Scînteia, februarie 1967 (Anul 36, nr. 7239-7266)

1967-02-23 / nr. 7261

PAGINA 2 FAPTUL DIVERS Se aşteaptă minutul 1 Frumoasă bază sportivă au avut Drâgănaştii-Olt! Dar gos­podarii locului au împache­tat-o. Iar pachetele le-au cărat lîngâ parcul de odihnă, Stivă. In locul stadionului, Direcţia regională transporturi auto Ar­geş urma să construiască o autobază. Ei a construit-o. Dar la... Drăgăşani. Acum s-a răz­­gîndit, nu a renunţat la ve­chiul proiect. Numai că auto­baza se va construi pe alt te­ren. Stadionul însă a rămas împachetat Despachetatul lui, la vechiul loc, costă 500 000 lei. Dar cine să dea banii ? Ar trebui ca acest lucru să-l facă D.R.T.A. Argeş, care a creat această situaţie, întrunit mani­festă o atitudine „nesportivă", lucrurile stau pe loc. Cine va da „lovitura de începere ?“ A căzut o „stea“ Marin Giubelan, şofer pe crotocemionul 21­ 01-2501 (Ca­lafat), credea în „steaua" lui. Şi astfel, încrezător, a plecat la drum cu sistemul de frînare defect. De la I.C.J. Calafat a Încărcat autocamionul cu mărfuri (In valoare de 55 000 lei) pentru cooperativele de consum din raion. Trecînd prin Moţăţei un miliţian i-a inter­zis sa circule mai departe. Dar a plecat „de capul lui". In comuna Unirea, pentru a evi­ta ciocnirea cu un autobuz a frm­at brusc.. Şi a ajuns în şanţ. Autocamionul s-a răstur­nat şi a luat foc. Acum, la re­cuperarea pagubelor, şoferul a rămas solitar. „Steaua" lui l-a părăsit. Familie unită Despre Ioan C. Arsene din comuna Sireţel-Paşcani şi fiii săi s-a dus vestea peste şapte sate. La orice scandal, tatăl şi feciorii, um­ăr la umăr, cu cuţi­tele şi ciomegele, ieşeau birui­tori. Recent, Ilie, unul dintre feciori, a lovit cu cuţitul un tinăr din comună. Cum era şi normal, a fost arestat Atunci, tatăl, Ioan, şi unul din fraţi, Petru, i-au sărit in ajutor. S-au dus la postul de miliţie şi au început să bată in uşă cu pum­nii şi picioarele, cerind elibe­rarea lui. Uşa s-a deschis. Cei doi au intrat, dar nu au mai ieşit. Dorinţa le-a fost îndepli­nită. Sunt din nou împreună. Comandă neexecutată In urmă cu doi ani fabrica „Ţesătura“-Iaşi a comandat la întreprinderea metalurgică de in­dustrie locală din Rădăuţi mo­bilier tehnologic pentru filatura de fire pieptănate şi mobilier pentru pavilionul administrativ , aflate in construcţie. Timpul s-a scurs, termenele de livrare au trecut de mult, filatura a început să producă, dar mobilierul n-a SoSit. Furnizorul a cerut benefi­ciarului păsuire. Mai intîi amî­­narea termenului de livrare, apoi Să-i procure ţeava pentru fabri­carea mobilierului. In sfârşit, din nou ţeavă, iar de curînd meta­­cart. Acum beneficiarul aşteaptă să i se ceară să fabrice şi mobi­lierul. N-ar fi de mirare. Cei din Rădăuţi au nervii tari. Lucrează în...metal şi plastic. La risc Duminică bogată. La cămi­nul cultural din Chiajnă, pro­gram de sărbătoare, pentru mici şi mari­­ o dimineaţă de basm şi un matineu pentru co­pii, în continuare, o după­­amiază distractivă şi, in în­cheiere, filmul „Coplan işi a­­sumă riscul". Pină la urmă, în locul programului anunţat, la cămin a avut loc o nuntă. Gheorghe Jecu, vicepreşedinte­le cooperativei agricole, îşi mărita fata. Îi voia nuntă mare. E drept, invitaţii s-au distrat minunat. Cei veniţi să vadă filmul s-au întors acasă, întrebindu-se: acum, in locul lui Coplan, cine işi asumă ris­cul să-i „trezească" pe cume­trii din Chiajna ? Rubrică redactată de Ştefan DINICA cu sprijinul corespondenţilor „Scriteii“ Pe sora medicală o găsim mai întotdeauna la căpătiiul bolnavului, secondindu-1 pe medic, făcind o sumedenie de treburi mai mari sau mai mici — de la aplicarea unui tra­tament pină la aranjarea așternutului celui Imobilisat la pat — dar toate la fel de importante pentru bolnav, ba chiar Indispensabile pentru vindecarea lui. In spitale, poli­clinici, dispensare, unităţi materno-intantle, seci de mii de asistente medicale, de pediatrie, de ocrotire, de laborator, surori iau parte nemijlocit la neîntrerupta ofensivă pentru apărarea sănătăţii populaţiei. Le-am Întâlnit şi in raidul Întreprins recent In numeroase spitale din Bucureşti şi din clteva regiuni ale ţării. Au medicii ajutoare de nădejde ? înaltul simţ al datoriei Ştefan Ionescu din Constanţa a fost adus la spitalul din localitate în stare gravă , hepatită epidemică cu hemoragie digestivă. S-au luat toate măsurile, s-a indicat tratamentul. Dar starea bolna­vului impunea o supraveghere perma­nentă. A fost repartizată pentru îngri­jirea lui sora Paula Ștefănescu. Zece ore încheiate a stat la căpătîiul pacien­tului, dînd, alături de medici, o ade­vărată bătălie cu boala. După ore de zbucium şi veghe încordată, omul a fost salvat. Şi această victorie asupra sufe­rinţei a cuprins o părticică din sufle­tul nobil al sorei, din înaltul simţ de răspundere cu care înţelege să-şi facă datoria. De altfel, cei care au fost sub îngrijirea ei au multe, multe asemenea lucruri de povestit ...Spitalul din Reghin, noaptea. Este internată în stare gravă Maria Saloc. Sora Ana Costea, cunoscută pentru con­ştiinciozitatea ei, pentru dragostea faţă de bolnavi, nu s-a deslipit ceasuri în­tregi de Ungă patul bolnavei. ...Maternitatea spitalului „23 Au­gust” din Capitală. Ora 1 noaptea. In serviciu e mult de lucru, o gardă grea. Dar sora Ana Vitan şi asistenta Maria Dufu lucrează cu calm, cu stăpî­­nire de sine, cu siguranţă. O spun nu numai pacientele, ei şi medicul Adine Gilorteanu. Am ales cîteva exemple din miile care s-ar putea da şi care dovedesc că titlul de soră defineşte nu numai o profesiune, ci şi o anumită structură su­fletească, o anumită atitudine (a)ă de viaţă şi muncă, o vocaţie. Prin com­paraţie, apar cu atît mai reprobabile atitudinile de neglijenţi, munca de mîntuială a unor surori, care încalcă chiar şi cele mai elementare îndatoriri, pătînd numele instituţiilor în care lu­crează. Atitudini incompatible cu titlul de soră Spitalul Fundeni e una din cele mai moderne instituţii sanitare din ţară, un spital al cărui corp medical şi mediu sanitar a redat şi redă sănătatea la mii şi mii de oameni. Dar iată şi o excep­ţie­­ de organizare şi... conştiinciozi­tate. Am vizitat spitalul la o oră tîrzie de seară. La secţia medicală II saloa­nele mai erau luminate. Mulţi bolnavi nu se culcaseră, cei imobilizaţi la pat mai aveau nevoie de este un mic ser­viciu. Unde să fie sora ? A fost chemată la vreo internare urgentă, are un caz grav pe undeva . Deschidem o uşă, încă una şi... lîngă un calorifer, cineva doarme : sora de serviciu Lucia Teodo­­rescu... E grav. Aproape tot atît de grav ca şi a-ţi părăsi postul, a dezerta de la obligaţii. Şi consecinţele pot fi uneori ireparabile. Cum s-a înttmplat le spita­lul TBC din Medgidia. Ere noapte, în­­tr-un salon, starea unui bolnav s-a În­răutăţit. E căutată sora. Dar Mariela Macoveanu nu e de găsit. Se află că a plecat din spital. Minutele trec, se caută în dreapta şi în stînga un ajutor urgent. Dar e prea tîrziu... Pe bună dreptate, conducerea spitalului i-a des­făcut contractul de muncă. Dar a a­­juns pe un post similar într-o circum­scripţie medicală din raionul Medgidia. O fi tras oare învăţămintele cuvenite din toate cele întîmplate ? Așa cum mai am spus, bolnavul are nevoie de o seamă de mici servicii, În­grijiri, de aplicarea atentă a tratamen­tului prescris. Nimic din acestea nu poate fi neglijat, toate alcătuind de fapt acel complex de factori care determină Însănătoșirea. Iată însă că la spitalul unificat din Ba­cău sunt surori, de exemplu Maria Uri­­caru, care ignoră pur şi simplu prescrip­ţiile de medicamente ale medicilor. La Spitalul din Piatra Neamţ, la unele spi­tale din Bucureşti s-au constatat cazuri asemănătoare. „Este normel şi indiest ca sora să dea fiecărui pacient ceea ce-i trebuie, să vină cu medicamente­le şi, mai ales, să esiste la luarea lor’ — ne-a spus dr. ION DINULESCU de la secţia de ortopedie a spitalului Brîn­­covenesc. „Un mort — şi al medicu­lui, şi al bolnavului, a replicat sora Maria Urice. Ce, un om in toată firea nu poate lua singur o pastilă ciudată mentalitate, din păcate îm­părtăşită şi de alte surori sau asistente medicale ! Şi, în toate cazurile, o neîn­ţeleasă îngăduinţă faţă de abateri, faţă de un stil de muncă comod. Ba chiar şi faţă de unele practici abuzive, de condiţionarea serviciilor obligatorii de mărimea „retribuţiei" suplimentare din partea celor suferinzi. De ce ? „Profitind de faptul că sectorul sa­nitar nu dispune, in prezent, de sufi­ciente cadre medii — ne-au spus nu­meroşi medici şi directori de spitale — la cea mai mică observaţie ce li se face, răspund pe loc : „Nu vă convine cum lucrez, am plecat !“ Si intr-adevăr plea­că, intrutit şi in alte părţi este nevoie de ele. De aceea, in mod neper­mis de­sigur, li se trec multe cu vederea. Lu­crurile s-ar schimba poate dacă secţiu­nile sanitare ale sfaturilor populare re­gionale n-ar aproba cu atita uşurinţă transferurile acestor cadre medii". (a­­nul trecut, în întreaga ţară au fost a­­probate cîteva mii de transferuri de su­rori şi asistente medicale — n. n.). Dr. VALENTIN DIMITRIU, directorul spitalu­lui din Constanţa, ne-a relatat două ca­zuri : Mariana Bădilă a terminat şcoala sanitară în august anul trecut şi a fost repartizată la acest spital. Ei şi celor­lalţi absolvenţi veniţi în unitate li­ s-au asigurat condiţii bune de cazare, hrană etc. Dar după o lună a comunicat ei nu-i convine. Şi, fără aprobarea condu­cerii, a părăsit serviciul , ulterior secţia de sănătate a Sfatului popular regional Dobrogea i-a aprobat transferul la ser­viciul medico-judiciar din Constanţa. La fel, Ana Popa, asistentă dieteticiană pentru copii, a stat în spital doar trei luni şi a plecat la Bucureşti. Iată de ce medici şi directori de spitale cu care am discutat aceste probleme socoteau necesar ca repartizarea dată surorilor şi asistentelor medicale după terminarea şcolii să fie respectată cel puțin 4—5 ani şi numai după aceea să se aprobe, de la caz la caz, transferări in alte uni­tăţi sanitare. „Deseori se intimplă ca asistenta me­dicală să pretindă că nu e de datoria ei, ci a sorei, să facă anumite servicii bolnavilor — ne spunea dr. ALEXE CRISTEA, directorul spitalului Brîncove­­nesc. Pină la urmă, vezi că nici una, nici alta, n-a făcut ceea ce trebuia. A­­ceastă situație pornește de la o lipsa mai veche , nici pină acum nu a fost elaborat un regulament care să stabi­lească obligaţiile asistentelor medicale". Intr-adevăr, întocmirea unui regula­ment, precizarea clară a statutului a­­sistentelor medicale, ca şi al surorilor, ar înlătura multe din carenţele semna­late in deservirea şi îngrijirea bolna­vilor. Cu ce se ocupă sora-şefa? Ne vorbeşte acad. prof. dr. TH. BUR­­GHELE, directorul Spitalului Panduri din Capitală : „După părerea mea — ne spune dînsul — în preocuparea de uma­nizare a spitalului, de ridicare a întregii activitati in această unitate sanitară de bază, un rol de frunte ii ocupă şi supraveghetoarele, surorile-şefe. Noi ne-am deprins insă să vedem in aceste cadre, de o mare însemnătate in buna funcţionalitate a fiecărei secţii, doar un personal care poartă în buzunarele largi ale halatului un mănunchi greu de chei şi se ocupă aproape exclusiv de soarta rutelor şi a altor obiecte de inventar. In realitate, noi nu utilizăm cum se cuvine aceste cadre, al căror rol de bază este acela de a coordona munca persona­lului în subordine, de a urmări activi­tatea surorilor, infirmierelor și a tutu­ror îngrijitoarelor, de a vedea cit de prompt răspund ele la solicitările bol­navilor, cum vorbesc cu ei, cum se a­­cru­tă de îndatoriri. Surorile trebuie să fie in permanență instruite și, alături de medici, un rol însemnat din acest punct de vedere ii revine supraveghetoare­’. Doctorul MEDREA, de la secţia me­dicală I a Spitalului de urgenţă, ilus­trează această idee printr-un exemplu concret : „Dacă n-am ce reproşa surori­lor în legătură cu îndatoririle profesio­nale, cu conduita sau cu filiura lor, a­­ceasta se datoreşte mai ales sorei-şefe Silvia Nica Maria. E bine pregătită, bună organizatoare şi un excelent gospodar, îşi găseşte mereu timp să stea de vorbă cu bolnavii, să le ducă un ziar sau o revistă, să le insufle încredere’. Spitalul unificat al raionului Griviţa Roşie. O vizităm pe sora-şefă Elena Budur Frumușeanu. — 77, 78... 90, 91 !... Numără pi­jamale, cearșafuri, fețe de pernă. „Asta face orice soră-șefă’ — ne explică. „Anomalia pers­istă de mult — ne-a spus dr. SEVER ROCSIN, directo­rul spitalului. Cu toate acestea, ministe­rul n-a luat măsuri pentru degrevarea de astfel de treburi a surorilor-şefe. îna­inte, in spital erau un fel de gospo­dine de secţie. Au dispărut. Ar fi bine să se revină la această formă; s-ar ciş­­tiga, în felul acesta, foarte multe cadre medii sanitare de care avem mare ne­voie". Fără îndoială, o propunere care me­rită cea mai mare atenţie. De altfel, după câte ştim, pentru unele spitale s-au şi creat astfel de posturi. Numai că nor­mativele M.S.P.S. prevăd ca această funcţie să fie îndeplinită numai de ab­solvente ale şcolilor de gospodărie. Dar vechile şcoli de gospodărie nu mai funcţionează de mult. Din cite ne-am putut da seama, în numeroase unităţi medicale se face simţit interesul pentru ridica­rea calificării profesionale a ca­drelor medii, pentru dezbaterea u­­nor probleme de etică , care pot duce la ridicarea nivelului de îngrijire a bolnavilor, la dezvol­tarea spiritului de abnegaţie şi devotament faţă de cei suferinzi. Se pune însă, in continuare, cu toată acuitatea, problema educă­rii acestor ajutoare indispensabi­le ale medicilor, ca şi aceea a pre­gătirii unui număr mai mare de ca­dre medii, îndeosebi surori. „Re­­crutînd absolvente ale şcolii ge­nerale şi instruindu-le în spitalele mari, la patul bolnavului — ne-a spus acad. prof. dr. Th. Burghele — vom obţine mai repede un corp de surori calificate, ataşate uni­tăţilor respective, pe care le vom putea folosi cu bune rezultate. Cit pentru supraveghetoare, ar fi necesară înfiinţarea unor cursuri de specializare*. Această din ur­mă propunere ne-au mai făcut-o şi alţi directori de spitale, medici, cu care am stat de vorbă. Numeroasele propuneri în a­­ceastă direcţie merită să fie a­­nalizate neintirziat de forurile de resort, ele fiind legate de rezol­varea uneia dintre principalele probleme ale deservirii în spitale şi alte unităţi de ocrotire a sănă­tăţii. Raid-ancheta realizat de : Maria BABOIAN, Nicolae BRU­­JAN, Vasile MIHAI, Lorand DEAKI, Gheorghe BALTA raid-anchetă Continuatori ai unor valoroase lucrări de artă populară. (La cooperativa meşteşugărească „Deia“ din Cîmpulung Moldovenesc) Foto : Agerpres (Urmare din pag. I) Sunt binecunoscute efecte­le folosirii abuzive de-a lun­gul secolelor a principiului : absolută austeritate pă­rintească ! Generaţii întregi de pedagogi şi psihologi au militat pentru lărgirea drep­turilor­ copilului­­ şi lupta lor a fost încununată de suc­ces. Dar o exagerată aplicare a principiului „lasă-l să facă orice !" duce la rezultate la fel de nedorite ca şi cele ale vechiului autoritarism pă­rintesc. Am stat de vorbă cu co­piii celor pe care i-am ci­tat mai sus, şi am ajuns la concluzia că, de fapt, părin­ţii lor nu-i cunosc. Copiii respectivi se dovedesc a nu avea, între altele, un sufi­cient simţ de răspundere şi de discernămînt, dezvolta­rea lor afectivă n-a atins gradul de maturitate al vîrs­­tei, randamentul lor şcolar­­intelectual este redus, sub posibilităţi. Aşadar, iată e­­fectul interpretării simpliste a mesajului pe care — pe bună dreptate — l-au trans­mis specialiştii familiei : nu vă folosiţi — ca părinţi — nici de o disciplină exage­rată, nici de prea multe pe­depse. De aici, insă, pună la concluzia — fundamental e­­ronată — că fiecare încerca­re de control are un efect negativ, că-i strică copilului, e o lungă cale a greşelilor în procesul complicat al cu­noaşterii copiilor, tatul’. Simplu : tatăl acesta miza pe un fel de control psihologic, avea o întreagă tehnică a umilirii senti­mentale, încît — se lăuda el — era acum destul să în­crunte o singură dată sprân­cenele, ca să obţină de la copil ceea ce dorea. In fe­lul acesta el socotea că s-a asigurat pe o îndelungată perioadă căci, neîndrăznind să iasă din cuvîntul lui, bă­iatul nu va îndrăzni să-şi a­­simileze alte deprinderi, alte concluzii de viaţă, şi, măcar pentru un timp, tatăl era li­niştit că fiul său rămîne aşa De ce eroarea e funda­mentală ? Interlocutorul nostru , prof. Gh. Herescu, de la Liceul „M. Sadoveanu’ : — Există mari deosebiri în­tre familii, din punctul de vedere al felului în care-şi cresc copiii — şi deci a po­sibilităţii de cunoaştere şi formare a generaţiilor tinere. Noi, cei din corpul didactic, deţinem suficiente exemple care ne fac să credem (lă­­sînd de-o parte orice falsă modestie) că ştim sau mai exact spus simţim cel mai bine acest lucru, aceste dife­renţe, acest adevăr bine ştiut. — Evoluţia produsă, în ul­timele decenii, în atitudinea părinţilor faţă de copiii lor, oferă acestora din urmă po­sibilitatea de a-şi exprima cit mai deschis sentimentele, năruind zidul demodat al u­­nui anumit tip de „autorita­te părintească’, a cărei rigi­ditate îl obliga pe copil să-şi ascundă gîndurile, simţămin­tele, să exteriorizeze numai ceea ce era sigur că nu-i va supăra pe cei maturi. A­­şadar, de la bun început, o barieră în calea pătrunderii reale în lumea interioară a copilului. Situaţia, schim­­bîndu-se evident, nu poa­te însă duce, implicit, la soluţionarea întregii probleme. Cazurile concrete pe care le cunoaşteţi ne-ar ajuta la desluşirea cîtorva tendinţe­ practice. Sau mai simplu spus : prin ce mij­loace încearcă părinţii — şi cred ei că reuşesc în­totdeauna — să-şi cu­noască copiii ? — Două, trei cazuri: 1. Tatăl unui fost elev de-al meu, acum absolvent, mi-a vorbit îndelung despre „me­toda lui de a-şi cunoaşte că­ SCÎNTEIA — ro­ 23 februarie 1967 Se găsește careva printre dumnea­voastră să-mi dea împrumut pină la leafa ailaltă 1 759 365 de lei . Am ne­voie foarte urgent de această sumă. Nu vreau să pierd ocazia. Mi s-a ivit una rară. Rarisimă. Un betatron nou, nouț. Nici măcar n-a fost scos din lăzi. Po­mană. 1759 365 lei. Pomană fără lu­minare. Poftim . Ce e ăla betatron ? Un aparat. Se întrebuinţează în radio­terapia profundă, in defectoscopia pie­selor metalice. Eu de cind eram mic visam, îmi do­ream un betatron, lată că mi se înde­plineşte visul acum la bătrîneţe. Habar n-aveţi cit de util­e la casa omului. Sâ vă dau numai cîteva exemple. Acum cîteva săptămîni am cumpărat un cleşte de cuie. Un cleşte de cuie cu vicii as­cunse. La al pa­trulea cui pe care l-am scos din perete s-a rupt un braţ al cleştelui. Dacă a­­veam un beta­tron mă păcă­leam cu cleştele de cuie ? Nu mă păcăleam. Pentru că mă duceam la Ferometal cu be­­tatronul şi beta­­tronul îmi arăta viciul ascuns al cleştelui. Cumperi, să zicem, o briche­tă. O întrebuin­ţezi un an, doi, şi deodată bricheta nu mai merge. I s-a rupt arcul. Arcul avea vicii ascunse. Dacă aveai betatronul, cumpărai bri­cheta . Cine-mi vinde mie un astfel de apa­rat P Un betatron ? Nu-mi vinde ni­meni . Aflaţi că l-am şi găsit. Dacă fac rost de 1759 365 lei pină la leafa ailaltă, mline­t al meu. Chiar astăzi după-amiază. Ştiţi cum am dat de el P Printr-o întîmplare. Am vizitat uzinele „Vulcan“ din Bucureşti. Cind am tre­cut prin laboratorul Röntgen atenția mi-a fost atrasă de cinci lăzi mari. L-am întrebat, aşa într-o doară, pe şeful la­boratorului. — In lăzile astea ce-aveţi ? — Un betatron. Cind am auzit cuvîntul betatron și mai ales cind am observat că Stă nefo­losit a îngheţat sîngele în mine. A fost nevoie să mă duc lingă un cuptor să-l dezgheţ. — Şi de cind îl ţineţi în lăzi ? — Din anul 1961. Sîngele dezgheţat mi s-a urcat tot în cap. — Un betatron! Il ţineţi de 6 ani împachetat în lăzi . Nu se poate, dum­neavoastră glumiţi. — Nu glumesc deloc. — Cum vă rabdă inima... Cît v-a costat ? — 1759 365 lei. — Banii ăștia pentru dumneavoastră sînt aruncați. — Da' de unde, am început să-l a­­mortizăm. Am scos pină acum 658 442 lei. In numai cîțiva ani o să-l avem gratis. — Fără să producă nimic . Dacă nu aţi avut nevoie de el de ce l-aţi adus în uzină ? — Noi avem nevoie de un betatron, dar de unul mai mic. Am cerut unul mai mic în anul 1961. Şi Ministerul In­dustriei Construcţiilor de Maşini ni l-a trimis pe acesta. — De ce nu l-aţi montat pe acesta ? — Montarea mai necesita vreo 2 000 000 lei investiţii. — Şi încă nu s-au acordat a­­ceste fonduri... — Se discută. — Nu mi-l daţi mie ? Am mare nevoie de un betatron. ■ — Nu. — Vă dau 1759 365 lei pe el, cit v-a costat. Şi cele 658 442 de lei vă ră­­mîn dumneavoas­tră „ciştig", „ve­nituri". — Vorbiţi cu tovarăşul direc­tor. L-am căutat pe tovarăşul direc­tor. — Îmi daţi mie betatronul ? Mîi­­ne vă aduc banii. — Vi-l dau şi gratis, numai scăpa­­ţi-mă de el, de amortisment. — Dar eu sunt sector particular. — Puteţi să fiţi orice. Luați-l. Cine-mi dă pină la leafă 1 759 365 de lei ? Nu vreau să-mi scape pleaşca asta. Dar vă rog, repede. Cit se poate de repede. Sunt atitea uzine în țară care aleargă după un betatron şi mi-e teamă să nu intervină, cumva, în tîrgul meu. Un prieten la nevoie se cunoaşte. Dau chitanţă, vă las, dacă nu aveţi încredere in mine, şi stiloul amanet. Nu. Stiloul nu vi-l las. Trebuie să semnez actul de vînzare-cumpărare. Vă las în schimb ceasul... Ceasul rău care a făcut să zacă şase ani în lăzi un betatron nou, nouţ. Joia viitoare am invitaţi, la masă, 12 persoane. Prieteni. De la „Vulcan", de la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini... Eu am acasă tacîmuri numai pentru 6 persoane. Aşadar, trebuie să cumpăr un serviciu de 12 persoane. Cum să-mi cumpăr dacă n-am beta­tron ? Dacă vor avea vicii ascunse şi se vor rupe furculiţele ori cuţitele in timpul mesei oferite de mine ? Nu mă fac de ruşine ? Daţi-mi bani să cum­păr betatronul ! Vă rog ! O OCAZIE RARA... foileton de Niculă TANASE Ce ştiţi despre copiii dv ? cum este, datorită deci — repet — şantajului afectiv pe care-l exercita asupra lui. Metoda lui „educati­vă’ eu am denumit-o, în sinea mea, a „Pa­tului lui Procust’. E lim­pede că atitudinea tată­lui Închista copilul. 11 Împiedica să se desfă­şoare, să experimente­ze, să eşueze şi să cîşti­­ge, împiedica forma­rea unui membru ac­tiv al societăţii. 2. Un tată, în propria sa familie, avea aerul că-i de fapt un unchi. El renun­ţase la cea mai mare parte a responsabilităţilor pe care le are orice părinte cind este vorba să contribuie la uce­nicia socială a copilului lui. El venea acasă vesel, a­­rătînd că-i place să fie îm­preună cu copiii, îi lua du­minica la meciurile de fotbal, le dădea sirop, prăji­turi. El însă abdicase de la un rang ce i se cuvenea acela de cap al familiei, de om care deţine rosturile dis­ciplinei şi soluţionează zeci de chestiuni mărunte care se ivesc zilnic într-o casă. Nu discuta cu-ai săi, venea, ple­ca, dormea sau citea ziarul, atît. Pe umerii mamei apăsa totul. Cînd i-am atras aten­ţia că, stind de vorbă cu bă­iatul lui mai mare (de 15 ani), descoperisem la el o stare de nelinişte greu expli­cabilă altfel decît prin atitu­dinea indiferentă, „degajată“ a tatălui faţă de familie, a­­cesta mi-a răspuns zîmbind superior că el nu avusese, pînă la ora aceea, nici un conflict cu copiii săi, că as­­ta-i cea mai bună dovadă că în casa lor e liniște, că oa­menii se înțeleg şi se cu­nosc reciproc. Peste trei ani, băiatul acela a plecat în provincie singur, mi-a scris de două ori, dar m-am în­­tîlnit cu tatăl lui care se plîn­­gea că lui nu-i scrie nicioda­tă nici un rînd, doar mamei, rar de tot. Dar cine era vi­novatul şi mai ales cine poa­te să prevadă ce alţi oameni — sofia, copiii, prietenii a­­celui fost elev al meu — vor mai avea de suferit de pe urma instabilităţii afective de care dădea dovadă tî­­nărul ? 3. Vreau să dau şi un caz pozitiv : e vorba de pă­rinţii unui elev de-al meu, din clasa a IX-a G, care îşi în­ţeleg realmente copilul. Ei mi-au explicat că nu e greu să faci ce vrei cu un copil, atunci cînd eşti de faţă, dar că difi­cultatea este să fii con­vins că rămîne acelaşi şi atunci cînd lipseşti. Ideea mi s-a părut deo­sebit de interesantă, căci ridică chestiunea unei conştiinţe interioare ■exercitate de copilul în­suşi asupra sa, un fel de cuminţenie intimă care-l ghidează ori de cîte ori este nevoie. Pentru rea­lizarea ei Insă sint nece­sare eforturi îndelungate. Cînd copilul era mic, pă­rinţii aceştia au lărgit limitele controlului obişnuit, dezvol­­tîndu-i In schimb raţiona­mentul. Stimulînd încrederea copilului în propria-i judeca­tă, şi i-au stimulat implicit încredarea în sine, i-au for­mat convingeri. Calea mi se pare a fi dintre cele mai sigure : convingerile înrădă­cinate sînt garanţia posibili­tăţii de cunoaştere a copilu­lui. Dar ca să-ţi cunoşti co­pilul trebuie, în primul rînd, să te cunoşti pe tine însuţi. Apoi, fiind vorba de doi factori educativi — tatăl şi mama, trebuie ca va­lorile morale ale părinţi­lor respectivi să coincidă vizibil, să fie clar puse de acord, astfel îneît copilul singur să se simtă atras să şi le însuşească, ca valori fundamen­tale ale familiei lor, între părinţii aceştia şi co­pilul lor mi-am dat seama că nu există o „egalitate” de ti­pul acelora în care copiii sunt lăsaţi să facă ce vor, în speranţa că viaţa o să-i în­veţe ; la ei este vorba de o egalitate fundamentală, morală. Ceea ce, după mine, este absolut pozitiv. Bineîn­ţeles, nu există „reţete” a­­plicabile în toate situaţiile. Nici un „rebut educativ“ Dacă este adevărat că familia dă cea mai ho­­tărîtoare contribuţie la ucenicia socială a copilului, alt adevăr axiomatic ar fi acesta : învaţă să-l cunoşti, ca să-l poţi forma, şi for­­mîndu-1, lasă-i o anumită stare controlată de inde­pendenţă („controlul" urmă­reşte acum să determine schimbările inerente ce in­tervin în schiţa de persona­litate pe care tu primul — părintele­­— ai datoria s-o realizezi). Necunoaşterea de fond a propriului copil — aşa cum s-a mai arătat înain­te — nu implică numai riscuri personale, indivi­duale, ale vinovatului (tatăl, mama sau amîndoi la un loc). Intrat în via­ta de toate zilele cu ta­rele aduse de­ acasă, proaspătul matur provoa­că o „metastază" a pro­priilor defecte* le răspîn­­dește categoric în viitoa­rea sa familie şi, în lanţ, mai departe, în casele în care factorii familiari de bază sunt preju­diciaţi se produce, matematic, un fel de vid educativ. „Copiii au ochii mari’ — se spune. Dacă părintele îl sca­pă din mînă pe copil, este poate să însemne tot atît de fne că copilul însuşi — primul — a simţit că nu-i atras de modelul reprezen­tat de propriul său părinte, că nu vrea deci să-i semene, că nu mai comunică cu el. Este, fără îndoială, cazul lui Nicolae P. şi Andrei P. din Bucureşti, fraţi, primul de 13 ani, al doilea de 15 ani. Situaţia lor, pînă la un punct „obişnuită", are şi o parte „inedită" , actualul lor tată de-al doilea. — A. D. — om în putere, voinic, stă de doi ani acasă. Pînă şi vecinii s-au sesi­zat : „Dar din ce trăieşti, omule ? Du-te şi i­aţi o slujbă. Nu vezi că sofia dumitale are patru copii ?’. „O pri­veşte ! Nu-s copiii mei. Şi eu sînt bolnav de stomac". Tatăl cel bun a decedat în 1961. Femeia s-a recăsătorit în 1963. Acum, în 1967 a­­sistăm la plecarea în institutul de reeducare morală a celor doi fii mai mari ai văduvei I. P. Ce li se impută ? Nu mai urmează cursurile școlare; lipsesc şi de la domiciliu; fumează și practică jocuri de noroc ; sunt obraznici cu pă­rinţii şi vecinii ; au o influenţă negativă şi asupra fraţilor lor mai mici ; pot influenţa în mod negativ şi alţi minori din cartier. Stăm de vorbă cu mama celor doi minori. — Dar dumneata nu ur­măreai dacă ei merg sau nu merg la şcoală ? — Băieţii îşi ascundeau ghiozdanele în magazie şi plecau cu unul Sile (Sile Popescu locuieşte pe strada Ghersase). Sile are 15 ani şi ceva, dar trage după el o gaşcă întreagă. Şeful de fapt e altul, Virgil (Virgil Goji are 17 ani şi lucrează pe căruţă la un depozit de lemne în Colentina), împreună cu ei fă­cea toate prostiile... — Şi dumneata nu te-ai interesat niciodată cu cine-s prieteni copiii dumitale ? — Eu-s o femeie simplă. Muncesc ca să mi-i cresc... — Dar copiii trebuie crescuţi şi pe dinăuntru. — N-au tată... Din foile lor matricole (Li­ceul nr. 37 — Bucureşti) reiese că cel mic a rămas re­petent de trei ori pînă-n cla­se a IV-e, iar cel mare de două ori pînă-n clasa a VI-a. Tot ce s-a întîmpîat est­e la urmă putea fi prevăzut. Dacă cercetăm doar mediile la pur­tare, vedem că, pe măsură ce băieţii cresc, buna lor purtare scade. — Dumneata n-ai ştiut toa­te astea ? — Am fost la şcoală, au venit de multe ori la noi acasă, şi tovarăşul director, şi dirigintele, dar tot n-am ştiut cum să-i îndrept. Ala mare fuma în faţa mea şi nu ştiam ce să fac. Mai era el copil să-i dau o palmă? Găsirea celor mai po­trivite mijloace de cu­noaştere şi influenţare a copiilor pe parcursul creşterii lor, pare să fie problema-cheie a multor părinţi. Este bine cînd părinţii îşi fac din vre­me un plan de per­spectivă pentru educa­rea copiilor lor. Dar dacă ei rămîn închistaţi o prea îndelungată pe­rioadă în limitele „evo­luţiei premeditate", fără să se ţină seama de schimbările inerente ce intervin pe treptele vîr­­stelor şi experienţelor proprii, copilul devine exagerat permeabil —■ în mod paradoxal — la influenţele şi ideile di­n afară familiei sale. De aici pînă la legarea de prietenii primejdioase nu e decit un pas. Cînd şi în ce condiţii se face pasul acesta ? E datoria pă­rinţilor să ştie şi să-l­ opreas­că. E datoria forurilor, care se ocupă de asemenea cazuri, să nu se mulţumească doar cu jumătăţi , de măsură. De ce se spune în legătură cu Nicolae şi Andrei P. că pot influen­ţa negativ alţi minori, cînd este limpede că „purtătorii de microbi"ai relelor deprin­deri (vezi Sile, Virgil etc.) sînt liberi să-şi continue „opera" ? De ce nu se iau măsuri, încă de pe acum, pentru sporirea responsabili­tăţii familiei — în casă cu acelaşi trist „model" — au mai rămas doi minori, unul de 7 ani, altul de 9 ani. Şi se mai pune întrebarea : a făcut într-adevăr destul şcoa­la, ca să ajute o mamă să-şi ducă la bun sfîrşit greaua mi­siune pe care şi-a asumat-o ? După rezultatele de pînă acum, răspunsul e categoric negativ. în fond, specialiştii în materie sînt profesorii, în­­văţătorii, activiştii organizaţiei de tineret. Părerile şi sfaturile lor pot şi trebuie să fie bine­venite. Pentru aceasta este nevoie ca şi ei să se simtă răspunzători de fiecare caz în parte. Acceptarea „rebu­tului educativ inevitabil“, ca o explicaţie a unor eşecuri, este de neadmis.

Next