Scînteia, februarie 1967 (Anul 36, nr. 7239-7266)

1967-02-14 / nr. 7252

Anul XXXVI Nr. 7252 Marți 14 februarie 1967 6 PAGINI - 30 BANI PRIN MODERNIZAREA MAŞINILOR ŞI UTILAJELOR Creşte capacitatea de producţie în filaturi In urma unor studii întreprinse de către Direcţia generală a industriei bumbacului din Ministerul Industriei Uşoare pentru organizarea ştiinţifică a producţiei, s-a elaborat un plan de mo­dernizare a filaturilor. Se înlocuiesc unele maşini şi utilaje înve­chite, se adaptează diferite dispozitive la maşinile existente, se face o nouă amplasare a maşinilor. Asemenea lucrări se execută în prezent la întreprinderile „Firul roşu“-Tîlmaciu şi „Oltul‘‘-Sf. Gheorghe, urmînd ca în curînd ele să înceapă şi la întreprinderea „Bumbăcăria românească“-Jilava, „Filatura românească de bumbac“- Bucureşti şi „30 Decembrie"­­Arad. Aceste modernizări vor crea posibilitatea sporirii actualei capa­cităţi de producţie a filaturilor cu circa 6 000 tone fire cardate şi pieptănate, cantitate din care se vor putea obţine 25 milioane mp de ţesături, 10 000 000 bucăţi tricotate şi 910 tone aţă. Acţiu­nea de modernizare va avea ca urmare şi îmbunătăţirea calităţii­­ la aproape o treime din întreaga producţie de fire de bumbac, asigurîndu-se pe această bază o mai bună uniformitate. (Agerpres) De ce se menţine ridicat consumul de metal în construcţii? 9 ÎŞI SPUN CUVÎNTUL SPECIALIŞTI, PROIECTANŢI, INGINERI CONSTRUCTORI, CADRE CU FUNCŢII DE RĂSPUNDERE DE PE ŞANTIERE ancheta economică Problema folosirii cu maximă eficienţă a metalului, abordată în mod deosebit la plenara C.C. al P.C.R. din decembrie 1966 şi la re­centa consfătuire consacrată proiectării, se înscrie ca o sarcină majoră în toate domeniile de activitate, inclusiv in sectorul con­strucţiilor. Ancheta întreprinsă în rîndul unor specialişti din con­strucţii şi proiectare pe această temă a scos în evidenţă drept o cauză principală a consumului mare de metal insuficienta adin­­cire a soluţiilor tehnologice şi constructive In faza de concepţie a noilor obiective. — In calculele ce se fac şi care se impun constructorilor — a arătat EMIL HULUBEI, inginer şef al T.C.H.-Constanţa — se prevede mult oţel, motivîndu-se terenurile de fundare de natură macropoli­­că, sensibile la înmuiere, precum şi gradul de seismicitate ridicat. Dar aceasta nu justifică consumul mare de metal — anul trecut, de pildă, cantitatea de metal folosită la un bloc cu 5 nivele a crescut de două ori faţă de 1963. — Pe ce vă bizuiţi cind infirmaţi argumentele proiectanţilor ? — Proiectanţii, cu toate interven­ţiile noastre, nu au fost de acord cu metodele înaintate de stabiliza­re a solului, cum ar fi cea a sili­a­­tizării, a piloţilor vibranţi, deşi fo­losirea acestora, înainte de începe­rea construcţiilor, ar fi permis e­­conomisirea a sute de tone de oţel­­beton. Chestiunea seismicităţii se ridică şi în alte regiuni. Pentru clarifica­rea ei sunt necesare studii compe­tente, atît din partea proiectanţilor cit şi a cercetătorilor. Se impune depăşirea unghiului de vedere ruti­nier asupra pericolului seismic, utilizîndu-se pe scară largă proce­deele moderne de stabilizare a so­lului, bineînţeles, fără a ignora cu nimic condiţiile cele mai optime de rezistenţă şi durabilitate ale cons­trucţiilor. Abordînd aceeaşi problemă, ing. MIHAI CONSTANTINESCU, şeful filialei din Cluj a IPRAN, a opinat pentru o programare din timp şi judicioasă a elaborării proiectelor : „ Necunoaşterea decît „în mare“ a programului de proiectare pe o perioadă mai îndelungată, suprapu­nerea documentaţiei de tehnologie cu cea de construcţie (sau chiar elaborarea celei de construcţie îna­intea documentaţiei tehnologice) au drept consecinţă întocmirea unei singure variante, nu întotdeauna cea mai bine aleasă. Aceasta gene­rează practica aproximaţiilor, deci supradimensionarea elementelor. De aceea, este necesară o programare concretă a proiectării, semestrială sau anuală, care să precizeze ter­mene ferme, într-o eșalonare logică. (Continuare in pag. a IlI-a) ­ • I­n ultimele zile tensiunea M din Aden a crescut brusc. RL. Simbătă, la chemarea Fron­­tului de eliberare a sudului ocupat al Yemenului, in Aden au avut loc o grevă generală şi puternice manifestaţii de protest împotriva hotăririi guvernului Fe­deraţiei Arabiei de Sud de a săr­bători, la 11 februarie, a 8-a ani­versare a acestui stat, creaţie arti­ficială a cercurilor colonialiste, în­tre manifestanţi şi poliţie au avut loc ciocniri singeroase soldate cu 12 morţi şi numeroşi răniţi. Potri­vit ultimelor ştiri — arată agenţia France Presse — manifestaţii au continuat în cursul zilei de luni, iar tensiunea persistă. Ca şi Bahreinul în Golful Persic, Adenul în Arabia de Sud constituie o zonă de o mare importanţă stra­tegică şi, în acelaşi timp, o sursă de nelinişte şi de tulburări constan­te. Teritoriul Arabiei de Sud — al­cătuit dintr-o serie de emirate şi din oraşul Aden — a fost ocupat de către Anglia în 1839 în scopul de a supraveghea drumul spre India, care trecea prin Egipt şi Marea Roşie. Fiind de o importanţă capitală pentru apă­rarea acestui drum, portul Aden a fost declarat colonie a Coroanei în 1937, restul teritoriului fiind su­pus sistemului de protectorat. Co­lonia a primit apoi un echipament militar considerabil, în așa fel hi­elt Adenul a devenit o bază „for­tăreață", la fel ca Gibraltarul sau Singapurul. In 1958, el este ridicat chiar la rangul de „înalt Coman­dament britanic în Peninsula Ara­bică", însemnătatea acestei baze pentru Londra constă în aceea că ea se găseşte la o distanţă egală de Kuweit ca şi de regiunile Afri­cii în care capitalul englez deţine poziţii cheie. De aici, englezii ar putea trimite corpuri expediţionare acolo unde interesele lor ar fi a­meninţate. Rolul bazei s-a dovedi a fi hotărîtor în salvarea intereselor petroliere ale marilor carteluri in­ternaţionale, cînd a avut loc criza din Kuweit în 1961, cea din Kenya în 1964, din Tanganuka, din Uganda. Din punct de vedere al gradului lor de dezvoltare, între colonia Aden şi restul Federaţiei există o mare deosebire. In timp ce în emi­rate, aliate într-o adîncă înapo­iere, persistă orînduielile feudale, Adenul — important nod de legă­tură intre Europa şi Asia de sud, prin care trec anual peste 6 000 de nave sub toate pavilioanele — dispune de o serie de importante obiective industriale (rafinării, fa­brici), are o clasă muncitoare combativă care joacă un rol ac­tiv în organizarea și desfășurarea luptei anticolonialiste. „Uniunea sindicatelor din Aden" este consi­derată ca una din cele mai puter­nice din Orientul Mijlociu. Existen­ta partidelor politice în colonie a contribuit fără îndoială la accele­rarea dezvoltării conştiinţei mase­lor. In protectorat, dimpotrivă, li­bertatea asocierii nu este recunos­cută, iar formaţiile politice sunt in­terzise. (Continuare in pag. a V-a) O „NOUĂ STRATEGIE" ÎN PENINSULA ARABICĂ Articol scris pentru „Scînteia" de ALI HUMAIDAN, publicist din Bahrein 1. NIVELUL NATALITĂŢII IN 1966 Anul trecut s-au născut 273 000 copii, cu circa 5 000 copii mai pu­ţin decit în anul 1965, natalitatea ajungînd astfel la cel mai scăzut nivel (circa 14,3 copii născuţi vii la 1 000 locuitori). Pentru a ne da seama de proporţiile acestei scă­deri, se cuvine menţionat faptul că în 1966 în ţara noastră s-au născut cu 237 000 copii mai puţin decît în anul 1932 şi cu 169 000 copii mai puţin decît în anul 1955, anul premergător tendinţei de scădere a natalităţii. Au continuat să se facă simţite importante va­riaţii în ceea ce priveşte nivelul natalităţii de la o regiune la alta. Astfel, s-a înregistrat cea mai ri­dicată natalitate în regiunile Ba­cău (19,0°,oo), Iaşi (18,8%o), Maramu­reş (18,3%o) şi Suceava (17,6%o). Ni se pare interesant de consemnat faptul că în aceste 4 regiuni s-a născut o treime din numărul total al copiilor în anul 1966. In aceeaşi perioadă cea mai scăzută natali­tate a fost înregistrată în regiu­nile : Banat (9,8%o), Crişana (13,0%o), Hunedoara (13,3%o), Plo­ieşti (13,6%o), Oltenia şi Braşov (13,7%o). Merită subliniat faptul îngrijorător că în anul 1966 sporul natural a fost negativ în regiunea Banat, adică numărul celor năs­cuţi a fost mai mic decît al celor decedaţi. Examinînd nivelul nata­lităţii înregistrat la noi în ultimul an, în comparaţie cu alte ţări, re­zultă că România s-a situat din acest punct de vedere pe penulti­mul loc din Europa (după R. P. Ungară). 2. RITMUL DE CREŞTERE A POPULAŢIEI IN ANUL 1966 Din datele statistice de care dis­punem, rezultă că în anul 1966 rit­mul de creştere a populaţiei n-a opinii de acad. Nicolae TEODORESCU Confruntarea ştiinţifică universitară FENOMENELE DEMOGRAFICE ALE ANULUI 1966 şi semnificaţia lor Analiza evoluţiei populaţiei ţă­rii, a structurii pe vîrste şi sexe, pe medii de viaţă socială, are o importanţă deosebită pentru sta­bilirea proporţiilor şi a corelaţiilor în dezvoltarea armonioasă, echili­brată a întregii vieţi social-eco­­nomice. Datele cu privire la evoluţia populaţiei în 1966, a căror sinteti­conf. dr. Mircea BULGARU, director general adjunct al Direcţiei Centrale de Statistică Mare şi prelucrare s-au încheiat zilele acestea, pun şi mai mult în lumină semnificaţia profundă pe plan economic şi social a măsu­rilor recente luate de partid şi guvern cu privire la creşterea na­talităţii şi întărirea familiei, sub­liniază şi mai puternic importanţa întregii politici demografice a partidului de dezvoltare continuă a naţiunii române socialiste. In anul 1966 s-a accentuat în continuare tendinţa de scădere a natalităţii, demonstrînd astfel şi mai convingător consecinţele ne­gative pe care ar fi putut să le aibă ve­chea reglementare a între­ruperilor de sarcină In dezvolta­rea viitoare a societăţii noastre, contenit să încetinească, urmînd aceeaşi tendinţă de scădere înce­pută in anul 1957, an în care s-a aplicat decretul cu privire la în­treruperea nelimitată a sarcinilor. La sfîrşitul anului 1966 populaţia ţării noastre a fost de circa 19,2 milioane locuitori, deci în creştere (Continuare In pag. a Il-a) In secţie de mecanică grea a Uzinei constructoare de maşini din Reşiţa Complexul minier Leşul Ursului: va­­gonete încărcate cu minereu In drum spre stafia de preparare de la Tar­­nita (Foto : Agerpres) IN ZIARUL DE AZI ■ Organizaţia de partid şi „ordinea interioară“ ■ Ren­tabilizări scriptice şi pierderi auten­tice ■ Am depăşit etapa „condiţiilor obiective“ ■ Cum poate fi ridicat ni­velul interpretării actoriceşti în film ...Aşa poate muri o idee ingenioasă Probabil că mulţi dintre cititorii acestei însemnări n-au aflat încă despre un produs al industriei noastre chimice, pe nume ore­­lit. Alţii, de specialita­te, s-ar putea să-l fi cunoscut mai de mult, din numeroasa familie a produselor chimiei, dar fără a şti chiar toate utilizările lui. Pentru prima dată i-am auzit numele în urmă cu un an. Citind şi recitind un paragraf dintr-un studiu tehnic, am avut chiar senti­mentul că mă aflu în faţa unei mari descope­riri. Se aprecia că prin extinderea utilizării în turnătorii a urelitului (el se poate obţine în cantităţile necesare la Combinatul chimic din Victoria) ca înlocuitor al uleiului vegetal — şi numai pentru 10 la sută din piesele pre­conizate a fi turnate în anii cincinalului — s-ar putea obţine efec­te economice deosebi­te. în primul rind, s-ar cîştiga producţia de pe 20 000 de ha cultiva­te cu floarea-soarelui. Apoi, calitatea pieselor turnate s-ar îmbună­tăţi simţitor şi în plus ar fi posibile şi alte însemnate economii (kilogramul de urelit costă cu 4,60 lei mai puţin decît uleiul ve­getal). Pe lîngă eficienţa a­­m­intită, chimiştii a­­veau temei şi pentru o altă satisfacţie în plus, încă pe atunci, adică în urmă cu un an, e­­rau apreciate ca mai mult decît satisfăcă­toare rezultatele expe­rimentărilor făcute la uzinele „Tractorul“. Orelitul se instalase si­gur şi definitiv într-o turnătorie. S-a făcut un pas, cel de început, socotit adesea cel mai greu. Evaluînd valoa­rea acestei măsuri, îmi închipuiam atunci că se va găsi cineva care să scoată paragraful a­­mint­it dintre coperţile studiului şi să-l tipă­rească în sute şi mii de exemplare, difuzîn­­du-l în toate turnăto­riile din ţară, la toţi factorii care ar putea înlesni pătrunderea a­­cestui produs chimic pe uşa principală a turnătoriilor, inclusiv la Ministerul Indus­triei Construcţiilor de Maşini. A trecut un an. Şi iată prima şi surprin­zătoarea constatare : orelitul a rămas mai departe un anonim. I-am întâlnit deu­năzi pe inginerii Teo­dor Şuteu, director general al Combinatu­lui chimic din Făgăraş, şi Ioan Cristea, direc­tor al Uzinei chimice din Râşnov, entuziaşti susţinători ai promo­vării arelitului în tur­nătorii. Ne-au spus cu regret că s-au mai fă­cut în timpul din urmă unele experimentări (pentru confirmarea re­zultatelor de la „Trac­torul“) la uzinele „Steagul roşu“ şi „Rul-Constantin MORARU (Continuare în pag. a V-a) ÎN REGIUNEA BACĂU LARGĂ ACŢIUNE DE RENTABILIZARE a unor Întreprinderi In întreprinderile din regiunea Bacău şi-au început activitatea 62 de comisii pentru analizarea şi lichidarea pierderilor provenite din nerentabilitatea unor unităţi economice sau a unor produse. Cei peste 600 de specialişti, cadre de conducere, economişti din instituţiile bancare şi financiare, cuprinşi în aceste comisii, anali­zează amănunţit posibilităţile de reducere a cheltuielilor de materiale şi pentru ma­noperă, de eliminare a celor neeconomice, precum şi de organizare ştiinţifică a producţiei. Pe baza recomandărilor comisiei se urmăreşte ca 286 produse realizate în condiţii nerentabile de întreprinderile regiunii să devină în cursul anului adu­cătoare de beneficii. Prin rentabilizarea tuturor unităţilor economice şi produselor lor, economia regiu­nii Bacău va înregistra un spor anual al beneficiilor de peste 200 milioane lei. Simpozioanele, discu­ţiile, conferinţele, mesele rotunde, congresele orga­nizate de grupuri, aso­ciaţii, academii ştiinţifice, pe de o parte, de univer­sităţi şi alte instituţii de învăţămînt superior, pe de altă parte, au intrat în viaţa ştiinţifică a fiecărei ţâri ca şi în cea interna­ţională ca activităţi fireşti şi indispensabile. Fără riscul de a exagera, pu­tem spune că dezbaterile ştiinţifice au devenit atît de frecvente pretutindeni pe glob şi la cele mai diverse nivele de cuprin­dere, încît un om de şti­inţă care ar voi să par­ticipe la toate cele legate de specialitatea sa nu ar putea face faţă decît cu sacrificarea oricărei alte forme de activitate. Această eflorescenţă a confruntării opiniilor este o consecinţă esenţială a revoluţiei tehnico-ştiinţi­­fice care se desfăşoară impetuos în epoca pre­zentă şi este, implicit, o premisă de bază pentru ca progresul ştiinţific să atingă noi culmi. Fiind in­tegrată structural întregu­lui proces de dezvoltare contemporană, confrunta­rea opiniilor nu poate să lipsească din sfera învă­­ţămîntului universitar, care joacă şi trebuie să joace un dublu rol esen­ţial : de producător al cadrelor de cercetare şi de specialişti în aplicarea cercetării, pe de o parte, şi de pionier al cercetării fundamentale, pe de altă parte. In această dublă ipostază mai ales, învă­­ţămîntul superior trebuie să fie — ca de altfel con­form tradiţiilor sale multi­­centenare — unul dintre cele mai prestigioase or­gane ale confruntării şti­inţifice. Este un fapt îndeobşte cunoscut că, în organiza­rea actuală a şcolii noas­tre superioare, catedrele sunt unităţile de bază atît pentru structura învăţă­­mîntului superior, cit şi pentru cercetarea ştiinţi­fică din cadrul său. A­­ceasta implică, după pă­rerea mea, necesitatea ca dezbaterea problemelor învăţămîntului şi cerce­tării să înceapă, mai frec­vent decît pînă acum, de la nivelul colectivului de catedră, propagîndu-se a­­poi în mod organizat în facultăţi, sub diferite forme potrivite cu natura problemelor, pînă în con­siliul ştiinţific de facultate. Din ce cauză ? Pentru că aici, în aceste celule di­­dactico-ştiinţifice, se cris­talizează adesea cele mai bune metode de instruire şi educare a tinerilor, se pun bazele unor curente de gîndire şi acţiune care, favorizate de întregul ca­dru ştiinţific şi organiza­toric, pot dobîndi valoa­rea unor adevărate şcoli naţionale de cercetare. In acest cuprins de intense căutări, de valorificare a experienţei generale şi de experiment propriu, con­fruntarea punctelor de ve­dere acţionează ca­ un factor de emulaţie. In sprijinul acestei opinii — din păcate, încă insufi­cient fructificată în viaţa noastră universitară — ar putea fi aduse numeroase exemple desprinse din e­­fortul general de perfec­ţionare a predării disci­plinelor de studiu, de a­­daptare mai strînsă a pregătirii teoretice la pro­blemele producţiei, de îm­bunătăţire a educaţiei studenţilor etc. Mă limi­tez la a cita elaborarea şi lansarea programului de cercetare pe anul 1967 al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice. A­­cesta este, după cum se ştie, o parte din marele program al cercetării şti­inţifice pe perioada cin­cinalului 1966—1970 şi al­cătuirea sa a pus în miş­care, pentru prima oară, toate unităţile cercetării de pe întinsul ţării. Dez­baterile purtate în sînul catedrelor, propunerile şi angajarea în realizarea temelor specifice, începînd cu planul de stat şi ter­­minînd cu planul propriu, au determinat un aflux de iniţiative valoroase, abor­darea cu îndrăzneală şi discernămînt a unor as­pecte esenţiale în cerce­tare, lărgirea sferei de in­vestigaţie şi de preocu­pări. Colaborările cu în­treprinderile şi ministe­rele, care pînă acum a­­veau un caracter sporadic şi materializau doar ini­ţiative spontane, au în­ceput să constituie o pre­ocupare organizată. Climatul confruntării ştiinţifice, schimbul intens şi reliefarea celor mai valoroase opinii condiţio­nează nu numai actul creaţiei ştiinţifice — in­dispensabil oricărui ca­dru didactic universitar — dar şi etapa premer­gătoare sau însoţitoare lui, a informării ştiinţifice curente. Asimilarea crea­toare a adevărurilor ştiin­ţifice implică înţelegerea lor în profunzime, legarea lor organică de fondul inalienabil al cunoştinţe­lor verificate, difuzarea lor în rîndurile specia­liştilor. Trecerea la inves­tigaţia creatoare presu­pune această asimilare. (Continuare în pag. a IV-a)

Next