Scînteia, noiembrie 1972 (Anul 41, nr. 9317-9346)
1972-11-08 / nr. 9324
PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VĂ! ORGAN AL COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN Anul XLII Nr. 9324 8 PAGINI - 40 BANI ECONOMIA NAŢIONALĂ PUNE ÎN CENTRUL ATENŢIEI O SARCINĂ DE PRIM ORDIN. Stăvilirea consumurilor supranormative de metal, lemn, cocs şi combustibil Sunt multiple căile de creştere a eficienţei întregii activităţi economice. Intre acestea, după cum a subliniat in repetate rînduri conducerea partidului, un loc central 11 ocupă reducerea cheltuielilor de producţie şi — in primul rînd — a celor materiale, prin micşorarea continuă a consumurilor specifice de materii prime şi materiale, energie electrică, combustibil ş.a. Orice realizare în acest domeniu — şi cu toţi sintem interesaţi ca realizările pe acest ţărim să fie cit mai mari — se înscrie in eforturile generale ale întregului popor, în marea întrecere socialistă de a îndeplini cincinalul înainte de termen, la un nivel calitativ superior şi cu eficienţă crescută. Cu cit sint mai bine gospodărite şi valorificate resursele materiale ale ţării, cu cit sunt mai reduse cheltuielile de producţie, cu atît sporeşte mai rapid venitul naţional — sursa unică de dezvoltare ascendentă a economiei, de ridicare a nivelului de trai al oamenilor muncii. Este de relevat că numeroase colective de întreprinderi au obţinut in acest an rezultate bune în domeniul reducerii normelor de consum industrial. Datele de care dispunem arată că, în trei trimestre din acest an, la consumul total de metal in ramura industriei construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, de pildă, s-a realizat o economie efectivă, faţă de nivelul normelor prevăzute in planul de stat departamental şi uzinal, de 13107 tone. Totodată, economii mai importante i-au inregistrat la lemn de mină şi cherestea pentru cărbune extras, sloburi din oţel-carbon slab aliat fi aliat pentru tablă groasă, mijlocie şi platbandă (la Combinatul siderurgic din Galaţi), fero-mangan pentru oţel Martin, combustibil convenţional pentru amoniac, cherestea de răşinoase pentru uşi, ferestre şi mobilă, combustibil convenţional pentru transporturi efectuate cu locomotive cu aburi şi Diesel, pe cale normală şi altele. Dar tot atît de adevărat este şi Nu poli vorbi de economii inainte de a pune capăt risipei faptul că aceste economii puteau fi şi mai substanţiale. In primul rind la metal, materie primă de bază în activitatea industrială. Este drept, în ansamblu, nouă ministere economice au inregistrat importante economii de metal (excepţie făcind Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor). Insă economiile totale de metal se puteau ridica in perioada amintită la 28 150 tone, dacă 40 de întreprinderi nu depăşeau consumurile prevăzute. Deoarece unităţile fostului Minister al Industriei Construcţiilor de Maşini sunt cele mai mari consumatoare de metal, să adîncim analiza asupra modului de gospodărire a acestuia in întreprinderile respective. Un număr de 83 întreprinderi au consemnat economii, fată de consumul normat, iar 23 au depășit consumul, astfel incit economia rezultată pe total este de numai 5 938 tone metal. Depășiri dăunătoare economiei, datorate in principal utilizării unor materiale de dimensiuni cu abateri faţă de prevederile tehnologiilor, din cauza nerespectării în întregime a obligaţiilor contractuale de către anumiţi furnizori ; ritmului încă nesatisfăcător de desfăşurare a acţiunii de reproiectare şi modernizare a produselor, de aplicare şi extindere a unor tehnologii noi de fabricaţie ; menţinerii unui procent ridicat de rebuturi, mai ales in sectoarele calde ale construcţiei de maşini. Pe uzine, analiza influenţei abaterilor de la disciplina tehnologică, precum şi a rebuturilor asupra consumurilor suplimentare de metal oferă concluzii diferite şi, ca atare, măsurile ce se impun să fie luate in scopul prevenirii acestor pierderi sunt diverse de la o unitate la alta. Intre acestea, un .,record“ nedorit îl deţine uzina „Tractorul” din Braşov : 1 223 tone metal consumat in plus din cauza indisciplinei tehnologice şi 1 160 tone metal „devorat“ de rebuturi. Sunt oare o fatalitate apariţia şi perpetuarea unor astfel de pierderi ? Nu ! Iată ce arată faptele. Uzine ca „Progresul“ din Brăila, „Steagul roşu“ Braşov, „1 Mai“ Ploieşti au depăşit consumurile de metal, datorită rebuturilor, cu sute şi sute de tone, un tinfip ce altele — „Semănătoarea” şi „Vulcan“ din Bucureşti, Uzina mecanică Mirşa, Uzina de vagoane Drobeta Turnu- Severin — au înregistrat la acest ca(Continuare în pag. a Vil-a) rikttstnftstttt apă nfcnof cntntnn nt nfaiutititt I tmltLtrUvntM rUrUlAxA jrmlfwL vetlUNUmlt „Cine îşi mănîncă sămînţa de in îşi mănîncă şi “ Iată unul dintre cele mai excretive proverbe in care ironia, cu iz de amărăciune, se îmbină cu avertismentul rodind în povaţă subtilă, fără ostentafie, un îndemn la cumpătare, la spirit gospodăresc şi previziune. Nu e greu să ne imaginăm intîmplarea — sau intîmplările — care au precedat o asemenea memorabilă formulare. Nu e greu să-l imaginăm pe îndărătnicul gospodar stind iarna la gura sobei şi pocnind între măsele seminţele de in, uitind — pentru deliciile trăite prin cerul gurii — de ogorul care visa sub zăpadă germinaţiile din primăvară. Dar primăvara era departe de iarnă. Afară ningea cu fulgi leneşi, într-o cernere fără de sfirilit. Iar la lumina blindă a focului, savurind gustul uleios al semințelor de in, gospodarul nostru se lăsa pradă uitării. Poate că mai aprigă, femeia lui îl va fi admonestat cu vorbe oțărîte. Numai că el — imperturbabil ori arţăgos — n-a voit s-o asculte. Apoi a venit primăvara, au dat mugurii. Ogorul lui a rămas nesemănat. Cind ogoarele vecinilor sau albăstrit de florile inului, al lui oferea privirilor doar imaginea monotonă a verdelui buruienilor. Iar cind alţii au început să stringă tulpinile fragile de in din care femeile aveau să ţeasă, după metamorfozele cunoscute, pînza pentru cămăşi, gospodarului nostru ii va fi rămas doar putinţa de a-şi privi o pagubă ogorul sterp. Şi va fi descoperităunei că, in fapt, iarna nu mincase doar seminţele de iir, ci chiar propria cămaşă. Dar era prea tîrziu... Desigur, intimplarea imaginată poate fi acuzată de simplism ; dar orice proverb apare, prin definiţie, in veşminte simpliste. Cu atit ,mai mult cu cit in alte ipostaze povestea se repetă, din păcate, nu o dată. Mergi intr-o comună şi te p Uimeşti de producţiile record ^obţinute. Alături, in satul vecin, afli că pămîntul s-a arătat foarte zgircit. Căutind explicaţii, afli, intre altele, că totul a pornit de la calitatea seminţelor, că primii nu şi-au îngăduit să arunce in brazdă seminţe de care or fi, iar ceilalţi, dimpotrivă. Or, mergi intr-o întreprindere şi constaţi risipă de materiale, de forţă de lucru, pierdere de timp. Şi ii intilneşti, mai apoi, supăraţi că neindeplinirea sarcinilor de plan nu a avut deloc efecte fericite pentru ei înşişi. Ii vezi atunci pe „gospodarii“ de aici gifiind, alergind in dreapta şi-n stingă, căutind justificarea propriilor neimpliniri in... hirtii. Cînd, în fond, ele se află in risipa mult prea costisitoare. E un alt mod de a-ţi mînca, o dată cu seminţele, şi cămaşa. Sau, mai intilneşti mentalităţi după care tot ce produci trebuie şi cheltuit, consumat, fără umbră de preocupări de perspectivă. Ca in cazul unor cooperative care au bătut pasul pe loc, in timp ce altele, unde există grijă pentru investiţii, au devenit milionare şi multimilionare. Şi vă rog să mă credeţi că in şifonierele din casele membrilor acestora sunt mult mai multe cămăşi decit în ale celorlalţi. Pentru oameni cu o asemenea falsă optică gospodărească, ideea de acumulare are contururi foarte vagi. Ei nu sunt în stare să înţeleagă că zilei de azi îi urmează ziua de miine, şi că mîinele va fi mai bun doar dacă-l pregăteşti, dacă ştii să semeni mai binele, ca să-l poţi culege înzecit. Este un adevăr cu caracter universal in peisajul societăţii noastre — valabil de la casa gospodarului, la locul lui de muncă, şi de aici pe planul întregii economii naţionale, al cărei dinamism şi ritm de progres, sunt condiţionate tocmai de nivelul acumulărilor. „Adună cu firul ca să ai cu grămada“ — glăsuieşte o altă inestimabilă reflecţie populară. Valabilă şi ea, atît pentru unitatea economică dar şi pentru gospodăria fiecăruia dintre noi. Şi uitată cîteodată, intr-un loc sau altul, de oameni care, vorba proverbului, „adîncindu-şi sămînţa de in îşi mănincă şi cămaşa“. Dumneavoastră aţi cunoscut asemenea gospodari ? Dacă da, ajutaţi-i să înveţe proverbul. Să-l înţeleagă şi, mai ales, să-l aplice. O să le fie de folos. Lor — şi nouă tuturor. Nicolae DRAGOŞ Eforturi neslăbite, organizare exemplară, întrajutorare pentru încheierea recoltării şi însămînţărilor pe ultimele suprafeţe! Citiţi in pagina a lll-a relatările corespondenţilor „Scinteii" Folosind din plin fiecare clipă bună de lucru, la cooperativa agricolă Roşia, judeţul Sibiu, se lucrează intens la semănat. PAGINA A V-A OMUL FAŢĂ IN FAŢĂ CU EL ÎNSUŞI... • ADEVĂRUL E TOTDEAUNA SIMPLU. DRUMUL SPRE EL E UNEORI ÎNTORTOCHEAT • PAGUBE CARE S-AU STINS, COMPENSAŢII CARE S-AU ÎNTINS, TOTUL CU BUZUNARUL... NEATINS • O PRIMĂ AUDIERE IN „PROCESUL COMPLICITĂŢII MORALE“ • FIŞIER SOCIAL O nouă secţie, cu utilaje de înaltă tehnicitate, la Fabrica de cabluri şi materiale electroizolante : secţia de produse pe bază de mică Foto : S. Cristian r Poezia a însoţit dintotdeauna drapelele de extaz şi de speranţă ale lumii, slujind cu credinţă Umanitatea. Poeţii tuturor timpurilor de la Homer încoace, şi de dincolo de el — este vorba bineînţeles de marii poeţi — au fost cântăreţii de argint ai epocii lor de aur. Noţiuni ca : libertate, pace, iubire, patrie, univers au revenit ca un laitmotiv ''în operele lor, fiindcă acestea rămin mereu pentru creatori nişte teme predilecte. De ce predilecte şi de ce s-or fi îndrăgostit poeţii de ele ? Simplu. Simplu ca bună ziua. Un creator a fost, este, trebuie să fie un om al Cetăţii, un om al lumii, şi, in primul rînd, al timpului său. Opera trebuie să includă marile idei reformatoare, revoluţionare, idei care schimbă faţa lumii, sufletul omului, idei ce trebuie să devină poezie, poezie care să fie o veritabilă întruchipare a vieţii. Este demn a ni-l reaminti aici pe G. Ibrăileanu, care, din turnul lui de lumini, ne spune şi acum : — „Nu te certa cu viaţa ! Nu fi o fiinţă abstractă“. Aceasta înseamnă că poetul trebuie să privească întotdeauna viaţa cu gravitate. Să i se dedice fierbinte, total, cu o sinceritate absolută, fiindcă, vorba lui Chamfort — „Un om fără înălţime de suflet nu poate fi bun“. Deci poetul trebuie să fie cu înălţime de suflet fiindcă el are datorii imense faţă de societate, in speţă, azi, la noi, faţă de societatea socialistă. Poezia trebuia să ridice omul pe treptele cele mai inalte ale demnităţii, să-l facă părtaş conştient şi entuziast la edificarea noii orinduiri. Cînd scriu aceste rînduri îmi revin în minte versurile lui Eminescu din „împărat şi proletar“, apropos de menirea poetului, care clama : „Zdrobiţi orinduiala cea crudă şi nedreaptă", şi mă gîndesc nu numai cu admiraţie, ci şi cu recunoştinţă la el fiindcă ne-a ajutat să înţelegem cu un ceas mai devreme acel sublim din verticala revoltei şi să ne-o facem armă in lupta noastră pentru o lume mai bună. Astăzi, puterea, dreptul şi datoria de a înălţa edificiul fericirii stau în mîinile noastre, în inimile noastre. Noua societate nu se naşte, nu se făureşte nici într-o zi, nici intr-o noapte, ci se făureşte în ani şi ani de eforturi care, uneori, ne cer multiple cheltuiri. Poetul, ca de altfel orice luptător de durată, trebuie să vină cu arta lui spre a-i face pe oameni mai buni, mai apţi în exercitarea serviciului lor in slujba patriei. De aceea, sunt convins că numai acea poezie care este sinceră, angajată, acea poezie limpede ca o apă de izvor, convinge, emoţionează, îl înnobilează pe om in a săvirşi fapte eroice, în a deveni mai bun, mai sensibil la frumuseţea lumii. Nu sunt deloc adeptul poeziei îndlcite, răsucite, răspîndite în tăciune fără de cap şi fără de coadă, fiindcă fără un mesaj uman aceasta — mai la urma urmei — va fi din nimic tot nimic, după cum un rău zice L. Vauvenargues : „Obscuritatea este regatul erorii“. Poezia, cred eu, nu poate fi iubită, însuşită in miez de noapte ori de zi, dacă nu i se cunoaşte locul, timpul, împrejurările in care s-a scris. Un vers se naşte din ceva, din ceva care ne emoţionează într-o clipă sau alta. De pildă, din floarea-soarelui ivită în acele pălării cu boruri mari de aur cerşind într-o demnitate absolută iubirea astrului ceresc, ori din efortul unui oţelar în chip de Hefaistos modern plutind în pulberea de scintei ce-l înconjoară atunci cînd cuptoarele îşi joacă farmecul şi luminile, ori cind mulţimi fără număr se pierd in bătălia florilor la sărbătoarea noastră naţională 23 August, atunci cind zorii libertăţii au intrat pe toate ferestrele, pe toate uşile. E loc destul aici pantru poezia faptelor eroice, pentru poezia naturii, a iubirii, pentru poezia elegiacă. Da, şi pentru elegii, fiindcă in viaţă nu sintem întotdeauna veseli. Ni se poate intîmplă, vrem nu vrem, o nenorocire, ca de exemplu inundaţiile din acea de neuitat primăvară, ori toamna dementă din 1972, cînd cu mic cu mare am îndeplinit rolul soarelui în cimp, ori ne amintim de moartea dramatică a unui tovarăş de idei şi de luptă, ori de drama poporului vietnamez, ori pur şi simplu se poate ca nouă înşine să ni se fi făcut o nedreptate ş.a.m.d. Şi astfel de stări sufleteşti pot să-şi afle drum in poezia noastră, să ne exprime neliniştile, tristeţile, încrederea cu atît mai puternică dacă se naşte in urma unei confruntări dramatice. Dar, caracteristic pentru această epocă, în construirea noii societăţi, este poezia tonică, poezia ţîşnită din iluminările vaste ale acestui timp. In acest sens ii vom întîlni în scris pe Arghezi sărutind secera Măriei ca pe o lună de argint in tăcere şi sârutind pieptul lui Ion ars de sudoarea muncii, pe Călinescu tăindu-şi un fluier nou spre a cvita pee omul marilor transformări, pe Nicolae Labiş care îşi înalţă versul său fierbinte în unele dintre cele mai tulburătoare imnuri dedicate partidului. Poezia noastră este un ostaş, un mesaj al marilor idei ale timpului şi aruncă un arc nepieritor peste ani, peste secole, fiindcă ea vine de departe şi zboară nu departe, înfruntînd mileniile. Poezia exaltă sufletul omului pentru a săvirşi fapte mari, întru a-l face mai bun, mai generos, şi mi se pare că George Coşbuc ne dă un răspuns de o frumuseţe inimitabilă : „Soarele răsare roşu şi tot roşu ei apune . Omul bun în zile rele e tot bun, ca-n zile bune“. Ion BĂNUŢA POEZIA ostaş şi mesager al marilor idei ÎN PAGINA A IV-A Comunicatul Ministerului Educaţiei şi Invăţămintului cu privire la examenul de admitere în Invăţămintul superior tehnic, secţii serale de subingineri întrecerea în cinstea celei de-a X aniversari a republicii FLACĂRA CREAŢIEI PE O VATRĂ DE FOC A DOBROGEI îmî place să-mi închipui acest petic de pămînt cuprins intre chenarele Dunării şi ale mării ca pe o pînză uriaşă in faţa căreia lucrează cu sîrg şi pasiune, cu dăruire şi har, un pictor neîntrecut. El pregăteşte cîmpul încă de la topirea primelor zăpezi cu un verde crud, dens, ivit din pastă de clorofilă, care se încarcă sub penelul lui incit capătă grosimea unui covor persan. Apoi brusc, cînd dogoarea soarelui i se pare mult mai ispititoare, îşi înmoaie pensula în razele lui şi schimbă culoarea cîmpului cu aceea a aurului curat. Peisajul capătă la propriu valoarea acestui metal care curge spre sate, spre fabrici, spre silozuri, dar pictorul nu-şi conteneşte truda. In toamnă el va şterge totul, răscolind pămîntul pînă la roca originară, pentru a căuta noi culori şi nuanţe mai tonice. în faţa pînzei imaculate, potopită de zăpezile iernii, el va gîndi cum să-şi reia opera de la capăt in primăvară, într-o variantă mai aproape de perfecţiune. Iar truda lui se repetă în fiecare an. Pe fondurile acestea de culori, Medgidia pare o vatră enormă, în care se mistuie vîlvâtăi reale la temperaturi de mii de grade, pentru a topi oţelul şi a-i transforma in unelte pentru muncile mecanizate ale agriculturii, pentru a topi munţii de calcar sarmatic şi a-i transforma in ciment, temelia altor uzine, zidurile altor oraşe care înmuguresc în inima satelor şi in palate de-a lungul litoralului, pentru a transforma pămîntul şi mineralele lui in conducte de bazalt necesare marilor sisteme de irigaţii prin care o bună parte din Dunăre se revarsă acum în marea de holde a stepei. E o vatră de foc Medgidia, vatra Dobrogei, iar I.M.U.M.ul, uzina constructoare de maşini, este epicentrul ei. ★ La începutul lunii lui cuptor, cînd Dobrogea îşi schimbă clorofila pe aur masiv, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a făcut incă o vizită de lucru pe ogoarele cooperatorilor din judeţul Constanţa. Se afla la Chirnogeni, în mijlocul holdelor de grîu cînd, din mulţimea de cooperatori aflaţi în cîmp, Marin Mizea a reflectat cu glas tare asupra necesităţii unui număr mai mare de combine pentru strînsul cerealelor. „Muncitorii din uzinele constructoare de maşini s-au angajat să realizeze cincinalul în patru ani şi jumătate şi diferenţa în plus o veţi primi voi, lucrătorii ogoarelor. Să realizăm şi în agricultură cincinalul în patru ani şi jumătate. Asta înseamnă jumătate de recoltă în plus“, a fost răspunsul conducătorului partidului. De atunci au trecut cîteva luni. In Dobrogea, la fel ca în întreaga ţară, cooperatorii au pus temelie viitoarei recolte de grîu care va trebui să fie mai bogată şi mai bună ca niciodată, la nivelul marilor angajamente pe care şi le-a luat întreaga ţară. Ce se intîmplă însă la I.M.U.M., acest epicentru al vetrei de foc de la Medgidia ? Cu această întrebare In gînd am intrat pe poarta fabricii. In fiecare zi şi în fiecare lună, se află In curtea ei mai multe maşini decit se prevăzuse în plan, aşa cum s-au angajat creatorii lor. ★ Gheorghe Vasu, maistru la sectorul II prelucrări, e unul din autorii acestor realizări. E cel mai vechi in atelierul pe care-l conduce, face parte din acel nucleu de oameni care au pus bazele uzinei, care au început să lucreze pentru agricultură reparind, mai intîi, în anii înfiinţării primelor cooperative agricole, uneltele rudimentare care alcătuiau zestrea celor care începeau să statornicească noi rînduieli în viaţa satelor. Făceau treaba asta voluntar, sîmbăta şi duminica, în echipe complexe. Pe urmă au început să construiască alte unelte noi şi mai bune, apoi maşini pentru mecanizarea agriculturii. Şi tot de atunci a început să făurească alţi meşteri, alţi oameni capabili să facă maşini. Este omul care a crescut sute de oameni, calificîndu-i la început la locul de muncă, iar mai tîrziu ajutîndu-i pe cei care absolveau şcoala profesională a uzinei să păşească peste puntea anevoioasă care leagă teoria de practică. Lui Gheorghe Vasu îi rămîne, şi-i face plăcere să şi-o rostească. min-George MIHAESCU (Continuare in pair. a IV-a) PAGINA A VI-A DIN LUMEA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII