Scînteia, septembrie 1968 (Anul 37, nr. 7812-7841)

1968-09-11 / nr. 7822

PAGINA 2 a faptul] divers! S-a întîmplat pe Trotuş Ploile, au umflat apele Tro­­tuşului care asigură debitul necesar obiectivelor industriale din oraşul Gh. Gheorghiu-Dej. Viiturile ameninţau să blo­cheze priza de apă de la ba­rajul lacului de acumulare. O echipă de lăcătuşi, mecanici şi electricieni (unii abia ieşiţi din schimb) a plecat de urgenţă la faţa locului. Ei au lucrat fără întrerupere timp de 16 ore, în ploaie şi vînt, reuşind să asi­gure buna funcţionare a uni­tăţilor industriale de pe valea Trotuşului. Semitrenul din Piteşti 9 Trenul 1055, care circulă pe distanţa Curtea de Arge?—Piteşti (plecarea la ora 12:33) are, să vezi şi să nu crezi... numai două vagoane! ? Din această cauză este tot timpul tixit, oamenii stau ca sardelele. Şi — culmea ! — mai au şi două-trei compartimen­te „rezervate“ pentru regionala C.F.R. ! Situaţia pare fără ieşire. La drept vorbind n-are nici in­trare. Fiecare intră şi iese pe un­de poate. Tovarăşii de la C.F.R. nu le pun restricţii N­u ghidul e de vină Dacă vreţi să vă rătăciţi, fo­losiţi cu încredere ghidul Capi­talei. Căutaţi strada „Alunului“? Care din ele, că sunt cinci ! Poa­te vreţi să ajungeţi in strada „Cîmpului“ ? Se poate, dar în care din ele ? Sint nu mai puţin de şapte! Căprioarei, Cerbului, Zambilei, Viorelelor, Nucului, Urşilor, Livezilor, Mar­ginea, Bradului — şi n-am epui­zat denumirile — sint un număr nelimitat. Ghidul cu pricina (e­­diţie 1962) te îndrumă şi pe trei străzi cu numele lui Xenopol, pe şapte străzi „Unirii", cinci... Anton Pan şi aşa mai departe. In gazete s-a scris adeseori des­pre această „rătăcire“ a celor ce se ocupă cu nomenclatorul străzilor. Te pomeneşti că cei care au botezat străzile locuiesc­ pe bulevardul „Fanteziei“... ceea ce ar explica de ce n-au fante­zie şi la birou. Turismul de noapte Cabanele „Vîrful cu Dor“ şi „Cota 1 500“ aveau rolul cuiului din talpă. O.N.T.-ul era criticat pentru că le întreţinea şi le ex­ploata nerentabil. Ca să scape de „belea“ (a se citi critică) O.N.T.-ul a rugat întreprinderea Staţiunilor balneo-climatice din Sinaia (care a mai administrat cîndva cele 2 cabane) să şi le ia înapoi pentru a le face ac­cesibile turismului şi întreprin­derea din Sinaia s-a apucat de treabă. Amenajări, reparaţii, dotări în valoare de peste 260 000 lei. Acum cabanele sínt frumoase şi pot fi folosite. Dar... O.N.T.-ul s-a răzgîndit peste noapte. Vrea cabanele Înapoi. Le va folosi drept... dormitoare pentru cei ce lucrează la con­strucţia telefericului. De depo­zite n-aveţi nevoie ? Mai sínt cabane în Bucegi ! Drumeţii să umble de colo-colo, după un loc de dormit. In felul acesta O.N.T.-ul va dezvolta şi... tu­rismul de noapte. A­tenţie­­ la ciuperci! După ploile repetate din ulti­ma vreme, au apărut o puzderie de ciuperci. Oameni neiniţiaţi le culeg şi le duc in pieţele oraşe­lor. Rezultatul ? In ultima săptă­­mină, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti au ajuns 43 de persoa­ne intoxicate cu ciuperci. Multe cazuri asemănătoare se înregis­trează şi la Ploieşti. S-au semna­lat două decese. Ar fi cazul ca administraţia pieţelor să interzică vânzarea ciupercilor de către par­ticulari. De altfel aceasta este şi recomandarea expresă a organe­lor medicale. Reche­­maţi-o! La autobaza 2 Giuleşti (Muni­cipiul Bucureşti) cîţiva şoferi au fost amendaţi. Pe drept Nesoco­tiseră regulamentul circulaţiei pe drumurile publice. Aşa stînd lu­crurile, procesele verbale de con­travenţie au fost înaintate con­ducerii autobazei. Luînd apărarea salariaţilor In­corecţi aceasta răspunde cu adre­sa nr. 3/S60 : „Tovarăşii amendaţi nu mai sînt salariaţii noştri". Fiind vorba de bani, deci de contabi­litate, pe hîrtia cu pricina şi-a pus apostila contabilul şef. La o ve­rificare sumară s-a constatat Insă că e vorba de o (scuzaţi expre­sia !) minciună... cu număr şi ştampilă. Responsabilitatea i-a părăsit. Cine o întoarce la... auto­bază ? Rubrică redactata de s Ştefan ZIDARITA Gheorghe POPESCU cu sprijinul corespondenţilor „Scînteii" GRIJA FAŢA DE OM la loc de frunte în activitatea comitetului judeţean de partid In rîndurile celor mai largi cate­gorii de cetăţeni au stîrnit un, puter­nic ecou cuvintele rostite de tovară­şul Nicolae Ceauşescu la consfătuirea din 22 martie 1968, cu conducătorii organelor de partid şi ai consiliilor populare : „Trebuie înţeles o dată că nu cetăţenii sunt la dispoziţia apara­tului de stat şi de partid, a funcţio­narilor, ci invers — aparatul de partid, de stat, funcţionarii sunt la dispoziţia cetăţenilor, ei sunt puşi pentru a răspunde cerinţelor popu­laţiei". Aceste indicaţii, expresie a spiri­tului democratic caracteristic orîn­­duirii noastre socialiste, tind să de­vină în tot mai mare măsură pro­prii şi activităţii organelor de partid din Maramureş. Se ştie că în Mara­mureş există unul dintre cele mai mari şi mai vechi bazine miniere din ţară. Unităţile Combinatului mi­nier din Baia Mare au fost dotate în anii din urmă cu tehnică moder­nă, de mare randament, care uşu­rează considerabil efortul în galerii. In prima jumătate a anului, produc­tivitatea muncii a înregistrat o creş­tere sensibilă faţă de aceeaşi pe­rioadă a anului precedent, gama sor­timentelor realizate s-a lărgit consi­derabil. Preţuirea pe care statul nos­tru o arată muncii harnice, însufle­ţite de înaltă con­ştiinţă socialistă a minerilor ma­ramureşeni şi-a găsit, între altele, reflectare în in­vestiţiile de sute de milioane lei acordate pentru îmbunătăţirea con­tinuă a condiţiilor lor de trai. Dar, oare, pe plan local, se manifestă pre­tutindeni grija necesară pentru aces­te condiţii ? Iată o problemă asupra căreia biroul comitetului judeţean de partid a insistat, în ultimul timp, stăruitor. ...Ne aflăm la mina Şuior, o ex­ploatare nouă, abia din anul 1962. Spre seară, la căminele şi cabanele unde locuiesc minerii, a sosit primul­­secretar al Comitetului judeţean de partid Maramureş. In jurul oaspete­lui s-a format repede un grup nu­meros. Şi, fără introduceri şi ordine de zi, a început chiar acolo, pe loc, un dialog viu. Primul secretar al co­mitetului judeţean dorea să cunoască cît mai amănunţit părerile şi gîndu­­rile minerilor despre activitatea lor In producţie, condiţiile de trai şi alte lucruri care-i frămîntă. — E foarte bine, tovarăşe prim, a intrat în vorbă un bărbat mai în vârstă, că tovarăşii din conducerea exploatării noastre se interesează zil­nic de mersul planului, dar, din pă­cate, unii dintre ei nu arată un in­teres asemănător şi pentru condiţiile de trai, de cazare ale celor care rea­lizăm planul. Şi, astfel, au fost înfăţişate o sea­mă de neajunsuri, care dăinuie da­torită neglijenţei unor cadre admi­nistrative. Despre ce au relatat mi­nerii ? — Nu avem cantină, trebuie să mîncăm numai conserve, hrană rece şi ce ne mai putem face singuri. Aveam nişte reşouri electrice, cum­părate de noi. La ieşirea din sat mai găteam una, alta, cît se pricepe un bărbat. Dar, într-o zi, din ordinul cui nu ştim, cineva ne-a scos toate prizele. Apoi ni s-au confiscat re­­sourile. Parcă noi voiam să con­sumăm curentul minei de pomană ? Am cerut doar să se stabilească o taxă lunară pentru acest consum su­plimentar de electricitate. Aşa cum am auzit că se face şi în alte părţi... — La magazinele specializate lip­­sesc zarzavaturile. Pîinea care se aduce este tare, veche. — Despre activităţi cultural-artis­­tice nici vorbă, s-a şi uitat de ele. — Comitetul sindicatului din în­treprindere nu prea îşi pune la ini­mă condiţiile noastre de trai. Şi doar noi l-am ales... Au trecut cîteva zile. Oamenii de la Şuior erau încredinţaţi că vorbele lor nu vor rămîne fără ecou. Şi, într-adevăr, din indicaţia biroului comitetului judeţean, iată că au apă­rut la Şuior tovarăşii din conducerea combinatului minier. Dar, in loc să ia măsuri spre a înlătura neajunsu­rile semnalate, s-au limitat să mai constate o dată ceea ce era constatat aşa ca să nu se spună că n-au venit la faţa locului. După ple­carea lor lucrurile au rămas ne­schimbate, îşi închipuiau, pe semne, că vor raporta că au fost pe teren... au constatat... se va studia... şi lu­crurile vor fi uitate. Iată însă că s-a petrecut un lucru neaşteptat pen­tru ei: peste cîteva zile, primul-se­­cretar al comitetului judeţean s-a intors la Şuior să vadă ce s-a între­prins efectiv pentru înlăturarea de­ficienţelor. Constatările făcute au determinat convocarea neîntîrziată la faţa locului a conducerii combi­natului şi a organizaţiei locale a sindicatelor. Şi, astfel, în prezenţa primului secretar al comitetului ju­deţean, Gh Blaj, a secretarului cu probleme organizatorice. Vasile Dan­­coş, a preşedintelui Consiliului judeţean al U.G.S.R., Petre Sighear­­tău, a direcţiei generale a combina­tului, minerii şi-au spus necazul. Fi­reşte, critica aspră, ascuţită, nu le-a făcut plăcere unor tovarăşi care nu se aşteptau ca „subalternii“ să-i tragă la răspundere pentru că nu-şi fac da­toria. Totuşi ea le-a prins bine, atit lor cît şi, mai ales, minerilor. Pe baza discuţiilor purtate, condu­cerea combinatului, comitetul de partid şi sindicatul au întocmit un plan de măsuri pentru înlăturarea deficientelor, iar aplicarea lui a în­ceput fără întîrziere. Minerii s-au mutat la Baia Sprie In cămine nou construite, cu bucătărie si baie. S-a pus ordine în transportul minerilor la lucru. Masa de prinz li se serveşte la căminele unde locuiesc. Unele pro­grese s-au realizat şi în organizarea timpului liber al minerilor, activişti de partid, lectori, oameni de cultură şi artă, brigăzi ştiinţifice prezintă expuneri, informări, ajută la Întoc­mirea de programe culturale. In in­cinta căminelor se va amenaja un stand de cărţi şi ziare. Merită relevate, de asemenea, ac­ţiunile întreprinse pentru îmbunătă­ţirea condiţiilor de muncă la mina Şuior; s-a asigurat aprovizionarea la timp a locurilor de muncă cu materiale şi scule ; au fost distribui­te echipamente de protecţia muncii. Cu aceeaşi perseverenţă s-a îngrijit comitetul judeţean de partid de în­lăturarea unor deficienţe sanitare la exploatările miniere de la Jiba şi Băiuţ. Datorită neglijenţei şi nepă­sării birocratice a unor cadre admi­nistrative ale combinatului, la Băiuţ jumătate din saltelele şi albiturile pe care le foloseau minerii la cămin erau putrede ; la căminul „Văratic“ nu erau nici mese sau scaune, oa­menii mîncau pe unde apucau ; ni­meni nu le aduci un ziar, o carte; staţia de amplificare era „mută“ de luni de zile. La sectorul minier „Vă­ratic“, unde lucrează 300 mineri, nu trecuse din aprilie un medic. Dato­rită măsurilor luate situaţia s-a îmbunătăţit sub­stanţial. Intenţia Comi­tetului judeţean de partid Mara­mureş de a între­prinde, pe baza u­­nor largi consul­tări de masă, acţiuni similare privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai ale salariaţilor din alte unităţi economice se cuvine subliniată ca o reflectare a spiritului de răspundere cu care îşi îndeplineşte îndatoririle decurgînd din însuşi ţelul fundamen­tal al partidului. Stîrneşte insă­ ne­dumerire mentalitatea deformată a unor cadre de conducere ale combi­natului minier băimărean, ca şi a consiliului judeţean al sindicatelor, care privesc grija faţă de condiţiile de muncă şi de trai ale minerilor drept o „preocupare facultativă“, consideră drept o „ştirbire a presti­giului“ observaţiile critice îndreptă­ţite ale oamenilor muncii, uitînd că neîndeplinirea îndatoririlor ce le re­vin în acest domeniu constituie o în­călcare flagrantă a înseşi obligaţiilor lor profesionale. Grija pentru înde­plinirea sarcinilor de producţie nu poate veni în contradicţie cu grija faţă de condiţiile de trai ale salaria­ţilor , îmbinarea lor judicioasă con­stituie o expresie a maturităţii poli­tice, a spiritului partinic al tuturor cadrelor cu munci de răspundere. ladislau LENDIEL Sever UTAN viaţa de partid De curînd au apărut în presă unele păreri în legătură cu siste­mul de retribuţie a medicilor. Prin rîndurile de faţă, nu voi face alt­ceva decît să bat cu sfială la por­ţile acestei discuţii, care nu s-au închis încă. După părerea mea, e­­vocarea criteriului cantităţii şi ca­lităţii muncii medicului, ca măsuri de bază ale retribuţiei lui mate­riale, trebuie făcută cu foarte mult discernămînt şi cu un acut simţ de răspundere. Comparaţiile între spe­cialităţi, în raport de retribuţie, pot fi riscante deoarece, dacă ne refe­rim la unicul scop al medicinii , prevenirea bolilor şi vindecarea lor — nu putem demarca diferenţierea între un act chirurgical, la care par­ticipă 2—3 persoane, şi o consulta­ţie care, punînd în evidenţă o ma­ladie digestivă ori renală, dictează un tratament medicamentos, soldat cu vindecarea. Mi-aş îngădui să reproduc vorbele unui mare medic, care afirma că „dacă in specialită­ţile — să le spunem — operative, se consumă mai multă energie fi­zică decît In specialităţile interne, în acestea avem poate un plus de consum intelectual, folosit în scopul precizării diagnosticului şi urmări­rii ştiinţifice a bolnavului“. Nu spe­cialitatea şi nici faptul că un me­dic lucrează într-un serviciu foarte bine dotat ori mai puţin dotat sunt definitorii pentru aprecierea mun­cii medicului. Există mulţi, foarte mulţi medici care, lucrînd la Fun­­deni, de pildă, nu-i întrec în vir­tuozitate diagnostică şi operativă pe colegii lor din Turnu Măgurele, Ga­laţi sau Bistriţa. Ba, aceştia din urmă pot manifesta un plus de pricepere faţă de primii, datorită faptului că nu beneficiază de a­­vantajul unor mari laboratorii ca în centrele universitare şi sunt o­­bligaţi să-şi ascută, prin instruire permanentă, simţul clinic, pentru a face faţă variatelor situaţii. Cîţi medici de circumscripţie rurală nu sunt obligaţi să intervină în unele cazuri de naştere fortuită sau să facă cu mijloace rudimentare reani­mări, ba chiar să intervină în u­­nele afecţiuni chirurgicale ! Şi cîţi dintre aceşti medici nu fac muncă de veritabili epidemiologi, deşi nu sunt încadraţi în I.S.S. şi au sala­rii mai mici decît aceştia ? Intr-o clinică ori într-un serviciu medico­­chirurgical din oraşele mai mari, numărul cadrelor medicale superi­oare este mare, revenind câte 10—12 bolnavi unui medic (şi dacă adău­găm şi studenţii, internii, stagiarii, secundarii, medicii veniţi la specia­lizare ori perfecţionare, revin şi mai puţini). Dar într-un spital mai izolat — cum ar fi de pildă sana­toriul de t.b.c. osteoarticular Vidra, Judeţul Focşani — lucrează un sin­gur medic la 100 paturi — sau, în aceeaşi specialitate, la sanatoriul E­­forie Sud, densitatea bolnavilor pe fiecare medic este de 2—3 ori mai mare decît în Bucureşti. Dacă am adopta criteriul numărului consul­taţiilor şi intervenţiilor, medicul de la Vidra va fi mai bine retribuit. Şi poate nu ar fi rizibilă măsura, dacă şi rezultatele activităţii sale sunt bune. De altfel, cred că un medic epidemiolog din judeţul Neamţ, care trebuie să bată zilnic zeci de kilometri şi obţine rezul­tate foarte bune, trebuie mai bine retribuit decît un epidemiolog mu­nicipal, chiar dacă este din Bucu­reşti. Dar să mergem cu analiza mai departe. Avem doi medici pediatri — unul in Bucureşti, lucrînd în cli­nică sub mîna unui maestru, altul în comuna X şi care, trebuind să facă faţă unor situaţii dificile, se instruieşte în permanenţă, obţinînd rezultate foarte bune pe care, spre deosebire de primul, le transformă în lucrări ştiinţifice (pe care, din cauza spaţiului restrîns al revistei de specialitate nu le poate publica, dar le comunică in cadrul secţiei Societăţii de ştiinţe medicale cea mai apropiată). In această situaţie, ce criteriu adoptăm pentru a sta­bili o retribuţie echitabilă . Sînt medici tineri care au învă­ţat carte multă şi sînt poate mai activi şi mai eficienţi decît alţii, mai în vîrstă, dar a căror salari­zare este mai mare. Singurul cri­teriu, capabil să stabilească valoa­rea unui medic, este activitatea lui ştiinţifică. Un medic care scormo­neşte cu mintea mereu după nou, care se instruieşte în permanenţă, găsind în orice fenomen un obiect de studiu, al cărui rod să-l adauge la patrimoniul ştiinţei, acel medic acordă şi asistentă medicală de bună calitate, îşi iubeşte bolnavii, este solicitat, apreciat şi iubit de către aceştia. Discuţii medicale Nu putem exclude din discuţie ierarhizarea pe bază de concursuri a medicilor, aşa cum este ea în prezent. Această ierarhie trebuie să existe, fiind unul dintre criteriile majore de diferenţiere a medicilor de acelaşi profil. Aş propune însă ca aceste concursuri să nu fie con­diţionate de o anumită durată de stagiu în specialitatea respectivă. A­­dică, un medic secundar, care do­vedeşte certe aptitudini şi cunoş­tinţe temeinice în specialitatea pen­tru care a optat, să aibă dreptul să abordeze treapta imediat superi­oară după unul­ doi ani, chiar dacă nu există post de medic specialist (care se poate obţine prin transfor­mare automată). Trebuie să existe nişte trepte, în cadrul aceluiaşi grup de titlu, separate printr-o salariza­re diferenţiată, care să aibă puterea de a-l face pe medic să dorească mereu a urca cît mai sus în ie­rarhia profesională. Trebuie „să dăm cuvîntul“ tinerilor medici mai mult decît pînă acum şi, printr-un triaj obiectiv, cinstit, să le creăm con­diţiile unei emulaţii constructive. Este necesar ca posturile libere să fie scoase la concurs în mod pu­blic, larg, pentru ca orice medic, din orice colţ al ţării, să aibă pri­lejul să se alinieze la start. Numai aşa vom fi în măsură şi în situa­ţia de a face o selecţie a adevă­ratelor valori. Lupta pentru titlu ar deveni astfel o luptă de onoare, care ar scoate din inerţie multe potenţe. In această ordine de idei, îmi în­gădui să sugerez Ministerului Să­nătăţii şi Ministerului Invăţămîn­­tului ideea de a se permite ori­cărui medic, de ori­unde ar fi el, să se prezinte la concursu­rile pentru ocuparea posturilor di­dactice sau din instituţiile de în­­văţămînt superior. Tendinţa de a închide porţile centrelor universita­re pentru cadrele medicale din pro­vincie este nocivă şi roadele ei ne­faste sunt exprimate în pregătirea mediocră a multor cadre didactice, de care sunt nemulţumiţi numeroşi şefi de catedră. Pentru că oricît ar fi de bună pepiniera de cadre a centrelor universitare ori a oraşe­lor mari, ea are nevoie de o perma­nentă transfuzie cu valori noi, pline de entuziasm, bine pregătite. In provincie există şi medici care, in condiţii destul de grele, au a­­bordat doctoratul în ştiinţe. Cite a­­semenea cadre fac parte din con­siliile ştiinţifice ale institutelor de profil ? Degetele unei mîini priso­sesc dacă facem o numărătoare ! De­­ce aceste valori nu sunt incluse în planul tematic de cercetare al in­stitutelor ? Există vreo raţiune deo­sebită pentru a-i ignora ? Nu ! A­­tunci pentru ce Ministerul Sănătă­ţii, prin institutele sale, nu-i ono­rează cu atenţia cuvenită ? Pe alt plan, nu pot să trec sub tăcere faptul că unele categorii de medici sunt nedreptăţite. Un ftizio­­log, care lucrează în mediu nociv (raze X) zilnic (şi ce multe radiosco­­pii fac aceşti ftiziologi în localită­ţile unde nu există radiologi şi nici posibilităţi să se efectueze radiogra­fii) nu beneficiază de avantajele me­dicului radiolog (care, în majorita­tea serviciilor de radiologie, dă in­dicaţii de la distanţă asistentei sau sorei, folosindu-şi o bună parte din timpul de lucru pentru lectura fil­melor). Retribuţia medicilor este mie­zul unei probleme dificile, care me­rită o privire multilaterală şi pro­fundă a unui cît mai mare număr de cugete, vizîndu-se nu interesele particulare, ci cele generale. Cred că cele trei criterii — buna pregătire (exprimată în rezultatele pozitive ale muncii), concursurile şi activitatea ştiinţifică — sînt jaloane cardinale ale acestei retribuţii. A­­plicînd aceste principii, un medic pediatru de circumscripţie rurală, în care mortalitatea infantilă se men­ţine la zero de ani de zile şi care-şi transpune in lucrări (chiar nepu­blicate) experienţa, face mai mult decît un medic, tot pediatru, din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, care, în­deplinind cine ştie ce funcţii in­tr-un institut, nu este interesat de­cît de un aspect limitat al foarte limitatei sale arii de lucru. Este bine să vedem lucrurile larg, obiectiv şi, mai ales, corect in a­­ceastă chestiune, a cărei rezolvare justă este de natură să producă un reviriment in multe compartimente ale muncii sanitare, în ridicarea me­dicinii româneşti pe trepte superi­oare. Radu CONSTANTIN medic-Braila Criterii pentru o retribuţie judicioasă şi emulativa în sistemul sanitar Specialiştii români, ca şi colegii lor din diferite ţări cu tradiţie în fabricarea mobilei, sunt preocupaţi, la ora actuală, de găsirea u­­nor tipuri de garnituri care să ofere, deopotrivă, con­diţii tot mai confortabile atît pentru odihna fizică, cît şi pentru cea psihică. Cu alte cuvinte, însuşirile funcţionale pe care trebuie să le aibă mobilierul mo­dern se cer completate şi îmbinate judicios cu cele estetice. Proiectanţii şi pro­ducătorii de mobilier din ţara noastră, sensibili la tendinţele înregistrate pe piaţa internă, ca şi pe cea mondială, se străduiesc să creeze şi să producă mobi­lă corespunzătoare exigen­ţelor şi preferinţelor omu­lui contemporan. O apre­ciere a strădaniei lor se concretizează în creşterea peste prevederi a volumu­lui vînzărilor la mobilă. După cum ne informa to­varăşul Constantin Păiş, director general adjunct în Ministerul Comerţului In­terior, s-au înregistrat creş­teri remarcabile, mai ales în Capitală. Interesantă este şi ob­servaţia făcută de lucrăto­rii din magazine cu privire la evoluţia gustului cum­părătorilor . „ Magazinele de prezen­tare, expoziţiile, precum şi alte forme de educare a gustului public, ne spunea responsabilul magazinului „Apartamentul", Anton Va­nea, au dat rezultate : cum­părătorul se orientează fără greş spre garniturile cu o linie modernă, practice, es­tetice. Sunt cerute, de ase­menea, piesele multifunc­ţionale, acestora putînd să li se dea diferite întrebuin­ţări In raport cu necesită­ţile noi ce apar în locuinţă Intr-un moment sau altul. — Ministerul Economiei Forestiere, fabricile sale — ne-a dat asigurări tovară­şul ing. Cornel Bălăceanu, şeful serviciului producţiei de mobilă din M.E.F. — îşi vor mări efortul pentru ca în anul ce vine gama de sortimente oferite popu­laţiei să fie cît mai largă. Aceasta se va îmbogăţi cu anumite garnituri pe care le producem şi pentru ex­port Este vorba, îndeosebi, de piese multifuncţionale, cu o linie modernă, care, credem, se vor bucura de aprecierea publicului. In prezent, pe lîngă te­mele obişnuite de lucru ale proiectanţilor de mobilă s-au adăugat altele noi. A­­pariţia unei diversităţi de tipuri de locuinţe, cu felu­rite dimensiuni, va pune, fără îndoială, şi probleme specifice In ce priveşte mo­bilarea lor. După cum ne informează tovarăşul C. Nedelcu, şeful serviciului de specialitate din M.C.I., s-a stabilit, de comun a­­cord cu M.E.F. şi cu in­dustria locală, ca 20 la sută din totalul producţiei de mobilă ce urmează să fie livrată comerţului anul viitor să fie proiectată po­trivit cerinţelor acestei ca­tegorii de locuinţe. In pri­măvara anului 1969 urmea­ză ca M.E.F. să prezinte noile tipuri de mobilă în cadrul unei expoziţii. în­treprinderile industriei lo­cale se consultă, în acelaşi scop, cu C.S.A.P.C.-urile, astfel ca piesele de mobi­lier ce vor fi puse la dis­poziţia cumpărătorilor să dea posibilitatea economi­sirii la maximum a spa­ţiului, fără ca aceasta să scadă din funcţionalitatea şi din calităţile lor estetice. După cum se vede, sunt foarte şanse ca, anul viitor, decorul magazinelor de mo­bilă şi, fireşte, al locuinţe­lor, să fie simţitor îmbo­găţit cu piese absolut noi. Din discuţiile pe care le-am avut cu specialiştii din domeniul proiectării şi producţiei, cît şi cu lucră­tori din comerţul cu mobi­lă, rezultă că nu există to­tuşi o preocupare constan­tă pentru înnoirea în­tr-o proporţie mai mare a sortimentului. Magazine­le mai oferă încă o serie de garnituri — de pildă „Mu­gur 3“, „Ilva“, M-65, „Vic­toria" — care au o vîrstă medie de 10 ani. Sunt, în general, piese bine lucrate, ceea ce determină ca ele să fie cumpărate. Totuşi, ce prelungeşte existenţa aces­tor piese ? — „Cererea in­sistentă a comerţului“ — ne răspunde tovarăşul Cor­nel Bălăceanu. Ministerul nostru a propus, în mai multe rînduri, ca unele sortimente, după părerea noastră depăşite, să fie scoase din producţie. Sunt însă anumite organizaţii comerciale din ţară, care ţin morţiş la ele. De exem­plu, canapeaua „Carpaţi“ este solicitată în continua­re, cu toate că noi oferim circa 10 alte tipuri. O altă garnitură, camera „Bucu­­reşti-59“, creată în 1957, a fost scoasă din fabricaţie cu 2—3 ani în urmă. Dar iată că reapare în nomenclato­rul comerţului pentru... 1969 ! Considerăm, de ase­menea, că anumite tipuri de mobilier mai voluminos, mai masiv, preferate în u­­nele zone ale ţării, ar tre­bui să fie realizate de in­dustria locală, care dispune de mijloacele necesare“. Fără a contesta exactita­tea acestor afirmaţii, nu se poate trece peste faptul că nici industria nu a făcut eforturi suficiente pentru spargerea şablonului, mai ales în ce priveşte compo­nenţa garniturilor, care este, aproape invariabil, a­­ceeaşi. De ce să nu se pre­zinte mai multe variante ? „Noi nu-l obligăm pe cum­părător să ia toată garni­tura“ — explică producă­torii. E adevărat, piesele de mobilier pot fi procurate treptat, în funcţie de nevoi şi posibilităţi. Dar dacă vrei să completezi, să zi­cem, o cameră de dormit cu o măsuţă şi o bibliotecă, şansele de a le putea asor­ta — ca linie şi culoare a lemnului — sunt încă re­duse. Industria ne asigură că o asemenea orientare este foarte lesnicioasă. Așa­dar, creatorii au cuvîntul... După cum și din partea creatorilor industriei locale — mare producătoare de mobilier la ora actuală — se cere mai multă fantezie, mai mult curaj in realiza­rea unor garnituri moder­ne, ei trebuind să se bucure în această direcţie de un sprijin mai substanţial din partea Ministerului Econo­miei Forestiere. In aprecierea calităţilor mobilei un rol important îl au stofele. La acest ca­pitol, atît comerţul, cît şi Mobilierul şi termtitel actuale ale cum­părătorilor fabricile de mobilă sunt u­­nanimi in a consemna un progres în ce priveşte îm­prospătarea gamei de cu­lori şi materiale. Totuşi, potrivit opiniei specialişti­lor din industria de mobilă, creaţia în domeniul acestor stofe nu este la nivelul ce­rinţelor şi, mai ales, al po­sibilităţilor. Firele sinteti­ce, care prind culori atît de frumoase, nu au fost încă introduse în fabricarea acestor stofe. Inlăturîn­­du-se acest neajuns, ar putea fi înviorată paleta coloristică, iar fabricile de mobilă ar avea posibilitatea să realizeze noi şi intere-­­ sante alăturări de culori d­intre lemn şi tapiserie. In legătură cu comerţul cu mobilă, se poate spune că s-au făcut paşi însem­naţi pe linia îmbunătăţirii deservirii cumpărătorilor, în multe centre din ţară au fost amenajate magazi­ne de prezentare bine a­­provizionate, care asigură şi transportul mărfii la do­miciliu. Totuşi, în unele ca­zuri, procurarea şi trans­portul mobilei sunt ane­voioase, deoarece organiza­ţiile comerciale nu dispun nici de suficient spaţiu de expunere şi nici nu mani­festă interesul cuvenit pen­tru organizarea mai mo­dernă a desfacerii. Pentru îndreptarea lucrurilor, mai mulţi interlocutori — lucră­tori din comerţ şi cetăţeni — au formulat unele suges­tii care, părîndu-ni-se inte­resante, le transcriem în­­ rîndurile ce urmează . In Capitală să se organizeze un fel de dispecerat, care să dispună de machetele tuturor garniturilor aflate în producţia curentă, ca şi de cataloage de stofe ; dis­peceratul să fie informat la zi asupra situaţiei fondului de marfă. Concomitent, să se înfiinţeze un atelier de montaj al mobilei produse în alte localităţi, spre a se evita deteriorarea în timpul manipulării şi transportu­lui. Să se reia practica or­ganizării expoziţiilor de prezentare şi sondare a gustului consumatorilor, u­­nele permanentizîndu-se. După cum se vede, atît reprezentanţii industriei, cît şi ai comerţului sunt preocupaţi de îmbunătăţi­rea deservirii populaţiei cu această categorie de măr­furi. Poate că este totuşi nevoie de un impuls din partea unor foruri centrale pentru transformarea mai rapidă a intenţiilor în fapte concrete. Rodica ŞERBAN In excursie la Cheile Bicazului (Foto : Gh. Vinţilă) SANTEIA — miercuri 11 septembrie 1968 Grafice mutate foileton de Nicuţă TĂNASE Vineri, 6 septembrie, autocamionul nr. 21.OT.S14, încărcat cu ardei gras, gogoşari şi varză roşie, venea de la Corabia spre Bucureşti. Tot vineri, dar ce e drept mai spre seară, a­­celaşi autocamion pleca din Bucu­reşti spre Corabia încărcat cu... Cu ce credeţi ? N-o să ghiciţi. Mergea spre Corabia încărcat cu ardei gras, gogoşari şi varză roşie. Sîmbătă, 7 septembrie, dis-de-dimi­­neaţă, autocamionul cu nr. de mai sus, alerga iar dinspre Corabia spre Bucureşti şi... Şi era încărcat tot cu ardei gras, gogoşari şi varză ro­şie. N-am mai avut răbdare să aştept pini după-amiază, cin­d, mă gîndeam eu, va trece spre Corabia încărcat cu aceleaşi ,sortimente“ şi l-am ru­gat pe şofer să-mi dea unele expli­caţii. Situaţia constatată avea ne­voie de unele explicaţii, nu ? — Dumneata eşti plătit să aduci legume in București și pe urmă îna­poi 7 — Nu, tu am sarcina numai sa aduc legume aici, la București. Îna­poi de ce să le mai duc ? — Dar ieri... Ieri cînd mergeai spre Corabia aveai camionul încăr­cat cu... Ai uitat să le descarci 7 — N-am putut să le descarc. — Și te-ai întors cu marfa la Co­rabia si iei pe cineva ca să te a­­jute . — Nu te-am descărcat pentru că nu m­-a lăsat l.L.F.-ul Ilfov, mai e­­xact oficiul 4 Militari, unde te-am prezentat cu marfa. Mi-a spus să mă întorc înapoi că n-are contract cu Corabia. M-am dus la Corabia și... ei m-au luat la goană. „Du-te, mi-au spus ei, spune-le că avem contract“. Mi-au dat copia contractului nr. 29 semnat şi de directorul I.L.F.-ului Ilfov. , — Foarte bine. Şi acum te duci să te descarci, nu . — Da. Autocamionul cu pricina n-a tre­cut descărcat spre Corabia nici sîm­bătă seara, nici duminică, nici luni dimineaţa. Ce s-a mai întîmplat ? Luni spre prinz am depistat auto­camionul pe cheiul Dîmboviţei. Şo­ferul stătea rezemat de autocamion şi-şi privea deznădăjduit marfa care începea si se degradeze, să se veş­tejească. — Ce-ai maî păţit ? •— Nu vor s-o ia. Spun că avem contract, dar nu sîntem în grafic. Şi dinsul este in aceeaşi situaţie ca şi mine. Îmi face semn spre şofe­rul altui camion încărcat tot cu vii­toare alte murături. — Şi ce-aveţi de gînd să faceţi ? — Aşteptăm să vină un delegat de la Corabia, să facă proces de consta­tare, de degradare... Şoferii pot aştepta, pentru că au leafă. Au şi diurnă. Autocamioane­le, la fel. Sunt închiriate. Dar ce facem cu gogoşarii ? M-am dus la tovarăşul director Staicu. I-am povestit cele petrecute şi dumnealui a scos dintr-un biblio­raft nişte hîrtii, printre care şi o telegramă care a fost telefonată la Corabia şi în care se cerea să nu le mai trimită gogoşari şi altele. — Avem, tovarăşe, avem la gogo­şari... Şi mi-a arătat alte grafice în­cărcate cu gogoşari. De ce ne-au mai trimis ? Nu-i mai primim. Am mai returnat camioane şi de la Iaşi şi de la... Cine o fi vinovat de harababura asta nu pot să-mi dau seama. Cei care trimit au acoperire cu contrac­tul semnat şi de unii şi de alţii, cei care nu primesc au acoperire cu graficul şi cu telegramele tele­fonate. Cert este că se fac transpor­turi inutile, se strică marfă... După ce am ieşit de la tovarăşul director, am întrebat lai cîteva u­­nități Aprozar dacă au gogoșari. — N-avem, tovarășe. Dacă s-ar pune și unele grafice la murat...

Next