Scînteia, noiembrie 1972 (Anul 41, nr. 9317-9346)

1972-11-08 / nr. 9324

PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VĂ! ORGAN AL COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN Anul XLII Nr. 9324 8 PAGINI - 40 BANI ECONOMIA NAŢIONALĂ PUNE ÎN CENTRUL ATENŢIEI O SARCINĂ DE PRIM ORDIN. Stăvilirea consumurilor supranormative de metal, lemn, cocs şi combustibil Sunt multiple căile de creştere a eficienţei întregii activităţi economi­ce. Intre acestea, după cum a subli­niat in repetate rînduri conducerea partidului, un loc central 11 ocupă reducerea cheltuielilor de producţie şi — in primul rînd — a celor ma­teriale, prin micşorarea continuă a consumurilor specifice de materii prime şi materiale, energie electrică, combustibil ş.a. Orice realizare în a­­cest domeniu — şi cu toţi sintem­ in­teresaţi ca realizările pe acest ţărim să fie cit mai mari — se înscrie in eforturile generale ale întregului po­por, în marea întrecere socialistă de a îndeplini cincinalul înainte de termen, la un nivel calitativ supe­rior şi cu eficienţă crescută. Cu cit sint mai bine gospodărite şi valori­ficate resursele materiale ale ţării, cu cit sunt mai reduse cheltuielile de producţie, cu atît sporeşte mai ra­pid venitul naţional — sursa unică de dezvoltare ascendentă a econo­miei, de ridicare a nivelului de trai al oamenilor muncii. Este de relevat că numeroase co­lective de întreprinderi au obţinut in acest an rezultate bune în do­meniul reducerii normelor de con­sum industrial. Datele de care dispunem arată că, în trei trimes­tre din acest an, la consumul total de metal in ramura industriei con­strucţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, de pildă, s-a realizat o economie efectivă, faţă de nivelul normelor prevăzute in planul de stat departamental şi uzinal, de 13107 tone. Totodată, economii mai impor­tante i-au inregistrat la lemn de mină şi cherestea pentru cărbune extras, sloburi din oţel-carbon slab aliat fi aliat pentru tablă groasă, mijlocie şi platbandă (la Combina­tul siderurgic din Galaţi), fero-man­­gan pentru oţel Martin, combustibil convenţional pentru amoniac, che­restea de răşinoase pentru uşi, fe­restre şi mobilă, combustibil con­venţional pentru transporturi efec­tuate cu locomotive cu aburi şi Die­sel, pe cale normală şi altele. Dar tot atît de adevărat este şi Nu poli vorbi de economii inainte de a pune capăt risipei faptul că aceste economii puteau fi şi mai substanţiale. In primul rind la metal, materie primă de bază în activitatea industrială. Este drept, în ansamblu, nouă ministere econo­mice au inregistrat importante eco­nomii de metal (excepţie făcind Mi­nisterul Agriculturii, Industriei Ali­mentare şi Apelor). Insă economiile totale de metal se puteau ridica in perioada amintită la 28 150 tone, dacă 40 de întreprinderi nu depăşeau con­sumurile prevăzute. Deoarece unită­ţile fostului Minister al Industriei Construcţiilor de Maşini sunt cele mai mari consumatoare de me­tal, să adîncim analiza asupra mo­dului de gospodărire a acestuia in întreprinderile respective. Un număr de 83 întreprinderi au consemnat economii, fată de consumul­­ nor­mat, iar 23 au depășit consumul, ast­fel incit economia rezultată pe to­tal este de numai 5 938 tone metal. Depășiri dăunătoare economiei, da­torate in principal utilizării unor materiale de dimensiuni cu abateri faţă de prevederile tehnologiilor, din cauza nerespectării în întregime a obligaţiilor contractuale de către a­­numiţi furnizori ; ritmului încă ne­satisfăcător de desfăşurare a acţiu­nii de reproiectare şi modernizare a produselor, de aplicare şi extindere a unor tehnologii noi de fabricaţie ; menţinerii unui procent ridicat de rebuturi, mai ales in sectoarele cal­de ale construcţiei de maşini. Pe uzine, analiza influenţei aba­terilor de la disciplina tehnologică, precum şi a rebuturilor asupra con­sumurilor suplimentare de metal oferă concluzii diferite şi, ca atare, măsurile ce­ se impun să fie luate in scopul prevenirii acestor pierderi sunt diverse de la o unitate la alta. Intre acestea, un .,record“ nedorit îl deţine uzina „Tractorul” din Bra­şov : 1 223 tone metal consumat in plus din cauza indisciplinei tehno­logice şi 1 160 tone metal „devorat“ de rebuturi. Sunt oare o fatalitate a­­pariţia şi perpetuarea unor astfel de pierderi ? Nu ! Iată ce arată fap­tele. Uzine ca „Progresul“ din Brăila, „Steagul roşu“ Braşov, „1 Mai“ Plo­ieşti au depăşit consumurile de metal, datorită rebuturilor, cu sute şi sute de tone, un tinfip ce altele — „Semănătoarea” şi „Vulcan“ din Bucureşti, Uzina mecanică Mirşa, Uzina de vagoane Drobeta Turnu- Severin — au înregistrat la acest ca­(Continuare în pag. a Vil-a) r­ikttstnftstttt apă nfcnof cntntnn nt nfaiutititt I t­mltLtrUvntM rUrUlAxA jrmlfwL ve­tlUNUmlt „Cine îşi mănîncă sămînţa de in îşi mănîncă şi “ Iată unul dintre cele mai excre­tive proverbe in care ironia, cu iz de amărăciune, se îmbină cu a­­vertismentul rodind în povaţă sub­tilă, fără ostentafie, un îndemn la cumpătare, la spirit gospodă­resc şi previziune. Nu e greu să ne imaginăm in­­t­împlarea — sau intîmplările — care au precedat o asemenea me­morabilă formulare. Nu e greu să-l imaginăm pe îndărătnicul gospodar stind iarna la gura so­bei şi pocnind între măsele se­minţele de in, uitind — pentru deliciile trăite prin cerul gurii — de ogorul care visa sub zăpadă germinaţiile din primăvară. Dar primăvara era departe de iarnă. Afară ningea cu fulgi le­neşi, într-o cernere fără de sfir­­ilit. Iar la lumina blindă a focului, savurind gustul uleios al semințe­lor de in, gospodarul nostru se lăsa pradă uitării. Poate că mai aprigă, femeia lui îl va fi admo­nestat cu vorbe oțărîte. Numai că el — imperturbabil ori arţăgos — n-a voit s-o asculte. Apoi a venit primăvara, au dat mugurii. Ogorul lui a rămas ne­semănat. Cind ogoarele vecinilor s­au albăstrit de florile inului, al lui oferea privirilor doar imagi­nea monotonă a verdelui buruieni­lor. Iar cind alţii au început să stringă tulpinile fragile de in din care femeile aveau să ţeasă, după metamorfozele cunoscute, pînza pentru cămăşi, gospodarului nos­tru ii va fi rămas doar putin­ţa de a-şi privi o pagubă ogo­rul sterp. Şi va fi descoperit­ă­­­unei că, in fapt, iarna nu mincase doar seminţele de iir, ci chiar pro­pria cămaşă. Dar era prea tîrziu... Desigur, intimplarea imaginată poate fi acuzată de simplism ; dar orice proverb apare, prin definiţie, in veşminte simpliste. Cu atit ,mai mult cu cit in alte ipostaze poves­tea se repetă, din păcate, nu o dată. Mergi intr-o comună şi te p Ui­meşti de producţiile record ^ob­­ţinute. Alături, in satul vecin, afli că pămîntul s-a arătat foarte zgir­­cit. Căutind explicaţii, afli, intre altele, că totul a pornit de la ca­litatea seminţelor, că primii nu şi-au îngăduit să arunce in brazdă seminţe de care or fi, iar ceilalţi, dimpotrivă. Or, mergi intr-o întreprindere şi constaţi risipă de materiale, de forţă de lucru, pierdere de timp. Şi ii intilneşti, mai apoi, supăraţi că neindeplinirea sarcinilor de plan nu a avut deloc efecte fericite pentru ei înşişi. Ii vezi atunci pe „gospodarii“ de aici gifiind, aler­­gind in dreapta şi-n stingă, cău­­tind justificarea propriilor neim­­pliniri in... hirtii. Cînd, în fond, ele se află in risipa mult prea costisitoare. E un alt mod de a-ţi mînca, o dată cu seminţele, şi că­maşa. Sau, mai intilneşti mentalităţi după care tot ce produci trebuie şi cheltuit, consumat, fără umbră de preocupări de perspectivă. Ca in cazul unor cooperative care au bătut pasul pe loc, in timp ce al­tele, unde există grijă pentru in­vestiţii, au devenit milionare şi multimilionare. Şi vă rog să mă credeţi că in şifonierele din casele membrilor acestora sunt mult mai multe cămăşi decit în ale celor­lalţi. Pentru oameni cu o asemenea falsă optică gospodărească, ideea de acumulare are contururi foarte vagi. Ei nu sunt în stare să înţe­leagă că zilei de azi îi urmează ziua de miine, şi că mîinele va fi mai bun doar dacă-l pregăteşti, dacă ştii să semeni mai binele, ca să-l poţi culege înzecit. Este un adevăr cu caracter universal in peisajul societăţii noastre — vala­bil de la casa gospodarului, la lo­cul lui de muncă, şi de aici pe pla­nul întregii economii naţionale, al cărei dinamism şi ritm de progres, sunt condiţionate tocmai de nivelul acumulărilor. „Adună cu firul ca să ai cu grămada“ — glăsuieşte o altă inestimabilă reflecţie populară. Va­labilă şi ea, atît pentru unitatea economică dar şi pentru gospodăria fiecăruia dintre noi. Şi uitată cîte­­odată, intr-un loc sau altul, de oa­meni care, vorba proverbului, „adîncindu-şi sămînţa de in îşi mă­­nincă şi cămaşa“. Dumneavoastră aţi cunoscut ase­menea gospodari ? Dacă da, aju­­taţi-i să înveţe proverbul. Să-l în­ţeleagă şi, mai ales, să-l aplice. O să le fie de folos. Lor — şi nouă tuturor. Nicolae DRAGOŞ Eforturi neslăbite, organizare exemplară, întrajutorare pentru încheierea recoltării şi însămînţărilor pe ultimele suprafeţe! Citiţi in pagina a lll-a relatările corespondenţilor „Scinteii" Folosind din plin fiecare clipă bună de lucru, la cooperativa agricolă Roşia, judeţul Sibiu, se lucrează intens la semănat. PAGINA A V-A OMUL FAŢĂ IN FAŢĂ CU EL ÎNSUŞI... • ADEVĂRUL E TOT­DEAUNA SIMPLU. DRUMUL SPRE EL E UNEORI ÎNTORTO­CHEAT • PAGUBE CARE S-AU STINS, COMPENSA­ŢII CARE S-AU ÎN­TINS, TOTUL CU BU­ZUNARUL... NEATINS • O PRIMĂ AUDIERE IN „PROCESUL COM­PLICITĂŢII MORALE“ • FIŞIER SOCIAL O nouă secţie, cu utilaje de înaltă tehnicitate, la Fabrica de cabluri şi materiale electroizo­­lante : secţia de produse pe bază de mică Foto : S. Cristian r Poezia a însoţit dintot­­deauna drapelele de ex­taz şi de speranţă ale lu­mii, slujind cu credinţă Umanitatea. Poeţii tutu­ror timpurilor de la Ho­mer încoace, şi de dincolo de el — este vorba bine­înţeles de marii poeţi — au fost cântăreţii de argint ai epocii lor de aur. No­ţiuni ca : libertate, pace, iubire, patrie, univers au revenit ca un laitmotiv ''în operele lor, fiindcă a­­cestea rămin mereu pen­tru creatori nişte teme predilecte. De ce predi­lecte şi de ce s-or fi în­drăgostit poeţii de ele ? Simplu. Simplu­ ca bună ziua. Un creator a fost, este, trebuie să fie un om al Cetăţii, un om al lumii, şi, in primul rînd, al tim­pului său. Opera trebuie să includă marile idei re­formatoare, revoluţionare, idei care schimbă faţa lu­mii, sufletul omului, idei ce trebuie să devină poezie, poezie care să fie o veritabilă întruchipare a vieţii. Este demn a ni-l reaminti aici pe G. Ibrăi­­leanu, care, din turnul lui de lumini, ne spune şi a­­cum : — „Nu te certa cu viaţa ! Nu fi o fiinţă ab­stractă“. Aceasta înseam­nă că poetul trebuie să privească întotdeauna via­ţa cu gravitate. Să i se dedice fierbinte, total, cu o sinceritate absolută, fiindcă, vorba lui Cham­­fort — „Un om fără înăl­ţime de suflet nu poate fi bun“. Deci poetul tre­buie să fie cu înălţime de suflet fiindcă el are da­torii imense faţă de socie­tate, in speţă, azi, la noi, faţă de societatea socia­listă. Poezia trebuia să ridice omul pe treptele cele mai inalte ale dem­nităţii, să-l facă părtaş conştient şi entuziast la edificarea noii orinduiri. Cînd scriu aceste rînduri îmi revin în minte versu­rile lui Eminescu din „împărat şi proletar“, a­­propos de menirea poetu­lui, care clama : „Zdro­biţi orinduiala cea crudă şi nedreaptă", şi mă gîn­­desc nu numai cu admi­raţie, ci şi cu recunoştinţă la el fiindcă ne-a ajutat să înţelegem cu un ceas mai devreme acel sublim din verticala revoltei şi să ne-o facem armă in lupta noastră pentru o lume mai bună. Astăzi, puterea, dreptul şi datoria de a înălţa e­­dificiul fericirii stau în mîinile noastre, în inimile noastre. Noua societate nu se naşte, nu se făureşte nici într-o zi, nici intr-o noapte, ci se făureşte în ani şi ani de eforturi care, uneori, ne cer multiple cheltuiri. Poetul, ca de altfel orice luptător de durată, trebuie să vină cu arta lui spre a-i face pe oameni mai buni, mai apţi în exercitarea servi­ciului lor in slujba patriei. De aceea, sunt convins că numai acea poezie care este sinceră, angajată, acea poezie limpede ca o apă de izvor, convinge, emo­ţionează, îl înnobilează pe om in a săvirşi fapte e­­roice, în a deveni mai bun, mai sensibil la frumuse­ţea lumii. Nu sunt deloc adeptul poeziei înd­lcite, răsucite, răspîndite în tă­ciune fără de cap şi fără de coadă, fiindcă fără un mesaj uman aceasta — mai la urma urmei — va fi din nimic tot nimic, după cum un rău zice L. Vauvenargues : „Ob­scuritatea este regatul e­­rorii“. Poezia, cred eu, nu poate fi iubită, însuşită in miez de noapte ori de zi, dacă nu i se cunoaşte lo­cul, timpul, împrejurările in care s-a scris. Un vers se naşte din ceva, din ceva care ne emoţionează într-o clipă sau alta. De pildă, din floarea-soarelui ivită în acele pălării cu boruri mari de aur cer­şind într-o demnitate ab­solută iubirea astrului ce­resc, ori din efortul unui oţelar în chip de Hefaistos modern plutind în pulbe­­rea de scintei ce-l încon­joară atunci cînd cuptoa­rele îşi joacă farmecul şi luminile, ori cind mulţimi fără număr se pierd in bătălia florilor la sărbă­toarea noastră naţională 23 August, atunci cind zo­rii libertăţii au intrat pe toate ferestrele, pe toate uşile. E loc destul aici pantru poezia faptelor e­­roice, pentru poezia na­turii, a iubirii, pentru poezia elegiacă. Da, şi pentru elegii, fiindcă in viaţă nu sintem­ întotdea­una veseli. Ni se poate intîmplă, vrem nu vrem, o nenorocire, ca de exem­plu inundaţiile din acea de neuitat primăvară, ori toamna dementă din 1972, cînd cu mic cu mare am îndeplinit rolul soarelui în cimp, ori ne amintim de moartea dramatică a unui tovarăş de idei şi de luptă, ori de drama po­porului vietnamez, ori pur şi simplu se poate ca nouă înşine să ni se fi făcut o nedreptate ş.a.m.d. Şi astfel de stări sufleteşti pot să-şi afle drum in poezia noastră, să ne ex­prime neliniştile, triste­ţile, încrederea cu atît mai puternică dacă se naşte in urma unei con­fruntări dramatice. Dar, caracteristic pentru acea­stă epocă, în construirea noii societăţi, este poezia tonică, poezia ţîşnită din iluminările vaste ale a­­cestui timp. In acest sens ii vom întîlni în scris pe Arghezi sărutind secera Măriei ca pe o lună de argint in tăcere şi sâru­­tind pieptul lui Ion ars de sudoarea muncii, pe Că­­linescu tăindu-şi un fluier nou spre a cvita pee omul marilor transformări, pe Nicolae Labiş care îşi înalţă versul său fierbin­te în unele dintre cele mai tulburătoare imnuri dedicate partidului. Poezia noastră este un ostaş, un mesaj al mari­lor idei ale timpului şi a­­runcă un arc nepieritor peste ani, peste secole, fiindcă ea vine de depar­te şi zboară nu departe, înfruntînd mileniile. Poe­zia exaltă sufletul omului pentru a săvirşi fapte mari, întru a-l face mai bun, mai generos, şi mi se pare că George Coşbuc ne dă un răspuns de o fru­museţe inimitabilă : „Soa­rele răsare roşu şi tot roşu ei apune . Omul bun în zile rele e tot bun, ca-n zile bune“. Ion BĂNUŢ­A POEZIA ostaş şi mesager al marilor idei ÎN PAGINA A IV-A Comunicatul Ministerului Educaţiei şi Invăţămin­­tului cu privire la exa­menul de admitere în Invăţămintul superior tehnic, secţii serale de subingineri întrecerea în cinstea celei de-a X aniversari a republicii FLACĂRA CREAŢIEI PE O VATRĂ DE FOC A DOBROGEI îmî place să-mi în­chipui acest petic de pămînt cuprins intre chenarele Dunării şi ale mării ca pe o pîn­­ză uriaşă in faţa că­reia lucrează cu sîrg şi pasiune, cu dăruire şi har, un pictor ne­întrecut. El pregăteş­te cîmpul încă de la topirea primelor ză­pezi cu un verde crud, dens, ivit din pastă de clorofilă, care se în­carcă sub penelul lui incit capătă grosimea unui covor persan. Apoi brusc, cînd do­goarea soarelui i se pare mult mai ispiti­toare, îşi înmoaie pensula în razele lui şi schimbă culoarea cîmpului cu aceea a aurului curat. Peisa­jul capătă la propriu valoarea acestui me­tal care curge spre sate, spre fabrici, spre silozuri, dar pictorul nu-şi conteneşte tru­da. In toamnă el va şterge totul, răscolind pămîntul pînă la roca originară, pentru a căuta noi culori şi nuanţe mai tonice. în faţa pînzei imaculate, potopită de zăpezile iernii, el va gîndi cum să-şi reia opera de la capăt in primă­vară, într-o variantă mai aproape de per­fecţiune. Iar truda lui se repetă în fiecare an. Pe fondurile acestea de culori, Medgidia pare o vatră enormă, în care se mistuie vîl­­vâtăi reale la tempe­raturi de mii de gra­de, pentru a topi oţe­lul şi a-i transforma in unelte pentru mun­cile mecanizate ale agriculturii, pentru a topi munţii de calcar sarmatic şi a-i trans­forma in ciment, te­melia altor uzine, zi­durile altor oraşe care înmuguresc în inima satelor şi in palate de-a lungul litoralu­lui, pentru a transfor­ma pămîntul şi mine­ralele lui in conducte de bazalt necesare marilor sisteme de irigaţii prin care o bună parte din Dună­re se revarsă acum în marea de holde a ste­pei. E o vatră de foc Medgidia, vatra Do­­brogei, iar I.M.U.M.­­ul, uzina constructoa­re de maşini, este epi­centrul ei. ★ La începutul lunii lui cuptor, cînd Do­­brogea îşi schimbă clorofila pe aur ma­siv, secretarul general al partidului, tovară­şul Nicolae Ceauşescu, a făcut incă o vizită de lucru pe ogoarele cooperatorilor din ju­deţul Constanţa. Se afla la Chirnogeni, în mijlocul holdelor de grîu cînd, din mulţi­mea de cooperatori aflaţi în cîmp, Marin Mizea a reflectat cu glas tare asupra nece­sităţii unui număr mai mare de combine pentru strînsul cerea­lelor. „Muncitorii din uzinele constructoare de maşini s-au anga­jat să realizeze cin­cinalul în patru ani şi jumătate şi diferen­ţa în plus o veţi pri­mi voi, lucrătorii o­­goarelor. Să realizăm şi în agricultură cin­cinalul în patru ani şi jumătate. Asta în­seamnă jumătate de recoltă în plus“, a fost răspunsul conducăto­rului partidului. De atunci au trecut cîte­­va luni. In Dobrogea, la fel ca în întreaga ţară, cooperatorii au pus temelie viitoarei recolte de grîu care va trebui să fie mai bogată şi mai bună ca niciodată, la nivelul marilor angajamente pe care şi le-a luat întreaga ţară. Ce se intîmplă însă la I.M.U.M., acest e­picentru al vetrei de foc de la Medgidia ? Cu această întreba­re In gînd am intrat pe poarta fabricii. In fiecare zi şi în fiecare lună, se află In curtea ei mai multe maşini decit se prevăzuse în plan, aşa cum s-au angajat creatorii lor. ★ Gheorghe Vasu, mai­stru la sectorul II prelucrări, e unul din autorii acestor reali­zări. E cel mai vechi in atelierul pe care-l conduce, face parte din acel nucleu de oameni care au pus bazele uzinei, care au început să lucreze pentru agricultură re­­parind, mai intîi, în anii înfiinţării prime­lor cooperative agri­cole, uneltele rudi­mentare care alcătu­iau zestrea celor care începeau să statorni­cească noi rînduieli în viaţa satelor. Fă­ceau treaba asta vo­luntar, sîmbăta şi du­minica, în echipe com­plexe. Pe urmă au în­ceput să construiască alte unelte noi şi mai bune, apoi maşini pentru mecanizarea a­­griculturii. Şi tot de atunci a început să făurească alţi meşteri, alţi oameni capabili să facă maşini. Este omul care a crescut sute de oameni, cali­­ficîndu-i la început la locul de muncă, iar mai tîrziu ajutîndu-i pe cei care absolveau şcoala profesională a uzinei să păşească peste puntea anevo­ioasă care leagă teo­ria de practică. Lui Gheorghe Vasu îi ră­­mîne, şi-i face plăcere să şi-o rostească. min-George MIHAESCU (Continuare in pair. a IV-a) PAGINA A VI-A DIN LUMEA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII

Next