Scînteia, august 1969 (Anul 38, nr. 8143-8172)
1969-08-01 / nr. 8143
SCINTEIA — vineri 7 august 1969 Acum, de pe înalta culme pe care ne situează cel de-al 25-lea august de la eliberare, dacă ne aruncăm privirile asupra drumului ascendent pe care l-am străbătut, ne dăm seama — cu limpezimea pe care mi-o poate oferi un vast panoramic al istoriei — că una dintre realizările capitale din anii socialismului, chezăşie de noi izbînzi în viitor, este făurirea unei economii multilaterale, puternice, prin dezvoltarea consecventă şi într-un ritm dinamic a industriei moderne, bazate pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Efectiv, dacă extragem din cronica fierbinte a acestui sfert de veac nu numai marile opere, ieşite din comun, cum ar fi cetăţile metalului, electricităţii sau ale chimiei, nu numai giganţi de talia Hunedoarei, Galaţilor, Brazilor, Piteştilor sau Porţilor de Fier, dar şi sutele şi miile de obiective edificate peste tot, de-a lungul şi de-a latul ţării, putem vorbi cu adevărat de o măreaţă şi impetuoasă epopee a industrializării socialiste, plănuită şi condusă de partid, epopee cu sute de mii şi milioane de eroi care, prin munca şi eforturile lor pline de abnegaţie, au ridicat România pe o nouă treaptă de civilizaţie şi progres. În cadrul acestei vaste şi complexe opere constructive, metalul, lupta pentru metal, edificarea marilor cetăţi ale metalului înscriu unul dintre cele mai pasionante şi mai însufleţitoare capitole. Şi asta nu datorită doar dimensiunilor spectaculoase ale construcţiilor siderurgice sau ritmului impetuos în care au fost ele înălţate, ci mai ales datorită importanţei primordiale, decisive pe care metalul — „pîinea“ de fiecare zi a uzinelor — o are în marea operă de industrializare socialistă. Spus scurt, cu laconismul unei maxime: industrializarea trece prin metal. Mai mult încă , există o strînsă şi indisolubilă legătură între producţia de metal şi civilizaţia modernă, lucru confirmat pretutindeni, de experienţa oricărei economii avansate. Trăim încă în civilizaţia fierului şi, în ciuda faptului că secolul nostru este supranumit secol al „atomului“, „al maselor plastice“ sau al „ciberneticii“, metalul rămîne postamentul pe care se înalţă edificiile civilizaţiei veacului XX. In marii coloşi siderurgici fierbe materia din care se construiesc transatlanticele, şinele de cale ferată, reactoarele atomice, uzinele, zgîrie-norii şi rachetele care năzuiesc spre stele. Propunîndu-şi ca, în cadrul industrializării socialiste, să dezvolte cu prioritate centrele de făurire a metalului (Reşiţa, Hunedoara, Galaţi), ţara noastră se înscrie, potrivit unor realităţi specifice şi cerinţe în creştere, în cadrul acestor tendinţe ale lumii moderne, iar rezultatele obţinute pînă astăzi, în cei 25 de ani de la eliberare, nu fac decît să confirme înţelepciunea şi justeţea unei astfel de orientări. Produse ale industriei noastre, care au făcut înconjurul lumii şi cu care ne mîndrim — cum ar fi tractoarele braşovene sau instalaţiile petroliere — marile retorte ale chimiei şi puternicii generatori ai fulgerului electric, locomotivele electrice, maşinile care plămădesc pîinea şi ţes stofa, pilonii ridicaţi pe păienjeniş de fier-beton, pentru a susţine arhitectura noilor oraşe, toate acestea presupun şi înseamnă, în ultimă instanţă, metal, o industrie siderurgică la nivelul tehnicii mondiale. Acest palpitant capitol, care începe cu Reşiţa şi Hunedoara, pentru a fi continuat la Galaţi, închide în paginile sale incandescente efortul eroic, abnegaţia, dăruirea de sine, permanenta căutare... Metalul românesc, în ascensiunea lui rapidă şi palpitantă este desigur o operă a efortului, a lucidităţii, a cunoştinţelor profesionale, a tenacităţii, fiind însă, totodată, şi o operă a inimii, a marilor elanuri pe care le-a declanşat în mase construcţia socialistă. Aşa se explică uimitorul grafic al creşterii producţiei de metal : astăzi, de 18,5 ori faţă de 1938.ai întîi, cronica acestor ani consemnează impresionanta creştere şi revitalizare a două vechi cetăţi ale focului — Reşiţa şi Hunedoara. Le pomenim deocamdată împreună, pentru a consemna ceea ce le face să semene într-o existenţă milenară : originea lor îndepărtată, încă din perioada romană , reapariţia lor pe arena istorică acum două secole, în perioada de avînt a industriei moderne ; înflorirea lor fără precedent în ultimele decenii, datorită socialismului. In această cursă istorică, REŞIŢA ia un avans de un secol (primul furnal construit în 1770 faţă de 1882 la Hunedoara ; oţelăria în 1868 faţă de 1941), ceea ce reprezintă experienţa a trei sau patru generaţii de siderurgişti, fapt care se va oglindi într-o seamă de realităţi şi fenomene specifice, pînă în zilele noastre. In oraşul de pe Bîrzava se resimte — cu toată evoluţia rapidă a oraşului şi a combinatului siderurgic — o fertilă influenţă a tradiţiei. Ca şi în alte ramuri cu un larg trecut, cum ar fi mineritul în Valea Jiului ori sondăria pe meleagurile prahovene, şi la Reşiţa se pot întîlni siderurgişti de cîteva generaţii, care îşi transmit meseria din tată în fiu. La Reşiţa am cunoscut oţelari cu cel mai vechi stagiu în producţie, cu o bogată experienţă, din rîndul cărora se recrutau acei pricepuţi şi celebri meşteri. Dintre ei merită a fi îndeosebi citat bătrînul, şi atît de cunoscutul pe atunci, meşter Stubnya. Aceasta şi explică de ce, în primii ani ai industrializării socialiste, pînă la afirmarea Hunedoarei, oraşul de pe Bîrzava a constituit principalul furnizor de oţel şi mai ales de oţeluri speciale, oţeluri de calitate, a căror elaborare cere un înalt grad de măiestrie. Dacă luăm în consideraţie indicatorul de bază al activităţii siderurgice, producţia de oţel, putem consemna o creştere a capacităţii agregatelor reşiţene de peste patru ori faţă de 1938. La prima vedere, cifra nu pare spectaculoasă, dar în realitate e vorba de o înnoire şi modernizare din temelii a combinatului siderurgic. Furnalele complet refăcute, mărite de trei ori, oţelăria reconstruită din mers, ca şi laminoarele, o cocserie şi un aglomerator cu tehnologii moderne, indică amploarea activităţii constructive desfăşurate aici, dublată şi de o mare ştiinţă a concentrării — datorită spaţiului industrial redus din pricina prezenţei de jur împrejur a muntelui, apei şi oraşului. Totodată, Reşiţa acestor ani s-a afirmat cu consecvenţă în domeniul prelucrării metalului, al construcţiilor de maşini (e suficient să amintim motoarele pentru locomotivele electrice sau turbinele şi alte utilaje destinate Porţilor de Fier), devenind astfel o adevărată politehnică a muncii şi măiestriei. Faţă de Reşiţa, HUNEDOARA acestor ani apare ca un frate mai tînăr, care creşte miraculos, ca eroii din basme, într-o singură zi cu alţii în trei. Dacă luăm în consideraţie cifrele care indică valoarea investiţiilor, a producţiei etc., sporurile faţă de 1950 înregistrează ascensiuni spectaculoase, de 15 şi chiar — la unii indicatori — de 30 de ori ! Ce imagini ar putea sugera acest tempo accelerat al anilor hunedoreni ? Comparaţia cu trecutul antebelic şi-a pierdut de mult forţa şi semnificaţia. Un singur furnal hunedorean, cel mai mic din seria de noi furnale, realizează anual mai multă fontă decit realizau toate întreprinderile siderurgice ale ţării în 1938. De aceea, mai semnificativă îmi apare comparaţia Hunedoarei cu ea însăşi : într-un singur deceniu (1950—1960), Hunedoara creşte de 8 ori ! Iar de atunci, ea sporeşte cu încă de 4 ori faţă de nivelul la care se afla în 1960. Fără îndoială, „Cetatea“ şi-a trăit în anii industrializării socialiste perioada cea mai înfloritoare din îndelungata ei istorie, marcată de meterezele Castelului Corvineştilor. Noul şi vastul şantier s-a suprapus peste micul orăşel provincial, ca o realitate copleşitoare. Rînd pe rînd, au fost implantate în peisajul hunedorean noua oţelărie, cea mai mare din ţară, noile furnale de 1 000 mm, noile laminoare, din rîndul cărora, ultimul intrat in funcţiune, cel de 1 300 mm, reprezintă şi treapta cea mai de sus a tehnicii moderne In materie. Dar şi agregateleconstruite in anii anteriori îşi au importanţa lor, ca deschizătoare ale unor pîrtii tehnologice noi, de pionierat. Să ne gîndim doar la faptul că acum vreo 15 ani, furnalul de 450 mc (de aproape patru ori mai mic decît furnalele gălăţene) era considerat un adevărat titan şi asociat cu epitetul de „cel mai mare din ţară“. Această rapidă schimbare a opticii relevă încă un aspect esenţial al evoluţiei hunedorene : rapiditatea cu care s-au maturizat siderurgiştii, deveniţi stăpîni fără greş ai tehnicii moderne. Fapt care a permis Hunedoarei să ajungă, ca şi Reşiţa vechilor meşteri, un apreciat furnizor de oţeluri de calitate. Dar asupra acestui aspect, care merită o privire mai atentă, vom reveni. Deocamdată, să urmăm traseul major al magistralei metalului, în celălalt capăt al ţării, pe malul Dunării, la Galaţi. Născute în imediata apropiere a minelor de fier, centrele siderurgice, pe măsură ce-şi sporesc dimensiunile, caută spaţii largi şi vecinătatea cursurilor de apă. Lucrul acesta se vădeşte şi în istoria multiseculară a siderurgiei hunedorene, întemeiată între masivele munţilor Poiana Ruscă, pentru a se deplasa, între dealuri, la Topliţa şi Găvojdia, iar mai apoi la loc deschis, în Hunedoara de astăzi. Se pare că o asemenea tendință are un caracter mai larg, circumscris pe plan mondial, iar amplasarea celui mai nou centru siderurgic al României, la GALAȚII o valorifică în mod judicios : apropierera de marea arteră fluvială a Dunării îi oiferă cantităţile imense de apă necesară răcirii uriaşelor agregate, punîndu-i totodată la dispoziţie căi de acces lesnicioase şi ieftine. Spre deosebire de centrele vechi, Reşiţa şi Hunedoara, reconstruite şi amplificate din mers, prin extinderi şi adăugiri, combinatul gălăţean a fost ridicat pe un loc plan, între Cătuşa şi Mălina, care avea să capete, mai tîrziu, numele de „platou al titanilor“. Aşa se explică aşezarea riguroasă şi raţională a agregatelor, simetria drumurilor interioare, urbanismul modern al amenajărilor industriale, care-l situează printre primele combinate siderurgice din Europa. Galaţiul siderurgic reprezintă o realizare de vîrf, o încununare a unor eforturi consecvente, plănuite în cadrul vastei perspective a industrializării socialiste. Apariţia şi creşterea noului centru de la Dunăre au fost condiţionate e fapt, Galaţiul evidenţiază cu pregnanţă o seamă de trăsături noi, mai avansate, pe care le-a cîştigat în ultimii ani întreaga noastră industrie siderurgică. E vorba de investiţia de competenţă, avind drept consecinţă un spor de calitate a metalului, cit şi un spor al eficienţei economice. Observăm lesne importante mutaţii in cadrul profesiunilor siderurgice — jurnalist, oţelar, laminorist — ca să ne referim doar la categoriile principale. Aceste mutaţii se reflectă nu numai în nivelul de cunoştinţe şi de pregătire al oamenilor, ci şi în structura lor psihică, în modul lor de viaţă. M-aş referi, bunăoară, la jurnaliştii şi oţelarii hunedoreni, pe care i-am cunoscut mai bine şi a căror evoluţie am urmărit-o pe parcursul unui deceniu şi jumătate. Aşadar, acum 15 ani, cînd am făcut cunoştinţă cu combinatul hunedorean, munca oţelarilor constituia (nu la modul figurat, ci în sensul cel mai propriu al expresiei!) o veritabilă trîntă cu focul. Oţelarul era un ins cu braţe tari, cu o bună intuiţie a culorilor, pentru a desluşi cînd capătă flacăra paloarea spicului de grîu în bătaia soarelui. Metodă numită pe atunci „ochiometrică...“. In momentul elaborării şarjei oţelarul se apropia cu lopata în mină la un pas de vîlvătaia încinsă la 1 500 de grade. Astăzi, acelaşi oţelar, tot la Hunedoara, dar care lucrează în cadrul noii oţelării construite între timp, este un om care concepe, gîndeşte şi organizează superior elaborarea unei şarje. Aparate de înregistrare de mare precizie au înlocuit deciziile intuitive, „după ochi“, iar maşini specializate au preluat efortul brut şi istovitor în bătaia flăcărilor. Imagini similare oferă şi evoluţia în aceşti ani a muncii jurnaliştilor sau a laminoriştilor. Ce distanţă între insul care stătea, intre valţuri, la gura casei, cu cleştele în mînă pentru a prinde şi a supune şerpii de metal înroşit, şi laminoristul de la „1 300“ din combinatul hunedorean, care are la dispoziţie, pentru dirijarea agregatelor, aparate de televiziune şi maşini electronice de calcul. Pentru a nu mai vorbi despre arsenalul automatizărilor de la Galaţi — ultimul cuvînt în materie — şi care, practic, transformă structural noţiunea de siderurgist Cunoscut sub denumirea populară de „oţelar“, siderurgistul se bucură, în rînd cu strungarul, minerul, sondorul, de un binemeritat prestigiu social. Mai mult, odată cu trecerea anilor el tinde să se integreze îndeletnicirilor mai vechi, să capete ceea ce numim girul tradiţiei. Aceste constatări generice pot fi ilustrate şi prin referire la destine individuale. Practicarea unei profesiuni siderurgice, cu remarcabilă vocaţie, pricepere, dăruire de sine, l-a adus pe hunedoreanul Ştefan Tripşa pînă la înalta distincţie de Erou al Muncii Socialiste. Victor Pal, provenit dintr-o nevoiaşă familie de ţărani, plecat să-şi cîştige pîinea din fragedă adolescenţă, devine la Hunedoara jurnalist, şef de echipă, maistru. Pe o nouă treaptă profesională destinul său cunoaşte astăzi alte împliniri în cadrul combinatului gălăţean. Lupta pentru metal a afirmat în aceşti ani nu numai nişte destine umane exemplare, a dirijat nu numai evoluţia unor vaste categorii profesionale şi sociale, dar a determinat şi destinul istoric al unor oraşe, al unor întinse spaţii geografice. Statisticile ne arată că 450 000 de oameni — dintre care circa 42 000 de ingineri şi tehnicieni — sunt angajaţi în industriile care prelucrează metalul. Prin hărnicia, iscusinţa şi vocaţia lor, ei ne oferă acel ansamblu de maşini, de bunuri şi edificii care alcătuiesc cadrul de civilizaţie în care muncim şi trăim zi de zi. Metalul joacă însă un rol hotărîtor şi în activitatea celor care nu contribuie la plămădirea lui. în ultimă instanţă, bătălia pentru metal precede toate bătăliile care se dau de către Întregul popor, sub înţeleaptă conducere a partidului, pentru făurirea unei economii moderne şi dinamice, pentru ridicarea materială şi spirituală a ţării, pentru creşterea bunăstării oamenilor muncii.şa cum se prevede în proiectul de Directive ale Congresului al X-lea al P.C.R. la finele anului 1975 se vor produce 10— 10,5 milioane de tone de oţel. Ritmul de creştere a producţiei oţelului va fi astfel mai mare decit ritmul producţiei industriale globale, constituind o pîrghie de dinamizare a acesteia din urmă. E vorba de un obiectiv realist, bazat pe o analiză ştiinţifică multilaterală a împrejurărilor concrete, situat într-o amplă perspectivă, în cadrul căreia ritmurile și creșterile cantitative au ca obiectiv major realizarea unui spor de calitate, prin realizarea unor produse cu caracteristici tehnicoeconomice superioare. Această teză complexă privind desfășurarea industrializării, aplicată în domeniul luptei pentru metal, înseamnă intrarea In funcţiune a unor agregate siderurgice de mare randament, cu tehnologii avansate, organizarea ireproşabilă a producţiei, elaborarea unor noi mărci de oţel, In aşa fel ca pînă in 1975 sortimentele de oţeluri aliate să atingă 10 la sută din producţia totală, ceea ce echivalează cu 1—1,1 milioane de tone Prin urmare, ritmurile înalte ale luptei pentru metal din viitorul cincinal sunt şi ritmuri înalte ale unui spor calitativ. Statisticienii au elaborat un indice sintetic, după care se poate aprecia, în mod obiectiv, puterea economică a unei ţări, avansul ei în domeniul industrializării. Acest indice se numeşte : producţia de metal pe locuitor. In fond, producţia de metal nu constituie un scop în sine, ci este subsumată satisfacerii cerinţelor din ce în ce mai mari şi mai diverse ale populaţiei. In ţara noastră, acest indice cunoaşte următoarea — semnificativă — dinamică ascendentă : 1938 : 18,2 kg ; 1950 : 34,6 kg ; 1960 : 98,2 kg ; 1969 : aproximativ 275 kg. Să luăm in considerare limitele, la interval de trei decenii : 18,2 kg şi 275 kg. Creşterea este intr-adevăr spectaculară şi ea reflectă, in mod elocvent, progresul pe care l-am realizat faţă de perioada antebelică. Ritmul trepidant în care am urcat pe treptele industrializării ne-a permis să micşorăm handicapul istoric situîndu-ne astăzi — din punctul de vedere mai sus discutat — printre primele douăzeci de ţări din lume. Pînă in 1975, cînd acest indice se va ridica In jurul cifrei de 500, vom fi urcat alte noi trepte ale progresului tehnic. Trepte trainice şi cutezătoare ale operei de desăvîrşire a construcţiei socialiste, deschise de măreţul program al Partidului Comunist Român pentru prosperitatea şi fericirea poporului nostru. ÎN LINIA ÎNTÎI A INBUSTRI ALES ARII REŞIŢA - HUNEDOARA - GALAŢI - ALXIEA COHERESC Astăzi, de 18,5 ori mai mult faţă de 1938 . De la arta de a privi focul, la comenzile electronice, o adevărată revoluţie în tehnica metalului . Un obiectiv însufleţitor 10—10,5 milioane to Reportaj de V. NICOROVICI de dezvoltarea anterioară, în ritm impetuos, a Reşiţei “ şi Hunedoarei. Experienţa dobîndită acolo, în construcţia marilor agregate, în stâpînirea focurilor incandescente, a fost transmisă, aplicată creator pe platoul de lîngă Dunăre. Mai mult decit atît. Această experienţă, transmisă ca o veritabilă ştafetă, s-a asociat celor mai noi şi mai eficiente tendinţe tehnologice în domeniul siderurgiei. Cităm, cu titlu exemplificativ , orientarea către furnale de mare capacitate şi implicit de mare randament Aşa se face că pe platoul gălăţean au apărut pentru prima dată la noi acei coloşi de 1 700 m.c., cu o capacitate aproape dublă faţă de cele mai mari furnale construite la Hunedoara. Pe linia aceleiaşi orientări moderne, oţelăria gălăţeană a fost dotată cu convertizoare — agregate de dimensiuni mai reduse decit clasicele cuptoare Siemens-Martin, dar in schimb cu o mare intensitate de lucru. In fine, laminoarele — slebingul şi linia de tablă groasă — au fost orientate către producerea de profile plate, tot ca urmare a celor mai noi cerinţe tehnologice în domeniul prelucrării metalului, cît şi al construcţiilor industriale (hale, marile recipiente şi rezervoare pentru chimie etc.). La toate acestea trebuie adăugate caracteristicile cele mai avansate în ceea ce priveşte concepţia constructivă, procedeele de lucru, modalităţile de minuire a agregatelor. A PAGINA 3