Scînteia, februarie 1968 (Anul 37, nr. 7600-7628)

1968-02-14 / nr. 7613

PAGINA 2 ABSENŢE NEMOTIVATE PE PIAŢA BRAŞOVULUI Masă rotundă pe tema aprovizionării populaţiei cu bunuri de larg consum O anchetă întreprinsă recent prin mai multe unităţi comerciale din Braşov ne-a oferit prilejul să constatăm că, în ultima vreme, se face simţită lipsa unor articole gospodăreşti de strictă necesitate. Cum s-a ajuns la împuţinarea sau dispariţia unor obiecte de folos casnic de pe piaţa, de obicei bine aprovizionată, a Braşovului ? — „în ultimii ani, foarte frecvent nu se acoperă prin contracte necesarul de marfă la unele sortimente — a spus tov. Ion Niţă, directorul I.C.R.M. Braşov. Mai mult, nici cantităţile contractate nu ni se livrează în întregime. Aceasta tinde să devină o practică curentă a industriei republicane şi a celei locale“. După ce a enumerat sortimentele absente frecvent anul trecut — maşini de gătit emailate, reşouri cu petrol, aparataj electrotehnic, maşini de călcat cu regulator şi rezistenţe pentru maşini de călcat cu mică, ştekere, perii de frecat, coşuri de răchită pentru copii etc. — el a adăugat: „Mă nelinişteşte faptul că situaţia se va repeta în acest an. La ora actuală avem o neacoperire cu contracte a necesarului estimat de circa 60 milioane lei. Cîteva exemple, „Inox“-Bucureşti nu ne asigură decît 9 000 din cele aproape 16 000 de foarfeci solicitate. La fel stau lucrurile la autosifoane, lacăte, cîntare de 10 kg etc“. După cum au arătat alţi participanţi la masa rotundă — Mihalache Stanca, directorul O.C.L. Metalo-Chimice, Zaharia Boholt, directorul I.C.S. Textile-Incălţâminte, cantităţile de mărfuri primite nu satisfac cerinţele în sectorul materialelor de construcţii, articolelor electrice etc . la încălţăminte şi îmbrăcăminte nu se ţine întotdeauna seama de cerinţele specifice regiunii. După părerea tov. Ion Niţă, lipsa unor articole din comerţ a survenit, între altele, după comasarea producţiei bunurilor de consum în anumite unităţi. S-a întrerupt astfel în mod brusc fabricaţia unor articole, în unităţi care de bine de rău le produceau şi le livrau comerţului, dar nu s-a asigurat continuarea fabricării lor în noile unităţi. Datorită acestui fapt, nici astăzi, după circa doi ani, unele întreprinderi nu au reuşit să-şi însuşească fabricaţia noilor produse, în timp ce altele nu asigură — aşa cum s-a scontat — nici volumul, nici calitatea realizate înainte. Unele articole nici nu se mai produc. Cîteva exemple : pînă acum doi ani, o cooperativă din Braşov producea rezistenţe cu mică pentru fiare de călcat. Nu se ştie cum, dar în prezent nimeni nu mai produce asemenea rezistenţe, deşi sunt foarte solicitate. O serie de articole mărunte, cum ar fi deschizătoare de conserve, rozete, menghine, se produceau pînă mai anul trecut la I.M.S. Tg. Mureş. Ele au fost repartizate unităţilor de industrie locală din Odorhei şi Gheorgheni, care şi le-au însuşit cu mare întîrziere şi nu le produc la nivelul calitativ dinainte. Un exemplu caracteristic pentru felul în care s-a lucrat în această privinţă este cel al topoarelor. Timp de mulţi ani, topoarele se executau la Uzina metalurgică Bocşa Română. Cu doi ani în urmă, fabricaţia lor a fost transferată întreprinderii mecanice din Buzău. Apoi, de aici, la „Tehnometal" Timişoara, ca pînă la urmă să revină tot la Bocşa Română. Anul trecut , o nouă încercare : s-au transferat la Reşiţa. Ulterior ele au revenit din nou la Bocşa. Situaţii similare au existat şi in cazul lacătelor, reşourilor cu petrol, balamalelor etc. In cadrul discuţiilor s-a acordat o atenţie deosebită contribuţiei pe care industria locală din regiune o aduce la satisfacerea cererii de consum a populaţiei. Aproape toţi vorbitorii au subliniat faptul că unităţile industriei locale nu depun eforturi pe măsura posibilităţilor lor în vederea lărgirii gamei de produse, nu valorifică nici pe departe resursele existente în regiune. — Nu poate fi negat faptul — amintea tovarăşul Alexandru Veron, de la Direcţia comercială regională — că producţia industriei locale destinată fondului pieţei a crescut de la un an la altul. Ea nu a crescut însă în raport cu necesităţile populaţiei. In industria locală se face simţită lipsa de efort pentru lărgirea sortimentului de articole mărunte. In schimb, se aleargă după produse cu valoare ridicată. Pe ce mă bazez cînd fac astfel de afirmaţii ? Pe faptul că, an de an, noi omologăm un anumit număr de produse pe care ni le prezintă industria locală, dar puţine dintre acestea ajung în magazine. Anul trecut, am omologat circa 120 de produse. Din acestea, nici jumătate nu au fost lansate în fabricaţie. Referindu-se la aceeaşi problemă, tovarăşul Petre Teodorescu, directorul Direcţiei comerciale regionale, s-a oprit la practicile din unele unităţi producătoare de mobilă, (fireşte, mobila nu face parte din categoria articolelor mărunte, dar e foarte solicitată. „Industria locală este principalul furnizor de mobilă pentru regiunea Braşov. Noi, cei care lucrăm în comerţ, nu ne putem declara mulţumiţi de ceea ce ni se oferă. In timp ce unităţile M.E.F. vin de la un an la altul cu noi tipuri şi modele de mobilă, unităţile industriei locale produc, în general, aceleaşi tipuri de mulţi ani. Dacă la mobila de bucătărie s-a mai făcut ceva în direcţia îmbogăţirii sortimentului şi a adaptării acestuia la nevoile actuale, la mobila pentru dormitoare şi camere de zi nu s-a făcut aproape nimic. Singurele „noutăţi“ cu care a venit industria locală se reduc la unele modificări neînsemnate, cu scopul de a le putea ridica preţul. Este cazul garniturii Sibiu I care, în urma unor modificări neesenţiale, a fost botezată „Nufărul“, urcîndu-i-se preţul cu 1 600 lei. Este o tendinţă care trebuie combătută cu tărie , ea contravine politicii economice a statului nostru“. La discuţii au luat cuvîntul şi reprezentanţii industriei locale. Tov. Victor Borza, de la secţiunea de industrie locală a sfatului popular regional, a recunoscut că unităţile industriei locale nu contribuie pe măsura posibilităţilor la îmbogăţirea sortimentului bunurilor de consum. „Dacă noi nu ne putem îndeplini obligaţiile contractuale — a spus dînsul — în special la produsele electrotehnice, aceasta se datoreşte faptului că nu ni se asigură materia primă. Situaţia pe 1968 la această grupă de articole va fi chiar mai rea decît în 1967. Deşi cerinţele sunt mari, nu ni se asigură materie primă decît la nivelul anului trecut“. Lipsa unor materii prime împiedică, intr-adevăr, producerea în cantităţi mai mari a unor articole. Dar tot atît de adevărat este că multe articole nu sunt produse din motive cu totul subiective. Să luăm, de pildă, cazul nerealizării obligaţiilor contractuale la tuburi de beton. Aici, cauza principală constă în reţinerea cu totul nejustificată din partea întreprinderii raionale de industrie locală Sibiu, care, deşi a fost dotată cu o maşină automată specială, şi-a asumat sarcini mult sub posibilităţi. Referindu-se la unele din cauzele care determină unităţile industriei locale să nu dezvolte producţia bunurilor de larg consum, în special articole mărunte, inginerul N. Costin, directorul întreprinderii industriale locale Braşov, a spus : „Nu poate fi negat faptul că se manifestă la unităţile noastre tendinţa de a alerga după produse cu volum şi valori ridicate. De ce ? Pentru că lărgirea gamei de produse mărunte, care au, în general, valori mici, diminuează productivitatea muncii. Pentru a stimula unităţile industriei locale să lărgească fabricaţia unor astfel de articole, este necesar ca sarcina privind productivitatea să fie stabilită de fiecare dată în funcţie de structura producţiei pe anul respectiv. La fel şi beneficiile. Aceasta ar stimula întreprinderile industriei locale să-şi dezvolte an de an producţia articolelor de uz casnic şi gospodăresc“. O altă cauză care frînează punerea în fabricaţie a unor noi produse de larg consum o constituie metodologia actuală foarte greoaie de omologare şi stabilire a preţului. Pentru simplificarea acestei metodologii şi scurtarea la maximum a perioadei de însuşire în fabricaţie a unui produs nou, vorbitorul propunea să se lase la latitudinea întreprinderilor de industrie locală problema omologării şi, mai ales, a fixării preţului pînă la un anumit plafon, aşa cum se întîmplă în cazul produselor industriale prevăzute in H.C.M. 1087. Masa rotundă organizată la Braşov a scos la iveală deficienţele care se manifestă de multă vreme în aprovizionarea populaţiei cu articole de larg consum. Totodată, au fost reliefate şi unele cauze care au generat această situaţie. Este necesar ca organele centrale de resort — Ministerul Comerţului Interior, Ministerul Industriei Uşoare şi Comitetul de stat pentru problemele administraţiei locale , să analizeze problemele semnalate şi să ia măsuri pentru îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei cu bunurile de consum solicitate. Nicolae MOCANU corespondentul „Scînteii* La poalele masivului Pietricica BACAU (corespondentul „Scînteii*). — In oraşul Piatra Neamţ a fost dată în funcţiune o nouă policlinică. Construcţia modernă ce se înalţă la poalele masivului Pietricica adăposteşte 20 de cabinete medicale de specialitate, servicii roentgenterapie, fizioterapie, hidroterapie, servicii de investigaţie şi explorări funcţionale, o sală de cultură fizică medicală, farmacie, bucătărie dietetică. Ea dispune, de asemenea, de cinci laboratoare pentru analize. In noua policlinică se asigură zilnic 1 500—2 000 de consultaţii şi tratamente. . Autogrefa pulmonarădupă nouă zile Vasile Nicolăescu, pacientul cu un lob pulmonar grefat, a intrat astăzi în cea de a noua zi de la intervenţia chirurgicală la care a fost supus de către un grup de medici specialişti, sub conducerea dr. Stelian Ivaşcu, de la sanatoriul T.B.C.Baloteşti. Ieri, 13 februare, i s-au scos firele de la plaga operatorie care este vindecată. Evoluţia stării generale a bolnavului este satisfăcătoare. Precizăm, totodată, că lobul pulmonar ce i-a fost grefat a stat în afara organismului timp de 20 de minute, fiind spălat cu o soluţie nutritivă anticoagulantă şi nu hrănit în mod artificial într-o cultură de ţesuturi, cum greşit s-a arătat în ştirea apărută în numărul de luni al ziarului nostru. « RECLAMAŢII • SESIZARI • RĂSPUNSURI • Nu de mult s-a publicat la această rubrică sesizarea mai multor cetăţeni din raionul Tudor Vladimirescu, care-şi exprimau nemulţumirea în legătură cu desfiinţarea arbitrară, de către I.T.B., a staţiei de tramvai „Matache Dobrescu“, din faţa policlinicii raionale. In legătură cu aceasta, la redacţie au sosit două răspunsuri. Primul, de la I.T.B., glăsuieşte : „Cu data de 27 ianuarie 1968 I.T.B. a reînfiinţat staţia „Matache Dobrescu“, de pe linia de tramvaie 18 şi 19". Perfect. Felicitămi I.T.B., care a dovedit, de data aceasta, înţelegere faţă de cerinţele cetăţenilor. Ulterior, însă, secţiunea gospodăriei comunale a S.P.C.B. ne răspunde că, din motive pe care le-am auzit de zeci de ori pînă acum, „Nu putem fi de acord cu reînfiinţarea staţiei solicitate“. (Semnat : Ing. Florică Gheorghe, şeful secţiunii). Ce e de făcut, în această situaţie ? Să se desfiinţeze pentru a doua oară staţia nu e cu putinţă. Ar fi prea de tot. Poate ar fi mai util ca şeful secţiunii amintite să meargă puţin la faţa locului şi să se convingă că nu are dreptate. • In luna noiembrie 1967 magazinul universal din Brebu, raionul Cîmpina, a fost închis, nu se ştie de ce. Şi de atunci stă cu uşile ferecate. Dacă ai nevoie de ceva — fie chiar de un lucru foarte mărunt — trebuie să alergi in comunele vecine sau la Cîmpina. în schimb, în comună stau deschise, de dimineaţa şi pînă seara tîrziu, cele două bufete ale cooperativei de consum. Or fi bune și astea, pentru cine vrea să le frecventeze. Majoritatea sătenilor preferă însă magazinul universal și așteaptă ca obloanele acestuia să fie ridicate cit mai curînd. Constantin I. STANICA comuna Brebu raionul Cîmpina • Am trecut de curind pragul celui de-al şaptelea deceniu de viaţă. Unele beteşuguri m-au minat deunăzi la Tuşnad, la băi, să-mi îngrijesc sănătatea. Staţiunea este încîntătoare, asistenţa medicală bună, hrana şi deservirea la cantine, aşijderea. Ce folos însă de toate acestea dacă repartizarea oamenilor în vile se face cu totul la intîmplare ? Sunt cazaţi în aceeaşi cameră oameni bătrîni şi suferinzi, care au nevoie de linişte, şi tineri puşi pe chefuri şi distracţii. Cardiacii sunt repartizaţi în vile cu multe etaje şi obligaţi astfel să urce, de cîteva ori pe zi, un mare număr de trepte. Noaptea nu se respectă liniştea, se fumează in camere. Toate acestea mi-au întunecat, într-o măsură, zilele petrecute la Tuşnad. De aceea, cred că se impune să se facă ordine şi în aceste privinţe în staţiune. Hie D. VOICA Ploieşti • Am cumpărat, mai de mult, din Braşov, un ceas de mină. Mi s-a dat şi un certificat de garanţie, pentru 12 luni. După un timp, ceasul s-a defectat. L-am dus la atelierul de reparat ceasuri din Braşov al cooperaţiei meşteşugăreşti. Responsabilul atelierului m-a îndrumat însă la cooperativa din Sf. Gheorghe, de care — zicea el — aparţin. Am făcut calea-ntoarsă la Sf. Gheorghe, dar de aici am fost trimis înapoi la Braşov. „Ceasul trebuie reparat de cooperativa din oraşul de unde a fost cumpărat" — mi s-a spus. Şi uite aşa am ajuns iarăşi la Braşov, de data aceasta la preşedintele cooperativei „Tehnica". Şi-apoi iarăşi la Sf. Gheorghe ş.a.m.d. Am făcut în total 6 drumuri, dus şi întors. După care am renunţat. Nu la ceas, ci la deplasări. Pînă vor cădea (sau vor fi obligaţi să cadă) de acord preşedinţii celor două cooperative meşteşugăreşti. Dionisie GAL comuna Ozun raionul Sf. Gheorghe • O sesizare primită recent la redacţie semnala că în comuna Călui, raionul Balş, se tărăgănează de ani de zile terminarea lucrărilor de electrificare. Am trimis această scrisoare Sfatului popular raional ai I.R.E. — Oltenia. Iată şi răspunsurile primite la redacţie. Sfatul popular al raionului Balş : „Lucrările de electrificare în comuna Călui vor fi terminate în curînd". I.R.E. — Oltenia : „Anul acesta comuna Călui nu este planificată pentru extinderea lucrărilor de electrificare". A fi sau a nu fi ? Cetăţenii aşteaptă răspuns. Se electrifică sau nu se electrifică ? Drumuri, şosele, autostrăzi Anul acesta va fi terminată modernizarea drumurilor naţionale Tg. Jiu — Bumbeşti-Livezeni, Călăraşi — Chiciu, Suceava — Dorohoi, Reghin — Topliţa şi Oraviţa — Moldova Veche. Vor continua lucrările pe şoselele Turnu Severin — Cetate — Calafat, Cîmpulung-Muscel — Rucăr — Bran, Gheorghieni — Topliţa, Tg. Jiu — Ploştina, precum şi pe viitoarele autostrăzi Bucureşti — Piteşti şi Cîmpina — Comarnic. Tot în acest an va începe asfaltarea drumurilor Baia Sprie — Sighet, Bistriţa — Mureşenii Bîrgăului, Călăraşi — Olteniţa şi Dorohoi — Rădăuţi — Prut. (Agerpres) SCINTEIA - miercuri 14 februarie 1968 Cită apă cere Capitala? După datele ultimului recensămînt, oraşul Bucureşti are peste 1,5 milioane de locuitori. Pentru consumul şi confortul cetăţenesc, pentru stropitul străzilor şi întreţinerea spaţiilor verzi, pentru primenirea piscinelor şi ştrandurilor se consumă apă. Apa e necesară desfăşurării procesului tehnologic în marea majoritate a unităţilor industriale. In gîtlejul însetat al oraşului trebuie pompaţi într-o singură zi pînă la 660 000 mc din acest lichid miraculos , dacă i-ar da cuiva prin gînd să recurgă, pentru transport, la serviciul căilor ferate, ar fi nevoie zilnic de un tren-cisternă de 66 000 de vagoane, ce s-ar întinde de la Bucureşti pînă la Oradea. Necesarul de apă cunoaşte variaţii mari, fiind în general iarna mai scăzut şi vara mai ridicat. Totodată, el înregistrează o continuă creştere, de la un an la altul, pe măsura dezvoltării generale a oraşului , sporul se datorează în principal unor modificări de ordin calitativ, creşterii confortului urban şi, implicit, a consumului specific. Este evident, de pildă, că o familie care s-a mutat într-un apartament dintr-un bloc consumă mai multă apă decît atunci cînd avea cişmeaua In curte. Generalizat, acest fenomen — la care se adaugă şi sporuri cantitative — are drept urmare o solicitare tot mai intensă a reţelei de alimentare cu apă. Reuşeşte ea să ţină pasul cu dinamica cerinţelor ? Asigurarea cu apă a Capitalei a stat mereu în atenţia organelor centrale, a edililor oraşului. Prin eforturi susţinute, uneori foarte puţin cunoscute de populaţie, s-a reuşit să se asigure creşterea continuă a debitului de apă, satisfăcîndu-se astfel cerinţele, care au sporit şi ele odată cu dezvoltarea oraşului. In ce priveşte consumul pe locuitor şi calitatea apei, Bucureştii se situează deasupra multor mari oraşe ale lumii. Subliniind aceste realizări nu înseamnă, desigur, că în domeniul aprovizionării cu apă a Capitalei nu sunt încă probleme importante care se cer rezolvate. Despre aceste probleme ni s-a vorbit cu prilejul unei recente discuţii purtate la direcţia întreprinderii canal apă-Bucureşti. „Complexul de instalaţii prin care se captează, tratează, transportă şi distribuie apa potabilă în oraş poate asigura 620 000—630 000 mc apă pe zi — ni s-a spus aici — ceea ce determină, în perioada călduroasă, un deficit resimţit mai ales în orele de vîrf. Deficitul se manifestă prin scăderea presiunii în reţeaua de conducte, astfel îneît apa nu mai poate ajunge la ultimele etaje decît în orele de consum redus. In această situaţie se află cartierele Floreasca, Domenii, Colentina, Băneasa, Pantelimon ş.a.. S-ar părea că, în mod paradoxal, sunt vizate In general cartiere situate în zonele mai joase, unde presiunea ar trebui să fie în mod normal mai mare. Faptul se explică prin aceea că staţia de pompare se află la o distanţă de 7—8 km, iar capacitatea de transport la punctele de consum a devenit în decursul timpului prea mică în raport cu debitele din ce în ce mai mari ce trebuie transportate. O mare parte din reţeaua de artere este executată acum 40—50 de ani şi extinderile făcute în ultimii ani nu au putut fi corelate integral cu dinamica cerinţelor de apă. — Cum se explică, totuşi, că neajunsurile s-au accentuat mai ales la venirea iernii ? — Venirea iernii coincide cu perioada de „asalt* a constructorilor, ne răspunde M. Pavloli, inginer-şef la I.C.A.R. Atunci se dau în folosinţă marea majoritate a apartamentelor noi, se pun în funcgiune obiective industriale. Cea mai mare pondere în sporul absolut al necesarului de apă o au ultimele luni ale anului. Cartierele noi, cu blocuri înalte, au de obicei o reţea de alimentare corespunzătoare, cu staţii proprii de repompare, aşa incît deficitul se resimte tot in zonele amintite mai sus. E uşor de imaginat că dezvoltarea în continuare a oraşului va spori şi mai mult cerinţele. In următorii doi-trei ani se prevede creşterea necesarului de apă cu circa 200 000 mc pe zi. Consumul specific va creşte, şi el, atingînd valori de 480—500 t/zi şi locuitor. Ce acţiuni concrete sunt programate pentru a se reduce şi înlătura neajunsurile existente în alimentarea cu apă a Capitalei ? — Atingerea indicilor propuşi necesită realizarea unor lucrări de mare amploare. Sfatul popular al oraşului Bucureşti a alocat importante fonduri în acest scop. Numai în acest an se vor efectua lucrări in valoare de 150 000 000 lei. Aceasta va face cu putinţă ca în anul 1969 să se dea în folosinţă aducţiunea şi staţia de tratare Roşu, care va produce zilnic. Intr-o primă etapă, aproximativ 260 000 ma apă potabilă, precum şi staţiile de pompare Nord şi Drumul Taberei. Alte lucrări importante vor contribui la modernizarea şi extinderea reţelei existente. — Suntem informaţi că s-a înregistrat o oarecare rămînere în urmă în desfăşurarea execuţiei. Apreciaţi că există premise realiste pentru ca obiectivele amintite să fie îndeplinite In termen 7 — Considerăm că In acest an întreprinderile de construcţii prin care I.C.A.R. îşi realizează investiţiile au asigurate condiţiile să-şi deruleze activitatea într-un ritm mai uniform şi îndeosebi mai rapid decît în anul precedent, cînd nu au reuşit să realizeze decît 93 la sută din volumul planificat. încă de pe acum lucrările sunt acoperite aproape în întregime cu documentaţiile necesare, iar atacarea principalelor obiective s-a făcut încă din ianuarie. După cum se vede, cinul viitor promite să marcheze o îmbunătăţire substanţială în alimentarea cu apă a oraşului. Paralel cu construcţia noilor instalaţii de captare, tratare, transport şi distribuire, adoptarea unor măsuri de gospodărire raţională a apei ar avea o mare importanţă. Nu trebuie să uităm că într-un centru urban de mărimea Bucureştiului utilizarea raţională a apei de către populaţie şi de celelalte categorii de consumatori poate avea urmări impresionante : numai risipa şi neglijenţa în remedierea operativă a defecţiunilor din instalaţiile interioare fac să se piardă zilnic cel puţin 30 000— 40 000 mc de apă, cantitate suficientă pentru a satisface cerinţele a cel puţin 100 000 de oameni. Alimentarea cu apă, problemă majoră a vieţii orăşeneşti, trebuie privită cu toată seriozitatea. Arh. Gh. SALARMAN ■ Integrarea în meserie (Urmare din pag. I) time de timp alergînd după scule. I-am spus : „Tovarăşe maistru, vedeţi că noi ăştia care abia am terminat şcoala, n-avem scule, n-avem experienţă !“ Nu m-a înţeles. Şi totul, cred eu, porneşte de la faptul că la început, cînd am venit aici, aveam părul cam lung. Cînd i-am cerut atunci de lucru mi-a spus: „Ar fi ceva de lucru pentru tine dar... părul ăsta..." N-are încredere în mine, asta e ! I-am cerut, într-un schimb de noapte, să-mi dea să fac eu nişte roţi dinţate care tocmai veniseră de la turnătorie. Mi-ar fi plăcut să le fac şi le-aş fi făcut bine şi repede. Dar mi-a dat tot nişte piese mici şi neinteresante... ...Intr-un cuvînt, dacă nu mă despart de maistrul Manea înseamnă că trebuie să plec de aici... Gheorghe Popa, strungar, absolvent din 1966 al aceleiaşi şcoli : — Nu primesc lucru de serie. Alţii primesc. Și nu-mi convine ! — Ți-ai dat examenul de ridicare a categoriei de calificare ? După trei luni de producţie aveai dreptul. — Nu mi l-am dat, n-am făcut cerere. — De ce ? — Nu m-am gîndit la asta. Este cît se poate de firesc ca după o perioadă de şcolarizare de trei sau de patru ani un tînăr muncitor să nu se afle decît pe o primă treaptă a însuşirii unei profesiuni. El este lipsit de experienţa activităţii productive autonome. Pus dintr-odată în situaţia de a-şi dirija singur toate acţiunile, trece printr-o frămîntare ale cărei consecinţe pot îmbrăţişa cele mai diferite forme : nemulţumire, resemnare, suspiciune, neîncredere în propriile-i posibilităţi, retragere în compensaţii morale de alt ordin decît cele profesionale... E deajuns ca lucrul acesta să fie scăpat din vedere şi unii dintre cei aşteptaţi în rîndurile muncitorilor cu o deplină maturitate profesională şi-au şi întîrziat sosirea... — Fiecare dintre tinerii absolvenţi pe care-i primim între noi — spune Ioan Pîrvu, maistru principal şi secretarul organizaţiei de bază P.C.R. in secţia mecanică — vine nu numai cu alt fel de a fi ci şi cu alt nivel de pregătire. Cu fiecare trebuie procedat altfel. Există însă o trăsătură comună a tuturor acestor tineri şi faţă de ea greşim de cele mai multe ori: orgoliul. Orgoliul profesional sau, pur şi simplu, orgoliul vîrstei. Unii muncitori mai vîrstnici îi tratează pe aceşti tineri ca pe copii, nu le acordă creditul la care de mult visează elevul şcolii profesionale. Şi aproape întotdeauna acest fapt le produce tinerilor o suferinţă greu de vindecat. Dumitru Mehete (tînărul ale cărui declaraţii le-am reprodus — n.n.) a venit în producţie cu credinţa că el ştie meserie sau că nu-i lipseşte mult ca să se numere printre frezorii cărora li se poate încredinţa orice operaţie. Şi poate că, într-o oarecare măsură, aşa este. E un tînăr dezgheţat şi l-a preocupat serios meseria pe care şi-a ales-o. Numai că evoluţia lui profesională s-a împiedicat acum de un incident mărunt. A intrat în conflict cu maistrul lui de schimb. E greu să ştii care dintre ei are dreptate... înclin să cred că simţul pedagogic al maistrului Manea nu s-a făcut simţit. — îmi place maistrul Stan — declară Dumitru Mehete (confirmind stîngăcia pedagogică a maistrului pe care-1 are acum şi care n-a izbutit să găsească drumul către încrederea tînărului absolvent). Trebuie să ai încredere într-un maistru — spune el — eu aş vrea ca maistrul să-mi fie ca un părinte. Fiecare dintre cei doi are în sprijinul atitudinii sale faţă de celălalt argumente pe care n-are rost să le confruntăm aici. Acceptînd punctul de vedere al maistrului principal Ioan Pîrvu, potrivit căruia, în deficit ar fi simţul pedagogic al maistrului de schimb, nu ne rămîne decît să medităm la efectul negativ pe care-l poate avea, în procesul integrării profesionale, ignorarea rolului pe care-l deţin în acest proces : mediul favorabil, instrumentaţia pedagogică, depistarea atentă a obstacolelor — uneori ascunse — şi defrişarea lor fermă. Angajarea şi integrarea tînărului în complexul angrenaj al muncii productive nu se poate rezuma la o simplă formalitate de ordin tehnico-administrativ. O primă condiţie a reuşitei este ca „rodajul" să fie încredinţat unor oameni cu reală înţelegere faţă de tineri, cu netăgăduite disponibilităţi pedagogice. Cum intri pe poarta profesiei ? Mai multe dintre părerile celor cu care am discutat la Hunedoara converg către constatarea că sistemul instruirii practice, în şcoala profesională, funcţionează adesea defectuos. Unii dintre profesorii lor de practică nu sunt nici ei prea bine puşi la punct în privinţa practicii profesionale. Ba se mai şi întîmplă ca maiştri lăcătuşi să predea strunjirea. Mulţi nechemaţi. Nu-i permis ca un ucenic din anul trei să nu ştie să ascută un burghiu ori să măsoare cu micrometrul. De aceea o parte dintre absolvenţi se acomodează mai greu cu activitatea în producţie (maistrul Ioan Pîrvu). Din statistici reiese că, în general, tinerii nou angajaţi, proveniţi din şcoala profesională, nu-şi îndeplinesc normele un timp după angajarea în producţie. Una dintre cauze este şi aceea că practica în producţie pe care o fac în timpul şcolii suferă de grave lacune. (Emilian Mandea, din cadrul serviciului de organizare a muncii). — Cei care în timpul practicii au căpătat o bună instruire nu creează în producţie nici un fel de dificultăţi colectivului (Ing. Iosif Pîrvu — inginer şef cu probleme de laminoare al combinatului). Indiferent de motive, unii absolvenţi vin în producţie cu o pregătire mediocră. Brusc, volumul efortului ce le este cerut pentru a recupera, în timpul cel mai scurt, handicapul capacităţii lor profesionale se dublează. Şi dacă şi în şcoală a fost un elev mediocru şi nu i-a fost stimulat, la nivelul corespunzător, interesul pentru profesiunea lui, vom avea de-a face, după intrarea în producţie, cu tineri muncitori ca Gheorghe Popa de la mecanică, cel care deşi avea dreptul să dea pînă acum două examene de ridicare a categoriei de calificare (ar fi avut acum categoria a cincea) nici nu s-a gîndit la asta. — Cei mai mulţi dintre colegii mei de promoţie nu s-au înscris la examenele de ridicare a calificării — spune Dumitru Mehete. Ce gîndesc despre aceasta oameni cu înaltă calificare profesională, specialişti care prin natura muncii lor sunt în contact direct cu fenomenul în discuţie ? — Problema integrării profesionale începe de la acţiunea de recrutare a candidaţilor la calitatea de muncitor calificat sau de maistru — spune inginerul şef Iosif Pîrvu. O condiţie esenţială a recrutării ar fi firesc s-o constituie existenţa unor aptitudini şi a unei atracţii către o meserie sau alta. Din păcate, în şcoala profesională sunt încă încorporaţi de-a valma tineri care vin la şcoală ca să înveţe şi tineri care vin aici ca să-şi umple timpul pînă li se iveşte altceva... (întrerup aici spusele tovarăşului Inginer şef pentru a însera explicaţia tovarăşului Emilian Mandea : — Nu toţi absolvenţii sunt repartizaţi în meseria pe care au învăţat-o în şcoală ci acolo unde avem posturi libere. Astfel că unii sunt nevoiţi să îndeplinească munci auxiliare şi, in final, pleacă de la noi). — ...Nivelul actual al tehnici! — continuă inginerul-şef — nu ne îngăduie ca în procesul de producţie să includem muncitori cu o calificare îndoielnică. Pus acolo unde i se cere mult mai mult decît poate da, un astfel de muncitor va suferi un traumatism psihic, va fi un neadaptat. Cred, de aceea, că în sistemul pregătirii profesionale a noilor cadre de muncitori trebuie să aibă loc modificări substanţiale, respectiv, aşa cum se preconizează şi în studiul privind dezvoltarea învăţămîntului profesional şi tehnic dat recent publicităţii, o adaptare cît mai riguroasă a pregătirii viitorilor muncitori la cerinţele actuale şi de perspectivă ale producţiei. Deci, o foarte serioasă aplecare asupra condiţiilor concrete în care-şi însuşesc profesiunea elevii acestor şcoli. Căci dacă şcolarizarea i-a dat tînărului nivelul corespunzător de cunoştinţe, durata şi eforturile profesionale adaptării lui la cerinţele producţiei se reduc considerabil. * Complex şi sensibil, procesul integrării profesionale se întinde pe o vastă arie de particularităţi a căror cunoaştere devine obiectiv necesară acum, în condiţiile în care industria noastră urcă vertiginos treptele celei mai ridicate tehnicităţi. Este problema formării acelei forţe umane inteligente şi atotputernice, In stare să acţioneze cu maximă competenţă in stăpînirea şi dirijarea tehnologiilor moderne. In privinţa aceasta, discuţia de faţă nu constituie decît o sumară incursiune în ceea ce constituie, din ce în ce mai mult, obiectul preocupării tuturor acelora care au de spus un cuvînt în influenţarea integrării profesionale.