Steagul Roşu, septembrie 1970 (Anul 25, nr. 5461-5486)

1970-09-16 / nr. 5474

Miercuri 16 septembrie 1970 Pe mine... La Școala generală de 10 ani nr. 4 din Budași totul este nou. Lăcașul proaspăt își primește pentru prima dată oaspeții, elevi de la clasa I pină la clasa a X-a. Școala a fost ridicată in cursul acestui an, la construirea ei participind, voluntar, și cetățenii orașului. Contribuția lor S‘­i materializat in obținerea unei economii de 30.000 lei Cele opt săli de clasă vor adăposti peste 520 e­­levi din care numai in clasele IX și X sunt înscriși cca. 200. Festivitatea de deschidere a nou­lui an școlar a început. Se dă citire Salutului Comitetului Central al P.C.R., Consiliului de Stat și Consi­liului de Miniștri ale Republicii Socialiste România adresat cadre­lor didactice și elevilor cu prilejul deschiderii noului an școlar. Elevii ascultă cu deosebită atenție, își întipăresc în minte îndemnul, che­marea ce le este adresată. Pe temele lor se citește hotărîrea de a învăța cit mai mult, de a acumula cit mai multe cunoștințe pentru a îi de fo­los patriei noastre socialiste, care mă cheamă... le-a creat cele mai bune condiții de învățătură. li privim pe cei mai mici dintre elevi: copii de 6 și 7 ani, care in­tră pentru prima dată pe porțile unei școli. Chipurile lor uimite pri­vesc totul ca intr-o carte de basm. In mijlocul lor tovarășa învățătoa­re Maria Robu. Emoția o domină, In clasa ei, pentru prima dată, se află și copii de șase ani, fată de care trebuie să aibă mai mult tact, să manifeste mai multă atenție. Un sunet de clopoțel face să tre­sară inimile. Începe prima oră din anul școlar 1970-1971. In Clasa I, micii elevi ascultă primele cuvinte adresate de învățătoare. Pe furiș, aruncă priviri curioase spre ma­nualele din fata lor, abecedarul și aritmetica, încadrate in buchetele de Hori. Și primele cuvinte rostite de acești mici elevi, în prima lor clasă de învățământ sunt timide, în­trerupte de pauze : PE MINE... MĂ CHEAMĂ... I ? Și dialogurile se în­firipă. Așa a început prima zi de școală. s­i f;a­tUi. roși Cel mai prețios dar Ca pretutindeni și la Urechești prima zi de școală s-a desfășurat intr-un cadru festiv, înmănunchin­d emoții și bucurii de Început. Elevi, părinți ai acestora și cadre didac­­­­ti­ce au ascultat cu deosebit inte­res cuvântul de deschidere rostit de directorii de școli, îndemnul unor invitați la manifestările sărbăto­rești care au avut loc la fiecare școală, au aplaudat frumoasele pro­grame artistice. După cum ne-a co­municat telefonic Toader Ciocrlan, secretarul comitetului executiv al consiliului popular comunal, un mo­ment deosebit l-a constitui­t­tumî­­narea manualelor școlare, primirea neprețuitului dar oferit elevilor de partidul și statul nostru. Emoțiile debutului la șase ani Nu știam câtă Încurcătură emo­țională a cuprins sufletele școlari­lor și, deopotrivă ale părinților a­­flați ieri dimineață în curtea Școlii generale nr. 18 din Bacău. Există, credem, momente unice, dar cel din însorita dimineață a lui 15 septem­brie, cînd a avut loc — pentru a cita oară ? o nouă premieră șco­lară va rămine multă vreme în a­­mintire. Sperăm că ceilalți elevi ai acestei școli nu vor fi necăjiți dacă vom consemna cîteva rinduri des­pre „vedetele“ acestui an școlar : cei care au pășit in clasa întîi la ? jj •virsta­­ de 6 •anhr.­tpol >—**•*■ [UNK] Am bănuit în privirile lora, aco­perite de buchetele de gîadiole, trandafiri ori garoafe, aduse „tova­rășei învățătoare“ că n-au prea multă emoție, ci se aliniază cu de­ ■­ 1 z involtură, școlarilor din clasele mai mari. „Bobocii" Anca Ciobanu, Valentin Barbu, Cătălin Ionesi, Li­­viu Manoliu, Corina Sava, erau în­aintați de noua lor calitate de șco­lari, au mingn­at cu curiozitate și căldură ghiozdanele și abecedarele, au așteptat cu nerăbdare să se in­­tîlnească cu învățătoarea Maria Crihan. Gindurile mărturisite de cite­­va componente ale dăscălimii școlii ca Elena Pintilie, Aurica Fi­­limon sau Valerica Manoliu, sînt leit-motivul bunelor auspicii sub care începe noul an școlar. — Doresc ca începînd cu cei mai mici învățăcei și terminînd cu cei din clasa a opta, să obținem îm­preună cu celelalte cadre didactice cel mai bun bilanț, temeinice cu­noștințe dublate de o aleasă educație moral-cetățenească — ne-a spus di­rectoarea școlii, tovarășa Elena Pintilie. Și-n ambianța sărbătorească cu care a debutat noul an școlar, și nici la Școala generală nr. 18 din Bacău au răsunat glasurile sprintare ale școlarilor. Mulțumim din ini­mă partidului". Se vor despărți de cea care le-a condus pașii timp de 4 ani. Nu. Învățătoarea Aurica Macovei (Școala gene­rală nr. 5 Bacău) le-a promis fostelor sale eleve că le va urmări, în continuare, succesele. Și la noi a început anul școlar Un scurt popas la Grădinița nr. 17 din Bacău, încă de la intrare zvo­nul de glasuri trădează o vie acti­­vitate. Un prichindel ne explică foarte natural : „Și la noi a început anul școlar, nene!”. Deși numele îl­ ține secret (modest!) aflăm, totuși, că este în grupa mare, că ascultă pe to­varășele educatoare (Angela Mîrț și Viorica Mincu, ni s-a spus mai a­­poi), că are un frățior în grupa mică. Așa am ajuns să-i vedem pe cei mai mici dintre cei mici. Educatoarea Marioara Irimia se străduia să-i a­­tragă spre noua viață de colectiv, cu toate că unul sau altul mai plîn­­gea după mămica sau după tăticul. Dar acestea-s trecătoare. Mline sau poimîine se vor simți mai bine chiar decît acasă. Și cum să nu fie așa cînd li se pun la dispoziție cele mai noi modele de autoturisme sau ra­chete (bineînțeles în miniatură). Trebuie terminată, însă, și joaca. Toți (mai­ mult. sau mai puțin) înțe­leg seriozitatea evenimentului și se așează cuminți în careu. Deci, și aici festivitatea de deschidere este aidoma celor de la școlile mari. După cîteva cuvinte ale Teodorei Crupenschi, directoarea grădiniței, un puști ceva mai răsărit a încropit ceva ce semăna a angajament : „Să fim cuminți, să ne jucăm fru­mos, să învățăm cîntece și poezii, să...". Emoțiile primului „discurs“ în public l-au copleșit, nemaiputînd rosti nici un cuvînt. B-am înțeles. Iar la plecare, le-am urat să crească mari și frumoși, precum anii pa care-i trăiesc. Inaugurarea (Urmare din pagina I) cu speranțe mari și nu puține ambi­ții. în cîteva cuvinte, numai, tînă­­rul profesor de chimie mi-a mărtu­risit plăcuta surpriză care l-a în­cercat la constatarea că noul liceu are un excelent laborator. Atît el cît­ și colegul de alături, prof. Ale­xandru Fălceanu, absolvent al Insti­tutului de cultură fizică și sport din București, se declaraseră foarte mul­țumiți de primirea călduroasă pe care le-au făcut-o viitorii colegi. „Un singur lucru ne umbrește pu­țin bucuria acestui început — de­clara prof. Hristache Pricope, di­rectorul liceului. Trustul 2 construc­ții industriale (cel cu amînările in­terminabile ale construcției n. n.) continuă seria greutăților, deși ca­librul acestora este acum ceva­ mai redus. Șeful brigăzii de instalație a canalului termic a lăsat baltă lucră­rile la două săli de clasă, obligîn­­du-ne să mutăm temporar elevii, în două din cele trei laboratoare ale noului liceu. S-aș­­ putea ca mătrar a­­cum trustul amintit să mediteze a­­supra acestui aspect cu atît mai mult, cu cît centrala Moldova,­ proiectată să asigure încălzirea ambelor clă­diri, este încă departe de a fi termi­nată".­­k Duminică, 13 septembrie a.c., a fost inaugurat, în satul Frumușelu, comuna Glăvănești, un nou local de școală cu 4 săli de clasă, labo­rator, anexe. „Noi elevii clasei In satul Bibirești, comuna Ungu­reni, cerul s-a împodobit înalt în albastru, ridicîndu-și pe boltă un soare cu beteală de raze răsfrînte pe fetele părinților, pe cravatele roșii ale pionierilor, pe surîsul larg al ca­drelor didactice. Ascult, respirația potolită a directorului Mircea Coro­­descu, îi urmăresc­­ privirea liniștită alunecînd de pe chipul unui elev pe chipul învățătoarei care abia a in­trat în curte cu clasa celor mai mici școlari și nu pot să nu-i opun aces­tui calm emoția greu stăpînită a proaspătului profesor de istorie-geo­­grafie, Victor Nediță. Asta însă, pînă în clipa cînd di­rectorul școlii trebuie să anunțe solemn deschiderea noului an șco­lar 1970—1971. Din acest moment, omul care timp de două decenii a instruit generații și generații de e­­levi devine el însuși debutantul ce cu greu reușește să-și domine tra­cul. „Față de anul trecut, școala noastră își extinde capacitatea exis­tentă cu încă două săli de clasă că­rora în viitorul apropiat, îi vom a­­lăt­ura, prin extindere, alte două cla­se" — rețin din cuvîntul vorbitoru­lui și privirea îmi alunecă dincolo de mulțimea copiilor dispuși în tra­diționalul careu, spre silueta unei clădiri noi. Aș vrea, parcă, în această clipă, să știu ce gindește ,cel mai tînăr din­tre dascălii ce vor învăța pe elevii din sat, să aflu impresiile lui. „Contactul cu școala l-am avut, practic, la 1 septembrie în momen­tul cînd m-am prezentat la post. Mi-am dorit mult, să lucrez în co­muna natală, și iată că dorința mi se îndeplinește în aceste momente. Dacă îmi place să lucrez în învă­­țămînt ? Nu înțeleg ce rost are a­­ceastă întrebare de vreme ce m-am decis să urmez cursurile unei facul­tăți. Emoții ? E drept, nimeni din noi mi zice că are, pînă în clipa cînd trebuie să intre în clasă. A­­tunci însă... ...Nu pot spune că nu m-am aco­modat­ cu școala, dar abia într-o clasă în care sînt elevi îți poți­ for­ma adevărata imagine despre ceea ce numim, de obicei școală. La anul, însă, sper să întîmpini deschiderea școlii cu calmul celui experimen­— „E al 22-lea an de cînd func­ționez în învățământ — intervine învățătoarea C. Corodescu — și vă mărturisesc că trăiesc de fiecare dată, aceleași emoții de la început. Un nou an școlar este un spectacol la montarea căruia ne angajăm noi profesorii și elevii deopotrivă. De aceea, cînd aplauzele părinților de la sărbătoarea de sfîrșit de an ră­sună în sală, ele sînt adresate nu numai premianților, ci și nouă“. ....Tovarășe director ! Noi, elevii clasei I...“ ne întrerupe vocea unui prichindel care, de emoție, a uitat­­ discursul, așteptînd pierdut aju­torul șoptit al tovarășei învățătoare, după care continuă : „ne angajăm să învățăm bine și să fim cuminți“ ! Și buchetul bogat de flori trece din mîinile mici ale micului școlar în brațele directorului școlii, într-un gest emoționant prin candoarea și simplitatea lui. tat". Primul interviu Clasa I A de la Școala generală nr. 5 din Bacău, bn banca a patra de la perete zărim un prichindel de-o șchioapă, admirîndu-și cu ne­saț abecedarul. — Vrei să-mi dai un interviu ? — Nu știu ce-i aia, tovarășe. — Adică, vrei să stăm puțin de vorbă ? Dar numai dacă reușești să-l spui și pe „r“. — De acordrd? — Mai întîi, cum te cheamă ? — Ciobanu Răzvan mă cheamă și sunt clasa-ntita A — îmi spune micuțul elev, pe nerăsaflate. — Mi se pare că ești mai mic decît ceilalți. Ai chiar 6 ani ? — Păi, se poate ? I l-am împlinit mai demult. Tăticul și mămica nu mi-au făcut ziua. De-acuma la 7 ani, în primăvara ailaltă. Dar eu tot am 8 ani. — La grădiniță ai fost ? — Da, la­ numărul 3. Nu știu pe ce stradă e. Să știi că acolo sunt tovarășe educatoare așa bune... — Cum te-ai pregătit pentru pri­ma zi de școală ? Mai demult mi-a spus mămica c-am să merg la școală. Mi-a cum­părat­ ghiozdan, caiete, radieră, as­cuțitoare. Am numai două caiete la mine, dar mai am acasă, unul lung și­­ unu­l­ mic. Am să te aduc și pe alea mîine. — Spune drept, cînd te-ai sculat astăzi ? — Pe la 6. Nu a mai trebuit să mă scoale nimeni. M-am trezit eu singur. — Dar la școală ce-ai vrea Să faci ? — Să mă joc. Asta aș vrea să fac mai întîi și mai întîi. Și să scriu. Și... să citesc. Atît. Prima zi la grădiniță, prima „lecție".­­ Descoperim tainele... abecedarului. „La scoatem la lumină personalitatea unui mare artist“ De vorbă cu profesoara ELV­IR­A ENEA, soția pictorului Se împlinesc astăzi zece ani de la moartea remarcabilului ar­tist al penelului — NICU ENEA — pictor a cărui existență se leagă inseparabil de numele Bacăului. Stins din viață la virsta de 63 de ani, pe cînd se afla în plină putere creatoare, pictorul băcăuan a lăsat în urma sa o operă de mare strălucire — expresie concretă a ori­ginalității și forței talentului său. Din păcate, însă, chiar în orașul care i-a găzduit prima expoziție, opera pictorului este și azi puțin cunoscută marelui public. Retrospectiva „N. Enea" 196.­), numeroasele lucrări expuse în diverse expoziții etc., n-au reușit să lumineze integral personalitatea celui care a pictat „Nunta țărănească" —, în traiectoria destinului său e­­xistînd încă destule „conuri de umbră", în speranța iluminării dintr-un unghi inedit a acestei lumi, capabile să definească chiar și sumar, pe pic­torul băcăuan, am stat de vorbă cu soția artistului, ELVIRA ENEA, in­­cercind pentru o oră și jumătate, să reconstituim, din cioburi de amintiri, o lume trecută. — Ați fost, vreme de 34 de ani, soția și prietenul apropiat al picto­rului Nicu Enea. Dacă cineva, care n-ar cunoaște acest amănunt, v-ar cere să-i vorbiți despre artistul năs­cut pe meleagurile Bacăului... — ...Mi-aș stăpîni cu greu emoția, cum de altfel o fac și in acest mo­ment, căutînd totuși să i-1 prezint în adevărata lumină — un artist care a trăit și s-a exprimat prin cu­loare, dublat de un om integru, de o mare noblețe sufletească. l-aș mărturisi, apoi acelui inter­locutor regretul de a nu avea la îndemlnă, spre a-i oferi o imagine despre omul Nicu Enea, nici unul din expresivele lui autoportrete. Eu însămi păstrez imaginea lui de pe cînd trăia, în mare parte prin stîijlocirea acestor prize. Este ade­vărat însă că peste ele se­ suprapun alte­i î alte imagini: a artistului tînăr (frumos pe atunci, ca un prinț), a omului matur —­ lucrînd concentrat în atelier, a bolnavului — cu ochii adine scufundați in or­bite, din ultimele clipe... — Observ că i-ati parcurs, in ettertí itatte, întreaga viață. Să în­cercăm, insă, să păstrăm o anumită succesiune a evenimentelor, in a­­cest sens,­vă rog, să-mi vorbiți, pa­­rafrazlnd titlul unui roman de Ja­mes Joyce, despre „portretul artis­tului din tinerețe“. — Prin 1925, când l-am cunoscut, pictorul era un bărbat înalt, su­­plu, de o elegan­ță aparte, pe care o împrumuta par­că, și veșmintelor sale destul de mo­deste. Era pe a­­t­unci profesor su­­r­linitor de desen, la Școala normală de băieți din Ba­cău și tocmai des­chidea prima sa expoziție personală patronată de „A­­teneul cultural" al lui Grigore TăbMă­caru. Acolo, în sala expoziției, ne-am și cunoscut. Un an mai tîrziu, ne-am căsătorit, și, de atunci în­colo, împreună am împărtășit emo­țiile deschiderii fiecărei expoziții, împreună am trăit satisfacțiile reu­șitelor, împreună am înfruntat vi­cisitudinile vieții pe care am dus-o nu rareori, sub zodia lipsurilor ma­teriale. Atît succesele cît și lipsu­rile materiale însă, au cimentat de-a lungul anilor, tot mai mult, priete­nia noastră, conferindu-i, treptat, durabilitatea granitului. Chiar și a­­tunci cînd micimea unui confrate în ale picturii, ajuns prin 1950-1951 director la Ministerul Artelor, l-a aruncat pe autorul „Nuntei țără­nești“ la extremitatea vieții artis­tice “ iicit, pictorul, spre a se în­treține, a executat, printre altele, și o firmă pentru un potcovar, la prețul de 40 de lei — noi n-am dis­perat și am găsit mereu în suflete puteri cu care să înfruntăm și alte furtuni. — Trăind alături de pictor, mai bine de trei decenii, observindu-i in acest răstimp, suișurile și cobo­ri­șurile talentului său, care consi­derați a fi tematica frecventă a lu­crărilor sale ? — Fără îndoială, cea folclorică. Născut la sat, pictorul a păstrat intact contactul cu locuitorii din mediul rural, din a căror viață și-a extras subiectele și motivele sale predilecte. Țin minte că in timpul Ultimului război s-a abătut, o dată, prin satul natal — Valea Arinilor, din comuna Măgirești — unde și-a găsit părinții arînd pămîntul cu un plug primitiv. Intîmplarea a gene­rat ideea compoziției în ulei „La arat" — una din pînzele preferate. — Dar viața citadină n-a exer­citat asupra pictorului nici o atrac­ție ? — In afara oborului de vite și a celui de cereale, care în fiecare joi se umpleau cu țărani, nici un alt loc din oraș nu-1 atrăgea în mod deosebit. In Obor, însă, în for­fota negustorilor de ocazie, găsea el cel mai bun prilej de a observa viața și comportamentul omului simplu. Ac­asă se întorcea tîrziu, a­­vînd întotdeauna asupra sa un teanc de schițe executate după na­tură. La puțin timp se dispunea în semicerc, într-un aranjament pe care-l concepea de mult, și se a­­puca să picteze. O dată dăruit lu­crului, în tot timpul cît stătea în atelier, nu era acasă pentru nimeni. — Deci, in afara de„ nimeni nu se poate lăuda că l-a văzut pe pic­tor așternind culori pe priză... — Cu o singură excepție: Geor­ge Bacovia. Prin 1930-1933, cînd lo­cuiam în București, pe Calea Gri­­viței, erau unele zile cînd atelierul soțului meu primea vizita poetului „Lacustrei“. Parcă-i văd și acum statura firavă, umerii aduși strecu­­rîndu-se ca o fantomă pe ușă. Dă­dea bună ziua, își trăgea un scaun lingă masa din colț, își ducea un pumn la tîmplă (ca într-o poză din manualele de liceu) și-și vedea li­niștit de gîndurile lui triste. Din c­înd în cînd, își manifesta monosi­labic preferințele pentru vreun pei­saj autumnal sau pentru vreo noc­turnă , — pînze care împrumutau ceva din atmosfera poemelor sale deprimante. O dată a vorbit mai mult­­­ cîteva fraze,— sugerîndu-i pictorului ideea realizării unui pei­­­­saj lacustru cu o lună oglindin­­du-se în valuri, peste care să plu­tească o barcă cu doi îndrăgostiți,. Era, pe semne, în­că sub impresia poeziei lui Emi­­nescu — „Lacul“. Ideea, însă, nu l-a încîntat de loc pe soțul meu, care, de cît­e ori își a­­mintea de întâm­plare, nu scăpă prilejul de a face iaz. I — Vizitatorul unei expoziții Nicu Enea poate observa lesne că in lu­crările pictorului pot fi întâlnite des scene rustice, nuduri, autoportrete, peisaje etc. In schimb numărul na­turilor statice foarte mic. Cum ex­plicați această situație ? — N-aș greși prea mult dacă aș spune că, de fapt, sunt coautoarei acestor naturi statice . Din cauză bolii, ce pînă la urmă, avea să-i fie fatală, îl sileam toamna să stea închis în casă dîndu-i să picteze trandafiri sau alte flori decorative. Tot timpul „carantinei“ îl vedeam însă, că abia așteaptă să prindă pri­lejul de a fi din nou în mijlocul naturii, într-una din ultimele lui zile, cînd de altfel slăbise și se schim­base de nu-i, mai cunoșteam, mi-a mărturisit, de pe patul spitalului, in­­t­r-o clipă de optimism : „De-abia aș­tept să mă fac bine, că știu unde trebuie să merg . La sat! Să observ viața de acolo și să pictez“. Nu știu, insă, că dorința îi va rămine neîmplinită. — Știu că sînteți absolventă a Institutului de Arte Frumoase, a­­celași institut pe care l-a absolvit și soțul dr. Și, se spune, că ați a­­vut destul talent pentru a vă putea afirma in pictură. Ce va împiedicat să vă dedicați acestei cariere ? — Gîndul lucid că Nicu avea un talent mult superior mic. Cît trăit el, m-am străduit să-i asigur a toate condițiile necesare creației. După moartea sa, sarcina care mi-a revenit a fost și­­ mai grea : aceea de a scoate la lumină personalita­tea unui mare artist, asupra căruia amenințau pe nedrept să se aștear­nă norii indiferenței. S-a deschis, de atunci, o retrospectivă în 1965, actualmente se lucrează la amena­jarea­ casei memoriale „Nicu Enea“ ( pe strada Nufărului nr. 31), multe din lucrările pictorului sînt găzdui­te de diverse galerii de artă din țară. Simt totuși că mai sînt încă multe de făcut. Treptat, însă Ba­căul va trebui să cultive în rîndul marelui public respectul pentru o­­pera artistului care a fost Nicu Enea. Convorbire consemnată de Ion ROȘU 10 ani de la moartea pictorului NICU ENEA Speranțe și împliniri Pentru elevi și cadrele didactice de la Liceul economic deschiderea noului an școlar a avut loc sub semnul a două aniversări semnifi­­cative: intrarea in cel de-al cin­cilea an de existență și întrunirea pentru a doua oară, în local pro­priu. Entuziasmul de care au fost cu­prinși elevii anilor mari s-a transmis și Celor mai mici, care și-au dublat emoția debutului la auzul îndemnu­lui părintesc, spre învățătură și ca­lifica­re profesională, adresat tutu­ror elevilor prin Salutul Comitetu­lui Central al Partidului Comunist Român, Consiliului de Stat și Con­siliului de Miniștri ale Republicii Socialiste România, cu prilejul des­chiderii noului an școlar. La sărbătoarea celor peste 850 elevi ai Liceului economic din Ba­cău, anul acesta s-a adăugat și fes­tivitatea repartizării in producție a celei de a doua promoție de absol­venți. Pag, ^ Peșterea Parcului Un grup de speologi amatori din Cluj, Oradea și Arad a organizat o expediție de studii în Munții Pădu­rea Craiului, zonă deosebit de bo­gată în fenomene carstice. Timp de opt zile, speologii amatori au ex­plorat numeroase avene, izbucuri și ponoare, reușind să descopere o nouă peșteră. Aici se intîlnesc sta­lagmite și stalagtite albe, foarte mari, care ornamentează splendid pereții peșterii pe o lungime de aproape doi kilometri. Interesant este că exis­tența peșterii sub dealul cu același nume a fost dedusă științific și con­­firmată prin executarea unui orifi­­ciu în stînca extrem de dură. Abia după șapte ore de muncă asiduă au izbutit temerarii speologi amatori să pătrundă în uluitoarea sală subte­rană. De remarcat că celebra pește­ră a Vîntului a fost descoperită tot de speologi amatori, mai precis de către membrii cercului științific clu­jean, din care unii au participat și la această nouă expediție.

Next