Steaua Roşie, noiembrie 1969 (Anul 20, nr. 259-284)
1969-11-08 / nr. 265
Festivalul National de Teatru — 1969 Succesul Teatrului de stat din Tg.-Mureş Păreri elogioase Interviu cu ZENO FODOR, secretarul literar al teatrului Cele două secţii ale Teatrului de stat din Tg.-Mureş s-au înapoiat recent de la Braşov, unde au participat la una din fazele preliminare ale FESTIVALULUI NAŢIONAL DE TEATRU. Ce ne puteţi spune în legătură cu acest Festival, cu scopul pe care-l urmăreşte şi cu modul lui de desfăşurare? — FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU — 1969 şi-a propus trecerea în revistă a tot ce are mai valoros dramaturgia românească de la începuturile ei pină azi şi modul în care e valorificată scenic această dramaturgie. Cele mai bune spectacole din întreaga ţară — selecţionate la cele şase faze zonale de către un juriu format din oameni de teatru de înalt prestigiu — vor participa la finala ce va avea loc la Bucureşti, in cursul lunii decembrie. Teatrul nostru a participat între 26 octombrie şi 7 noiembrie — alături de teatrele din Sf. Gheorghe, Braşov, Sibiu şi Ploieşti — la faza zonală de la Braşov, oraş care s-a dovedit o gazdă excelentă a acestei importante manifestări teatrale. — Cu ce şi la ce nivel s-a prezentat teatrul nostru la Braşov? — Ambele secţii ale teatrului s-au prezentat la Festival cu cite o premieră pe ţară, fapt de cultură, pentru care teatrul a fost felicitat călduros, mai ales că ambele piese — Aceşti îngeri trişti de Dumitru Radu Popescu (secţia română) şi Arca lui Noe de Melles György (secţia maghiară) — se înscriu printre cele mai bune opere dramatice create la noi în ultimii ani. Am avut marea bucurie ca spectacolul Aceşti îngeri trişti să fie remarcat, atit de membrii juriului, cît şi de cronicarii de specialitate prezenţi în mare număr la Braşov, nu numai ca cea mai importantă şi mai valoroasă prezenţă de pină acum în Festival (din care s-a consumat deja trei faze zonale), dar şi ca un moment de mare însemnătate în evoluţia generală a mişcării teatrale româneşti.Părerile oamenilor fie specialitate despre piesa şi spectacolul „Aceşti îregeri trişti" le prezentăm alăturat. N. R.). " O bună impresie a produs şi evoluţia secţiei maghiare. In discuţiile de specialitate care au avut loc după spectacol, s-a subliniat originalitatea piesei, care abordează — cu mult succes — o temă filozofică gravă şi profundă prin mijloacele unei comedii aproape revuistice, precum şi calitatea interpretării, cu osebire creaţia extraordinară a lui Tarr László. — Cum au evoluat în competiţie celelalte teatre? — Am fost plăcut impresionat în primul rind de debutul în dramaturgie al tînărului poet din Sf. Gheorghe, Tömöry Péter, cu piesa Moartea iluziilor, precum şi de recitalurile de poezie — foarte interesante şi foarte personale în concepţie — prezentate de teatrele din Braşov (Marin Sorescu) şi Sibiu (Radu Stanca). In rest, spectacole care nu au strălucit în mod deosebit, dar care au evidenţiat un fapt important şi îmbucurător pentru mişcarea noastră teatrală, că s-a ajuns, la toate teatrele prezente la Braşov (şi nu mă îndoiesc că şi la multe altele) la un înalt profesionalism, condiţie indispensabilă pentru realizarea unor spectacole de calitate. ION TUDOR Numeroşi oameni de teatru prezenţi la Braşov, la faza zonală a FESTIVALULUI NAŢIONAL DE TEATRU, au ţinut să şi exprime incintarea şi satisfacţia pe care le-a produs-o evoluţia colectivului secţiei române a Teatrului de stat din Tg.-Mureş, cu piesa ACEŞTI ÎNGERI TRIŞTI de Dumitru Radu Popescu. Redăm mai jos cîteva din părerile exprimate: 11 DINA COCEA, artistă emerită, preşedintele Asociaţiei oamenilor de artă din instituţiile teatrale şi muzicale. Sunt profund emoţionată. Ne aflăm în faţa unui text de o valoare deosebită, a unei piese de o mare sinceritate, care m-a încîntat prin optimismul ei, prin intransigența eroului princial, prin refuzul compromisurilor, prin limbajul plin de poezie. Spectacolul este foarte bine gîndit, realizîndu-se o perfectă unitate între autor-regie-interpretare, cu o scenografie care m-a cucerit prin ideea manechinelor. Nu am decit cuvinte de laudă pentru cei care au descoperit această piesă, au crezut în ea şi i-au dat viaţă scenică. NICOLAE MUNTEANU, directorul Direcţiei teatrelor din Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Teatrul din Tg.-Mureş merită intr-adevăr felicitări pentru descoperirea şi lansarea acestei piese emoţionante, care răspunde în mare măsură nevoilor dramaturgiei româneşti. Se discută foarte mult în prezent despre necesitatea revitalizării teatrului şi se încearcă în acest sens tot felul de formule. Ei bine, piesa lui D. R. Popescu şi spectacolul Teatrului din Tg.-Mureş contribuie — prin mijloace artistice de o mare simplitate — la o autentică revitalizare a teatrului în substanţa lui, nu în aspectele lui superficiale, formale. Sunt convins că acest spectacol de mare sinceritate şi care ne-a produs tuturor celor care l-am văzut o mare bucurie, reprezintă un moment important al mişcării noastre teatrale şi va trezi un interes deosebit. SORANA COROAMA, regizoare: Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar am şi eu senzaţia că ne aflăm — prin piesa lui D. R. Popescu — în faţa unui moment important al dramaturgiei româneşti. Sînt multe, foarte multe piese pe care dacă nu le vezi, nu pierzi nimic. Dar a nu te întîlni cu această piesă — ca regizor, interpret, sau spectator — constituie o mare pierdere. Spectacolul e incîntător şi voi fi mult timp urmărită de ecourile pe care mi le-a trezit în suflet. 11 invidiez şi îl felicit pe colegul meu Eugen Mercus că a pus-o în scenă. AL. FINŢI, regizor, maestru emerit al artei: Foarte rar mi se întîmplă să mă entuziasmez ca acum, să simt mereu şi mereu nevoia de a discuta despre frumuseţile care m-au încîntat la această piesă şi la acest spectacol. Amindouă răspund celor mai mari exigenţe şi am convingerea — ca şi colegii mei — că am asistat la un moment artistic care va intra în pagina de sărbătoare a teatrului românesc. Teatrul din Tg.-Mureş a demonstrat că valoarea sa e de nivel internaţional şi că ar merita să reprezinte mişcarea noastră teatrală şi în străinătate. FLORIAN NICOLAU, critic de teatru: „Aceşti îngeri trişti“ este o piesă mare şi profundă, atît din punctul de vedere al ideilor pe care le conţine, cit şi ca realizare dramatică, o piesă care abordează probleme deosebit de interesante şi de actuale. Spectacolul Teatrului din Tg.-Mureş este extrem de potrivit cu piesa, toate elementele sale concurînd organic la realizarea unui act artistic de înaltă ţinută. Nici o clipă nu am simţit că asist la un spectacol de teatru: am avut tot timpul senzaţia că interpreţii — excepţionali cu toţii — au adus pe scenă viaţa în cel mai bun înţeles al cuvîntului. Intîlnirea cu această piesă şi cu acest spectacol a constituit pentru mine o revelaţie şi o bucurie. ADRIANA LEONESCU, pictor scenograf: Rar avem ocazia să asistăm la un asemenea spectacol, pe care nu putem decit să-l lăudăm, un spectacol care ne-a produs tuturor o mare plăcere. VICTOR PARHON, critic de teatru: Iată o adevărată piesă pentru tineret, care aduce în scenă pentru prima dată, cu sinceritate, o anumită zonă a societăţii noastre. Spectacolul realizat de Eugen Mercus este foarte valoros şi le mulţumesc creatorilor pentru bucuria artistică pe care mi-au oferit-o. NICOLAE TOMPA, regizor, maestru emerit al artei: Duritatea şi violenţa subliniază aici tocmai puritatea, bunătatea, sensibilitatea eroului la adevăr şi dreptate. „Aceşti îngeri trişti“ e — aşa cum s-a mai amintit aici — o piesă plină de optimism, pentru că revolta eroului principal şi tristeţea pe care ţi-o provoacă faptul că mai întîlneşti în viaţă aspecte unite, e stimulativă şi, în ultima instanţă, tonică. Mă bucură succesul personal al lui Eugen Mercus, un regizor care, deşi a realizat multe spectacole bune, a rămas pină acum, pe nedrept, în anonimat. Din creaţiile lui Octavian Bobletec originar din împrejurimile oraşului Tg.-Mureş, mai precis din Nazna, deşi s-a stins din viaţă in 1921, la frageda virsta de 23 de ani, Octavian Bobletec a lăsat posterităţii o moştenire valoroasă, care va constitui materialul unei viitoare expoziţii. Acuarela „Fetiţa cu dinele“, la fel ca şi „Capul de fetiţă“, dăltuit din ipsos, reflectă sensibilitatea, fineţea, bogăţia sufletească a autorului, măiestria cu care a reuşit să imprime viaţă materialului inert. El era cel căruia nu i-a fost dat să i se împlinească urarea scriitorului Emil Isac, care îşi amintea de acest tînăr talentat prin următoarele cuvinte: „înainte cu citeva zile I am văzut la „Salonul de artă ardeleană“. Cu mondir plouat de vreme ... cu obrajii îmbujoraţi de boala mizeriei... îşi privea sculpturile cu sfială şi încredere. I am strîns mîinile înfrigurate: te vei duce în Italia, să te boteze din nou soarele, să-ţi ridă trandafirii, să-ţi mingiie şuviţele vintul mărei...“. Aşteptăm reîntilnirea cu arta lui Octavian Bobletec, fiu al meleagurilor mureşene, pe care vrem să-l păstrăm în amintirea noastră Octavian Bobletec: Cap de fetiţă (ipsos). Octavian Bobletec: „Fetiţa cu dinele“ — acuarelă. POSTA REDACŢIEI POEZIA LA ZIAR Claudia Mîndruţ — elevă, Sighişoara. Cinci veţi reuşi să vă degajaţi de o anumită melancolie pe care o afişaţi nu numai in textul poeziilor ci chiar şi in titlul „Sfirşit neverosimil“. „Melancolie“ suntem siguri că veţi scrie lucrări mult mai izbutite. Şi aşa am găsit versuri frumoase ca in strofa următoare: „Zimbeai în nevăzut — ovaţii multe (?) / Poate-ai rămas un suflet cu ecouri, / De-atunci îmi arde-o candelă-n pupile / Şi te revăd aievea ca-n tablouri“. Aşteptăm să ne mai scrieţi. Liviu Boar — elev. Reghin. Cele două poezii — „Singur“ şi „TU“ seamănă prea mult a „suveniri” şi prea puţin a literatură. Motivul? Să-l găsiţi dv. In ce ne priveşte vă recomandăm mai multă lectură, pentru că vă cam lipseşte. Viorel Bucur — Tirnăveni. Fabula „Platica“ ne relevă anumite posibilităţi de versificaţie, care se cer împlinite printr-o muncă disciplinată şi perseverentă. Dănilă Loghin Tonceanu — Reghin. Am citit cu deosebită atenţie poezia dv., dar afară de „Azi la sate avem lumină. / Creşe, case de odihnă, / îngropat este trecutul / Celor ce-au furat avutul /“ şi alte asemenea versuri n-am găsit nimic. Adevăruri pe care le ştie oricine şi care nu găsesc transfigurare poetică în creaţia dv. Ionel Merluşcă — Loco. N-am găsit nimic demn de reţinut. Mai trimiteţi. Viorel Mureşan — Loco. Nu vă putem da alt sfat decit să ne mai trimiteţi şi alte poezii, pentru că din cele trimise — în exclusivitate erotice — nu ne putem forma o părere despre scrisul dv. Se pare însă că vă lipseşte lectura, ceea ce ar trebui să vă dea de gîndit. Chiş Dionisie — Helior. Poezia ..Pentru Ţara mea“ conţine versuri pur declarative, care nu trezesc emoţii la cititor. Gindiţi-vă că orice operă literară trebuie mai întîi de toate să placă, să emoţioneze prin sinceritatea şi frumuseţea ideilor pe care le transmite autorul. Altfel, totul nu rămîne decit o înşiruire de cuvinte goale. Nuţu Dumbravă — Sincrai. Am remarcat şi de astă-dată o anumită predilecţie pentru pastel, pe care îl realizaţi in tonuri simple şi cu o mină sigură. Dar oare n-aţi putea să vă debarasaţi de influenţa clasicilor care se pare deosebit de puternică asupra dv? „Certitudine“ e ca o glumă în versuri. De ce? Despre celelalte ne vom pronunţa mai tîrziu. Petru Almăşan — Loco. Lui Eminescu i s-au închinat multe poezii, printre care unele foarte reuşite. Astfel că acţiunea dv. ni se pare destul de temerară, mai ales că, după cine se vede, vă lipseşte exerciţiul- Aşteptăm altele, inspirate din mediul în care trăiţi. Maria Scîmneciu — Sighişoara. Ne cereţi părerea asupra unei poezii scrisă facil, fără nici un fior artistic şi care ne comunică nişte lucruri la fel de uşurele ca modul în care le trataţi. Ce am putea să vă spunem mai mult? Mai trimiteţi, dar ar fi bine să meditaţi mai adine, în prealabil. Niţă Dumitru — Tirnăveni. De ce nu evitaţi un asemenea stil lozincard? Ar fi mult mai util pentru dv., dacă aţi consulta ceva mai des volumele de poezii contemporane, care v-ar fi un preţios îndreptar. Altfel nu vă întrezărim sorţi de izbîndă. Nina Cocuz — Loco: „Păţania lui O“ e interesantă şi relativ bine scrisă, fără a atinge însă nivelul publicisticii. Ne-ar interesa şi alte poezii, pentru că se pare că aveţi talent. Dacă aveţi timp, treceţi pe la redacţie. I. Chibulcuteanu — Berghia. Poezia nu constă numai în rimă şi ritm, elemente care în poezia modernă pot foarte bine lipsi. V-aţi întrebat ce-ar mai rămîne din poezia dv. „Te cînt Partid“ dacă i le-aţi lua? Gh. Nicolau — Sighişoara, începeţi frumos: In noapte, in vis, te-ai desprins de pe pămînt, / ai cules stele / pe care, / în salbă, ţi le-ai pus la gît, / ca să sfîrşiţi cu aceste versuri banale: „Frumos a fost visul, / frumos, / dar realitatea e şi mai frumoasă. Gh. Precup — Iernut, Mihai Cernea, D. Dudaş — Sighişoara, Vanac Iucial — Reghin. Din poeziile trimise nu ne-am putut forma o părere prea clară despre scrisul dv. Mai aşteptăm. Victoria Gane — Cenaclul „Tudor Arghezi“ Tirnăveni- Poezia „Prosperitate“ ne relevă talent. Iată un exemplu: „Lasă cerul să-şi picure / pulberea de stele / deasupra pământului obosit şi însetat, / Pină va izbucni cataclismul / simţurilor flămînde, aduse de brizele / sufletului, ce s-a adăpat în decursul timpului / la izvorul tainelor". Mai departe însă emoţia artistică se diluează, sfirşind destul de prozaic. Vă aşteptăm cu altele mai reuşite. Gheorghe Moraru — Urmeniş. Nu cochetaţi cu poezia. Aşteptăm producţii lucrate cu seriozitate şi trimise spre publicare cu discernămînt. " I i. e. PATRU POVEŞTI PENRU CEI MARI de ANDREI FISCMOF Povestea frunzei A rămas singură .. • Și-a dorit din totdeauna acest lucru, dar acum cind se vede intr-adevăr cea din urmă, o cuprinde o teamă nebună, o teamă de tot ce are să vină, de tot ce o-nconjoară. I-e teamă de cerul plumburiu, purtind sub cupola sa întreaga fire, brăzdat de crengile goale ce tresar din cind în cind sub greutatea vreunei păsări care le părăseşte. I-e teamă de surorile ei; unele, amestecate cu pietrişul dur, altele, mai norocoase, găsindu-şi adăpost în aşternutul încă moale al ierbii. A rămas singură, într-o aşteptare tăcută şi resemnată, mîngiiată de vintul ce aduce de departe o mireasmă de gheaţă... ... S-a desprins uşor, pe nesimţite, fără durere, iar acum coboară lin, descriind rotocoale rare, întirziind parcă dinadins atingerea pământului. A lăsat în urma sa un gol imens, ca o rană îndreptată spre cer. Iat-o, ruginie, alături de cele care i-au luat-o înainte... Acum aşteaptă. Aşteaptă iar. Poate un vînt care s-o ducă departe de aici, poate covorul de omăt care s-o acopere, cald şi ocrotitor, poate paşi care s-o strivească în neştire ... Paşi lini de îndrăgostiţi, pierduţi unul în altul... curajos n-a ajuns pe cel din urmă rînd. De fiecare dată, tocmai cind mai avea un singur pas de făcut, o mină îl dădea la o parte — poate aceeaşi care pină atunci îl împinsese înainte — şi în locul lui apărea, ca din pâmînat, triumfătoare, regina... Povestea ultimului soldat Trăiau odată doi împăraţi: Cel Negru şi Cel Alb, care se urau cumplit. Nu s-au văzut niciodată la faţă, căci nu se puteau apropia unul de altul. Se ameninţau mereu din cetăţile aşezate la cîte-o margine a impărăţiei lor şi salturile cailor puneau pe fugă nebunii trimişi şi de unul şi de celălalt, să atace pieziş vreo fortăreaţă duşmană. Odată, într-una din aceste încăierări, unul din împăraţi răpi soţia celuilalt- Păgubaşul se supără foc şi pomi cu întreaga oaste să se răzbune. Lupta fu crîncenă. Soldaţii şi caii pieriră pe rînd. Unul singur, un singur ostaş a mai rămas, curajos și tenace, înaintînd cu greu spre tranşeele dușmane. Luat prin surprindere — nu-1 zărise decit în ultima clipă — împăratul atacat trimise un călăreț pentru a-1 răpune pe acest nesăbuit soldat singuratic. Dar, fu prea tîrziu: el înaintase adine in spatele oştirii duşmane şi se apropia acum de rîndul cel mai din spate al cîmpului presărat cu pătrate albe şi negre, culorile celor două tabere vrăjmaşe. înaintea ultimului pas ce-1 mai avea de făcut ostaşul cel curajos se opri o clipă ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. 11 cuprinse deodată o teamă ciudată, căci știa că de multe ori victoriile se plătesc cu un preț pe care mintea nu-1 poate cuprinde. Atunci, văzu o umbră apropiindu-se din spatele lui și, pină să se dezmeticească, o mină îl azvîrli cît colo. Mai avu timp să vadă că acolo, în locul lui, în spatele duşmanului, a apărut zîmbitoare împărăteasa cea pierdută... Totuşi, cei doi împăraţi n-au încheiat pacea mult rîvnită. S-au mai bătut de-atunci de multe ori — ei înşişi neştiind pentru ce o fac — împărţind între ei victoriile şi înfrângerile, răpind, unul de la celălalt, regina- Dar niciodată soldatul cel Povestea rădăcinii Prin Pâdurea-cea-Deasă, străbătută în lung şi în lat de panglicile cărărilor ce se Întretaie, ducînd toate spre un vîrf ştiut, dar nezărit încă, mergea un om. Urca pieptiş, pe una din potecile ce lucesc ca nişte cicatrice pe verdele ierbii. Deodată, se împiedică în braţul pe jumătate îngropat al unei rădăcini așezate de-a curmezișul drumului. —• Rădăcină, pentru ce-mi stai tu în drum, pentru ce vrei să mă împiedici să ajung spre piscuri? Nu mai ești bună de nimic, nu mai ai pentru cine să tragi seva pămîntului, căci din coroana ta, fata de ieri a codrului, a mai rămas doar un ciot crăpat de sete şi vînt.. Lasă-mă să trec, cum să-ţi mai spun? — Ehei, trecătorule, grăi rădăcina, ţi-am ieşit în cale nu ca să te-mpiedic, ci ca să priveşti o clipă şi aici, nu numai spre piscul către care urci atît de grăbit. Uită-te ! Pe braţul meu bătrin şi fără rost, a răsărit o tulpină firavă . .. Acum, treci ! Hai, du-te şi, în drumul tău urcind către soare , ocroteşte-o! De-asta te-am oprit... De-atunci trecătorul urcă mai încet, privind cu grijă în stingă şi în dreapta, urmărit de zîmbetul înţeleptelor rădăcini bătrîne, care îi arătau drumul făcîndu-i semn cu cite-o firavă tulpină răsărită din braţele lor noduroase, peste care timpul a presărat deopotrivă zile şi nopţi .. . S i M isIs* s N *s ls\s Poveste despre un om Undeva departe, dincolo de Marele Nimic, dincolo şi de plaiurile unde-s adunate Toate-cele, trăia un om. Şi era bătrin, atit de bătrin, incit nici nu-şi mai amintea cum a ajuns el acolo, cind a trecut prin Marele Nimic şi cind prin cîmpia cu Toate-cele, lăsîndu-le în urmă. Intr-o dimineaţă, puse mina pe ciomagul lui noduros, de-o vîrstă cu el şi porni la drum, înapoi. Mai aproape. Dincoace de Toate-cele, dincoace şi de Marele Nimic. Cind a ajuns acolo unde-s Toate, şi-a revăzut cele lăsate cindva acolo: uscată, inima lui zăcea lingă ceva care a fost, probabil, iniţiativa, iar alături, sfîşiată toată — voinţa lui. Se cutremură îngrozit şi porni mai departe, fără să privească îndărăt. Ajungînd la Marele Nimic, şi-a regăsit cele uitate de el cine ştie cind: sub un pom fără flori — tinereţea, leoarcă, pe scândurile unui gard — puterea, şi, zdrobit, curajul lui de demult. Dar mintea, mintea nu şi-o găsea nicăieri ... Să se fi afundat undeva în pustiul singurătăţii Nimicului? Să fi dat cu piciorul întrînsa vreun trecător rătăcit, alungînd-o? Sau, poate, nici n-a avut-o vreodată? ... Şi a trecut de-atunci şi Imensitatea din Timp, dar omul nu s-a mai întors acolo departe, dincolo de Marele Nimic, dincolo şi de plaiurile unde-s adunate Toate cele. Caută, caută mereu mintea lui, mintea lui cea tânără, pierdută undeva în prundişul searbăd al Marelui Nimic..*