Scînteia, august 1969 (Anul 38, nr. 8143-8172)

1969-08-01 / nr. 8143

SCINTEIA — vineri 7 august 1969 Acum, de pe înalta culme pe care ne situează­ cel de-al 25-lea august de la eliberare, dacă ne aruncăm privirile asupra drumului ascendent pe care l-am stră­bătut, ne dăm seama — cu limpezimea pe care mi-o poate oferi un vast panoramic al istoriei — că una dintre realizările capitale din anii socialismului, chezăşie de noi izbînzi în viitor, este făurirea unei economii multilaterale, puternice, prin dez­voltarea consecventă şi într-un ritm dinamic a industriei moderne, bazate pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Efectiv, dacă extragem din cronica fierbinte a acestui sfert de veac nu numai marile opere, ieşite din comun, cum ar fi cetăţile metalului, electricităţii sau ale chimiei, nu numai giganţi de talia Hune­­doarei, Galaţilor, Brazilor, Piteştilor sau Porţilor de Fier, dar şi sutele şi miile de obiective edificate peste tot, de-a lungul şi de-a latul ţării, putem vorbi cu adevărat de o măreaţă şi impetuoasă epopee a industrializării socialiste, plănuită şi condusă de partid, epopee cu sute de mii şi milioane de eroi care, prin munca şi eforturile lor pline de abnegaţie, au ridicat România pe o nouă treaptă de civilizaţie şi progres. έn cadrul acestei vaste şi complexe opere construc­tive, metalul, lupta pen­tru metal, edificarea ma­rilor cetăţi ale metalului înscriu unul dintre cele mai pasionante şi mai însufleţitoare capitole. Şi asta nu datorită doar dimensiunilor spectaculoase ale construcţiilor siderurgice sau ritmu­lui impetuos în care au fost ele înălţate, ci mai ales datorită importanţei primor­diale, decisive pe care metalul — „pîinea“ de fiecare zi a uzinelor — o are în ma­rea operă de industrializare socialistă. Spus scurt, cu laconismul unei maxime: industrializarea trece prin metal. Mai mult încă , există o strînsă şi indisolu­bilă legătură între producţia de metal şi civilizaţia modernă, lucru confirmat pretutindeni, de experienţa oricărei eco­nomii avansate. Trăim încă în civilizaţia fierului şi, în ciuda faptului că secolul nostru este supranumit secol al „atomu­lui“, „al maselor plastice“ sau al „ciber­neticii“, metalul rămîne postamentul pe care se înalţă edificiile civilizaţiei veacu­lui XX. In marii coloşi siderurgici fierbe materia din care se construiesc trans­atlanticele, şinele de cale ferată, reactoa­rele atomice, uzinele, zgîrie-norii şi ra­chetele care năzuiesc spre stele. Propunîndu-şi ca, în cadrul industria­lizării socialiste, să dezvolte cu prioritate centrele de făurire a metalului (Reşiţa, Hunedoara, Galaţi), ţara noastră se în­scrie, potrivit unor realităţi specifice şi cerinţe în creştere, în cadrul acestor ten­dinţe ale lumii moderne, iar rezultatele obţinute pînă astăzi, în cei 25 de ani de la eliberare, nu fac decît să confirme în­ţelepciunea şi justeţea unei astfel de orientări. Produse ale industriei noastre, care au făcut înconjurul lumii şi cu care ne mîndrim — cum ar fi tractoarele bra­şovene sau instalaţiile petroliere — marile retorte ale chimiei şi puternicii generatori ai fulgerului electric, locomotivele elec­trice, maşinile care plămădesc pîinea şi ţes stofa, pilonii ridicaţi pe păienjeniş de fier-beton, pentru a susţine arhitec­tura noilor oraşe, toate acestea presupun şi înseamnă, în ultimă instanţă, metal, o industrie siderurgică la nivelul tehnicii mondiale. Acest palpitant capitol, care începe cu Reşiţa şi Hunedoara, pentru a fi conti­nuat la Galaţi, închide în paginile sale incandescente efortul eroic, abnegaţia, dă­ruirea de sine, permanenta căutare... Me­talul românesc, în ascensiunea lui rapidă şi palpitantă este desigur o operă a efortului, a lucidităţii, a cunoştinţelor profesionale, a tenacităţii, fiind însă, tot­odată, şi o operă a inimii, a marilor ela­nuri pe care le-a declanşat în mase cons­trucţia socialistă. Aşa se explică uimito­rul grafic al creşterii producţiei de me­tal : astăzi, de 18,5 ori faţă de 1938.­ai întîi, cronica acestor ani consemnează impre­sionanta creştere şi revi­­talizare a două vechi ce­tăţi ale focului — Reşiţa şi Hunedoara. Le pomenim deocamdată îm­preună, pentru a consemna ceea ce le face să semene într-o existenţă milenară : originea lor îndepărtată, încă din perioa­da romană , reapariţia lor pe arena istorică acum două secole, în perioada de avînt a industriei moderne ; înflorirea lor fără precedent în ultimele decenii, datorită socialismului. In această cursă istorică, REŞIŢA ia­ un avans de un secol (primul furnal cons­truit în 1770 faţă de 1882 la Hunedoara ; oţelăria în 1868 faţă de 1941), ceea ce reprezintă experienţa a trei sau patru­­ generaţii de siderurgişti, fapt care se va oglindi într-o seamă de realităţi şi feno­mene specifice, pînă în zilele noastre. In oraşul de pe Bîrzava se resimte — cu toată evoluţia rapidă a oraşului şi a com­binatului siderurgic — o fertilă influenţă a tradiţiei. Ca şi în alte ramuri cu un larg trecut, cum ar fi mineritul în Valea Jiului ori sondăria pe meleagurile pra­hovene, şi la Reşiţa se pot întîlni side­rurgişti de cîteva generaţii, care îşi tran­smit meseria din tată în fiu. La Reşiţa am cunoscut oţelari cu cel mai vechi stagiu în producţie, cu o bogată expe­rienţă, din rîndul cărora se recrutau acei pricepuţi şi celebri meşteri. Dintre ei merită a fi îndeosebi citat bătrînul, şi atît de cunoscutul pe atunci, meşter Stubnya. Aceasta şi explică de ce, în primii ani ai industrializării socialiste, pînă la afirmarea Hunedoarei, oraşul de pe Bîrzava a constituit principalul furni­zor de oţel şi mai ales de oţeluri spe­ciale, oţeluri de calitate, a căror elabo­rare cere un înalt grad de măiestrie. Dacă luăm în consideraţie indicatorul de bază al activităţii siderurgice, pro­ducţia de oţel, putem consemna o creş­tere a capacităţii agregatelor reşiţene de peste patru ori faţă de 1938. La prima vedere, cifra nu pare spectaculoasă, dar în realitate e vorba de o înnoire şi mo­dernizare din temelii a combinatului si­derurgic. Furnalele complet refăcute, mă­rite de trei ori, oţelăria reconstruită din mers, ca şi laminoarele, o cocserie şi un aglomerator cu tehnologii moderne, in­dică amploarea activităţii constructive desfăşurate aici, dublată şi de o mare ştiinţă a concentrării — datorită spaţiu­lui industrial redus din pricina prezenţei de jur împrejur a muntelui, apei şi ora­şului. Totodată, Reşiţa acestor ani s-a afirmat cu consecvenţă în domeniul pre­lucrării metalului, al construcţiilor de ma­şini (e suficient să amintim motoarele pentru locomotivele electrice sau turbi­nele şi alte utilaje destinate Porţilor de Fier), devenind astfel o adevărată poli­tehnică a muncii şi măiestriei. Faţă de Reşiţa, HUNEDOARA acestor ani apare ca un frate mai tînăr, care creşte miraculos, ca eroii din basme, în­tr-o singură zi cu­ alţii în trei. Dacă luăm în consideraţie cifrele care indică valoarea investiţiilor, a producţiei etc., sporurile faţă de 1950 înregistrează as­censiuni spectaculoase, de 15 şi chiar — la unii indicatori — de 30 de ori ! Ce imagini ar putea sugera acest tempo accelerat al anilor hunedoreni ? Compa­raţia cu trecutul antebelic şi-a pierdut de mult forţa şi semnificaţia. Un singur furnal hunedorean, cel mai mic din se­ria de noi furnale, realizează anual mai multă fontă decit realizau toate între­prinderile siderurgice ale ţării în 1938. De aceea, mai semnificativă îmi apare comparaţia Hunedoarei cu ea însăşi : în­tr-un singur deceniu (1950—1960), Hune­doara creşte de 8 ori ! Iar de atunci, ea sporeşte cu încă de 4 ori faţă de nivelul la care se afla în 1960. Fără îndoială, „Cetatea“ şi-a trăit în anii industrializării socialiste perioada cea mai înfloritoare din îndelungata ei istorie, marcată de meterezele Castelu­lui Corvineştilor. Noul şi vastul şantier s-a suprapus peste micul orăşel provin­cial, ca o realitate copleşitoare. Rînd pe rînd, au fost implantate în peisajul hu­nedorean noua oţelărie, cea mai mare din ţară, noile fur­nale de 1 000 m­m, noile laminoare, din rîndul cărora, ultimul intrat in funcţiune, cel de 1 300 mm, reprezin­tă şi treapta cea mai de sus a teh­nicii moderne In materie. Dar şi agre­gatele­­construite in anii anteriori îşi au importanţa lor, ca deschizătoare ale unor pîrtii tehnologice noi, de pionierat. Să ne gîndim doar la faptul că acum vreo 15 ani, furnalul de 450 m­c (de aproape patru ori mai mic decît furnalele gălă­­ţene) era considerat un adevărat titan şi asociat cu epitetul de „cel mai mare din ţară“. Această rapidă schimbare a opticii re­levă încă un aspect esenţial al evoluţiei hunedorene : rapiditatea cu care s-au ma­turizat siderurgiştii, deveniţi stăpîni fără greş ai tehnicii moderne. Fapt care a permis Hunedoarei să ajungă, ca şi Re­şiţa vechilor meşteri, un apreciat furni­zor de oţeluri de calitate. Dar asupra acestui aspect, care merită o privire mai atentă, vom reveni. Deocamdată, să urmăm traseul major al magistralei me­talului, în celălalt capăt al ţării, pe ma­lul Dunării, la Galaţi. Născute în imediata apropiere a mine­lor de fier, centrele siderurgice, pe mă­sură ce-şi sporesc dimensiunile, caută spaţii largi şi vecinătatea cursurilor de apă. Lucrul acesta se vădeşte şi în isto­ria multiseculară a siderurgiei hunedo­rene, întemeiată între masivele munţilor Poiana Ruscă, pentru a se deplasa, între dealuri, la Topliţa şi Găvojdia, iar mai apoi la loc deschis, în Hunedoara de as­tăzi.­ Se pare că o asemenea tendință are un caracter mai larg, circumscris pe plan mondial, iar amplasarea celui mai nou centru siderurgic al României, la GA­LAȚII o valorifică în mod­ judicios : apro­­pierera de marea arteră fluvială a Dunării îi oiferă cantităţile imense de apă nece­sară răcirii uriaşelor agregate, punîndu-i totodată la dispoziţie căi de acces lesni­cioase şi ieftine. Spre deosebire de cen­trele vechi, Reşiţa şi Hunedoara, recon­struite şi amplificate din mers, prin extin­deri şi adăugiri, combinatul gălăţean a fost ridicat pe un loc plan, între Cătuşa şi Mălina, care avea să capete, mai tîr­­ziu, numele de „platou al titanilor“. Aşa se explică aşezarea riguroasă şi raţio­nală a agregatelor, simetria drumurilor interioare, urbanismul modern al ame­najărilor industriale, care-l situează prin­tre primele combinate siderurgice din Europa. Galaţiul siderurgic reprezintă o realizare de vîrf, o încununare a unor eforturi consecvente, plănuite în ca­drul vastei perspective a industrializă­rii socialiste. Apariţia şi creşterea noului centru de la Dunăre au fost condiţionate e fapt, Galaţiul eviden­ţiază cu pregnanţă o sea­mă de trăsături noi, mai avansate, pe care le-a cîş­­tigat în ultimii ani în­treaga noastră industrie siderurgică. E vorba de investiţia de competenţă, avind drept consecinţă un spor de calitate a metalului, cit şi un spor al eficienţei eco­nomice. Observăm lesne importante mu­taţii in cadrul profesiunilor siderurgice — jurnalist, oţelar, laminorist — ca să ne referim doar la categoriile principale. Aceste mutaţii se reflectă nu numai în nivelul de cunoştinţe şi de pregătire al oamenilor, ci şi în structura lor psihică, în modul lor de viaţă. M-aş referi, bună­oară, la jurnaliştii şi oţelarii hunedoreni, pe care i-am cunoscut mai bine şi a că­ror evoluţie am urmărit-o pe parcursul unui deceniu şi jumătate. Aşa­dar, acum 15 ani, cînd am făcut cunoştinţă cu com­binatul hunedorean, munca oţelarilor constituia (nu la modul figurat, ci în sensul cel mai propriu al expresiei!) o veritabilă trîntă cu focul. Oţelarul era un ins cu braţe tari, cu o bună intuiţie a culorilor, pentru a desluşi cînd capătă flacăra paloarea spicului de grîu în bă­taia soarelui. Metodă numită pe atunci „ochiometrică...“. In momentul elabo­rării şarjei oţelarul se apropia cu lopata în mină la un pas de vîlvătaia încinsă la 1 500 de grade. Astăzi, acelaşi oţelar, tot la Hunedoara, dar care lucrează în cadrul noii oţelării construite între timp, este un om care concepe, gîndeşte şi organizează superior elaborarea unei şarje. Aparate de înre­gistrare de mare precizie au înlocuit de­ciziile intuitive, „după ochi“, iar maşini specializate au preluat efortul brut şi istovitor în bătaia flăcărilor. Imagini similare oferă şi evoluţia în a­­ceşti ani a muncii jurnaliştilor sau a la­­minoriştilor. Ce distanţă între insul care stătea, intre valţuri, la gura casei, cu cleş­tele în mînă pentru a prinde şi a su­pune şerpii de metal înroşit, şi lamino­­ristul de la „1 300“ din combinatul hune­dorean, care are la dispoziţie, pentru di­rijarea agregatelor, aparate de televiziune şi maşini electronice de calcul. Pentru a nu mai vorbi despre arsenalul automati­zărilor de la Galaţi — ultimul cuvînt în materie — şi care, practic, transformă structural noţiunea de siderurgist Cunoscut sub denumirea populară de „oţelar“, siderurgistul se bucură, în rînd cu strungarul, minerul, sondorul, de un binemeritat prestigiu social. Mai mult, odată cu trecerea anilor el tinde să se in­tegreze îndeletnicirilor mai vechi, să ca­pete ceea ce numim girul tradiţiei. Aces­te constatări generice pot fi ilustrate şi prin referire la destine individuale. Prac­ticarea unei profesiuni siderurgice, cu remarcabilă vocaţie, pricepere, dăruire de sine, l-a adus pe hunedoreanul Ştefan Tripşa pînă la înalta distincţie de Erou al Muncii Socialiste. Victor Pal, provenit dintr-o nevoiaşă familie de ţărani, ple­cat să-şi cîştige pîinea din fragedă ado­lescenţă, devine la Hunedoara jurnalist, şef de echipă, maistru. Pe o nouă treaptă profesională destinul său cunoaşte as­tăzi alte împliniri în cadrul combinatu­lui gălăţean. Lupta pentru metal a afir­mat în aceşti ani nu numai nişte destine umane exemplare, a dirijat nu numai evo­luţia unor vaste categorii profesionale şi sociale, dar a determinat şi destinul isto­ric al unor oraşe, al unor întinse spaţii geografice. Statisticile ne arată că 450 000 de oa­meni — dintre care circa 42 000 de ingi­neri şi tehnicieni — sunt angajaţi în in­dustriile care prelucrează metalul. Prin hărnicia, iscusinţa şi vocaţia lor, ei ne oferă acel ansamblu de maşini, de bu­nuri şi edificii care alcătuiesc cadrul de civilizaţie în care muncim şi trăim zi de zi. Metalul joacă însă un rol hotărîtor şi în activitatea celor care nu contribuie la plămădirea lui. în ultimă instanţă, bătălia pentru metal precede toate bătă­liile care se dau de către Întregul popor, sub înţeleaptă conducere a partidului, pentru făurirea unei economii moderne şi dinamice, pentru ridicarea materială şi spirituală a ţării, pentru creşterea bunăstării oamenilor muncii.­şa cum se prevede în proiectul de Directive ale Congresului al X-lea al P.C.R. la finele anului 1975 se vor produce 10— 10,5 milioane de tone de oţel. Ritmul de creştere a producţiei oţelului va fi astfel mai mare decit ritmul producţiei indus­triale globale, constituind o pîrghie de dinamizare a acesteia din urmă. E vorba de un obiectiv realist, bazat pe o analiză ştiinţifică multilaterală a împrejurărilor concrete, situat într-o amplă perspectivă, în cadrul căreia ritmurile și creșterile cantitative au ca obiectiv major realizarea unui spor de calitate, prin realizarea unor produse cu caracteristici tehnico­­economice superioare. Această teză com­plexă privind desfășurarea industrializă­rii, aplicată în domeniul luptei pentru metal, înseamnă intrarea In funcţiune a unor agregate siderurgice de mare ran­dament, cu tehnologii avansate, organi­zarea ireproşabilă a producţiei, elabora­rea unor noi mărci de oţel, In aşa fel ca pînă in 1975 sortimentele de oţeluri aliate să atingă 10 la sută din producţia totală, ceea ce echivalează cu 1—1,1 mi­lioane de tone Prin urmare, ritmurile înalte ale luptei pentru metal din viitorul cincinal sunt şi ritmuri înalte ale unui spor calitativ. Statisticienii au elaborat un indice sin­tetic, după care se poate aprecia, în mod obiectiv, puterea economică a unei ţări, avansul ei în domeniul industrializării. A­­cest indice se numeşte : producţia de me­tal pe locuitor. In fond, producţia de me­tal nu constituie un scop în sine, ci este subsumată satisfacerii cerinţelor din ce în ce mai mari şi mai diverse ale populaţiei. In ţara noastră, acest indice cunoaşte ur­mătoarea — semnificativă — dinamică as­cendentă : 1938 : 18,2 kg ; 1950 : 34,6 kg ; 1960 : 98,2 kg ; 1969 : aproximativ 275 kg. Să luăm in considerare limitele, la in­terval de trei decenii : 18,2 kg şi 275 kg. Creşterea este intr-adevăr spectaculară şi ea reflectă, in mod elocvent, progresul pe care l-am realizat faţă de perioada antebelică. Ritmul trepidant în care am urcat pe treptele industrializării ne-a per­mis să micşorăm handicapul istoric si­­tuîndu-ne astăzi — din punctul de vedere mai sus discutat — printre primele două­zeci de ţări din lume. Pînă in 1975, cînd acest indice se va ridica In jurul cifrei de 500, vom fi urcat alte noi trepte ale progresului tehnic. Trepte trainice şi cu­tezătoare ale operei de desăvîrşire a con­strucţiei socialiste, deschise de măreţul program al Partidului Comunist Român pentru prosperitatea şi fericirea poporu­lui nostru. ÎN LINIA ÎNTÎI A INBUSTRI ALES ARII REŞIŢA - HUNEDOARA - GALAŢI - ALXIEA COHERES­C Astăzi, de 18,5 ori mai mult faţă de 1938 . De la arta de a privi focul, la comenzile electronice, o adevărată revoluţie în tehnica metalului . Un obiectiv însufleţitor 10—10,5 milioane to Reportaj de V. NICOROVICI de dezvoltarea an­terioară, în ritm impetuos, a Reşiţei “ şi Hunedoarei. Ex­perienţa dobîndită acolo, în construcţia marilor agre­gate, în stâpînirea focurilor incandes­cente, a fost transmisă, aplicată crea­tor pe platoul de lîngă Dunăre. Mai mult decit atît. Această experienţă, transmisă ca o veritabilă ştafetă, s-a asociat celor mai noi şi mai eficiente tendinţe tehnolo­gice în domeniul siderurgiei. Cităm, cu titlu exemplificativ , orientarea către fur­nale de mare capacitate şi implicit de mare randament Aşa se face că pe pla­toul gălăţean au apărut pentru prima dată la noi acei coloşi de 1 700 m.c., cu o capacitate aproape dublă faţă de cele mai mari furnale construite la Hu­nedoara. Pe linia aceleiaşi orientări mo­derne, oţelăria gălăţeană a fost dotată cu convertizoare — agregate de dimensiuni mai reduse decit clasicele cuptoare Sie­mens-Martin, dar in schimb cu o mare intensitate de lucru. In fine, laminoarele — slebingul şi linia de tablă groasă — au fost orientate către producerea de profile plate, tot ca urmare a celor mai noi cerinţe tehnologice în domeniul pre­lucrării metalului, cît şi al construcţiilor industriale (hale, marile recipiente şi re­zervoare pentru chimie etc.). La toate acestea trebuie adăugate ca­racteristicile cele mai avansate în ceea ce priveşte concepţia constructivă, pro­cedeele de lucru, modalităţile de minuire a agregatelor. A PAGINA 3

Next