Scînteia, februarie 1971 (Anul 40, nr. 8684-8711)

1971-02-25 / nr. 8708

SCINTEIA — Joi 25 februarie 1971 PAGINA 3 CUVlNTAREA TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU (Urmare din pag. I) stil de producţie, acolo unde se hotărăşte pînă la urmă buna ca­litate a produselor. Cred însă că am ajuns acum în situaţia de a depăşi aceste reţineri. Consfătuirea de astăzi ne-a dat posibilitatea să clarificăm o serie de probleme în această privinţă şi va trebui să trecem cu hotărîre la realizarea, într-un timp cît mai scurt şi în condiţii cît mai bune, a sarcinilor puse de conducerea de partid şi de stat în acest domeniu. Aş dori să mă opresc, de ase­menea, pe scurt, asupra unor pro­bleme mai importante care tre­buie să stea în faţa unităţilor eco­nomice cu statut de centrală, înainte de toate doresc să sub­liniez necesitatea ca aceste între­prinderi cu statut de centrală să asigure o integrare completă eco­­nomico-financiară a unităţilor care s-au reunit în cadrul lor, să de­vină în mod real organisme de conducere a activităţii de produc­ţie, de bună gospodărire a mijloa­celor materiale şi financiare. In acest sens, înseşi legea şi proiec­tul de statut pun în centrul pre­ocupărilor această latură a activi­tăţii centralelor industriale. Pornind de aici, este necesar să acţionăm cu mai multă fermitate pentru profilarea şi­­ specializarea producţiei. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate unităţile noas­tre economice, ţinînd seama de specificul şi caracterul fiecărei ac­tivităţi. Doresc însă să mă refer îndeosebi la sectorul construcţiilor de maşini, unde această problemă este de o necesitate imediată. Pentru a realiza importantul pro­gram pe care acest sector îl are de îndeplinit în cadrul planului cin­cinal actual şi pentru a face ca ramura construcţiilor de maşini să realizeze produse de înaltă tehni­citate, atit pentru înzestrarea eco­nomiei naţionale cu maşini şi uti­laje cu parametri de nivel mon­dial, cît şi pentru realizarea pre­vederilor mari de export, este ne­cesar să lichidăm cît mai repede fărîmiţarea actuală din acest sec­tor şi să asigurăm o bună profi­lare şi specializare a producţiei. Nu mai este admisibil ca în fiecare din cele cîteva sute de unităţi ale Industriei construcţiilor de maşini să se facă de toate. Cît timp vom avea, de exemplu, în fiecare Uni­tate, mai mare sau mai mică, sec­toare calde şi nu le vom concentra, cît timp nu vom reuni forţele de specialişti şi de cercetare şi nu vom asigura o îndrumare unitară a acestor sectoare, nu vom lichida rebuturile. Şi, se ştie că rebuturile reprezintă una din lipsurile mari ale acestui domeniu de activitate. Dacă vom menţine actualul fel de a lucra, continuînd să fabricăm un zeci de unităţi motoare şi suban­­samble şi nu vom profila întreprin­deri speciale pe familii, pe grupe sau chiar pe produse specifice, nu vom avea producţie bună, de serie, nu vom avea o eficienţă economică corespunzătoare. Se pare însă că această problemă nu este bine în­ţeleasă în întreaga ramură a con­strucţiilor de maşini. Cînd s-au creat centralele s-a avut de la început în vedere — şi s-a trasat ca sarcină — ca unită­ţile din acest sector să treacă ra­pid la specializare. Nu doresc să mă refer în mod concret la nici un fel de centrale, deşi am vizitat în ultimele luni multe întreprinderi şi am discutat cu mulţi dintre dumneavoastră. Trebuie să spun însă că ne mişcăm destul de încet în această privinţă, că există încă reţineri; fiecare conducător de în­treprindere vrea să dovedească că poate face mai bine în unitatea sa anumite piese sau subansamble şi că nu este nevoie să aştepte să i le livreze o centrală sau alta spe­cializată în realizarea unor ase­menea produse. Or, a continua în felul acesta înseamnă a lucra meşteşugăreşte ! Şi nu se poate merge aşa mai departe ! Construc­ţia de maşini trebuie să fie, prin excelenţă, modern organizată din toate punctele de vedere. Specia­lizarea în construcţiile de maşini constituie o necesitate de prim or­din, dacă vrem, într-adevăr, să a­­sigurăm produselor noastre un ni­vel tehnic ridicat şi competitivi­tate pe scară internaţională. Nu mă mai refer la celelalte ra­muri, pentru că problemele spe­cializării se pun în mod diferit, deşi în această consfătuire unii to­varăşi au vorbit despre felul în care se acţionează în această pri­vinţă în industria uşoară. Proble­ma specializării trebuie, într-ade­văr, să o tratăm în mod diferen­ţiat, de la ramură la ramură, în­deosebi este necesar să acordăm, în această privinţă, atenţia princi­pală construcţiilor de maşini şi, plecînd de aici, să realizăm tot ceea ce se impune pentru toate celelalte ramuri. In ce priveşte activitatea de cer­cetare şi proiectare, doresc să arăt că în acest domeniu am făcut paşi însemnaţi înainte, am obţinut o serie de rezultate bune. In cinci­nalul care a trecut am creat un mare număr de institute şi centre de cercetare. In sectorul construc­ţiilor de maşini, unde în 1965 aveam doar două sau trei institute, am ajuns să avem astăzi 17 institute şi centre de cercetare. Consider că acesta este un lucru bun, aşa cum apreciez ca pozitiv faptul că aceste institute şi centre funcţionează în­deosebi pe lîngă unităţile produc­tive, la centrale, ceea ce asigură o strînsă legătură a activităţii de cer­cetare şi proiectare cu producţia. Nu vreau să mă mai refer la lipsu­rile care sunt în acest domeniu de activitate. Doresc însă să subliniez că vă trebui să acordăm o atenţie mai mare cercetării şi proiectării, în special în ramura construcţiilor de maşini, unde introducerea nou­lui este deosebit de rapidă. Se cu­noaşte că, în această ramură, în­tr-un interval de 6—7 ani, apar noi tehnologii, noi motoare şi utilaje, noi maşini — şi, dacă nu ţinem pa­sul, nu vom putea fi competitivi pe piaţa internaţională, nu vom putea înzestra economia naţională cu teh­nica modernă, avansată. De aceea este necesar să acordăm o mare a­­tenţie activităţii de cercetare din a­­ceastă ramură, introducerii cît mai rapide în producţie a rezultate­lor ei. Aceasta este, desigur, valabil şi pentru celelalte ramuri de activi­tate — pentru chimie, metalurgie, industria minieră, industria uşoară şi alimentară, în raport cu specifi­cul şi caracterul fiecăreia. Este clar, de exemplu, că dacă a­­vem un institut minier-căr­­bune şi există 3 centrale indus­triale ale cărbunelui, nu va trebui să înfiinţăm pentru fiecare din ele cîte un institut. Desigur, o dată cu dezvoltarea activităţii de cerce­tare în institute este necesar ca şi în unităţile productive să spo­rească preocuparea pentru aplica­rea rezultatelor cercetării, perfec­ţionarea continuă a producţiei, in­troducerea noului. Trebuie să avem în vedere ne­cesitatea unei coordonări a cerce­tării ştiinţifice, spre a nu risipi forţele şi a folosi mai bine atît cadrele, cît şi mijloacele tehnice, materiale şi financiare, şi a obţine mai rapid soluţionarea unor pro­bleme tehnico-ştiinţifice pe care le ridică dezvoltarea producţiei, pro­gresul general al întregii ţări. De altfel, acesta a fost scopul înfiin­ţării, la timpul respectiv, a Con­siliului Naţional al Cercetării Şti­inţifice. Problema coordonării cer­cetării pe ministere şi chiar pe e­­conomie, pe întreaga ţară, este deci o stringentă necesitate. Asigu­­rînd această coordonare nu în­seamnă că ştirbim sau împiedicăm în vreun fel dezvoltarea activităţii de cercetare care se desfăşoară jos, în institute şi unităţi pro­ductive. Pornind de la rolul important pe care îl are cercetarea ştiinţi­fică în creaţia de bunuri mate­riale, în perfecţionarea producţiei şi a întregii noastre activităţi, va trebui să acordăm în permanenţă o atenţie deosebită acestui sector ; este necesar să ne preocupăm de organizarea institutelor şi centra­lelor de cercetare acolo unde ele sunt cel mai necesare pentru a asigura introducerea rapidă a nou­lui în producţie, fără insă a merge la uniformizare. Să ţinem seama în această privinţă de specificul fiecărei ramuri şi să asigurăm o coordonare cît mai unitară a activi­tăţii, fără ca aceasta să însemne neapărat o centralizare a muncii de cercetare. S-a vorbit aici despre calitatea produselor. Cred că pentru noi toţi este clar că, dacă vrem să pătrundem cu mărfurile noastre pe piaţa internaţională, dacă do­rim să dezvoltăm economia naţio­nală la nivelul tehnicii mondiale, trebuie să acordăm o atenţie deo­sebită problemei calităţii întregii noastre activităţi. Nu vreau să dau nici un exemplu în a­­ceastă privinţă, dar consider că această problemă trebuie să stea permanent în atenţia tuturor centralelor, a tuturor unităţilor noastre de producţie. Pînă la urmă, calitatea nu o hotărăşte controlul de calitate, ci activitatea practică, concretă a fiecărui mun­citor, maistru, inginer, a tuturor acelora care lucrează nemijlocit în procesul de producţie. Este nece­sar să luăm asemenea măsuri în­­cît să facem ca din unităţile noastre să nu mai iasă în nici un fel produse necorespunzătoare. Numai cînd vom reuşi ca aceasta să devină o cauză generală a în­tregului colectiv, atunci vom reali­za în mod corespunzător problema calităţii. O altă latură importantă a ac­tivităţii centralelor noastre este asigurarea desfacerii produselor. Am mai spus şi cu alt prilej că procesul de producţie se termină numai o dată cu vînzarea produsu­lui, fie în ţară, fie în străinătate, cu încasarea contravalorii lui şi deci cu crearea condiţiilor pentru reluarea ciclului de producţie. Noi considerăm că­ problema desface­rii produselor trebuie rezolvată pe centrală. Din acest punct de vede­re, este necesar ca unităţile din cadrul centralelor să fie întrucîtva degrevate de asemenea sarcini, fără însă a considera că ele nu trebuie să se mai preocupe deloc de felul cum se vinde produsul lor pe piaţă. Dar Cel care trebuie să realizeze desfacerea producţiei este centrala ; ea trebuie să reali­zeze vînzarea, atît în ţară cît şi în străinătate. Am mai discutat această problemă la consfătuirea privind activitatea de comerţ ex­terior şi nu doresc să insist asu­pra ei. In cadrul consfătuirii s-a vorbit mult de problema aprovizionării tehnico-materiale. Această proble­mă constituie, de asemenea, o sar­cină importantă ce revine centra­lelor, care trebuie să realizeze aprovizionarea tehnico-materială a tuturor unităţilor de producţie din cadrul lor. In legătură cu această problemă s-au făcut aici multe pro­puneri juste, în special pentru îm­bunătăţirea proiectului de lege care se pregăteşte, pentru ridicarea ro­lului şi răspunderii Departamentu­lui aprovizionării din cadrul C.S.P. în asigurarea bunei aprovizionări tehnico-materiale. Desigur, în domeniul aprovizio­nării tehnico-materiale se pun multe probleme. O bună aprovi­zionare începe în primul rînd cu o planificare corespunzătoare. După cum se ştie, noi am realizat şi chiar am depăşit, an de an, planul de producţie. Aceasta înseamnă că, pînă la urmă, am avut o balanţă bună de materii prime şi mate­riale. Avem stabilite norme de consum, dispunem de stocuri de materiale, atît pentru producţie cît şi de rezervă. Unele stocuri sunt corespunzătoare, altele, se spune că sunt încă mici — dar totuşi sunt. Există norme precise care stau la baza stabilirii programului de ac­tivitate din unităţile de producţie. Atunci de unde intervin totuşi u­­nele neajunsuri în aprovizionarea tehnico-materială a procesului de producţie ?" După părerea mea, lipsurile în domeniul bunei apro­vizionări tehnico-materiale rezidă în primul rînd în nerespectarea contractelor, în nelivrarea la timp de către unităţile producătoare a materialelor, subansamblelor sau a produselor contractate cu alte în­treprinderi. Deşi n-aş fi vrut să dau nici un exemplu, doresc totuşi să arăt că centrala de vagoane a întîmpinat mari greutăţi în reali­zarea sarcinilor de plan datorită faptului că alte întreprinderi, cu care avea contracte de cooperare, nu i-au livrat la timp boghiurile necesare. Asemenea situaţii am în­­tîlnît şi în legătură cu alte pro­duse. Or, numai asigurind livrarea promptă, fără întîrziere a produ­selor contractate vom contribui la buna organizare şi desfăşurare a producţiei ! Deci problema este de a introduce ordine în planificarea noastră, de a asigura executarea la timp a comenzilor­­contractate. Eu înţeleg că am putea avea greu­tăţi — şi cîteodată avem — cu produsele care întîrzie să­ ne vină din import, deşi nici în această pri­vinţă n-ar trebui să întîmpinăm dificultăţi, pentru că noi tot am alocat şi alocăm banii necesari pentru importuri. Cîteodată însă aceste importuri ne costă mai scump pentru că nu le contractăm la timp. Deci, problema principală care se pune in legătură cu desfăşura­rea susţinută, ritmică a procesu­lui de producţie, cu buna apro­vizionare tehnico-materială este realizarea unei planificări judi­cioase, introducerea unei ordini desăvîrşite în livrările de produse dintre întreprinderi. Consider că, în această privinţă, Departamentului aprovizionării din C.S.P., ca şi mi­nisterelor le revin încă sarcini mari, pînă cînd centralele vor pre­lua bine toate atribuţiile ce le au. Avem cazuri cînd chiar între uni­tăţile din cadrul aceleiaşi cen­trale, depinzînd deci de acelaşi director de centrală, nu se reali­zează la timp livrările diferitelor materiale sau subansamble. De a­­ceea, consider că această problemă trebuie să preocupe în mod deose­bit centralele , să fie luate măsuri hotărîte pentru a pune ordine în această privinţă, deoarece de a­­ceasta depinde desfăşurarea nor­mală a activităţii de producţie şi, în bună măsură, calitatea propriu­­zisă a produselor. In atribuţiile unităţilor cu statut de centrală un loc important îl va avea întocmirea planului de producţie. Cînd s-a trecut la or­ganizarea centralelor s-a pornit de la considerentul că ele trebuie să fie de fapt titularul de plan , asigurind, fireşte, ca fiecare în­treprindere componentă să parti­cipe şi să-şi spună părerea la sta­bilirea sarcinilor de plan ce-i re­vin. Centrala este unitatea cu care lucrează planificarea, ministerul, finanţele şi toate organismele noastre economice ! Pornind de aici, trebuie să stabilim atît mij­loacele cît şi organizarea cores­punzătoare, pentru ca centralele să cunoască bine capacităţile de producţie pe care le au şi, în con­cordanţă cu ele, cu sarcinile gene­rale puse de partid şi guvern, să-şi întocmească planul. în legătură cu aceasta, doresc să mă refer în continuare la pro­blema indicatorilor de plan. De­sigur, pot fi mai mulţi sau mai pu­ţini indicatori , pentru oricine însă care va conduce producţia, pentru orice conducător de centrală, cu­noaşterea unui număr foarte mare de indicatori este o necesitate. Fie că vom cuprinde sau nu aceşti indicatori în planul de stat, cen­trala nu se va putea lipsi de ei, fiindu-i absolut necesari pentru a asigura o conducere ştiinţifică şi cu bune rezultate a activităţii eco­nomice. Poate oare cineva să nu cunoască ce produce şi pentru cine, ce sortimente­­ realizează, atît în unităţi fizice cît şi valoric ? Poate cineva să nu prevadă de unde şi cum se aprovizionează, ce mate­riale îi sînt necesare pentru sor­timentele pe care le produce ? Poate cineva să nu stabilească cu cine va coopera spre a realiza pro­dusul respectiv ? Poate să nu ştie cu ce număr de muncitori va reali­za planul, cîţi ingineri­­i trebuie în proiectare, cîţi în cercetare şi în producţie ? Care conducător de centrală se poate angaja realmente să conducă activitatea economică fără să cunoască aceşti indicatori de bază ? Cu toţii cunoaştem că forţa ho­­tărîtoare în producţie este omul ; îndeplinirea planului depinde în­­tr-o măsură decisivă de felul cum asigurăm şi formăm cadrele nece­­sare. Se ştie că pentru a pregăti un inginer este nevoie de 5 ani de zile. Necesarul de cadre trebuie deci cunoscut şi prevăzut cu mult înainte, spre a şti unde să formăm aceste cadre, ce să facem în acest scop. De asemenea, ca să pregătim muncitori calificaţi, trebuie să ştim dinainte cîţi ne trebuie, ce şcoli dezvoltăm pentru aceasta. Deci pro­blema stabilirii de indicatori pre­­cişi în legătură cu asigurarea şi fo­losirea forţei de muncă nu este o simplă formalitate, ci reprezintă o necesitate stringentă pentru o con­ducere eficientă a economiei . Aş putea, desigur, să mă refer şi la alţi indicatori. Ne gîndim ca, în­tr-adevăr, în planul central să avem mai puţini indicatori, dar nu vom scuti cu nimic centralele să aibă un număr foarte mare de astfel de indicatori. Nu putem conduce economia, activitatea de construc­ţie socialistă, lăsînd ca fiecare uni­tate să procedeze cum doreşte în acest domeniu hotărîtor. Noi con­struim în mod planificat — şi tre­buie să asigurăm o repartiţie cît mai judicioasă a forţei de muncă în diferitele sectoare de activitate. Totodată, trebuie să veghem la fo­losirea raţională a acestor forţe, să creăm condiţii de lucru pentru toţi oamenii muncii. In acest spirit trebuie privită problema asigurării şi formării cadrelor — nu ca un indicator în plus sau în minus. Fireşte, unii ar putea spune că aceasta înseamnă evidenţă mai multă. Da, tovarăşi ! De aceea ne şi preocupăm să introducem un sistem cît mai modern de eviden­ţă. Folosim maşini de calcul spre a putea ca, într-adevăr, simplifi­­cind munca oamenilor, să realizăm o evidenţă bună şi la timp. Fără o asemenea evidenţă nu se poate conduce economia ! Fiecare din conducătorii de centrală va trebui să introducă o disciplină de fier în această privinţă. Eu rog pe con­ducătorii centralelor să înţeleagă că trebuie să acorde o atenţie deo­sebită tuturor problemelor care ţin de o bună planificare , să nu caute să fugă de ele sub motiv că „o să le rezolve alţii“. S-au ridicat aici şi unele proble­me financiare ; nu aş dori să insist prea mult asupra lor. Noi pornim de la faptul că centrala trebuie să răspundă de întreaga activitate economico-financiară a unităţilor în subordine. Legătură între bu­get, bancă şi unităţile de produc­ţie este centrala, ea trebuie să aibă o evidenţă generală a benefi­ciilor şi să le verse la buget, indi­ferent unde se realizează aceste beneficii. Centrala trebuie să cu­noască şi să urmărească indicatorii financiari, să ştie cum se realizea­ză beneficiile şi ceilalţi indici de către toate unităţile din cadrul său ; ea centralizează rezultatele obţinute în realizarea acestor indi­catori şi din dispoziţia ei se fac toate repartiţiile, stabilindu-se atît ceea ce rămîne la întreprinderi şi centrală, cît şi ceea ce se varsă la buget în conformitate cu prevede­rile legii. Va trebui să examinăm o serie de propuneri care s-au făcut aici privind lăsarea unor fonduri la dispoziţia centralelor, dar proce­­dînd la o redistribuire a acestora şi asigurind un control unitar a­­supra folosirii şi cheltuirii lor, tocmai spre a întări rolul şi atri­buţiile acestor unităţi în condu­cerea activităţii economice. De altfel, în ce priveşte investi­ţiile, în afară de anumite cazuri, cea mai mare parte se fac prin centrală. Este adevărat că aceasta implică anumite obligaţii, dar nu vom renunţa niciodată la acest sistem, şi nici la controlul respec­tiv. Centralele au astăzi dreptul să avizeze investiţii pînă la 30 de milioane, desigur, în conformitate cu legile în vigoare. Dar poate oare cineva, atunci cînd realizează o lucrare de investiţii, să renunţe la întocmirea unui proiect sau să nu supună proiectul respectiv spre avizare şi control ? Nimeni nu poate pretinde acest lucru ! Alt­ceva este însă de a simplifica, e­­ventual, unele faze de realizare a investiţiei, cum, de altfel, au făcut unele centrale care şi-au elaborat proiectul şi au executat, în cadrul planului general, lucrările respec­tive, fără să mai apeleze la proiec­tanţi şi chiar la constructori din afară. Considerăm că aceasta este o practică bună, pe care am re­­comandat-o şi o recomandăm. Am constatat că aceste centrale au executat o serie de lucrări mari cu aproape 50 la sută mai ieftin de­­cît dacă le-ar fi realizat prin în­treprinderile specializate ale Mi­nisterului Construcţiilor Indus­triale, care, în general, lucrează bine, dar foarte scump. Deci, ase­menea atribuţii şi sarcini rămîn la centrale — şi trebuie să le în­tărim în conformitate cu legile şi cu normele generale care guver­nează economia noastră. Pe drept cuvînt, cîţiva tovarăşi au ridicat aici problema unei mai bune cooperări directe între uni­tăţile cu statut de centrală. însăşi legea contractelor prevede o coope­rare strînsă şi o legătură perma­nentă intre centrale — atît din ca­drul aceluiaşi minister, cît şi dintre centralele aparţinînd unor minis­tere diferite , pentru a stabili împreună cum să rezolve anumite probleme, inclusiv cum pot coopera la realizarea unor obiective eco­nomice. O sarcină importantă a centrale­lor industriale este asigurarea pre­gătirii cadrelor şi a reciclării aces­tora. De altfel, în legea supusă discuţiilor privind reciclarea cadre­lor se prevede in mod expres a­­ceasta obligaţie a centralelor. Este de înţeles că centralele trebuie să se preocupe atît de formarea mun­citorilor calificaţi, de promovarea lor în producţie, cît şi de asigu­rarea necesarului de cadre cu studii medii şi superioare. Desigur, toate acestea trebuie sa se facă în con­formitate cu normele generale. In consfătuirea noastră s-au făcut cî­teva propuneri în legătură cu unele derogări de la legile în vigoare pri­vind promovarea în diferite funcţii. Această problemă este destul de se­rioasă şi ea trebuie tratată ca a­­tare. Să avem în vedere că legile noastre privind stagiile în produc­ţie sunt unice pentru toată econo­mia ; a admite derogări de la ele ar însemna să nu soluţionăm în mod corespunzător această proble­mă, să creăm posibilităţi ca în unele cazuri promovările să nu se facă în conformitate cu nevoile econo­miei şi să se dea naştere la abuzuri şi favoritisme în această privinţă. Există, într-adevăr, o problemă pe care noi o analizăm şi va trebui s-o soluţionăm în mod corespunză­tor — aceea a promovării de maiş­tri din rîndul muncitorilor de înal­tă calificare. In general, trimitem în şcolile de maiştri tineri de 18 ani şi, la 21 de ani, după ce ab­solvă cursurile respective, le este greu să conducă producţia, pentru că n-au avut înainte practica nece­sară ca muncitori. Va trebui să revedem această lege, să recrutăm pentru şcolile de maiştri oameni cu practică în producţie, să organizăm pregătirea lor corespunzătoare spre a căpăta cunoştinţele necesare de organizatori şi conducători ai pro­ducţiei. Desigur, acolo unde se va ivi necesitatea, şi de la caz la caz, va trebui să admitem ca unii mun­citori de înaltă calificare să poată fi promovaţi maiştri, urmînd ca în­tre timp să frecventeze cursurile respective, pe care le avem de alt­fel organizate în toate întreprinde­rile. Aici se ridică şi alte aspecte­­ legate de salarizare, de cointeresa­re — pe care însă le vom analiza în mod special spre a soluţiona cît mai bine această problemă. Este adevărat, noi am stabilit o oare­care corelaţie în ce priveşte sala­riul tarifar, dar nu este încă sufi­cient de bine rezolvată problema legării mai strînse a veniturilor maistrului de rezultatele obţinute de secţia sau atelierul de produc­ţie pe care acesta îl conduce. Va trebui să studiem această proble­mă şi să o soluţionăm în mod co­respunzător. Dar, pornind de aici, nu putem extinde aceste derogări la ingineri, la cercetători şi aşa mai departe, decît în limitele şi în cazurile pre­văzute în lege pentru categoriile respective. Astăzi există totuşi un număr suficient de cadre cu studii superioare şi medii şi n-am putea spune că nu avem posibilitatea să acoperim toate sectoarele cu oa­meni avînd stagiul corespunzător. Desigur, sunt şi unele mici excepţii cînd, de la caz la caz, se dau apro­bările necesare. In general, însă, suntem­ astăzi în situaţia să putem spurne că nu este necesar să ape­lăm la derogări de la prevederile legii pentru a acoperi nevoile de cadre ale unor sectoare. In continuare doresc să atrag a­­tenţia asupra unei probleme pe care o consider deosebit de im­portantă. Este vorba de preocu­parea pe care trebuie s-o manifeste conducerile centralelor faţă de problemele sociale, de îmbunătăţi­rea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale oamenilor muncii. Desi­gur, sunt organizaţii care au mare rol în această privinţă, dar şi centralele, conducerile lor vor trebui să urmărească îndeaproape ca prevederile privind realizarea creşterii veniturilor, îmbunătăţirea condiţiilor de lucru şi măsurile pentru a asigura aceste condiţii, precum şi alte prevederi de ordin social ari se realizeze cît mai bine. Avem în vedere ca, în acest cin­cinal, să ajungem, de la 27 000 de locuri în creşe, cît avem astăzi, la 80 000—100 000 ; aceasta va ajuta la rezolvarea în condiţii bune a acestei probleme. Va creşte numă­rul de cămine pentru copil, vom construi, de asemenea, un număr însemnat de locuri în cămine pen­tru tineret. Se prevede a se or­ganiza cantine corespunzătoare, în raport cu necesităţile şi cerinţele oamenilor muncii. Avem un şir de prevederi în­ legătură cu rezol­varea altor probleme de interes social — la care m-am mai referit. In ce priveşte locuinţele, cunoaşteţi că se prevede construirea a 500 000 de apartamente, dar probabil c­ă această cifră va fi depăşită ; încă de acum am suplimentat cu 15 000 de apartamente planul de construc­ţii de locuinţe în Capitală. Dacă ne vom ocupa serios de realizarea la timp a tuturor acestor preve­deri, vom obţine progrese însem­nate în soluţionarea multora din problemele în care mai întîmpinăm astăzi unele greutăţi. Fireşte, nu se poate spune că în 5 ani vom rezol­va total problema locuinţelor, de­oarece cerinţele în acest domeniu cresc, oamenii care stau astăzi în­­tr-o casă mai modestă, mîine vor neapărat să se mute în alta mai mare — acesta este un lucru fi­resc ; va trece încă mult pînă cînd vom putea spune că am asigurat un fond de locuinţe care să satis­facă toate cerinţele aşa cum do­reşte fiecare. Dar prevederile pe care le avem în această privinţă trebuie urmărite şi realizate în bune condiţii. Consider că trebuie să ţinem seama de o serie de propuneri formulate aici privind atribuirea fondurilor şi mijloacelor materiale centralelor, pentru a realiza ase­menea prevederi cu caracter social — locuinţe, creşe, cantine, că­mine — asigurind în felul acesta o legătură mai strînsă a salariaţilor cu întreprinderea respectivă. Aşa cum am spus şi la adunarea sa­lariaţilor de la „23 August“, vom distribui şi locuinţele prin între­prinderi, vom face ca, prin dezvol­tarea reţelei de creşe, de cămine şi prin alte măsuri cu caracter social, salariaţii să se simtă mai strîns ataşaţi de întreprinderea unde lucrează. Deci acesta va fi un factor care va întări propriu­­zis rolul întreprinderilor, legătura lor cu masele­ de oameni ai mun­cii. Din acest punct de vedere con­sider că este bine să revedem şi să lărgim atribuţiile centralelor şi în­treprinderilor. Nu am vorbit despre ministere pentru că despre ele am mai dis­cutat şi în alte împrejurări. Este însă clar că, o dată cu lărgirea a­­tribuţiilor centralelor şi întreprin­derilor economice, se modifică şi rolul pe care îl au astăzi minis­terele. Ele vor trebui să renunţe la o serie de practici din trecut — cînd se ocupau de rezolvarea tu­turor problemelor — să lase o mare parte din aceste probleme în răspunderea noilor organisme eco­nomice. In schimb, ministerele tre­buie să acorde mai multă atenţie problemelor conducerii generale, rezolvării lor unitare pentru toate sectoarele de care se ocupă. In fe­lul acesta ele vor putea, într-ade­văr, să aibă o privire de perspec­tivă, să acorde mai multă atenţie problemelor introducerii noului, organizării unitare a cercetării şi soluţionării problemelor generale ale conducerii ramurilor respec­tive. In concepţia despre care am vor­bit pînă acum cresc foarte mult atribuţiile centralelor şi întreprin­derilor. Nu aş dori, însă, să rămî­­nă cineva cu impresia că, luînd aceste măsuri, va trebui, în vreun fel, să nu mai asigurăm în conti­nuare conducerea unitară, centra­lă, a întregii activități economice. Nu este de conceput conducerea e­­conomiei într-un stat socialist fără o îndrumare unitară, fără a avea o privire de ansamblu ! în acest sens creşte deosebit de mult rolul Comitetului de Stat al Planificării, al Ministerului de Finanţe, al or­ganelor de sinteză în general. De­sigur, ele nu vor trebui să intre într-un şir de probleme mărunte , dar a asigura o bună orientare şi planificare a dezvoltării armonioa­se a tuturor ramurilor şi sectoare­lor de activitate — aceasta consti­tuie o problemă esenţială pentru progresul întregii economii naţio­nale. Este, de asemenea, necesar să acţionăm cu mai multă fermitate pentru simplificarea statisticii, a evidenţei şi, în general, pentru mai buna organizare a informaticii — asemenea măsuri sunt esenţiale pentru a asigura o conducere ope­rativă, pentru rezolvarea în bune condiţii a tuturor sarcinilor ce stau în faţa unităţilor economice. In cadrul consfătuirii s-au ridicat şi unele probleme în legătură cu transporturile, îmbunătăţirea acti­vităţii în transporturi trebuie să constituie o preocupare serioasă, deoarece este anormal ca, din pri­cina unor neajunsuri din acest sector, să creăm greutăţi activităţii economice. Se ştie că în această ramură există o dotare destul de satisfăcătoare şi ar trebui deci să avem un transport bine organizat. Totuşi, capacităţile de transport nu sunt utilizate cum trebuie, se pier­de încă mult timp ; în general, nu putem spune că transporturile au acţionat cum trebuie pentru a asi­gura o bună aprovizionare şi la timp a activităţii economice. In ce priveşte proiectele de legi dezbătute în consfătuire, sunt de acord cu majoritatea propunerilor care s-au făcut în legătură cu ele. Statutul ar trebui să fie un sta­­tut-tip, pentru că el nu poate să dea soluţii şi să fie aplicat unitar de toate unitățile , acest statut tre­buie să oglindească cîteva preve­deri generale, obligatorii, urmînd ca, pe baza lor, fiecare să-şi adopte un regulament sau un statut pro­priu. Intr-adevăr, poate că unifi­carea acestor prevederi într-o sin­gură lege ar fi binevenită. In ce privește legea privind a­­provizionarea tehnico-materială, cred că sunt justificate propunerile care s-au făcut în legătură cu îm­bunătățirea ei. Să prezentăm a­­ceastă lege o dată cu Legea plani­ficării, care va trebui să fie gata în acest an. In general, sunt de acord că va trebui să elaborăm legile în aşa fel încît să nu mai fie nevoie de instrucţiuni sau de hotărîri pentru aplicarea lor. De altfel am mai subliniat această problemă şi în alte împrejurări. Legea însăşi să constituie cadrul după care să se conducă fiecare în activitatea sa ! Este necesar ca, pe baza discu­ţiilor din aceste zile, să trecem la măsuri pentru îmbunătăţirea ac­tivităţii noastre. Trebuie să acţio­năm cu mai multă răspundere în luarea măsurilor, să asigurăm o mai mare stabilitate în organizarea activităţii de producţie din între­prinderi. Să ţinem seama de schimbul de experienţă pe care l-am făcut în cadrul acestor discu­ţii şi să acţionăm în mod cores­punzător pentru îmbunătăţirea în continuare a stilului şi metodelor noastre de lucru. Trebuie să obţi­nem o ridicare generală a nivelu­lui de conducere al întregii activi­tăţi, să facem ca toţi conducătorii de centrale şi de unităţi, toţi acti­viştii din economie să acorde mai multă atenţie îmbogăţirii cunoş­tinţelor lor profesionale, însuşirii metodelor moderne de conducere, spre a putea astfel să-şi îndepli­nească în cele mai bune condiţii sarcinile deosebit de mari ce le revin. Datorită caracterului special al consfătuirii noastre din aceste două zile, în cadrul ei am vorbit mai puţin despre problemele prac­tice ale activităţii de producţie pe 1971. Nu aş dori să se înţeleagă, însă, prin aceasta că întorcîndu-ne acasă trebuie să ne ocupăm numai de problemele de organizare şi să uităm esenţialul — asigurarea realizării planului de producţie. Vă sînt cunoscute prevederile noului plan cincinal 1971—1975, întrucît le-am dezbătut în mai multe rînduri împreuna cu între­prinderile, cu centralele şi minis­terele, cu activul de partid şi de stat. Planul cincinal pune sarcini deosebite în ce priveşte dezvolta­rea în ritm înalt a producţiei în toate ramurile, îmbunătăţirea ca­lităţii produselor, ridicarea calita­tivă a tuturor laturilor activităţii economice. Aceste sarcini, izvorîte din necesitatea de a asigura pro­gresul multilateral al întregii socie­tăţi, sunt pe deplin realizabile. în­deplinirea lor cere mobilizarea in­tensă a energiilor şi capacităţilor creatoare ale întregului popor, o muncă intensă şi susţinută în toate sectoarele de activitate. Realizarea tuturor sarcinilor trasate de Con­gresul al X-lea al partidului va a­­propia şi mai mult ţara noastră de statele cu economie dezvoltată, va crea noi condiţii pentru creşterea în continuare a veniturilor tuturor oamenilor muncii de la oraşe şi sate, a salariului real, a cheltuie­lilor social-culturale, pentru ridi­carea generală a nivelului de trai al poporului — ţelul suprem al întregii politici a partidului şi sta­tului nostru. Anul 1971 este hotărîtor pentru îndeplinirea întregului cincinal. Rezultatele obţinute în primele două luni din acest an — în in­dustrie, în construcţii şi în cele­lalte ramuri — ne îndreptăţesc să apreciem că planul pe 1971 a fost pregătit în condiţii bune, că am păşit cu succes în noul cincinal. Sîntem încredinţaţi că centralele industriale, toate unităţile din eco­nomie vor dezvolta aceste succese, vor munci neobosit pentru înfăp­tuirea tuturor obiectivelor şi sar­cinilor prevăzute şi noul plan cin­cinal. Tot ceea ce am discutat în consfătuire, problemele pe care le-am abordat trebuie să ne ajute să asigurăm îndeplinirea în cele mai bune condiţii a sarcinilor de producţie. Eu rog pe toţi tova­răşii să ia măsurile necesare pen­tru a face ca planul pe acest an să fie îndeplinit în întregime şi în cele mai bune condiţii. Să asi­gurăm realizarea investiţiilor pla­nificate şi darea în folosinţă la ter­men a tuturor capacităţilor — şi, în această privinţă, cu cît vom putea să devansăm mai multe ca­pacităţi, cu atît va fi mai bine din toate punctele de vedere. Să rea­lizăm, de asemenea, prevederile privind exportul, care trebuie să constituie­ o sarcină esenţială pen­tru toate unităţile de producţie . In acest context, doresc să subli­niez încă o dată rolul deosebit de important pe care îl au organele sindicale în soluţionarea tuturor problemelor care s-au ridicat aici. Sindicatele trebuie să ia parte mai activă la întreaga muncă de îmbu­nătăţire a activităţii generale a centralelor industriale şi unităţilor economice, la realizarea în condiţii optime a tuturor sarcinilor de plan pe acest an. Totodată doresc să relev şi cu a­­cest prilej rolul însemnat ce re­vine în această privinţă comitete­lor judeţene şi organizaţiilor de partid. Cred că nu trebuie să mai repet că este necesar ca secretarul de partid să participe, cu toate drepturile şi obligaţiile, în comite­tul de direcţie, deci să-şi asume şi răspunderea pentru hotărîrile care se iau. Autoritatea lui va de­pinde de felul cum va munci; tre­buie, însă, să-i fie clar fiecăruia că autoritatea se cîştigă nu stînd în afara problemelor, ca observator, ci numai pătrunzînd în miezul lor, acţionînd pentru rezolvarea cores­punzătoare a acestora şi unind în acest scop toate forţele întreprin­derii, ale comuniştilor şi oameni­lor muncii. Dacă nu va face acest lucru, nu va avea autoritate în în­treprindere şi, în consecinţă, va trebui, probabil, ca organizaţia da bază să-şi aleagă ca secretar un tovarăş care realmente este în stare să conducă această activitate. Aşa cum, de altfel, se va întîmpla cu oricine, inclusiv cu directorul care nu va lucra bine şi îşi va pierde autoritatea. Şi, după cum am spus mai înainte, această autori­tate se creează şi se păstrează ac­ţionînd hotărît pentru soluţionarea corespunzătoare a diferitelor pro­bleme care se ridică in activitatea întreprinderii respective. Numai a­­tunci vom avea buni secretari de partid, buni directori, cadre bune, cu autoritate ! (Aplauze prelungite). In încheiere, doresc să-mi exprim convingerea că lucrările consfă­tuirii au contribuit la o mai bună înțelegere a rolului și sarcinilor noilor organisme economice, că pa baza lor se vor lua măsuri con­crete pentru îmbunătăţirea activi­tăţii în toate sectoarele economiei. Iată de ce doresc să urez tuturor celor prezenţi aici, conducerilor tu­turor întreprinderilor şi unităţilor cu statut de centrală, precum şi salariaţilor lor noi succese în rea­lizarea sarcinilor puse de Congre­sul al X-lea al partidului pentru dezvoltarea economică şi socială a patriei, pentru perfecţionarea pro­ducţiei de bunuri materiale şi spi­rituale, pentru creşterea nivelului de bunăstare şi civilizaţie al între­gului nostru popor. Vă doresc tuturor multă sănătate și fericire! (Aplauze puternice, prelungite).

Next