Scînteia, februarie 1967 (Anul 36, nr. 7239-7266)
1967-02-14 / nr. 7252
Anul XXXVI Nr. 7252 Marți 14 februarie 1967 6 PAGINI - 30 BANI PRIN MODERNIZAREA MAŞINILOR ŞI UTILAJELOR Creşte capacitatea de producţie în filaturi In urma unor studii întreprinse de către Direcţia generală a industriei bumbacului din Ministerul Industriei Uşoare pentru organizarea ştiinţifică a producţiei, s-a elaborat un plan de modernizare a filaturilor. Se înlocuiesc unele maşini şi utilaje învechite, se adaptează diferite dispozitive la maşinile existente, se face o nouă amplasare a maşinilor. Asemenea lucrări se execută în prezent la întreprinderile „Firul roşu“-Tîlmaciu şi „Oltul‘‘-Sf. Gheorghe, urmînd ca în curînd ele să înceapă şi la întreprinderea „Bumbăcăria românească“-Jilava, „Filatura românească de bumbac“- Bucureşti şi „30 Decembrie"Arad. Aceste modernizări vor crea posibilitatea sporirii actualei capacităţi de producţie a filaturilor cu circa 6 000 tone fire cardate şi pieptănate, cantitate din care se vor putea obţine 25 milioane mp de ţesături, 10 000 000 bucăţi tricotate şi 910 tone aţă. Acţiunea de modernizare va avea ca urmare şi îmbunătăţirea calităţii la aproape o treime din întreaga producţie de fire de bumbac, asigurîndu-se pe această bază o mai bună uniformitate. (Agerpres) De ce se menţine ridicat consumul de metal în construcţii? 9 ÎŞI SPUN CUVÎNTUL SPECIALIŞTI, PROIECTANŢI, INGINERI CONSTRUCTORI, CADRE CU FUNCŢII DE RĂSPUNDERE DE PE ŞANTIERE ancheta economică Problema folosirii cu maximă eficienţă a metalului, abordată în mod deosebit la plenara C.C. al P.C.R. din decembrie 1966 şi la recenta consfătuire consacrată proiectării, se înscrie ca o sarcină majoră în toate domeniile de activitate, inclusiv in sectorul construcţiilor. Ancheta întreprinsă în rîndul unor specialişti din construcţii şi proiectare pe această temă a scos în evidenţă drept o cauză principală a consumului mare de metal insuficienta adincire a soluţiilor tehnologice şi constructive In faza de concepţie a noilor obiective. — In calculele ce se fac şi care se impun constructorilor — a arătat EMIL HULUBEI, inginer şef al T.C.H.-Constanţa — se prevede mult oţel, motivîndu-se terenurile de fundare de natură macropolică, sensibile la înmuiere, precum şi gradul de seismicitate ridicat. Dar aceasta nu justifică consumul mare de metal — anul trecut, de pildă, cantitatea de metal folosită la un bloc cu 5 nivele a crescut de două ori faţă de 1963. — Pe ce vă bizuiţi cind infirmaţi argumentele proiectanţilor ? — Proiectanţii, cu toate intervenţiile noastre, nu au fost de acord cu metodele înaintate de stabilizare a solului, cum ar fi cea a siliatizării, a piloţilor vibranţi, deşi folosirea acestora, înainte de începerea construcţiilor, ar fi permis economisirea a sute de tone de oţelbeton. Chestiunea seismicităţii se ridică şi în alte regiuni. Pentru clarificarea ei sunt necesare studii competente, atît din partea proiectanţilor cit şi a cercetătorilor. Se impune depăşirea unghiului de vedere rutinier asupra pericolului seismic, utilizîndu-se pe scară largă procedeele moderne de stabilizare a solului, bineînţeles, fără a ignora cu nimic condiţiile cele mai optime de rezistenţă şi durabilitate ale construcţiilor. Abordînd aceeaşi problemă, ing. MIHAI CONSTANTINESCU, şeful filialei din Cluj a IPRAN, a opinat pentru o programare din timp şi judicioasă a elaborării proiectelor : „ Necunoaşterea decît „în mare“ a programului de proiectare pe o perioadă mai îndelungată, suprapunerea documentaţiei de tehnologie cu cea de construcţie (sau chiar elaborarea celei de construcţie înaintea documentaţiei tehnologice) au drept consecinţă întocmirea unei singure variante, nu întotdeauna cea mai bine aleasă. Aceasta generează practica aproximaţiilor, deci supradimensionarea elementelor. De aceea, este necesară o programare concretă a proiectării, semestrială sau anuală, care să precizeze termene ferme, într-o eșalonare logică. (Continuare in pag. a IlI-a) • In ultimele zile tensiunea M din Aden a crescut brusc. RL. Simbătă, la chemarea Frontului de eliberare a sudului ocupat al Yemenului, in Aden au avut loc o grevă generală şi puternice manifestaţii de protest împotriva hotăririi guvernului Federaţiei Arabiei de Sud de a sărbători, la 11 februarie, a 8-a aniversare a acestui stat, creaţie artificială a cercurilor colonialiste, între manifestanţi şi poliţie au avut loc ciocniri singeroase soldate cu 12 morţi şi numeroşi răniţi. Potrivit ultimelor ştiri — arată agenţia France Presse — manifestaţii au continuat în cursul zilei de luni, iar tensiunea persistă. Ca şi Bahreinul în Golful Persic, Adenul în Arabia de Sud constituie o zonă de o mare importanţă strategică şi, în acelaşi timp, o sursă de nelinişte şi de tulburări constante. Teritoriul Arabiei de Sud — alcătuit dintr-o serie de emirate şi din oraşul Aden — a fost ocupat de către Anglia în 1839 în scopul de a supraveghea drumul spre India, care trecea prin Egipt şi Marea Roşie. Fiind de o importanţă capitală pentru apărarea acestui drum, portul Aden a fost declarat colonie a Coroanei în 1937, restul teritoriului fiind supus sistemului de protectorat. Colonia a primit apoi un echipament militar considerabil, în așa fel hielt Adenul a devenit o bază „fortăreață", la fel ca Gibraltarul sau Singapurul. In 1958, el este ridicat chiar la rangul de „înalt Comandament britanic în Peninsula Arabică", însemnătatea acestei baze pentru Londra constă în aceea că ea se găseşte la o distanţă egală de Kuweit ca şi de regiunile Africii în care capitalul englez deţine poziţii cheie. De aici, englezii ar putea trimite corpuri expediţionare acolo unde interesele lor ar fi ameninţate. Rolul bazei s-a dovedi a fi hotărîtor în salvarea intereselor petroliere ale marilor carteluri internaţionale, cînd a avut loc criza din Kuweit în 1961, cea din Kenya în 1964, din Tanganuka, din Uganda. Din punct de vedere al gradului lor de dezvoltare, între colonia Aden şi restul Federaţiei există o mare deosebire. In timp ce în emirate, aliate într-o adîncă înapoiere, persistă orînduielile feudale, Adenul — important nod de legătură intre Europa şi Asia de sud, prin care trec anual peste 6 000 de nave sub toate pavilioanele — dispune de o serie de importante obiective industriale (rafinării, fabrici), are o clasă muncitoare combativă care joacă un rol activ în organizarea și desfășurarea luptei anticolonialiste. „Uniunea sindicatelor din Aden" este considerată ca una din cele mai puternice din Orientul Mijlociu. Existenta partidelor politice în colonie a contribuit fără îndoială la accelerarea dezvoltării conştiinţei maselor. In protectorat, dimpotrivă, libertatea asocierii nu este recunoscută, iar formaţiile politice sunt interzise. (Continuare in pag. a V-a) O „NOUĂ STRATEGIE" ÎN PENINSULA ARABICĂ Articol scris pentru „Scînteia" de ALI HUMAIDAN, publicist din Bahrein 1. NIVELUL NATALITĂŢII IN 1966 Anul trecut s-au născut 273 000 copii, cu circa 5 000 copii mai puţin decit în anul 1965, natalitatea ajungînd astfel la cel mai scăzut nivel (circa 14,3 copii născuţi vii la 1 000 locuitori). Pentru a ne da seama de proporţiile acestei scăderi, se cuvine menţionat faptul că în 1966 în ţara noastră s-au născut cu 237 000 copii mai puţin decît în anul 1932 şi cu 169 000 copii mai puţin decît în anul 1955, anul premergător tendinţei de scădere a natalităţii. Au continuat să se facă simţite importante variaţii în ceea ce priveşte nivelul natalităţii de la o regiune la alta. Astfel, s-a înregistrat cea mai ridicată natalitate în regiunile Bacău (19,0°,oo), Iaşi (18,8%o), Maramureş (18,3%o) şi Suceava (17,6%o). Ni se pare interesant de consemnat faptul că în aceste 4 regiuni s-a născut o treime din numărul total al copiilor în anul 1966. In aceeaşi perioadă cea mai scăzută natalitate a fost înregistrată în regiunile : Banat (9,8%o), Crişana (13,0%o), Hunedoara (13,3%o), Ploieşti (13,6%o), Oltenia şi Braşov (13,7%o). Merită subliniat faptul îngrijorător că în anul 1966 sporul natural a fost negativ în regiunea Banat, adică numărul celor născuţi a fost mai mic decît al celor decedaţi. Examinînd nivelul natalităţii înregistrat la noi în ultimul an, în comparaţie cu alte ţări, rezultă că România s-a situat din acest punct de vedere pe penultimul loc din Europa (după R. P. Ungară). 2. RITMUL DE CREŞTERE A POPULAŢIEI IN ANUL 1966 Din datele statistice de care dispunem, rezultă că în anul 1966 ritmul de creştere a populaţiei n-a opinii de acad. Nicolae TEODORESCU Confruntarea ştiinţifică universitară FENOMENELE DEMOGRAFICE ALE ANULUI 1966 şi semnificaţia lor Analiza evoluţiei populaţiei ţării, a structurii pe vîrste şi sexe, pe medii de viaţă socială, are o importanţă deosebită pentru stabilirea proporţiilor şi a corelaţiilor în dezvoltarea armonioasă, echilibrată a întregii vieţi social-economice. Datele cu privire la evoluţia populaţiei în 1966, a căror sinteticonf. dr. Mircea BULGARU, director general adjunct al Direcţiei Centrale de Statistică Mare şi prelucrare s-au încheiat zilele acestea, pun şi mai mult în lumină semnificaţia profundă pe plan economic şi social a măsurilor recente luate de partid şi guvern cu privire la creşterea natalităţii şi întărirea familiei, subliniază şi mai puternic importanţa întregii politici demografice a partidului de dezvoltare continuă a naţiunii române socialiste. In anul 1966 s-a accentuat în continuare tendinţa de scădere a natalităţii, demonstrînd astfel şi mai convingător consecinţele negative pe care ar fi putut să le aibă vechea reglementare a întreruperilor de sarcină In dezvoltarea viitoare a societăţii noastre, contenit să încetinească, urmînd aceeaşi tendinţă de scădere începută in anul 1957, an în care s-a aplicat decretul cu privire la întreruperea nelimitată a sarcinilor. La sfîrşitul anului 1966 populaţia ţării noastre a fost de circa 19,2 milioane locuitori, deci în creştere (Continuare In pag. a Il-a) In secţie de mecanică grea a Uzinei constructoare de maşini din Reşiţa Complexul minier Leşul Ursului: vagonete încărcate cu minereu In drum spre stafia de preparare de la Tarnita (Foto : Agerpres) IN ZIARUL DE AZI ■ Organizaţia de partid şi „ordinea interioară“ ■ Rentabilizări scriptice şi pierderi autentice ■ Am depăşit etapa „condiţiilor obiective“ ■ Cum poate fi ridicat nivelul interpretării actoriceşti în film ...Aşa poate muri o idee ingenioasă Probabil că mulţi dintre cititorii acestei însemnări n-au aflat încă despre un produs al industriei noastre chimice, pe nume orelit. Alţii, de specialitate, s-ar putea să-l fi cunoscut mai de mult, din numeroasa familie a produselor chimiei, dar fără a şti chiar toate utilizările lui. Pentru prima dată i-am auzit numele în urmă cu un an. Citind şi recitind un paragraf dintr-un studiu tehnic, am avut chiar sentimentul că mă aflu în faţa unei mari descoperiri. Se aprecia că prin extinderea utilizării în turnătorii a urelitului (el se poate obţine în cantităţile necesare la Combinatul chimic din Victoria) ca înlocuitor al uleiului vegetal — şi numai pentru 10 la sută din piesele preconizate a fi turnate în anii cincinalului — s-ar putea obţine efecte economice deosebite. în primul rind, s-ar cîştiga producţia de pe 20 000 de ha cultivate cu floarea-soarelui. Apoi, calitatea pieselor turnate s-ar îmbunătăţi simţitor şi în plus ar fi posibile şi alte însemnate economii (kilogramul de urelit costă cu 4,60 lei mai puţin decît uleiul vegetal). Pe lîngă eficienţa amintită, chimiştii aveau temei şi pentru o altă satisfacţie în plus, încă pe atunci, adică în urmă cu un an, erau apreciate ca mai mult decît satisfăcătoare rezultatele experimentărilor făcute la uzinele „Tractorul“. Orelitul se instalase sigur şi definitiv într-o turnătorie. S-a făcut un pas, cel de început, socotit adesea cel mai greu. Evaluînd valoarea acestei măsuri, îmi închipuiam atunci că se va găsi cineva care să scoată paragraful amintit dintre coperţile studiului şi să-l tipărească în sute şi mii de exemplare, difuzîndu-l în toate turnătoriile din ţară, la toţi factorii care ar putea înlesni pătrunderea acestui produs chimic pe uşa principală a turnătoriilor, inclusiv la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini. A trecut un an. Şi iată prima şi surprinzătoarea constatare : orelitul a rămas mai departe un anonim. I-am întâlnit deunăzi pe inginerii Teodor Şuteu, director general al Combinatului chimic din Făgăraş, şi Ioan Cristea, director al Uzinei chimice din Râşnov, entuziaşti susţinători ai promovării arelitului în turnătorii. Ne-au spus cu regret că s-au mai făcut în timpul din urmă unele experimentări (pentru confirmarea rezultatelor de la „Tractorul“) la uzinele „Steagul roşu“ şi „Rul-Constantin MORARU (Continuare în pag. a V-a) ÎN REGIUNEA BACĂU LARGĂ ACŢIUNE DE RENTABILIZARE a unor Întreprinderi In întreprinderile din regiunea Bacău şi-au început activitatea 62 de comisii pentru analizarea şi lichidarea pierderilor provenite din nerentabilitatea unor unităţi economice sau a unor produse. Cei peste 600 de specialişti, cadre de conducere, economişti din instituţiile bancare şi financiare, cuprinşi în aceste comisii, analizează amănunţit posibilităţile de reducere a cheltuielilor de materiale şi pentru manoperă, de eliminare a celor neeconomice, precum şi de organizare ştiinţifică a producţiei. Pe baza recomandărilor comisiei se urmăreşte ca 286 produse realizate în condiţii nerentabile de întreprinderile regiunii să devină în cursul anului aducătoare de beneficii. Prin rentabilizarea tuturor unităţilor economice şi produselor lor, economia regiunii Bacău va înregistra un spor anual al beneficiilor de peste 200 milioane lei. Simpozioanele, discuţiile, conferinţele, mesele rotunde, congresele organizate de grupuri, asociaţii, academii ştiinţifice, pe de o parte, de universităţi şi alte instituţii de învăţămînt superior, pe de altă parte, au intrat în viaţa ştiinţifică a fiecărei ţâri ca şi în cea internaţională ca activităţi fireşti şi indispensabile. Fără riscul de a exagera, putem spune că dezbaterile ştiinţifice au devenit atît de frecvente pretutindeni pe glob şi la cele mai diverse nivele de cuprindere, încît un om de ştiinţă care ar voi să participe la toate cele legate de specialitatea sa nu ar putea face faţă decît cu sacrificarea oricărei alte forme de activitate. Această eflorescenţă a confruntării opiniilor este o consecinţă esenţială a revoluţiei tehnico-ştiinţifice care se desfăşoară impetuos în epoca prezentă şi este, implicit, o premisă de bază pentru ca progresul ştiinţific să atingă noi culmi. Fiind integrată structural întregului proces de dezvoltare contemporană, confruntarea opiniilor nu poate să lipsească din sfera învăţămîntului universitar, care joacă şi trebuie să joace un dublu rol esenţial : de producător al cadrelor de cercetare şi de specialişti în aplicarea cercetării, pe de o parte, şi de pionier al cercetării fundamentale, pe de altă parte. In această dublă ipostază mai ales, învăţămîntul superior trebuie să fie — ca de altfel conform tradiţiilor sale multicentenare — unul dintre cele mai prestigioase organe ale confruntării ştiinţifice. Este un fapt îndeobşte cunoscut că, în organizarea actuală a şcolii noastre superioare, catedrele sunt unităţile de bază atît pentru structura învăţămîntului superior, cit şi pentru cercetarea ştiinţifică din cadrul său. Aceasta implică, după părerea mea, necesitatea ca dezbaterea problemelor învăţămîntului şi cercetării să înceapă, mai frecvent decît pînă acum, de la nivelul colectivului de catedră, propagîndu-se apoi în mod organizat în facultăţi, sub diferite forme potrivite cu natura problemelor, pînă în consiliul ştiinţific de facultate. Din ce cauză ? Pentru că aici, în aceste celule didactico-ştiinţifice, se cristalizează adesea cele mai bune metode de instruire şi educare a tinerilor, se pun bazele unor curente de gîndire şi acţiune care, favorizate de întregul cadru ştiinţific şi organizatoric, pot dobîndi valoarea unor adevărate şcoli naţionale de cercetare. In acest cuprins de intense căutări, de valorificare a experienţei generale şi de experiment propriu, confruntarea punctelor de vedere acţionează ca un factor de emulaţie. In sprijinul acestei opinii — din păcate, încă insuficient fructificată în viaţa noastră universitară — ar putea fi aduse numeroase exemple desprinse din efortul general de perfecţionare a predării disciplinelor de studiu, de adaptare mai strînsă a pregătirii teoretice la problemele producţiei, de îmbunătăţire a educaţiei studenţilor etc. Mă limitez la a cita elaborarea şi lansarea programului de cercetare pe anul 1967 al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Acesta este, după cum se ştie, o parte din marele program al cercetării ştiinţifice pe perioada cincinalului 1966—1970 şi alcătuirea sa a pus în mişcare, pentru prima oară, toate unităţile cercetării de pe întinsul ţării. Dezbaterile purtate în sînul catedrelor, propunerile şi angajarea în realizarea temelor specifice, începînd cu planul de stat şi terminînd cu planul propriu, au determinat un aflux de iniţiative valoroase, abordarea cu îndrăzneală şi discernămînt a unor aspecte esenţiale în cercetare, lărgirea sferei de investigaţie şi de preocupări. Colaborările cu întreprinderile şi ministerele, care pînă acum aveau un caracter sporadic şi materializau doar iniţiative spontane, au început să constituie o preocupare organizată. Climatul confruntării ştiinţifice, schimbul intens şi reliefarea celor mai valoroase opinii condiţionează nu numai actul creaţiei ştiinţifice — indispensabil oricărui cadru didactic universitar — dar şi etapa premergătoare sau însoţitoare lui, a informării ştiinţifice curente. Asimilarea creatoare a adevărurilor ştiinţifice implică înţelegerea lor în profunzime, legarea lor organică de fondul inalienabil al cunoştinţelor verificate, difuzarea lor în rîndurile specialiştilor. Trecerea la investigaţia creatoare presupune această asimilare. (Continuare în pag. a IV-a)