Scînteia, decembrie 1968 (Anul 37, nr. 7903-7933)

1968-12-03 / nr. 7905

PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. MNÎți-VĂ! ORGAN AL COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN Anul XXXVIII Nr. 7905 Marți 3 decembrie 1968 6 PAGINI - 30 BANI ZOOTEHNIA în planul cooperativei ■ ■ agricole Planificarea judicioasă a produc­ţiei constituie o verigă esenţială în şirul măsurilor menite să asigure dezvoltarea continuă a cooperative­lor agricole. A planifica înseamnă a gîndi în perspectivă, acţionînd cu anticipaţie toate pîrghiile de care depinde progresul economic. Pro­porţiile şi ritmul de creştere a producţiei în diferite ramuri şi sec­toare agricole, concordanţa indici­lor prevăzuţi cu nevoile şi posibi­lităţile reale existente, îmbinarea armonioasă a intereselor coopera­tivelor agricole şi ale membrilor cooperatori cu interesele statului sunt numai o parte dintre multi­plele criterii de care trebuie să se ţină seama. Un echilibru armonios al planu­lui de producţie presupune, între altele, asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea zootehniei, corelarea prevederilor referitoare la creşte­rea efectivelor şi a producţiei de carne, lapte, lînă, ouă, cu baza fu­rajeră, adăposturile etc. Ignorarea acestor cerinţe frînează ritmul de dezvoltare a zootehniei. Există, de­sigur, multe cooperative agricole care au reuşit ca, paralel cu mă­rirea efectivelor de animale, să crească corespunzător producţia a­­cestora. Cooperativa agricolă din Movileni, judeţul Iaşi, a mărit, an de an, numărul de animale. La a­­ceastă unitate întocmirea planului de producţie începe, de fapt, cu dezbaterile privind dezvoltarea zoo­tehniei şi, ca parte inseparabilă, a­­sigurarea bazei furajere. „Avem deja o matcă bună de vaci — ne spunea ing. Adrian Io­nel, preşedintele cooperativei — de la care obţinem, în medie peste 3 090 litri de lapte. Mai mulţi ani la rînd am obţinut, la suta de vaci, pînă la 110 viţei, deoarece unele au fătat atît la începutul, cît şi la sfîrşitul anului. Am reuşit astfel să ridicăm potenţialul economic al sectorului zootehnic. De pe acum am îndeplinit planul anual de ve­nituri din zootehnie, care se ridică la 2 500 000 de lei. Această sumă reprezintă aproape 50 la sută din veniturile totale ale unităţii noas­tre. Grija pentru planificarea judi­cioasă a producţiei este urmată de aplicarea întocmai a măsurilor pre­văzute, îndeosebi pentru mărirea producţiei de furaje. Pe această bază reuşim să administrăm în hrana animalelor furaje în cantităţi su­ficiente şi de bună calitate“. Locul zootehniei este bine defi­nit şi în planurile de producţie ale cooperativelor agricole Forăşti, Bul­­buceni, Podul Iloaiei şi în alte u­­nităţi ale judeţului Iaşi. Consiliile de conducere, inginerii agronomi, zootehniştii, medicii veterinari­­ ac­ţionează prin sistemul de planifi­care pentru creşterea ponderii zoo­tehniei în totalul producţiei şi ve­niturilor acestor cooperative. Din păcate, sunt puţine exemple de a­­cest fel. Pe ansamblul judeţului, în cooperativele agricole de producţie ponderea veniturilor obţinute din zootehnie abia ajunge la 28,4 la sută. Care sunt cauzele care au de­terminat această situaţie ? Organele agricole au cerut cooperativelor a­­gricole să prevadă în planurile de producţie cifre nefundamentate, fără să ţină seama de condiţiile reale. Planificîndu-se creşterea, fără dis­­cernămînt, a tuturor Speciilor de animale. în multe cooperative chel­tuielile de furajare şi întreţnere întrec cu mult veniturile realizate. De asemenea, este ignorat faptul că există un număr însemnat de animale tarate care dau producţii scăzute, sau deloc, care consumă din hrana celor cu potenţial productiv ridicat. O situaţie critică există şi în legătură cu adăpostirea anima­lelor, deoarece sporirea lor nume­rică nu este însoţită de investiţii pentru noi construcţii. Una dintre cele mai mari carenţe ale planurilor de producţie, care frînează dezvoltarea creşterii ani­malelor şi realizarea unor produc­ţii sporite, este că nu prevăd asi­gurarea corespunzătoare a bazei fu­rajere. Din această cauză, planul la lapte nu se realizează în acest an cu circa 250 litri pe vacă fu­rajată. Direcţia agricolă, împreună cu Uniunea judeţeană a cooperati­velor agricole de producţie cunosc aceste deficienţe, dar măsurile ră­­mîn mereu în faza de început. S-a preconizat mărirea numărului de taurine în cooperativele agricole si­tuate în zonele cu posibilităţi de irigare a plantelor furajere. In coo­perativele­­unde cultura cerealelor are o pondere însemnată se vor creşte cu prioritate porci şi pă­sări. Acolo unde sunt suprafeţe mari de pajişti, aşa cum este cazul la Mădîrzac, Sineşti, Ciorteşti etc., se vor creşte mai multe oi. La coo­perativa agricolă din Sineşti s-a propus ca, anul viitor, numărul de oi să ajungă la 5 000. Din păcate, multe asemenea propuneri au ră­mas pe hîrtie de la un an la al­tul. Locul de cenuşăreasă al zooteh­niei în planurile de producţie este, în mare măsură, determinat de for­malismul de care dau dovadă unele organe agricole, aşa cum este ca­zul în judeţul Timiş. După cum ne-a relatat tovarăşul ing. Trandafir Co­­cîrla, secretar al Comitetului jude­ţean de partid Timiş, de curînd s-a încheiat balanţa furajelor fără să se cunoască efectivele de ani­male din anul viitor, în perioada cînd se întocmeşte balanţa porum­bului nu se cunosc efectivele pla­nificate de porci. Consiliul Superior al Agriculturii stabileşte ce şi cît trebuie făcut, dar nu planifică şi mijloacele de realizare a unor sar­cini majorate. In cursul anului, apar frecvente schimbări de plan care înghit, în mod inutil, timpul spe-'' cialiştilor. Despre „metodologia" de planifi­care a producţiei în cooperativele agricole ne-a vorbit şi ing. zooteh­nist Iulius Ilea, director adjunct al Direcţiei agricole Timiş. „Care este răul ? Primim o se­rie de indicatori de plan care nu sunt însă corelaţi Balanţa de la­ Gh. RADEL M. CORCACI corespondenții „Scînteii* (Continuare în pag. a IlI-a) Plecarea delegaţiei Partidului Comunist Mexican Luni dimineaţa a părăsit Capitala delegaţia Partidului Comunist Me­xican formată din tovarăşii Marta Borquez, membru al Prezidiului Comitetului Central al P.C. Mexi­can, şi Enrique Semo, membru al C.C. al P.C. Mexican, care, la in­vitaţia C.C. al P.C.R., a făcut o vizită în ţara noastră. La plecare, pe aeroportul Bănea­­sa, delegaţia a fost salutată de tovarăşii Paul Niculescu-Mizil, membru al Comitetului Executiv, al Prezidiului Permanent, secretar al C.C. al P.C.R., Ghizela Vass, membru al C.C. al P.C.R., de acti­vişti de partid. (Agerpres) Uzina de sîrmă şi produse din sîrmă din Buzău: Vedere exterioară a secţiei electrozi, intrată parţial în producţie anul acesta (Foto : Gh. Vintilă) IN ZIARUL DE AZI: • Proiectul legii de organizare şi funcţionare a consiliilor populare în dezbatere publică — Delimitarea competenţelor • Faptul di­vers­ă O persistentă penurie de noutăţi • Unilate­ralitatea în critica literară • Sugestii de perfecţio­nare a examenelor pentru gradele didactice • Sport Telegramă Excelenţei sale Domnului NICOLAE CEAUŞESCU Preşedintele Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste al Republicii Socialiste România BUCUREŞTI Cu ocazia creării Frontului Unităţii Socialiste din România şi ale­gerii Dumneavoastră ca preşedinte al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste din România, in numele poporului din Vietnamul de sud, Comitetului Central al Frontului Naţional de Eliberare din Vietna­mul de sud şi al meu personal, am onoarea de a vă adresa Dumnea­voastră şi Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste din Ro­mânia felicitările cele mai cordiale. Urez ca prietenia şi solidaritatea de luptă între poporul din Vietna­mul de sud şi poporul român frăţesc să se întărească. NGUYEN HOU THO Preşedintele Prezidiului Comitetului Central al Frontului Naţional de Eliberare din Vietnamul de Sud Vietnamul de sud, 28 noiembrie 1968. PAG. A III-A • Puncte de vedere: Creşteri autentice şi ar­tificii de calcul în productivitatea muncii • Gospodărirea raţiona­lă a metalului în pro­ducţie, prelucrare şi consum • Cine nu des­chide ochii, să deschidă punga ! Cu vigoarea inteligenţei şi a tinereţii reportaj de Ilie TĂNĂSACHE Doi oameni total di­feriţi. Mircea Roib­u, şeful turnătoriei na­vale la şantierul din Galaţi, blond, stăpin pe sine, calm. Celă­lalt, Matei Király, student in anul V al facultăţii de mecani­că, secţia construcţii de nave de la poli­tehnica gălăţeană, înalt, slab, incitat de idei, cu gesturi nervoase. Ecuaţia acestor carac­tere are însă o cu­noscută c­omună : pa­siunea pentru nave. O pasiune egală, stator­nică, emoţionantă. Pentru toată viaţa. Discuţia începe sim­plu. Vine vorba şi despre eşec. — Eşecul echivalea­ză cîteodată cu ideea vagă a imposibilului. Spun vagă, pentru că, personal, nu cred în imposibil. Roibu dorește să fie cît se poate de limpede. Nu-i omul echivocului. Vine cu fapte. Memoria aduce în prim plan un stu­diu al unor specialiști care se îndoiau de idee.i inginerului­ Paul Iordănescu şi a tehni­cianului Mircea Roibu de la Şantierul naval din Galaţi privind fa­bricarea elicelor ro­mâneşti de nave. „Ar trebui nişte modificări la cuptoare care se vor ridica la 1 milion lei... Ar trebui...“. Eroare ştiinţifică ? Posibil. Paul Iordă­nescu şi cu Mircea Roibu au scris atunci, mistuiţi de flacăra in care ardeau: „Nu ! Nu-i adevărat. ■ SE POATE !“. Şi s-a putut. Dar, la prima tur­nare, prima neatenţie. Vaporii de zinc — u­­nul din cele 11 ele­mente din care obli­gatoriu se compune o elice de navă — au invadat atelierul. Con­centrarea gazului to­xic devenise alarman­tă. „Spargeţi geamu­rile !“. Aerul proaspăt restabilea echilibrul. Plămîni­i se revitali­­zau. Prima elice, pen­tru un cargou de 4500 tdw, a fost, în felul ei pe jumătate, un e­­şec. Cîntărea încă mult. Dar se probase ideea şi lucrul acesta era cel mai impor­tant. ★ Acea cunoscută­­co­mună despre care a­­minteam mai sus, l-a obligat pe Matei Ki­rály să refacă în fe­lul lui „eşecul-succes“ al lui Mircea Roibu. Veacul nostru, spune Király, este veacul vitezei în transporturile pe us­cat, în aer, pe apă. Performanţele atinse în transportul acvatic sunt încă departe de a fi epuizate. Iar cei zece ani de marină­­rie pe care i-am fă­cut pe canalul Bega, la Timişoara, m-au convins că prioritatea nu o are pitorescul profesiei, ci ceva mult mai concret şi mai greu: descifrarea tehnicii actuale con­structive, intuirea drumului de viitor al navelor rapide, în special al celor flu­viale. Asta m-a adus la Galaţi, asta m-a făcut student la o vîrstă cînd alţii sînt de mult ingineri... Király a poposit la facultatea de pe ma­lurile Dunării cu o idee îndrăzneaţă. Poa­te că ideea ar fi ră­mas mai departe în stadiul ei iniţial dacă n-ar fi fost oamenii de aici şi, mai ales, dacă facultatea nu i-ar fi infuzat zilnic, clipă de clipă, „acea disciplină a avansu­lui“. Totul a pornit de la... avion. Această navă aeriană este ri­dicată în văzduh cu ajutorul aripilor. Dar, elicopterul se ridică şi el în văzduh, el aju­tă un rotor cu elice. „Ce-ar fi să-l pla­­giem ? Dacă există a­­vion în navă de ce n-ar fi şi elicopter ?“. Şi Király a imaginat ceea ce toţi au numit apoi... elicopterul ma­rin. — Rotorului cu eli­ce al elicopterului (Continuare in pag. a V-a) ECU­A­ŢIA ACCESIBILITĂŢII ARTISTICE de Florian POTRA Rafinamentul şi accesibilitatea sînt oare termeni antitetici în viaţa filmu­lui ? E o întrebare al cărei răspuns, a­­firmativ sau negativ, nu poate fi dat cît ai bate din palme. Există un rafi­nament al ideilor, al gîndirii tinzînd spre abstracţiuni, există un rafi­nament al mijloacelor îndelung cizelate în echilibrul pe care artistul căută mereu să-l dea expresiei, ra­portului de adecvare a formei la con­ţinut. De asemenea, accesibilitatea poate fi văzută ca o gamă variabilă de receptare a operei de artă din partea publicului, de la elementar la complex. Problema e intere­santă pentru că analiza ei ne trimite la punctele de întilnire între opera de artă şi spectator, anticipîn­­du-le uneori pe cele posibile în viitorul apropiat şi permiţînd de­prinderea unor sugestii utile atît pentru măsele iu­bitoare de fru-­­ mos, cît şi pentru artiştii înşişi. In acelaşi timp, termenii discu­ţiei pot fi reduşi la aceia de calitate a operei de artă şi de receptare critică, selectivă. In ul­timul capitol din Istoria socială a artei, Arnold Hauser pune literatura şi arta secolului XX „sub semnul fil­mului“ şi interpretează cu acuitate o observaţie mai veche: „Calitatea şi popularitatea artei au fost totdea­una într-un raport dificil. Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin că ma­sele populare au favorizat în princi­piu o artă inferioară. O artă bo­gată şi subtilă e pentru ele, fireşte, mai dificilă decît o artă simplă şi puţin evoluată ; dar lipsa unei în­ţelegeri adecvate nu interzice deloc ca masele s-o accepte — deşi nu totdeauna pentru valoarea ei estetică“. Discuţia poate începe şi de aici, de la ceea ce Tudor Vianu numea „etero­­nomia artei“, adică de la faptul că arta nu e „pură“, ea înglobînd ele­mente din afara sferei esteticului. Materialul la care apelează artistul — fapte, idei, sentimente — este extraartistic, dar numai „prelucra­rea“ acestui material în opera de artă poate să dobîndească o valoare estetică. Marele public de cinema, în speţă, se arată atras şi interesat în primul rînd tocmai de „materialul“ conţinut în film : temă, intrigă, cu­noştinţe diverse, soluţii morale, semnificaţii, pe firul „romantismului său social“, conform cu aspiraţiile de perfecţionare a vieţii individuale şi sociale, — şi abia în al doilea rînd, de excelenţa expresiei artistice. (An­tonio Gramsci mergea chiar mai de­parte, afirmînd că o carte se citeşte, la început, din interes practic, şi doar la reluarea lecturii, din plăcere estetică !) La rîndul său, artistul — în care, pe lîngă flacăra înaltă a gîndirii, arde şi dorul de perfectabilitate al meşte­şugarului, al artizanului în sens re­nascentist — e preocupat de conti­nua cizelare şi înnoire a expresiei, a mijloacelor sale de comunicare. Cu alte cuvinte, în timp ce spectatorul e atras cu precădere de lucrul re­prezentat, artistul tinde să-și expri­me ideile și sentimentele printr-un lucru bine făcut, din punct de vedere estetic. Problema raportului calitate sau rafinament artistic-accesibilitate poate fi văzută, la un moment dat prin unghiul celei mai stricte adec­vări între material şi mijloacele de expresie sau, în ultimă analiză, între conţinut şi formă. Cînd această a­­decvare îşi pierde vlaga, cînd se creează distanţe între ceea ce se spune şi felul în care se spune, ac­cesibilitatea — în înţelesul ei ime­diat — are de suferit. Fiindcă, aşa cum arată în continuare acelaşi Hauser, „cu timpul, formele se desfac de materie şi devin autonome, se golesc treptat şi pînă la urmă ră­­mîn accesibile doar unei restrînse pături“. Cultura, cultura cinema­tografică în cazul de faţă — parte integrantă a culturii ge­nerale a omului contemporan — se dobîndește printr-un contact siste­matic și pasionat cu patrimoniul de valori al artei filmului, prin lecturi de­­specialitate, printr-o activitate in­dividuală și colectivă care presupune considerarea cinematografului mai mult decît un simplu mijloc de di­vertisment. Sfera acestei culturi nu include, evident, exerciţiile gratuite, acel snobism al formelor fără acope­rire în idee (şi, adeseori, fără acope­rire în talent) cultivat de unii cineaşti şi aplaudat de un public restrîns şi snob ; rafinamentul, elevaţia în gîn­­dire şi în limbaj, dificultăţile de des­cifrare proprii anumitor filme de o incontestabilă profunzime nu au ni­mic comun cu extravaganţa ostenta­tivă, cu ermetismul căutat şi etalat zgomotos — expresie a desconside­rării publicului în genere. Există, după cum se ştie, o mişcare amplă, cuprinzătoare, a societăţii, în care e implicată şi arta ca func­ţie socială. înăuntrul acestei mişcări, însă, are loc — în sfera ei de preocu­pări specifice — şi un impuls in­tim de dezvoltare a artei. Totul e ca asemenea evoluţii în spaţiul istoriei şi al vieţii spirituale să fie armoni­zate, să nu se producă ne linii divergente. Re­­flectînd cu coe­rentă larga de­mocraţie socialis­tă, estetica noas-­ă:s=::l==s=sia­­tră militează în favoarea unui „consens al na­ţiunii“, în favoarea unei arte cuprin­se în curentele profunde ale vieţii popular-naţionale şi ostile fărîmiţă­­rii lumii artiştilor in mărunte gru­pări de „elită". Dificilă, problema accesibilităţii artei e şi complexă, iar simplifică­rile, au efecte nefaste atît pentru oamenii şi operele de artă, cît şi pentru marele public. Noţiunile de calitate artistică (sau rafinament) şi de accesibilitate au fost deseori con­siderate, cu voie sau fără voie, din­­tr-un punct de vedere static, ca date aproape fixe, încremenite, fără pers­pective de evoluţie. Or, în realitate, raportul artă-public, calitate-accesi­­bilitate e în continuă modificare. In ce priveşte arta filmului, Anuarul cinematografic 1968, editat de Direc­ţia reţelei cinematografice şi difu­zării filmelor — din păcate pentru o sferă îngustă — indică unele simptome semnificative, deşi cu o zgîrcenie nemotivată. Dacă Laleaua neagră, Romulus şi Remus, Win­netou sau Dragoste la 0 grade, filme mai mult sau mai puţin să­(Continuare în pag. a IV-a)m o­pinii „Aristocratica“ mişcare din... urechi . Mai întîi m-a surprins faptul că, la un moment dat, distribuitorul de bute­lii aragaz nu-mi mai cu­noştea adresa, rătăcea stra­da, sau termina buteliile chiar în pragul casei mele. Apoi, am constatat că la măcelărie ajung întotdea­una prea tirziu şi nu mai găsesc carne macră, în­­tr-o zi am văzut la un co­leg nişte pantofi care mi-au plăcut. De la serviciu m-am dus direct la magazinul res­pectiv, i-am văzut şi în vi­trină dar înăuntru vînzăto­­rul a dat din umeri : „Mai treceţi mîine, poimîine, să vedem...“. Era cît p-aci să cred că sînt un mare ghi­nionist, dar un prieten m-a lămurit : „Aşa păţeşti dacă nu mişti din urechi". Ei bine, nu pot şi nu vreau să „mişc din urechi" şi mă gîndesc cu teamă cum o să reacţionez dacă într-o bună dimineaţă, în drum spre u­­zină, taxatoarea din auto­buz o să-mi spună : „Nu mai avem bilete ! încercaţi mîine...“. Gluma, dacă glumă poate fi numită această autenti­că şi tristă poveste, ne-a fost relatată de inginerul Tom­a Biţan din Ploieşti, în cursul unui sondaj de opi­nie întreprins de noi in cîteva magazine pe tema „micilor atenţii“ oferite de cumpărători vînzătorilor. Am continuat acest sondaj timp de cîteva ore în ma­gazinele cu mare vad co­mercial „Eva" şi „Romarta copiilor" şi iată o parte din răspunsurile primite la în­trebarea pusă direct : „Daţi bacşiş ?“. — Bineînţeles ! Se poate altfel ? (Petrovici Helga, soră medicală). — Niciodată. Consider că ar fi o înjosire a vânzătoru­lui. (Const. Dinică, geolog) — Nici un leu. Prin muncă iau bani, pentru muncă plătesc. (Gheorghe Oprea, comuna Pucheni). — Cîteodată. Sîntem gră­biţi, timpul ne e limitat. Nu putem colinda tot oraşul pentru o pereche de mă­nuşi... Cînd citiva lei avem acces la rafturile de sub tej­ghea, infirmăm acel „n-a­vem“. Doar nu i-am învă­ţat noi practica aceasta pe vinzători... (Dar cine ? n.n.) (Petrescu Ruxandra, profe­soară). — Depinde. Mă irită sper­ţul odios : condiţionarea vînzării unor mărfuri. (Con­stantin Suciu, pensionar). — Dau. Dacă toată lumea dă. Am dezamăgit la o coo­perativă un meseriaş şi a ieşit în uşă ocărîndu-mă. Mi-a fost aşa ruşine... (Iu­­lia Todoran, învăţătoare). Grupînd răspunsurile la această întrebare am alcă­tuit o statistică aproxima­tivă : 63 la sută da, 12 la sută uneori, 25 la sută nu. Dar ci­i din această ultimă categorie au fost intr-ade­văr sinceri ? Căci iată o si­tuaţie care ne determină să privim cu scepticism u­­nele răspunsuri : ...Sunt orele de aglome­raţie ale înserării. Oameni grăbiţi intră în magazine, fac­rind în faţa standuri­ a­ncheta socia­lă lor cu obiecte de sezon, caută şi solicită anumite mărfuri în funcţie de nevoi­le şi gusturile personale, împreună cu o echipă de control obştesc condusă de tovarăşul Nicolae Puşcaşu, şeful expediţiei la uzina „Electro­magnetica“, intrăm în magazinul de încălţă­minte din bd. Schitu Măgu­­reanu nr. 7. E un magazin mic, cu aspect modest. Dar... O cumpărătoare cere o pereche de botosei. I se oferă numărul dorit dar clienta preferă altă culoa­re. Cu un gest vînzătorul se conformează. Atît, un singur gest, o secundă. N-a trebuit să urce­ scări, să ro­botească prin depozit răs­colind rafturile, să gîfîie ri­­dicînd stivele cutii. Clien­ta deschide poşeta, numără zece hîrtii a 5 lei şi, fără să aştepte ca vînzătorul să-i dea restul de trei lei, zice „mersi“, şi pleacă. După citiva paşi o între­băm : — Obişnuiţi să daţi bac­şiş ? — Eu ?! Cum aşa ? Nicio­dată ! — Bine, dar adineauri aţi dat. — (încurcată) Vai... Vi s-a părut... Să dau bacşiş pentru un fleac ? — Tocmai ! Ce profesie aveţi şi ce salariu, dacă nu vă^Supăraţi ? — Desenatoare. Iau 1 100 lei lunar. — Mai aveţi şi alte surse de venit ? — Nu. — Atunci ? Nu vă daţi seama că aceşti trei lei ai dv., plus alţi trei şi alţi cinci de la alţi cetăţeni îi creează vînzătorului un venit dublu sau triplu în comparaţie cu al dv. ? — La asta nu m-am gîn­­dit... ...Pentru că sezonul şoşo­nilor e în toi, intrăm tot într-o unitate de încăl­ţăminte. De data a­­ceasta într-un cartier mai îndepărtat, cu dever mic, cu clientelă restrînsă, pe Calea Rahovei nr. 312. In vitrine şi în rafturi nu se văd nici şoşoni, nici galoşi. Ne legitimilăm şi pătrundem în depozitul de marfă. Gă­sim, fără dificultate, 22 pe­rechi de şoşoni şi 4 de ga­loşi. Paul DIACONESCU Contacte utile pe calea colaborării româno­finlandeze Săptămîna trecută, o delegaţie a Partidului de centru din Finlanda, formată din Nestori Kaasalainen, preşedintele grupului parlamentar al Partidului de centru, Ahti Pekkala, membru al Consiliului de conducere al partidului, şi scriitorul Jouko Tyyri, redactor al ziarului „Savon Sano­­mat“, au vizitat ţara noastră la in­vitaţia Institutului român pentru re­laţii culturale cu străinătatea. La în­cheierea vizitei, oaspeţii au avut a­­mabilitatea să ne împărtăşească cî­teva din impresiile care le-au cules în România, precum şi unele din pre­ocupările actuale de politică externă şi internă ale Finlandei. — Vizita noastră în frumoasa dv. ţară — a spus dl. Kaasalainen — se înscrie pe linia contactelor din ce în ce mai frecvente între reprezentanţii celor două ţări ale noastre. Ne amin­tim cu deosebită plăcere de vizita în­treprinsă la începutul acestui an în Finlanda de premierul român, dl. Ion Gheorghe Maurer, şi de ministrul de externe, dl. Mănescu. Sunt în perspec­tivă vizitele în România ale unor înalte personalităţi finlandeze, inclu­siv a preşedintelui Finlandei. Ne ex­primăm convingerea că asemenea contacte sunt deosebit de utile pentru dezvoltarea în continuare a legături­lor prieteneşti şi de colaborare dintre cele două ţări, a unei mai­­bune cu­noaşteri reciproce şi apropieri între popoarele noastre. Venind în România am avut ocazia să luăm contact nemijlocit cu reali­tăţile din ţara dumneavoastră. Fireşte ţările noastre au orînduiri sociale di­ferite dar deosebirea de orînduire nu este şi nu trebuie să fie­ un impedi­­­ment în lărgirea unor relaţii reci­proc avantajoase, bazate pe stimă şi neamestec în treburile interne. Obiectivele vizitate ne-au­ permis să ne formăm convingerea că în cadrul orînduirii dv. s-a depus o activitate intensă­ pentru dezvoltarea şi propă­şirea multilaterală a ţării. Ca urmare a acesteia au­ obţinut rezultate re­marcabile în economie, îndeosebi în ce priveşte industrializarea ţării, pre­cum şi în modernizarea agriculturii şi în alte domenii. In cadrul vizitei făcute la întreprinderea agricolă din Prejmer am constatat că rezultatele în acest domeniu sunt deosebit de po­zitive. Efortul pentru ridicarea şi di­versificarea producţiei, pe baza me­canizării, ne-au impresionat. De ase­menea, ne-am putut da seama de ma­rile progrese înregistrate în ţara dv. în domeniul învăţămîntului şi cul­turii. Nu numai că în anii de după război am­ lichidat plaga analfabetis­mului, dar aţi dezvoltat considerabil reţeaua de şcoli şi universităţi, pro­movaţi cu hotărîre ştiinţa. Pe noi ne-a interesat si am avut ocazia să Şerban BERINDEI (Continuare in pag. a ll-a) I (Continuare în pag. a V-a)

Next