Steaua Roşie, noiembrie 1969 (Anul 20, nr. 259-284)

1969-11-08 / nr. 265

Festivalul National de Teatru — 1969 Succesul Teatrului de stat din Tg.-Mureş Păreri elogioase Interviu cu ZENO FODOR, secretarul literar al teatrului­ ­ Cele două secţii ale Teatru­lui de stat din Tg.-Mureş s-au înapoiat recent de la Braşov, unde au participat la una din fa­zele preliminare ale FESTIVA­LULUI NAŢIONAL DE TEA­TRU. Ce ne puteţi spune în le­gătură cu acest Festival, cu sco­­pul pe care-l urmăreşte şi cu modul lui de desfăşurare? — FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU — 1969 şi-a propus trecerea în revistă a tot ce are mai valoros dramaturgia româ­nească de la începuturile ei pină azi şi modul în care e valorifica­tă scenic această dramaturgie. Cele mai bune spectacole din în­treaga ţară — selecţionate la cele şase faze zonale de către un ju­riu format din oameni de tea­tru de înalt prestigiu — vor par­ticipa la finala ce va avea loc la Bucureşti, in cursul lunii de­cembrie. Teatrul nostru a partici­pat între 26 octombrie şi 7 no­iembrie — alături de teatrele din Sf. Gheorghe, Braşov, Sibiu şi Ploieşti — la faza zonală de la Braşov, oraş care s-a dovedit o gazdă excelentă a acestei im­portante manifestări teatrale. — Cu ce şi la ce nivel s-a pre­zentat teatrul nostru la Braşov? — Ambele secţii ale teatrului s-au prezentat la Festival cu cite o premieră pe ţară, fapt de cul­tură, pentru care teatrul a fost felicitat călduros, mai ales că ambele piese — Aceşti îngeri trişti de Dumitru Radu Popescu (secţia română) şi Arca lui Noe de Melles György (secţia maghia­ră) — se înscriu printre cele mai bune opere dramatice create la noi în ultimii ani. Am avut ma­rea bucurie ca spectacolul Aceşti îngeri trişti să fie remarcat, atit de membrii juriului, cît şi de cronicarii de specialitate prezenţi în mare număr la Braşov, nu nu­mai ca cea mai importantă şi mai valoroasă prezenţă de pină acum în Festival (din care s-a consumat deja trei faze zonale), dar şi ca un moment de mare însemnătate în evoluţia generală a mişcării teatrale româneşti.­­Părerile oa­menilor fie specialitate despre piesa şi spectacolul „Aceşti îre­­geri trişti" le prezentăm alătu­rat. N. R.). " O bună impresie a produs şi evoluţia secţiei maghiare. In dis­­cuţiile de specialitate care au a­­vut loc după spectacol, s-a sub­liniat originalitatea piesei, care abordează — cu mult succes — o temă filozofică gravă şi profun­dă prin mijloacele unei comedii aproape revuistice, precum şi ca­litatea interpretării, cu osebire creaţia extraordinară a lui Tarr László. — Cum au evoluat în competi­ţie celelalte teatre? — Am fost plăcut impresionat în primul rind de debutul în dramaturgie al tînărului poet din Sf. Gheorghe, Tömöry Péter, cu piesa Moartea iluziilor, pre­cum şi de recitalurile de poezie — foarte interesante şi foarte personale în concepţie — pre­zentate de teatrele din Braşov (Marin Sorescu) şi Sibiu (Radu Stanca). In rest, spectacole care nu au strălucit în mod deosebit, dar care au evidenţiat un fapt important şi îmbucurător pentru mişcarea noastră teatrală, că s-a ajuns, la toate teatrele prezente la Braşov (şi nu mă îndoiesc că şi la multe altele) la un înalt profesionalism, condiţie indispen­­sabilă pentru realizarea unor spectacole de calitate. ION TUDOR Numeroşi oameni de teatru prezenţi la Braşov, la faza zonală a FESTIVALULUI NAŢIONAL DE TEATRU, au ţinut să şi exprime incintarea şi satisfacţia pe care le-a produs-o evoluţia colectivului sec­ţiei române a Teatrului de stat din Tg.-Mureş, cu piesa ACEŞTI ÎNGERI TRIŞTI de Dumitru Radu Popescu. Redăm mai jos cîteva din părerile exprimate: 11 DINA COCEA, artistă emerită, preşedintele A­sociaţiei oamenilor de artă din instituţiile teatrale şi muzicale. Sunt profund emoţionată. Ne aflăm în faţa unui text de o valoare deosebită, a unei piese de o mare sinceritate, care m-a încîntat prin opti­mismul ei, prin intransigența eroului princia­l, prin refuzul compromisurilor, prin limbajul plin de poezie. Spectacolul este foarte bine gîndit, realizîn­­du-se o perfectă unitate între autor-regie-interpre­­tare, cu o scenografie care m-a cucerit prin ideea manechinelor. Nu am decit cuvinte de laudă pentru cei care au descoperit această piesă, au crezut în ea şi i-au dat viaţă scenică. NICOLAE MUNTEANU, directorul Direcţiei teatrelor din Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Teatrul din Tg.-Mureş merită intr-adevăr fe­licitări pentru descoperirea şi lansarea acestei piese emoţionante, care răspunde în mare măsură nevoi­lor dramaturgiei româneşti. Se discută foarte mult în prezent despre necesitatea revitalizării teatrului şi se încearcă în acest sens tot felul de formule. Ei bine, piesa lui D. R. Popescu şi spectacolul Tea­trului din Tg.-Mureş contribuie — prin mijloace artistice de o mare simplitate — la o autentică re­­vitalizare a teatrului în substanţa lui, nu în aspec­tele lui superficiale, formale. Sunt convins că acest spectacol de mare sinceritate şi care ne-a produs tuturor celor care l-am văzut o mare bucurie, re­prezintă un moment important al mişcării noastre teatrale şi va trezi un interes deosebit. SORANA COROAMA, regizoare: Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar am şi eu senzaţia că ne aflăm — prin piesa lui D. R. Popescu — în faţa unui moment important al dramaturgiei româneşti. Sînt multe, foarte multe piese pe care dacă nu le vezi, nu pierzi nimic. Dar a nu te întîlni cu această piesă — ca regizor, interpret, sau spectator — con­stituie o mare pierdere. Spectacolul e incîntător şi voi fi mult timp urmărită de ecourile pe care mi le-a trezit în suflet. 11 invidiez şi îl felicit pe cole­gul meu Eugen Mercus că a pus-o în scenă. AL. FINŢI, regizor, maestru emerit al artei: Foarte rar mi se întîmplă să mă entuziasmez ca acum, să simt mereu şi mereu nevoia de a discuta despre frumuseţile care m-au încîntat la această piesă şi la acest spectacol. Amindouă răspund celor mai mari exigenţe şi am convingerea — ca şi co­legii mei — că am asistat la un moment artistic ca­re va intra în pagina de sărbătoare a teatrului ro­mânesc. Teatrul din Tg.-Mureş a demonstrat că valoarea sa e de nivel internaţional şi că ar merita să reprezinte mişcarea noastră teatrală şi în străi­nătate. FLORIAN NICOLAU, critic de teatru: „Aceşti îngeri trişti“ este o piesă mare şi profundă, atît din punctul de vedere al ideilor pe care le conţine, cit şi ca realizare dramatică, o piesă care abordează probleme deosebit de interesante şi de actuale. Spectacolul Teatrului din Tg.-Mureş este extre­m­ de potrivit cu piesa, toate elementele sale concurînd organic la realizarea unui act artistic de înaltă ţinută. Nici o clipă nu am simţit că asist la un spectacol de teatru: am avut tot timpul senzaţia că interpreţii — excepţionali cu toţii — au adus pe scenă viaţa în cel mai bun înţeles al cuvîntului. Intîlnirea cu această piesă şi cu acest spectacol a constituit pentru mine o revelaţie şi o bucurie. ADRIANA LEONESCU, pictor scenograf: Rar avem ocazia să asistăm la un asemenea spectacol, pe care nu putem decit să-l lăudăm, un spectacol care ne-a produs tuturor o mare plăcere. VICTOR PARHON, critic de teatru: Iată o ade­vărată piesă pentru tineret, care aduce în scenă pentru prima dată, cu sinceritate, o anumită zonă a societăţii noastre. Spectacolul realizat de Eugen Mercus este foarte valoros şi le mulţumesc creato­­rilor pentru bucuria artistică pe care mi-au oferit-o. NICOLAE TOMPA, regizor, maestru emerit al artei: Duritatea şi violenţa subliniază aici tocmai puritatea, bunătatea, sensibilitatea eroului la ade­văr şi dreptate. „Aceşti îngeri trişti“ e — aşa cum s-a mai amintit aici — o piesă plină de optimism, pentru că revolta eroului principal şi tristeţea pe care ţi-o provoacă faptul că mai întîlneşti în viaţă aspecte unite, e stimulativă şi, în ultima instanţă, tonică. Mă bucură succesul personal al lui Eugen Mercus, un regizor care, deşi a realizat multe spec­tacole bune, a rămas pină acum, pe nedrept, în anonimat. Din creaţiile lui Octavian Bobletec originar din împrejurimile oraşului Tg.-Mureş, mai precis din Nazna, deşi s-a stins din viaţă in 1921, la frageda virsta de 23 de ani, Octavian Bobletec a lăsat posterităţii o moştenire valoroasă, care va constitui materialul unei viitoare expoziţii. Acuarela „Fetiţa cu dinele“, la fel ca şi „Capul de fetiţă“, dăltuit din ipsos, reflectă sensibilitatea, fineţea, bogăţia sufletească a autorului, măiestria cu care a reuşit să imprime viaţă materia­­lului inert. El era cel căruia nu i-a fost dat să i se împlinească urarea scriitorului Emil Isac, care îşi amintea de acest tînăr talentat prin următoarele cuvinte: „înainte cu citeva zile I am văzut la „Salonul de artă arde­leană“. Cu mondir plouat de vreme ... cu obrajii îmbujoraţi de boa­­la mizeriei... îşi privea sculpturile cu sfială şi încredere. I am strîns mîinile înfrigurate: te vei duce în Italia, să te boteze din nou soarele, să-ţi ridă trandafirii, să-ţi mingiie şuviţele vintul mărei...“. Aşteptăm reîntilnirea cu arta lui Octavian Bobletec, fiu al me­leagurilor mureşene, pe care vrem să-l păstrăm în amintirea noastră­ Octavian Bobletec: Cap de fetiţă (ipsos). Octavian Bobletec: „Fetiţa cu dinele“ — acuarelă. POSTA REDACŢIEI P­OEZIA L­A ZIAR Claudia Mîndruţ — elevă, Sighi­şoara. Cinci veţi reuşi să vă dega­jaţi de o anumită melancolie pe care o afişaţi nu numai in textul poeziilor ci chiar şi in titlul „Sfirşit neverosimil“. „Melancolie“ suntem­ siguri că veţi scrie lucrări mult mai izbutite. Şi aşa am găsit versuri frumoase ca in strofa ur­mătoare: „Zimbeai în nevăzut — ovaţii multe (?) / Poate-ai rămas un suflet cu ecouri, / De-at­unci îmi arde-o candelă-n pupile / Şi te re­văd aievea ca-n tablouri“. Aştep­­tăm să ne mai scrieţi. Liviu Boar — elev. Reghin. Cele două poezii — „Singur“ şi „TU“ seamănă prea mult a „suveniri” şi prea puţin a literatură. Motivul? Să-l găsiţi dv. In ce ne priveşte vă recomandăm mai multă lec­tură, pentru că vă cam lipseşte. Viorel Bucur — Tirnăveni. Fa­bula „Platica“ ne relevă anumite posibilităţi de versificaţie, care se cer împlinite printr-o muncă disci­plinată şi perseverentă. Dănilă Loghin Tonceanu — Re­ghin. Am citit cu deosebită aten­ţie poezia dv., dar afară de „Azi la sate avem lumină. / Creşe, case de odihnă, / îngropat este trecutul / Celor ce-au furat avutul /“ şi alte asemenea versuri n-am găsit nimic. Adevăruri pe care le ştie oricine şi care nu găsesc transfi­gurare poetică în creaţia dv. Ionel Merluşcă — Loco. N-am găsit nimic demn de reţinut. Mai trimiteţi. Viorel Mureşan — Loco. Nu vă putem da alt sfat decit să ne mai trimiteţi şi alte poezii, pentru că din cele trimise — în exclusivitate erotice — nu ne putem forma o părere despre scrisul dv. Se pare însă că vă lipseşte lectura, ceea ce ar trebui să vă dea de gîndit. Chiş Dionisie — Helior. Poezia ..Pentru Ţara mea“ conţine versuri pur declarative, care nu trezesc emoţii la cititor. Gindiţi-vă că orice operă literară trebuie mai întîi de toate să placă, să emoţioneze prin sinceritatea şi frumuseţea ideilor pe care le transmite autorul. Altfel, totul nu rămîne decit o înşiruire de cuvinte goale. Nuţu Dumbravă — Sincrai. Am remarcat şi de astă-dată o anumită predilecţie pentru pastel, pe care îl realizaţi in tonuri simple şi cu o mină sigură. Dar oare n-aţi pu­tea să vă debarasaţi de influenţa clasicilor care se pare deosebit de puternică asupra dv? „Certitudine“ e ca o glumă în versuri. De ce? Despre celelalte ne vom pronunţa mai tîrziu. Petru Almăşan — Loco. Lui E­­minescu i s-au închinat multe poe­zii, printre care unele foarte reu­şite. Astfel că acţiunea dv. ni se pare destul de temerară, mai ales că, după cine se vede, vă lipseşte exerciţiul- Aşteptăm altele, inspi­rate din mediul în care trăiţi. Maria Scîmneciu — Sighişoara. Ne cereţi părerea asupra unei poe­zii scrisă facil, fără nici un fior artistic şi care ne comunică nişte lucruri la fel de uşurele ca modul în care le trataţi. Ce am putea să vă spunem mai mult? Mai trimi­teţi, dar ar fi bine să meditaţi mai adine, în prealabil. Niţă Dumitru — Tirnăveni. De ce nu evitaţi un asemenea stil lozincard? Ar fi mult mai util pentru dv., dacă aţi consulta ceva mai des volumele de poezii con­temporane, care v-ar fi un pre­ţios îndreptar. Altfel nu vă între­zărim sorţi de izbîndă. Nina Cocuz — Loco: „Păţania lui O“ e interesantă şi relativ bine scrisă, fără a atinge însă nivelul publicisticii. Ne-ar interesa şi alte poezii, pentru că se pare că aveţi talent. Dacă aveţi timp, treceţi pe la redacţie. I. Chibulcuteanu — Berghia. Poezia nu constă numai în rimă şi ritm, elemente care în poezia mo­dernă pot foarte bine lipsi. V-aţi întrebat ce-ar mai rămîne din poe­zia dv. „Te cînt Partid“ dacă i le-aţi lua? Gh. Nicolau — Sighişoara, înce­peţi frumos: In noapte, in vis, te-ai desprins de pe pămînt, / ai cules stele / pe care, / în salbă, ţi le-ai pus la gît, / ca să sfîrşiţi cu aceste versuri banale: „Frumos a fost visul, / frumos, / dar reali­tatea e şi mai frumoasă. Gh. Precup — Iernut, Mihai Cernea, D. Dudaş — Sighişoara, Vanac Iucial — Reghin. Din poe­ziile trimise nu ne-am putut for­ma o părere prea clară despre scrisul dv. Mai aşteptăm. Victoria Gane — Cenaclul „Tu­dor Arghezi“ Tirnăveni- Poezia „Prosperitate“ ne relevă talent. Iată un exemplu: „Lasă cerul să-şi picure / pulberea de stele / dea­supra pământului obosit şi însetat, / Pină va izbucni cataclismul / simţurilor flămînde, aduse de bri­zele / sufletului, ce s-a adăpat în decursul timpului / la izvorul tai­nelor". Mai departe însă emoţia artistică se diluează, sfirşind des­tul de prozaic. Vă aşteptăm cu al­tele mai reuşite. Gheorghe Moraru — Urmeniş. Nu cochetaţi cu poezia. Aşteptăm producţii lucrate cu seriozitate şi trimise spre publicare cu discer­­nămînt. " I i. e. PATRU POVEŞTI PENRU CEI MARI de ANDREI FISCMOF Povestea frunzei A rămas singură .. • Și-a dorit din totdeauna a­­cest lucru, dar acum cind se ve­de intr-adevăr cea din urmă, o cuprinde o teamă nebună, o tea­mă de tot ce are să vină, de tot ce o-nconjoară. I-e teamă de cerul plumburiu, purtind sub cupola sa întreaga fire, brăzdat de crengile goale ce tresar din cind în cind sub greutatea vreunei păsări care le părăseşte. I-e teamă de surorile ei; une­le, amestecate cu pietrişul dur, altele, mai norocoase, găsindu-şi adăpost în aşternutul încă moa­le al ierbii. A rămas singură, într-o aştep­tare tăcută şi resemnată, mîn­giiată de vintul ce aduce de departe o mireasmă de gheaţă... ... S-a desprins uşor, pe ne­simţite, fără durere, iar acum coboară lin, descriind rotocoale rare, întirziind parcă dinadins atingerea pământului. A lăsat în urma sa un gol imens, ca o rană îndreptată spre cer. Iat-o, ruginie, alături de cele care i-au luat-o înainte... Acum aşteaptă. Aşteaptă iar. Poate un vînt care s-o ducă de­parte de aici, poate covorul de omăt care s-o acopere, cald şi ocrotitor, poate paşi care s-o strivească în neştire ... Paşi lini de îndrăgostiţi, pier­duţi unul în altul... curajos n-a ajuns pe cel din ur­mă rînd. De fiecare dată, tocmai cind mai avea un singur pas de făcut, o mină îl dădea la o par­te — poate aceeaşi care pină a­­tunci îl împinsese înainte — şi în locul lui apărea, ca din pâ­­mînat, triumfătoare, regina... Povestea ultimului soldat Trăiau odată doi împăraţi: Cel Negru şi Cel Alb, care se urau cumplit. Nu s-au văzut niciodată la faţă, căci nu se puteau apropia unul de altul. Se ameninţau mereu din cetăţile aşezate la cîte-o margine a im­părăţiei lor şi salturile cailor puneau pe fugă nebunii trimişi şi de unul şi de celălalt, să ata­ce pieziş vreo fortăreaţă duş­mană. Odată, într-una din aceste în­căierări, unul din împăraţi răpi soţia celuilalt- Păgubaşul se su­­pără foc şi pomi cu întreaga oaste să se răzbune. Lupta fu crîncenă. Soldaţii şi caii pieriră pe rînd. Unul singur, un singur ostaş a mai rămas, curajos și tenace, înaintînd cu greu spre tranşeele dușmane. Luat prin surprindere — nu-1 zărise de­cit în ultima clipă — împăratul atacat trimise un călăreț pen­tru a-1 răpune pe acest nesăbuit soldat singuratic. Dar, fu prea tîrziu: el înaintase adine in spa­tele oştirii duşmane şi se apro­pia acum de rîndul cel mai din spate al cîmpului presărat cu pătrate albe şi negre, culorile celor două tabere vrăjmaşe. înaintea ultimului pas ce-1 mai avea de făcut ostaşul cel curajos se opri o clipă ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. 11 cuprinse deodată o teamă ciudată, căci știa că de multe ori victoriile se plătesc cu un preț pe care mintea nu-1 poate cuprinde. Atunci, văzu o umbră apro­­piindu-se din spatele lui și, pină să se dezmeticească, o mină îl azvîrli cît colo. Mai avu timp să vadă că acolo, în locul lui, în spatele duşmanului, a apărut zîmbitoare împărăteasa cea pierdută... Totuşi, cei doi împăraţi n-au încheiat pacea mult rîvnită. S-au mai bătut de-atunci de multe ori — ei înşişi neştiind pentru ce o fac — împărţind în­tre ei victoriile şi înfrângerile, răpind, unul de la celălalt, re­gina- Dar niciodată soldatul cel Povestea rădăcinii Prin Pâdurea-cea-Deasă, stră­bătută în lung şi în lat de pan­glicile cărărilor ce se Întretaie, ducînd toate spre un vîrf ştiut, dar nezărit încă, mergea un om. Urca pieptiş, pe una din pote­cile ce lucesc ca nişte cicatrice pe verdele ierbii. Deodată, se împiedică în bra­ţul pe jumătate îngropat al unei rădăcini așezate de-a curmezișul drumului. —• Rădăcină, pentru ce-mi stai tu în drum, pentru ce vrei să mă împiedici să ajung spre pis­curi? Nu mai ești bună de ni­­mic, nu mai ai pentru cine să tragi seva pămîntului, căci din coroana ta, fata de ieri a co­­drului, a mai rămas doar un ciot crăpat de sete şi vînt­­.. Lasă-mă să trec, cum să-ţi mai spun? — Ehei, trecătorule, grăi ră­­dăcina, ţi-am ieşit în cale nu ca să te-mpiedic, ci ca să priveşti o clipă şi aici, nu numai spre piscul către care urci atît de grăbit. Uită-te ! Pe braţul meu bătrin şi fără rost, a răsărit o tulpină firavă . .. Acum, treci ! Hai, du-te şi, în drumul tău ur­­cind către soare , ocroteşte-o! De-asta te-am oprit... De-atunci trecătorul urcă mai încet, privind cu grijă în stingă şi în dreapta, urmărit de zîm­­betul înţeleptelor rădăcini bă­­trîne, care îi arătau drumul fă­­cîndu-i semn cu cite-o firavă tul­pină răsărită din braţele lor no­duroase, peste care timpul a presărat deopotrivă zile şi nopţi .. . S i­­ M­ isIs* s N *s ls\s Poveste despre un om Undeva departe, dincolo de Marele Nimic, dincolo şi de pla­iurile unde-s adunate Toate-cele, trăia un om. Şi era bătrin, atit d­e bătrin, incit nici nu-şi mai amintea cum a ajuns el acolo, cind a trecut prin Marele Ni­mic şi cind prin cîmpia cu Toate-cele, lăsîndu-le în urmă. Intr-o dimineaţă, puse mina pe ciomagul lui noduros, de-o vîrstă cu el şi porni la drum, înapoi. Mai aproape. Dincoace de Toate-cele, dincoace şi de Marele Nimic. Cind a ajuns acolo unde-s Toate, şi-a revăzut cele lăsate cindva acolo: uscată, inima lui zăcea lingă ceva care a fost, probabil, iniţiativa, iar alături, sfîşiată toată — voinţa lui. Se cutremură îngrozit şi porni mai departe, fără să privească în­dărăt. Ajungînd la Marele Nimic, şi-a regăsit cele uitate de el cine ştie cind: sub un pom fără flori — tinereţea, leoarcă, pe scându­rile unui gard — puterea, şi, zdrobit, curajul lui de demult. Dar mintea, mintea nu şi-o gă­sea nicăieri ... Să se fi afundat undeva în pustiul singurătăţii Nimicului? Să fi dat cu piciorul întrînsa vreun trecător rătă­cit, alungînd-o? Sau, poate, nici n-a avut-o vreodată? ... Şi a trecut de-atunci şi Imensitatea din Timp, dar omul nu s-a mai întors acolo departe, dincolo de Marele Nimic, dinco­lo şi de plaiurile unde-s aduna­te Toate­ cele. Caută, caută me­reu mintea lui, mintea lui cea tânără, pierdută undeva în prun­­dişul searbăd al Marelui Nimic..*

Next