Scînteia, decembrie 1986 (Anul 55, nr. 13773-13798)

1986-12-02 / nr. 13773

SCINTEIA — marți 2 decembrie 1986 68 DE ANI DE LA FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN UNIREA - măreţ act istoric al luptei şi voinţei poporului român „Crearea statului naţional unitar a constituit o strălucită victorie istorică a luptei eroice, îndelungate a maselor populare pentru făurirea naţiunii române, a marcat împlinirea visului secular al tuturor românilor de a trăi uniţi în graniţele aceleiaşi ţări, într-un stat unic, liber şi independent“. NICOLAE CEAUŞESCU Un ideal străvechi, dar mereu tinăr“ S-a spus cu îndreptăţire că pentru marea lor unire, înfăp­tuită in începutul de decembrie al­ anului eroic 1918, românii s-au pregătit cu întreaga lor istorie ; in adevăr, vechi­­i stră­vechi era idealul unirii ; de-o vîrstă cu poporul era simţămîntul românilor că ei, fie că trăiau de-o parte, fie de alta a Carpaţi­­lor, sunt din adincuri de vremi oamenii acestui pământ, oamenii locului, de aceeaşi milidră obirşie, vorbind aceeaşi dulce limbă, gindind, simţind, năzuind şi visind la fel. Acest sentiment le-a întărit mereu inima, le-a oţetit braţul, le-a legitimat şi însufleţit lucrarea pentru drepturile, şi dreptăţile lor. Iar intre aceste drepturi şi dreptăţi la loc de seamă erau refacerea întregului, realizarea unirii românilor. In formele şi In Împrejurările specifice vremii lor, o încearcă voievozii noştri cei mari, care in acţiunea comună a ţărilor ro­mane vedeau un mare izvor de tărie, vedeau chiar chezăşia existenţei libere, neatirnate a ţărilor surori, îngălbenite docu­mente ale vremilor trecute poartă spre noi asemenea gîn­­duri, asemenea crezuri şi ros­tiri. Aşa gîndea voievodul Mi­hai Viteazul despre ţările su­rori , păstrîndu-se una se păs­trează şi celelalte. Iar Mate, Basarab, cirinuitor gospodar al „acestor ţări­ dacice“, cum 11 numea un contemporan, soco­tea că înfrăţite fiind aceste ţări-surori — stînd alături una de alta la bine şi la rău — „de cine ne vom mai teme ?“ lar gindului i-au urmat tape­tele, luminindu-i marele adevăr pe care-l conţinea, intărindu-1 mereu. Iar asemenea fapte erau lupta, efortul comun de apărare a bunului, comun, bun de mare preţ dintotdeauna pentru ro­mâni : neatîrnarea gliei, liber­tatea neamului. In nenumărat,­ rinduri, cînd împăraţi, regi şi crai „pe care lumea nu putea să-i mai Încapă" i-au încercat cu puterea armiilor lor pe ro­mâni. in fata puhoiului năvă­litor au stat laolaltă — demni, viteji, neînfricaţi — fii­ între­gului pămînt românesc. Iar sîn­­gele care s-a vărsat in aseme­nea bătălii i-a legat si mai pu­ternic pe români, i-a întărit în simţămintele lor de fraţi, în convingerea unui destin comun, a unui destin unic. Simţămint şi convingere care au fost izvorul marii înfăptuiri a lui Mihai Viteazul de la în­gemănarea secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Căci opera În­tregitoare a Viteazului s-a spri­jinit pe voinţa şi aşteptările românilor Transilvaniei , a acelor ţărani, mulţi precum cucuruzul brazdelor, care încu­rajaţi că un domn din neamul lor trecea marei Carpatii, n-au pregetat să ia din nou in tru­­ditele lor brate furcile, imblă­­ciele si securea, spre a­ lovi in nobilimea trufaşă care îi asuprea nemilos, uşurind astfel străluci­ta biruinţă a lui Mihai de la Şelimbăr. După cum opera în­tregitoare a Viteazului s-a sprijinit pe legăturile şi Înţe­legerile marelui voievod cu boierii, cu oştenii, cu locuitori de la est de Carpaţi. O scurtă vreme, la cumpăna dintre două secole, ţările române au fost unite, fruntariile­ noii ocîrmuiri cuprinzînd în marginile lor în­tregul pămînt românesc. O schimbare fundamentală se pe­trecuse in viaţa politică a aces­tui spaţiu al bătrînului conti­nent , o schimbare ce Încurca planuri şi ambiţii ale unor preaputernici ai vremii ; de aceea potrivnicii unirii şi-au vitejit lucrarea de sfârîmare a Înfăptuirii voievodului unifica­tor. Au reuşit să-l doboare pe vrednicul domn, prin tîlhăresc asasinat. Dar dacă trupul său „cel frumos ca un copaci“ a căzut răpus pe cîmpul Turzii, nu departe de cetatea Albei Iulia pe care o făcuse capitala întregului pămînt românesc, ideea pentru care trăise şi mu­rise n-a putut fi ucisă. Căci în epoca Unirii Principatelor un diplomat străin aprecia că acest act va aşeza temeliile independenţei statului român, iar independenţa va fi prelu­diul înfăptuirii unităţii tuturor românilor. O prevedere pe care istoria a confirmat-o pe deplin. Căci, după ce la 18 ani de la Unire, România îşi dobin­­dise neatîrnarea, la patru de­cenii de la cucerirea indepen­denţei de stat, poporul român avea să-şi desăvârşească unita­tea sa naţional-statală. Momen­tul hotărîtor al acestui proces l-a constituit revoluţia na­ţională declanşată în toamna anului 1918 in teritoriile româ­neşti aflate sub dominaţia străi­nă, în cadrul căreia s-au ma­nifestat cu forţă de neînfrânt aspiraţiile adinei, voinţa unică ce însufleţea poporul român în Întregul său : aceea de a trăi liber şi unit pe pămintul strămoşesc. In cursul unui pro­ideile, idealurile, atunci cind însufleţesc inimile, cînd stăpî­­i­esc cugetele, nu pot fi răpuse nici cu sabia, nici cu funia, nici cu roata. Şi fiecare luptător care cade pentru idee o face mai tare, mai nebiruită. Iar dacă, prin uciderea lui Mihai, atunci, în însîngerata zi de 9/19 august 1601, românii „au rămas săraci de dînsul“, cum nota cu pana muiată in cerneala durerii cronicarul, ideea pe care o în­trupase a continuat să trăiască, să se întărească. Voievozi care-i urmează şi-o asumă ca pe un program politic propriu : cărtu­rari de seamă ii adaugă noi şi profunde temeiuri : oameni simpli o adăpostesc în sipetul cel mai de preţ al fiinţei lor, în inimă, în cuget, acolo unde nici o forţă nu poate pătrunde, acolo unde orice dor poate fi ocrotit ; de aceea convingerea că unirea celor care „dintr-o fîntînă erau izvoriti­ri cură“, cum glăsuia spusa Învăţatului stolnic, n-a putut fi biruită, scurgerea vremii intârind-o necontenit. Faptul este demonstrat de ne­numărate mărturii istorice. In vremea răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, ţăranii Ardea­lului gindeau, aşa cum o spuneau cei mai curajoşi dintre ei, la un crai din neamul lor, aşteptind totodată, în lupta lor, sprijin de la fraţii de peste Carpaţi. Revoluţia lui Tudor din Vladimiri învolburează nu doar Ţara românească a Munteniei, ci naşte speranţe şi frămintări în satele transilvane, în societa­tea moldoveană, unde era viu gândul că drepturile şi dreptă­ţile ţării se vor putea mai uşor dobîndi prin întrunită lucrare a celor de un neam şi o lege. Peste Macov, peste Carpaţi şi-au Întins, românii braţele in eroicul an 1848 voind să soarbă de pe atunci apa fără putere a piriului despărţitor de fraţi, Milcovul, să facă din Carpaţi nu un lanţ ce stringe, ci un briu ce încinge. S-au opus iarăşi marile imperii ale vremii şi sub baionetele multe ale armiilor invadatoare revoluţia a fost în­frântă. Dar nu şi idealurile ei , iar cel dinţii care avea să triumfe, fie şi parţial, a fost cel al unirii românilor. La 5 şi 24 ianuarie 1859, românii din principatele­ surori, Muntenia şi Moldova, şi-au dat mîinile, şi-au înfrăţit cugetele şi, la do­goarea marelui foc obştesc, a dispărut ca suflat de vint ho­tarul anacronic, de la Milcov. S-a spus cu îndreptăţire atunci că „Unirea face puterea“ , anii care au urmat au confirmat pe d­eplin acest adevăr. Căci cu puteri unite, pe noul făgaş deschis istoriei lor, românii au desfăşurat cu admirabilă tenaci­tate, bărbăţie şi realism perfide o amplă lucrare, asigurind mo­dernizarea structurilor social­­poinicice, creşterea forţei econo­mice a statului, vaste reforme social-economice. Tot atîtea te­melii pentru împlinirea gindu­­­ lui lor fierbinte de a trăi liberi, cn viaţa lor proprie, naţională. Tot atîtea temelii pentru inde­pendenţa statală deplină, pro­clamată la 9 mai 1877 şi pece­tluită prin grele jertfe pe cimpurile de luptă ,ale marelui război al neatîrnării, ces revoluţionar de o am­ploare şi profunzime fără pre­cedent au fost sfărîmate toate zăgazurile ce stăteau in calea Înfăptuirii obiectivelor po­porului român, au fost înlătu­rate vechile cadre de stat, ace­lea care il încătuşau şi ii împie­dicau să-şi asigure fireasca sa dezvoltare şi propăşire, condi­ţiile necesare muncii şi afir­mării sale plenare in contextul popoarelor lumii. , „Istoria ne cheamă la faptei“ — scria un manifest al epocii. Şi poporul român s-a dovedit la înălţimea acestei chemări, la înălţimea acelei vremi fără egal. în mai puţin de o lună de zile, pe întregul teritoriu al Transilvaniei au fost măturate vechile autorităţi oprimatoare , momentele semnificative ale înlăturării însemnelor habsbur­­gice de pe clădirile publice ale Transilvaniei, mărturii ale tre­cutului ce trebuia să piară, erau însoţite pretutindeni de consti­tuirea unor noi autorităţi — consilii şi gărzi naţionale — alese prin vot liber, democratic de muncitori, ţărani, intelec­tuali, soldaţi, funcţionari, me­seriaşi etc. Emanaţie a voinţei generale de înnoire democra­tică, de afirmare naţională, acestea erau vestitorii viitorului mai bun, mai drept, de care erau legate speranţele celor mulţi şi asupriţi. Iar atunci când, prin glasul­­Consiliului Naţional Român Central, ro­mânii au fost chemaţi să se pronunţe asupra viitorului lor, s-a ilustrat aceeaşi unică voinţă şi hotărire a românilor transil­văneni. Pretutindeni, în toate colţurile Transilvaniei, de la aşezările cele mai mărunte pinâ la marile oraşe, milioane de Multe erau gindurile cu care s-au îndreptat spre Alba Iulia în preajma lui 1 Decembrie 1918 cei peste 100 000 de români care au ţinut să fie prezenţi în acea istorică zi in cetatea isto­rică a neamului românesc. Poate că cel mai bine au sinte­tizat aceste ginduri cuvintele ziarului blăjean „Unirea“ din 28 noiembrie 1918 : „Veniţi cu toţii la Marea Adunare Na­ţională care se va ţine la 1 Decembrie In Bălgradul lul Mihai Viteazul. Veniţi cu miile şi cu zecile de mii ! Lă­saţi pe o zi grijile voastre acasă , căci in această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul nostru românesc (...) E ziua cînd se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o veşnicie. Ve­niţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi răminem de aci înainte cu fraţii noştri de pe tot­ cuprinsul pămintului ro­mânesc“. Da. Gindul unirii stăpinea inimile şi cugetele celor ce se îndreptau spre Alba Iulia, gin­duri care erau totuna cu ale celor rămaşi acasă şi care in acea zi de 1 Decembrie aveau să fie prezenţi şi ei cu întreaga lor simţire,pe cîmpul lui Horea. Vorbeau despre acest gind înăl­ţător steagurile tricolore ce flu­turau pretutindeni unde oame­nii mergeau spre Alba Iulia — pe jos, cu căruţe, cu trenuri. O spunea veşmîntul sărbătoresc al ţăranilor, care cu zecile de mii lăsaseră treburile de-acasă spre a fi de faţă, spre a întări prin ei hotărîrile despre ei. O spuneau cei zece mii de mun­citori, care purtau steaguri roşii împodobite cu strălucitoare co­carde tricolore, arătînd prin aceasta că inima lor bate, că cugetul lor năzuie la o lume a dreptăţii şi libertăţii sociale, dar pe care erau hotărî­ţi să o făurească în România unită. O spuneau vibrantele cântări pa­triotice care făceau să răsune văile, dealurile şi munţii. Veneau mulţimile la Alba Iulia cu gindul de a aşeza te­meliile unui viitor mai bun pen­tru poporul lor, de a scutura ju­gul nesuferit al asupririi naţio­nale. Veneau totodată însufleţiţi de gindul de a clădi o ţară a egalităţii pentru toţi fiii ei, fără deosebire de naţionalitate. Ve­neau să arate că poporul român a luptat, a sîngerat pentru a trăi liber şi in frăţie cu alte neamuri, şi nu pentru a asupri oameni şi­ au desemnat prin vot liber, democratic reprezen­tanţi la Marea Adunare Na­ţională de la Alba Iulia, pro­gramată la 1 Decembrie 1918. Alegîndu-i pe cei mai buni, pe cei mai dîrji dintre ei, in Însu­fleţite adunări populare, ob­ştea românească le-a încredin­ţat „cu scumpătate“ mandatul unic de a vota „pentru Unire şi numai pentru Unire“. Aseme­nea nenumărate adunări popu­lare au conferit alegerii delega­ţilor pentru Alba Iulia caracte­rul unui adevărat plebiscit in cursul căruia românii Transil­vaniei s-au pronunţat intr-o impresionantă unanimitate „pen­tru Unire şi iarăşi pentru Unire“, pe alţii, că dorea să aşeze noul stat pe temeliile încrederii şi egalităţii reciproce, singurele temelii pentru o operă trainică, durabilă. Sau cum scria in epocă ziarul „Drapelul“ din Lugoj : „Noi acum avem să dovedim că lupta noastră a fost izvorită din porniri generoase şi nu din pofta brutală de a schimba rolurile spre a deveni din împilaţi împilatori, din opri­maţi opresori, pentru că dacă am face aceasta ne-am lipsi pe noi înşine şi existenţa noastră naţională de baza morală, pre­cum s-au lipsit­­de această opre­sorii noştri, prăbuşindu-se chiar din cauza lipsei acestei baze mo­rale. (...) Noi nu aspirăm la rolul de stăpinitori asupra lor, ci vroim să impărţim frăţeşte drepturile noastre cu ei, ca să întemeiem frăţeasca conlocuire, întemeiată pe drept şi dreptate, pe respect de drept şi încredere reciprocă". Gindul unirii, gindul libertă­ţii, gindul dreptăţii şi al egali­tăţii in drepturi ale multelor şi marilor coloane sărbătoreşti ce se îndreptau spre Alba Iulia — asemuite cu dreptate cu toren­tele de primăvară ce nu­­pot fi oprite de nici un zăgaz — şi-au aflat o strălucită consacrare in istoricele hotăriri de la Alba Iulia, proclamate de cei­­ 223 de deputaţi ai marii adunări con­stituante de aici, întărite prin prezenţa entuziastă a celor peste o sută de mii de muncitori, ţă­rani, intelectuali, soldaţi, mese­riaşi. Căci prin aceste hotăriri s-a proclamat unirea Transilva­niei cu România, s-a dat expre­sie voinţei poporului român ca în statul întregit să edifice o ţară mîndră şi put­ernică, liberă şi prosperă, intemeiată pe drept şi dreptate. Spiritul larg demo­cratic al acestor­ hotăriri, legiti­mitatea obiectivelor în numele cărora fuseseră adoptate au con­stituit temelia pe care avea să se afirme adeziunea naţionali­tăţilor conlocuitoare la aceste hotăriri, ce creau condiţii pro­pice înfăptuirii aspiraţiilor lor de progres, de propăşire, de mai bine. La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, pe cîmpul lui Horea, peste 100 000 de muncitori, ţă­rani, intelectuali, meseriaşi, sol­daţi au proclamat, printr-o is­torică declaraţie, Unirea Tran­silvaniei şi Banatului cu Româ­nia pentru toate veacurile. Conferinţa de pace încheiată in 1920, la aproape doi ani după realizarea unităţii naţional-sta­tale a românilor, n-a făcut alt­ceva decit să consacre o realitate concretă, obiectivă. Aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „Unirea nu este rezultatul tratativelor de pace, al Tratatului de la Tria­non, ea fusese hotărită şi rea­lizată prin lupta maselor popu­lare din Transilvania şi Româ­nia incă din 1918. Tratatul de pace de la Trianon nu putea să nu recunoască această realitate. Misiunea de a duce spre îm­plinire năzuinţele, speranţele celor mulţi, de libertate şi drep­tate socială cu care să fie între­gită unitatea şi independenţa naţională, avea să şi-o asume cu adincă responsabilitate isto­rică Partidul Comunist Român. Continuator nemijlocit al ve­chii mişcări socialiste — ce-şi afirmase statornic voinţa de a reconstitui „Dacia aşa cum ea fu", de a clădi „Dacia muncito­rului şi ţăranului“, prin a că­rei contribuţie nemijlocită se înfăptui­se Unirea — partidul comunist a înscris în filele isto­riei înălţătoare pagini de slu­jire devotată a marilor idea­luri ale poporului, a supreme­lor interese ale patriei. Cu deosebire in deceniul al patrulea al veacului nostru, cind politica războinică si re­vanşardă a Germaniei naziste si a sateliţilor ei punea in pericol pacea lumii, dar si istoricele în­făptuiri ale poporului român, partidul a avut înalta capacitate de a găsi forme şi căi corespun­zătoare de mobilizare şi unire a energiilor naţionale în lupta împotriva fascismului. Sub im­pulsul gindirii şi acţiunii ne­mijlocite a partidului s-au fău­rit, astfel, organizaţii de luptă antifascistă menite să activizeze impusă prin lupta întregii na­ţiuni române. Nimeni nu mai putea schimba judecata istoriei, voinţa dirză a unui întreg popor,­hotărît, după secole de dezbinare impusă, să trăiască unit, in independenţă şi pace, colaborând prieteneşte cu toţi vecinii săi, cu toate popoarele lumii", la acţiune politică noi si noi categorii sociale, să le unească intr-un mănunchi de nebiruit. Partidul a fost forţa politica sub ale cărui impuls şi acţiune nemijlocite s-a conferit un pu­ternic caracter politic antifas­cist şi antirăzboinic unor mari demonstraţii din deceniul al patrulea, relevîndu-se marile energii revoluţionare ale cla­sei noastre muncitoare, ale poporului nostru, hotărârea sa de luptă, voinţa sa de a se îm­potrivi fascismului, revizionis­mului si războiului. In acest sens, o importantă victorie po­litică a partidului nostru comu­nist a constituit-o marea de­monstraţie antifascistă şi anti­războinică da la 1 Mai 1939 din Bucureşti, în pregătirea căreia un rol determinant au avut tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu. Dragostea de ţară a comuniş­tilor, înalta lor răspundere pen­tru­­ prezentul şi viitorul aces­teia şi-au aflat o nouă ilustra­re în cursul marilor manifesta­ţii de protest organizate pe în­treg cuprinsul ţării împotriva Dictatului de la Viena, prin care se smulsese din trupul patriei străvechiul pămînt românesc al Transilvaniei de nord-est ; dra­gostea de ţară a comuniştilor s-a ilustrat pregnant in anii grei ai dictaturii antonesciene,­­ cind, prin cuvint şi faptă, co­muniştii s-au aflat in fruntea mişcării de rezistenţă antihile­­ristă a poporului, a Îndelungatu­lui şi stăruitorului efort pentru unirea forţelor progresiste, pa­triotice ale naţiunii in vederea înfăptuirii actului vital , scoa­terii ţării din războiul hitle­rist, a făuririi unei Românii li­bere şi democratice, a reîntre­girii ţării prin eliberarea Tran­silvaniei de nord-est. Unitatea tuturor celor cărora le era aproape de inimă soarta ţării, unitate iniţiată şi făurită de partid, a constituit temelia Asemenea tradiţii eroice de luptă ale partidului au cunos­cut o, nouă şi vibrantă strălu­cire in anii socialismului, cu deosebire in perioada inaugu­rată de Congresul al IX-lea al partidului. Organizînd şi unind puterile şi energiile creatoare ale poporului, dînd în alt exemplu de dăruire, eroism şi abnegaţie in munca pentru tară, partidul a condus poporul pe trepte tot mai înalte de progres, spre edificarea unei economii unitare, armonioase, puternice, spre creşterea necontenită a forţei sale economice — temelie trainică a unităţii, independen­ţei şi suveranităţii noastre na­ţionale. In anii ce au urmat Congre­sului al IX-lea al partidului, pe care cu legitimă mîndrie ii nu­mim „Epoca Nicolae Ceauşescu", cea mai rodnică în înfăptuiri din întreaga noastră istorie — întreaga strategie de dezvoltare a patriei socialiste a avut la te­melia ei obiectivul continuei în­tăriri a unităţii naţiunii noastre socialiste. Opera de o anvergură fără precedent a dezvoltării for­ţelor de producţie, a repartizării lor armonioase pe întreg terito­riul patriei — urmată cu o nea­bătută consecventă în toti aceşti ani si permanent insotită de e­­fortul de implementare a rezul­tatelor ştiinţei, a noilor cuceriri ale geniului uman — a avut ca rezultat o puternică creştere a avuţiei naţionale, racordarea tuturor zonelor ţării la pulsurile pe care s-a clădit istorica vic­torie din august 1944, început de ev nou în viaţa ţării. Pri­vind din perspectiva anilor a­­ceste evenimente, rememorăm cuvintele unui document co­munist din anii ilegalităţii : „Ne cheamă la luptă dragostea de ţară pe care nu vrem s-o vedem sfişiată şi cotropită, dra­gostea de acest popor pe care nu-l vrem îngenuncheat şi ro­bit“. Cuvinte simbolice, alcă­tuind un adevărat­­­ legămint al partidului in fata istoriei. Isto­rie care confirmă prin fapte că legămintul a fost împlinit cu neabătută consecvenţă, înalte ale unei vieţi economice dinam­ice, făurirea unui nou chip, demn şi mindru, al tuturor aşezărilor patriei, crearea condi­ţiilor propice puternicei afirmări a personalităţii constructorilor noii­ societăţi. Totodată, preocu­parea permanentă a partidului şi .­­statului nostru de a adunei continuu democratismul orindui­­rii noastre, de a crea cadrul instituţional propice participării nemijlocitei efective a tuturor cetăţenilor patriei la conducerea vieţii economice şi social-poli­­tice, la elaborarea politicii inter­ne şi externe a ţării, continuul efort , privind perfecţionarea formelor de conducere a socie­tăţii — procese definitorii, ce demonstrează că in ţara noastră construcţia noii orînduiri se face cu poporul şi pentru popor — au constituit tot atîţia factori care au contribuit la întărirea unită­ţii naţiunii noastre, la făurirea unei unităţi indestructibile din­tre partid şi popor, istorică, mă­reaţă cucerire a anilor socialişti ai patriei. In acelaşi timp, vasta operă politico-educativă, desfă­şurată in aceşti ani, sub condu­cerea partidului, a avut i­rept importantă rezultantă făurirea unui om nou, constructor con­ştient si devotat al noii ori­ndu­­iri, in măsură să-si asume înalte răspunderi pentru prezentul şi Viitorul patriei, ferm hotărit să facă totul pentru propăşirea şi demnitatea acesteia, pentru existenţa ei liberă, indepen­dentă, suverană. „Pentru Unire şi numai pentru Unire“ „Să aşezăm temeliile unui viitor mai bun“ Comuniştii d­in fruntea luptei pentru apărarea libertăţii şi unităţii patriei Unitatea poporului în jurul partidului, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu — istorică, măreaţă cucerire a anilor socialişti ai patriei La 68 de ani de la Marea Unire, pe temelia trainică a unor asemenea măreţe infăptuiri, naţiunea română se înfăţişează puternică, demnă, unită in grind, simţire şi voinţă. Puternică­­ prin forţa economiei sale, prin sudura de aur a tuturor con­ştiinţelor ţării, prin sentimentele adinei de dragoste pentru patrie, partid şi popor pe care le nutresc toţi fiii săi. Puternică prin încrederea cu care urmează şi infăptuieşte politica par­tidului comunist, inima de aur a poporului, centrul vital al societăţii noastre. Puternică prin hotărirea unanimă a celor ce o alcătuiesc de a înfăptui, in strinsă unitate in jurul partidu­lui, al marelui fiu al naţiunii noastre, Eroui intre eroii neamului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, istoricele obiective ale Congresului al XIX-lea, de a parcurge noi trepte spre înălţimile visate de atîtea generaţii, spre un viitor tot mai luminos, intr-o patrie liberă, suverană, independentă, spre viitorul de aur, comunist al patriei noastre. Lucrare de Eugen POPA Momente de seamă ale luptei pentru unire­­ evocate in arta plastică. (Picturi de D. LECCA, Th. AMAN și Dimitrie GAVRILEAN) PAGINA 3 \

Next