensabile pentru vindecarea lui. In spitale, policlinici, dispensare, unităţi materno-intantle, seci de mii de asistente medicale, de pediatrie, de ocrotire, de laborator, surori iau parte nemijlocit la neîntrerupta ofensivă pentru apărarea sănătăţii populaţiei. Le-am Întâlnit şi in raidul Întreprins recent In numeroase spitale din Bucureşti şi din clteva regiuni ale ţării. Au medicii ajutoare de nădejde ? înaltul simţ al datoriei Ştefan Ionescu din Constanţa a fost adus la spitalul din localitate în stare gravă , hepatită epidemică cu hemoragie digestivă. S-au luat toate măsurile, s-a indicat tratamentul. Dar starea bolnavului impunea o supraveghere permanentă. A fost repartizată pentru îngrijirea lui sora Paula Ștefănescu. Zece ore încheiate a stat la căpătîiul pacientului, dînd, alături de medici, o adevărată bătălie cu boala. După ore de zbucium şi veghe încordată, omul a fost salvat. Şi această victorie asupra suferinţei a cuprins o părticică din sufletul nobil al sorei, din înaltul simţ de răspundere cu care înţelege să-şi facă datoria. De altfel, cei care au fost sub îngrijirea ei au multe, multe asemenea lucruri de povestit ...Spitalul din Reghin, noaptea. Este internată în stare gravă Maria Saloc. Sora Ana Costea, cunoscută pentru conştiinciozitatea ei, pentru dragostea faţă de bolnavi, nu s-a deslipit ceasuri întregi de Ungă patul bolnavei. ...Maternitatea spitalului „23 August” din Capitală. Ora 1 noaptea. In serviciu e mult de lucru, o gardă grea. Dar sora Ana Vitan şi asistenta Maria Dufu lucrează cu calm, cu stăpînire de sine, cu siguranţă. O spun nu numai pacientele, ei şi medicul Adine Gilorteanu. Am ales cîteva exemple din miile care s-ar putea da şi care dovedesc că titlul de soră defineşte nu numai o profesiune, ci şi o anumită structură sufletească, o anumită atitudine (a)ă de viaţă şi muncă, o vocaţie. Prin comparaţie, apar cu atît mai reprobabile atitudinile de neglijenţi, munca de mîntuială a unor surori, care încalcă chiar şi cele mai elementare îndatoriri, pătînd numele instituţiilor în care lucrează. Atitudini incompatible cu titlul de soră Spitalul Fundeni e una din cele mai moderne instituţii sanitare din ţară, un spital al cărui corp medical şi mediu sanitar a redat şi redă sănătatea la mii şi mii de oameni. Dar iată şi o excepţie de organizare şi... conştiinciozitate. Am vizitat spitalul la o oră tîrzie de seară. La secţia medicală II saloanele mai erau luminate. Mulţi bolnavi nu se culcaseră, cei imobilizaţi la pat mai aveau nevoie de este un mic serviciu. Unde să fie sora ? A fost chemată la vreo internare urgentă, are un caz grav pe undeva . Deschidem o uşă, încă una şi... lîngă un calorifer, cineva doarme : sora de serviciu Lucia Teodorescu... E grav. Aproape tot atît de grav ca şi a-ţi părăsi postul, a dezerta de la obligaţii. Şi consecinţele pot fi uneori ireparabile. Cum s-a înttmplat le spitalul TBC din Medgidia. Ere noapte, într-un salon, starea unui bolnav s-a Înrăutăţit. E căutată sora. Dar Mariela Macoveanu nu e de găsit. Se află că a plecat din spital. Minutele trec, se caută în dreapta şi în stînga un ajutor urgent. Dar e prea tîrziu... Pe bună dreptate, conducerea spitalului i-a desfăcut contractul de muncă. Dar a ajuns pe un post similar într-o circumscripţie medicală din raionul Medgidia. O fi tras oare învăţămintele cuvenite din toate cele întîmplate ? Așa cum mai am spus, bolnavul are nevoie de o seamă de mici servicii, Îngrijiri, de aplicarea atentă a tratamentului prescris. Nimic din acestea nu poate fi neglijat, toate alcătuind de fapt acel complex de factori care determină Însănătoșirea. Iată însă că la spitalul unificat din Bacău sunt surori, de exemplu Maria Uricaru, care ignoră pur şi simplu prescripţiile de medicamente ale medicilor. La Spitalul din Piatra Neamţ, la unele spitale din Bucureşti s-au constatat cazuri asemănătoare. „Este normel şi indiest ca sora să dea fiecărui pacient ceea ce-i trebuie, să vină cu medicamentele şi, mai ales, să esiste la luarea lor’ — ne-a spus dr. ION DINULESCU de la secţia de ortopedie a spitalului Brîncovenesc. „Un mort — şi al medicului, şi al bolnavului, a replicat sora Maria Urice. Ce, un om in toată firea nu poate lua singur o pastilă ciudată mentalitate, din păcate împărtăşită şi de alte surori sau asistente medicale ! Şi, în toate cazurile, o neînţeleasă îngăduinţă faţă de abateri, faţă de un stil de muncă comod. Ba chiar şi faţă de unele practici abuzive, de condiţionarea serviciilor obligatorii de mărimea „retribuţiei" suplimentare din partea celor suferinzi. De ce ? „Profitind de faptul că sectorul sanitar nu dispune, in prezent, de suficiente cadre medii — ne-au spus numeroşi medici şi directori de spitale — la cea mai mică observaţie ce li se face, răspund pe loc : „Nu vă convine cum lucrez, am plecat !“ Si intr-adevăr pleacă, intrutit şi in alte părţi este nevoie de ele. De aceea, in mod nepermis desigur, li se trec multe cu vederea. Lucrurile s-ar schimba poate dacă secţiunile sanitare ale sfaturilor populare regionale n-ar aproba cu atita uşurinţă transferurile acestor cadre medii". (anul trecut, în întreaga ţară au fost aprobate cîteva mii de transferuri de surori şi asistente medicale — n. n.). Dr. VALENTIN DIMITRIU, directorul spitalului din Constanţa, ne-a relatat două cazuri : Mariana Bădilă a terminat şcoala sanitară în august anul trecut şi a fost repartizată la acest spital. Ei şi celorlalţi absolvenţi veniţi în unitate li s-au asigurat condiţii bune de cazare, hrană etc. Dar după o lună a comunicat ei nu-i convine. Şi, fără aprobarea conducerii, a părăsit serviciul , ulterior secţia de sănătate a Sfatului popular regional Dobrogea i-a aprobat transferul la serviciul medico-judiciar din Constanţa. La fel, Ana Popa, asistentă dieteticiană pentru copii, a stat în spital doar trei luni şi a plecat la Bucureşti. Iată de ce medici şi directori de spitale cu care am discutat aceste probleme socoteau necesar ca repartizarea dată surorilor şi asistentelor medicale după terminarea şcolii să fie respectată cel puțin 4—5 ani şi numai după aceea să se aprobe, de la caz la caz, transferări in alte unităţi sanitare. „Deseori se intimplă ca asistenta medicală să pretindă că nu e de datoria ei, ci a sorei, să facă anumite servicii bolnavilor — ne spunea dr. ALEXE CRISTEA, directorul spitalului Brîncovenesc. Pină la urmă, vezi că nici una, nici alta, n-a făcut ceea ce trebuia. Această situație pornește de la o lipsa mai veche , nici pină acum nu a fost elaborat un regulament care să stabilească obligaţiile asistentelor medicale". Intr-adevăr, întocmirea unui regulament, precizarea clară a statutului asistentelor medicale, ca şi al surorilor, ar înlătura multe din carenţele semnalate in deservirea şi îngrijirea bolnavilor. Cu ce se ocupă sora-şefa? Ne vorbeşte acad. prof. dr. TH. BURGHELE, directorul Spitalului Panduri din Capitală : „După părerea mea — ne spune dînsul — în preocuparea de umanizare a spitalului, de ridicare a întregii activitati in această unitate sanitară de bază, un rol de frunte ii ocupă şi supraveghetoarele, surorile-şefe. Noi ne-am deprins insă să vedem in aceste cadre, de o mare însemnătate in buna funcţionalitate a fiecărei secţii, doar un personal care poartă în buzunarele largi ale halatului un mănunchi greu de chei şi se ocupă aproape exclusiv de soarta rutelor şi a altor obiecte de inventar. In realitate, noi nu utilizăm cum se cuvine aceste cadre, al căror rol de bază este acela de a coordona munca personalului în subordine, de a urmări activitatea surorilor, infirmierelor și a tuturor îngrijitoarelor, de a vedea cit de prompt răspund ele la solicitările bolnavilor, cum vorbesc cu ei, cum se acrută de îndatoriri. Surorile trebuie să fie in permanență instruite și, alături de medici, un rol însemnat din acest punct de vedere ii revine supraveghetoare’. Doctorul MEDREA, de la secţia medicală I a Spitalului de urgenţă, ilustrează această idee printr-un exemplu concret : „Dacă n-am ce reproşa surorilor în legătură cu îndatoririle profesionale, cu conduita sau cu filiura lor, aceasta se datoreşte mai ales sorei-şefe Silvia Nica Maria. E bine pregătită, bună organizatoare şi un excelent gospodar, îşi găseşte mereu timp să stea de vorbă cu bolnavii, să le ducă un ziar sau o revistă, să le insufle încredere’. Spitalul unificat al raionului Griviţa Roşie. O vizităm pe sora-şefă Elena Budur Frumușeanu. — 77, 78... 90, 91 !... Numără pijamale, cearșafuri, fețe de pernă. „Asta face orice soră-șefă’ — ne explică. „Anomalia persistă de mult — ne-a spus dr. SEVER ROCSIN, directorul spitalului. Cu toate acestea, ministerul n-a luat măsuri pentru degrevarea de astfel de treburi a surorilor-şefe. înainte, in spital erau un fel de gospodine de secţie. Au dispărut. Ar fi bine să se revină la această formă; s-ar ciştiga, în felul acesta, foarte multe cadre medii sanitare de care avem mare nevoie". Fără îndoială, o propunere care merită cea mai mare atenţie. De altfel, după câte ştim, pentru unele spitale s-au şi creat astfel de posturi. Numai că normativele M.S.P.S. prevăd ca această funcţie să fie îndeplinită numai de absolvente ale şcolilor de gospodărie. Dar vechile şcoli de gospodărie nu mai funcţionează de mult. Din cite ne-am putut da seama, în numeroase unităţi medicale se face simţit interesul pentru ridicarea calificării profesionale a cadrelor medii, pentru dezbaterea unor probleme de etică , care pot duce la ridicarea nivelului de îngrijire a bolnavilor, la dezvoltarea spiritului de abnegaţie şi devotament faţă de cei suferinzi. Se pune însă, in continuare, cu toată acuitatea, problema educării acestor ajutoare indispensabile ale medicilor, ca şi aceea a pregătirii unui număr mai mare de cadre medii, îndeosebi surori. „Recrutînd absolvente ale şcolii generale şi instruindu-le în spitalele mari, la patul bolnavului — ne-a spus acad. prof. dr. Th. Burghele — vom obţine mai repede un corp de surori calificate, ataşate unităţilor respective, pe care le vom putea folosi cu bune rezultate. Cit pentru supraveghetoare, ar fi necesară înfiinţarea unor cursuri de specializare*. Această din urmă propunere ne-au mai făcut-o şi alţi directori de spitale, medici, cu care am stat de vorbă. Numeroasele propuneri în această direcţie merită să fie analizate neintirziat de forurile de resort, ele fiind legate de rezolvarea uneia dintre principalele probleme ale deservirii în spitale şi alte unităţi de ocrotire a sănătăţii. Raid-ancheta realizat de : Maria BABOIAN, Nicolae BRUJAN, Vasile MIHAI, Lorand DEAKI, Gheorghe BALTA raid-anchetă Continuatori ai unor valoroase lucrări de artă populară. (La cooperativa meşteşugărească „Deia“ din Cîmpulung Moldovenesc) Foto : Agerpres (Urmare din pag. I) Sunt binecunoscute efectele folosirii abuzive de-a lungul secolelor a principiului : absolută austeritate părintească ! Generaţii întregi de pedagogi şi psihologi au militat pentru lărgirea drepturilor copilului şi lupta lor a fost încununată de succes. Dar o exagerată aplicare a principiului „lasă-l să facă orice !" duce la rezultate la fel de nedorite ca şi cele ale vechiului autoritarism părintesc. Am stat de vorbă cu copiii celor pe care i-am citat mai sus, şi am ajuns la concluzia că, de fapt, părinţii lor nu-i cunosc. Copiii respectivi se dovedesc a nu avea, între altele, un suficient simţ de răspundere şi de discernămînt, dezvoltarea lor afectivă n-a atins gradul de maturitate al vîrstei, randamentul lor şcolarintelectual este redus, sub posibilităţi. Aşadar, iată efectul interpretării simpliste a mesajului pe care — pe bună dreptate — l-au transmis specialiştii familiei : nu vă folosiţi — ca părinţi — nici de o disciplină exagerată, nici de prea multe pedepse. De aici, insă, pună la concluzia — fundamental eronată — că fiecare încercare de control are un efect negativ, că-i strică copilului, e o lungă cale a greşelilor în procesul complicat al cunoaşterii copiilor, tatul’. Simplu : tatăl acesta miza pe un fel de control psihologic, avea o întreagă tehnică a umilirii sentimentale, încît — se lăuda el — era acum destul să încrunte o singură dată sprâncenele, ca să obţină de la copil ceea ce dorea. In felul acesta el socotea că s-a asigurat pe o îndelungată perioadă căci, neîndrăznind să iasă din cuvîntul lui, băiatul nu va îndrăzni să-şi asimileze alte deprinderi, alte concluzii de viaţă, şi, măcar pentru un timp, tatăl era liniştit că fiul său rămîne aşa De ce eroarea e fundamentală ? Interlocutorul nostru , prof. Gh. Herescu, de la Liceul „M. Sadoveanu’ : — Există mari deosebiri între familii, din punctul de vedere al felului în care-şi cresc copiii — şi deci a posibilităţii de cunoaştere şi formare a generaţiilor tinere. Noi, cei din corpul didactic, deţinem suficiente exemple care ne fac să credem (lăsînd de-o parte orice falsă modestie) că ştim sau mai exact spus simţim cel mai bine acest lucru, aceste diferenţe, acest adevăr bine ştiut. — Evoluţia produsă, în ultimele decenii, în atitudinea părinţilor faţă de copiii lor, oferă acestora din urmă posibilitatea de a-şi exprima cit mai deschis sentimentele, năruind zidul demodat al unui anumit tip de „autoritate părintească’, a cărei rigiditate îl obliga pe copil să-şi ascundă gîndurile, simţămintele, să exteriorizeze numai ceea ce era sigur că nu-i va supăra pe cei maturi. Aşadar, de la bun început, o barieră în calea pătrunderii reale în lumea interioară a copilului. Situaţia, schimbîndu-se evident, nu poate însă duce, implicit, la soluţionarea întregii probleme. Cazurile concrete pe care le cunoaşteţi ne-ar ajuta la desluşirea cîtorva tendinţe practice. Sau mai simplu spus : prin ce mijloace încearcă părinţii — şi cred ei că reuşesc întotdeauna — să-şi cunoască copiii ? — Două, trei cazuri: 1. Tatăl unui fost elev de-al meu, acum absolvent, mi-a vorbit îndelung despre „metoda lui de a-şi cunoaşte că SCÎNTEIA — ro 23 februarie 1967 Se găsește careva printre dumneavoastră să-mi dea împrumut pină la leafa ailaltă 1 759 365 de lei . Am nevoie foarte urgent de această sumă. Nu vreau să pierd ocazia. Mi s-a ivit una rară. Rarisimă. Un betatron nou, nouț. Nici măcar n-a fost scos din lăzi. Pomană. 1759 365 lei. Pomană fără luminare. Poftim . Ce e ăla betatron ? Un aparat. Se întrebuinţează în radioterapia profundă, in defectoscopia pieselor metalice. Eu de cind eram mic visam, îmi doream un betatron, lată că mi se îndeplineşte visul acum la bătrîneţe. Habar n-aveţi cit de utile la casa omului. Sâ vă dau numai cîteva exemple. Acum cîteva săptămîni am cumpărat un cleşte de cuie. Un cleşte de cuie cu vicii ascunse. La al patrulea cui pe care l-am scos din perete s-a rupt un braţ al cleştelui. Dacă aveam un betatron mă păcăleam cu cleştele de cuie ? Nu mă păcăleam. Pentru că mă duceam la Ferometal cu betatronul şi betatronul îmi arăta viciul ascuns al cleştelui. Cumperi, să zicem, o brichetă. O întrebuinţezi un an, doi, şi deodată bricheta nu mai merge. I s-a rupt arcul. Arcul avea vicii ascunse. Dacă aveai betatronul, cumpărai bricheta . Cine-mi vinde mie un astfel de aparat P Un betatron ? Nu-mi vinde nimeni . Aflaţi că l-am şi găsit. Dacă fac rost de 1759 365 lei pină la leafa ailaltă, mlinet al meu. Chiar astăzi după-amiază. Ştiţi cum am dat de el P Printr-o întîmplare. Am vizitat uzinele „Vulcan“ din Bucureşti. Cind am trecut prin laboratorul Röntgen atenția mi-a fost atrasă de cinci lăzi mari. L-am întrebat, aşa într-o doară, pe şeful laboratorului. — In lăzile astea ce-aveţi ? — Un betatron. Cind am auzit cuvîntul betatron și mai ales cind am observat că Stă nefolosit a îngheţat sîngele în mine. A fost nevoie să mă duc lingă un cuptor să-l dezgheţ. — Şi de cind îl ţineţi în lăzi ? — Din anul 1961. Sîngele dezgheţat mi s-a urcat tot în cap. — Un betatron! Il ţineţi de 6 ani împachetat în lăzi . Nu se poate, dumneavoastră glumiţi. — Nu glumesc deloc. — Cum vă rabdă inima... Cît v-a costat ? — 1759 365 lei. — Banii ăștia pentru dumneavoastră sînt aruncați. — Da' de unde, am început să-l amortizăm. Am scos pină acum 658 442 lei. In numai cîțiva ani o să-l avem gratis. — Fără să producă nimic . Dacă nu aţi avut nevoie de el de ce l-aţi adus în uzină ? — Noi avem nevoie de un betatron, dar de unul mai mic. Am cerut unul mai mic în anul 1961. Şi Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini ni l-a trimis pe acesta. — De ce nu l-aţi montat pe acesta ? — Montarea mai necesita vreo 2 000 000 lei investiţii. — Şi încă nu s-au acordat aceste fonduri... — Se discută. — Nu mi-l daţi mie ? Am mare nevoie de un betatron. ■ — Nu. — Vă dau 1759 365 lei pe el, cit v-a costat. Şi cele 658 442 de lei vă rămîn dumneavoastră „ciştig", „venituri". — Vorbiţi cu tovarăşul director. L-am căutat pe tovarăşul director. — Îmi daţi mie betatronul ? Mîine vă aduc banii. — Vi-l dau şi gratis, numai scăpaţi-mă de el, de amortisment. — Dar eu sunt sector particular. — Puteţi să fiţi orice. Luați-l. Cine-mi dă pină la leafă 1 759 365 de lei ? Nu vreau să-mi scape pleaşca asta. Dar vă rog, repede. Cit se poate de repede. Sunt atitea uzine în țară care aleargă după un betatron şi mi-e teamă să nu intervină, cumva, în tîrgul meu. Un prieten la nevoie se cunoaşte. Dau chitanţă, vă las, dacă nu aveţi încredere in mine, şi stiloul amanet. Nu. Stiloul nu vi-l las. Trebuie să semnez actul de vînzare-cumpărare. Vă las în schimb ceasul... Ceasul rău care a făcut să zacă şase ani în lăzi un betatron nou, nouţ. Joia viitoare am invitaţi, la masă, 12 persoane. Prieteni. De la „Vulcan", de la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini... Eu am acasă tacîmuri numai pentru 6 persoane. Aşadar, trebuie să cumpăr un serviciu de 12 persoane. Cum să-mi cumpăr dacă n-am betatron ? Dacă vor avea vicii ascunse şi se vor rupe furculiţele ori cuţitele in timpul mesei oferite de mine ? Nu mă fac de ruşine ? Daţi-mi bani să cumpăr betatronul ! Vă rog ! O OCAZIE RARA... foileton de Niculă TANASE Ce ştiţi despre copiii dv ? cum este, datorită deci — repet — şantajului afectiv pe care-l exercita asupra lui. Metoda lui „educativă’ eu am denumit-o, în sinea mea, a „Patului lui Procust’. E limpede că atitudinea tatălui Închista copilul. 11 Împiedica să se desfăşoare, să experimenteze, să eşueze şi să cîştige, împiedica formarea unui membru activ al societăţii. 2. Un tată, în propria sa familie, avea aerul că-i de fapt un unchi. El renunţase la cea mai mare parte a responsabilităţilor pe care le are orice părinte cind este vorba să contribuie la ucenicia socială a copilului lui. El venea acasă vesel, arătînd că-i place să fie împreună cu copiii, îi lua duminica la meciurile de fotbal, le dădea sirop, prăjituri. El însă abdicase de la un rang ce i se cuvenea acela de cap al familiei, de om care deţine rosturile disciplinei şi soluţionează zeci de chestiuni mărunte care se ivesc zilnic într-o casă. Nu discuta cu-ai săi, venea, pleca, dormea sau citea ziarul, atît. Pe umerii mamei apăsa totul. Cînd i-am atras atenţia că, stind de vorbă cu băiatul lui mai mare (de 15 ani), descoperisem la el o stare de nelinişte greu explicabilă altfel decît prin atitudinea indiferentă, „degajată“ a tatălui faţă de familie, acesta mi-a răspuns zîmbind superior că el nu avusese, pînă la ora aceea, nici un conflict cu copiii săi, că asta-i cea mai bună dovadă că în casa lor e liniște, că oamenii se înțeleg şi se cunosc reciproc. Peste trei ani, băiatul acela a plecat în provincie singur, mi-a scris de două ori, dar m-am întîlnit cu tatăl lui care se plîngea că lui nu-i scrie niciodată nici un rînd, doar mamei, rar de tot. Dar cine era vinovatul şi mai ales cine poate să prevadă ce alţi oameni — sofia, copiii, prietenii acelui fost elev al meu — vor mai avea de suferit de pe urma instabilităţii afective de care dădea dovadă tînărul ? 3. Vreau să dau şi un caz pozitiv : e vorba de părinţii unui elev de-al meu, din clasa a IX-a G, care îşi înţeleg realmente copilul. Ei mi-au explicat că nu e greu să faci ce vrei cu un copil, atunci cînd eşti de faţă, dar că dificultatea este să fii convins că rămîne acelaşi şi atunci cînd lipseşti. Ideea mi s-a părut deosebit de interesantă, căci ridică chestiunea unei conştiinţe interioare ■exercitate de copilul însuşi asupra sa, un fel de cuminţenie intimă care-l ghidează ori de cîte ori este nevoie. Pentru realizarea ei Insă sint necesare eforturi îndelungate. Cînd copilul era mic, părinţii aceştia au lărgit limitele controlului obişnuit, dezvoltîndu-i In schimb raţionamentul. Stimulînd încrederea copilului în propria-i judecată, şi i-au stimulat implicit încredarea în sine, i-au format convingeri. Calea mi se pare a fi dintre cele mai sigure : convingerile înrădăcinate sînt garanţia posibilităţii de cunoaştere a copilului. Dar ca să-ţi cunoşti copilul trebuie, în primul rînd, să te cunoşti pe tine însuţi. Apoi, fiind vorba de doi factori educativi — tatăl şi mama, trebuie ca valorile morale ale părinţilor respectivi să coincidă vizibil, să fie clar puse de acord, astfel îneît copilul singur să se simtă atras să şi le însuşească, ca valori fundamentale ale familiei lor, între părinţii aceştia şi copilul lor mi-am dat seama că nu există o „egalitate” de tipul acelora în care copiii sunt lăsaţi să facă ce vor, în speranţa că viaţa o să-i înveţe ; la ei este vorba de o egalitate fundamentală, morală. Ceea ce, după mine, este absolut pozitiv. Bineînţeles, nu există „reţete” aplicabile în toate situaţiile. Nici un „rebut educativ“ Dacă este adevărat că familia dă cea mai hotărîtoare contribuţie la ucenicia socială a copilului, alt adevăr axiomatic ar fi acesta : învaţă să-l cunoşti, ca să-l poţi forma, şi formîndu-1, lasă-i o anumită stare controlată de independenţă („controlul" urmăreşte acum să determine schimbările inerente ce intervin în schiţa de personalitate pe care tu primul — părintele— ai datoria s-o realizezi). Necunoaşterea de fond a propriului copil — aşa cum s-a mai arătat înainte — nu implică numai riscuri personale, individuale, ale vinovatului (tatăl, mama sau amîndoi la un loc). Intrat în viata de toate zilele cu tarele aduse de acasă, proaspătul matur provoacă o „metastază" a propriilor defecte* le răspîndește categoric în viitoarea sa familie şi, în lanţ, mai departe, în casele în care factorii familiari de bază sunt prejudiciaţi se produce, matematic, un fel de vid educativ. „Copiii au ochii mari’ — se spune. Dacă părintele îl scapă din mînă pe copil, este poate să însemne tot atît de fne că copilul însuşi — primul — a simţit că nu-i atras de modelul reprezentat de propriul său părinte, că nu vrea deci să-i semene, că nu mai comunică cu el. Este, fără îndoială, cazul lui Nicolae P. şi Andrei P. din Bucureşti, fraţi, primul de 13 ani, al doilea de 15 ani. Situaţia lor, pînă la un punct „obişnuită", are şi o parte „inedită" , actualul lor tată de-al doilea. — A. D. — om în putere, voinic, stă de doi ani acasă. Pînă şi vecinii s-au sesizat : „Dar din ce trăieşti, omule ? Du-te şi iaţi o slujbă. Nu vezi că sofia dumitale are patru copii ?’. „O priveşte ! Nu-s copiii mei. Şi eu sînt bolnav de stomac". Tatăl cel bun a decedat în 1961. Femeia s-a recăsătorit în 1963. Acum, în 1967 asistăm la plecarea în institutul de reeducare morală a celor doi fii mai mari ai văduvei I. P. Ce li se impută ? Nu mai urmează cursurile școlare; lipsesc şi de la domiciliu; fumează și practică jocuri de noroc ; sunt obraznici cu părinţii şi vecinii ; au o influenţă negativă şi asupra fraţilor lor mai mici ; pot influenţa în mod negativ şi alţi minori din cartier. Stăm de vorbă cu mama celor doi minori. — Dar dumneata nu urmăreai dacă ei merg sau nu merg la şcoală ? — Băieţii îşi ascundeau ghiozdanele în magazie şi plecau cu unul Sile (Sile Popescu locuieşte pe strada Ghersase). Sile are 15 ani şi ceva, dar trage după el o gaşcă întreagă. Şeful de fapt e altul, Virgil (Virgil Goji are 17 ani şi lucrează pe căruţă la un depozit de lemne în Colentina), împreună cu ei făcea toate prostiile... — Şi dumneata nu te-ai interesat niciodată cu cine-s prieteni copiii dumitale ? — Eu-s o femeie simplă. Muncesc ca să mi-i cresc... — Dar copiii trebuie crescuţi şi pe dinăuntru. — N-au tată... Din foile lor matricole (Liceul nr. 37 — Bucureşti) reiese că cel mic a rămas repetent de trei ori pînă-n clase a IV-e, iar cel mare de două ori pînă-n clasa a VI-a. Tot ce s-a întîmpîat este la urmă putea fi prevăzut. Dacă cercetăm doar mediile la purtare, vedem că, pe măsură ce băieţii cresc, buna lor purtare scade. — Dumneata n-ai ştiut toate astea ? — Am fost la şcoală, au venit de multe ori la noi acasă, şi tovarăşul director, şi dirigintele, dar tot n-am ştiut cum să-i îndrept. Ala mare fuma în faţa mea şi nu ştiam ce să fac. Mai era el copil să-i dau o palmă? Găsirea celor mai potrivite mijloace de cunoaştere şi influenţare a copiilor pe parcursul creşterii lor, pare să fie problema-cheie a multor părinţi. Este bine cînd părinţii îşi fac din vreme un plan de perspectivă pentru educarea copiilor lor. Dar dacă ei rămîn închistaţi o prea îndelungată perioadă în limitele „evoluţiei premeditate", fără să se ţină seama de schimbările inerente ce intervin pe treptele vîrstelor şi experienţelor proprii, copilul devine exagerat permeabil —■ în mod paradoxal — la influenţele şi ideile din afară familiei sale. De aici pînă la legarea de prietenii primejdioase nu e decit un pas. Cînd şi în ce condiţii se face pasul acesta ? E datoria părinţilor să ştie şi să-l oprească. E datoria forurilor, care se ocupă de asemenea cazuri, să nu se mulţumească doar cu jumătăţi , de măsură. De ce se spune în legătură cu Nicolae şi Andrei P. că pot influenţa negativ alţi minori, cînd este limpede că „purtătorii de microbi"ai relelor deprinderi (vezi Sile, Virgil etc.) sînt liberi să-şi continue „opera" ? De ce nu se iau măsuri, încă de pe acum, pentru sporirea responsabilităţii familiei — în casă cu acelaşi trist „model" — au mai rămas doi minori, unul de 7 ani, altul de 9 ani. Şi se mai pune întrebarea : a făcut într-adevăr destul şcoala, ca să ajute o mamă să-şi ducă la bun sfîrşit greaua misiune pe care şi-a asumat-o ? După rezultatele de pînă acum, răspunsul e categoric negativ. în fond, specialiştii în materie sînt profesorii, învăţătorii, activiştii organizaţiei de tineret. Părerile şi sfaturile lor pot şi trebuie să fie binevenite. Pentru aceasta este nevoie ca şi ei să se simtă răspunzători de fiecare caz în parte. Acceptarea „rebutului educativ inevitabil“, ca o explicaţie a unor eşecuri, este de neadmis.