Steaua Roşie, septembrie 1984 (Anul 35, nr. 207-232)

1984-09-01 / nr. 207

ESEU Timpul marii creații româneşti Acum, cînd la împlinirea a patru decenii de la epocalele evenimente din August 1944, aducem prin grandioase realizări omagiul ce se cuvine ca bine­­meritate de la patrie jertfelor şi faptelor de arme, bărbăţiei şi curajului tuturor celor care nu au pre­cupeţit nimic pentru a da viaţă idealurilor multi­seculare ale poporului român, este prilejul evocării, fie chiar şi succint a ceea ce a însemnat şi în­seamnă în cartea de aur a neamului glorioasele e­­venimente de atunci. Nici o evocare însă nu are forţa argumentaţiei pe care o conferă împlinirile prezentului. Nici un omagiu, nici o recunoştinţă, oricît de pioasă ar fi ea, nu egalează faptele pre­zentului. Pentru că prezentul este una dintre ma­rile aşteptări şi idealuri pentru care s-au jertfit cei pe care-i omagiem astăzi. De altfel, gîndirea dialectică a procesului revoluţionar socialist impune „considerarea unităţii şi continuităţii evenimentelor ca o necesitate obiectivă. între evenimentele de a­­cum patru decenii şi realităţile de azi există o continuitate firească pe scara istoriei, în ordinea devenirii, a timpului. Este, cert din acest punct de vedere, faptul că sensul şi semnificaţia unui eve­niment, oricît de epocal ar fi nu se măsoară în devenirea sa istorică, prin el însuşi. Măsura valorii istorice a acestuia o dă timpul. Timpul ca împli­nire. Timpul ca operă istorică înfăptuită. Marile evenimente ale trecutului sînt premise­le viitorului şi sînt cu atît mai mari, mai istorice cu cît schimbările pe care le-au generat sînt mai profunde, mai trainice. Ele înseamnă o nouă con­strucţie istorică, prin care se eternizează. Pe de altă parte, omagiul adus trecutului capătă întrea­ga sa valoare numai în măsura în care se prezintă ca împlinire a prezentului şi certitudine a viitoru­lui. La interogaţia, adeseori mută pentru ce a fost jertfa, prezentul trebuie să răspundă. Răspunsul nu poate fi altul decît împlinirea, înfăptuirea. Atunci cînd aduci drept omagiu trecutului — înfăptuirea — atunci şi numai atunci glorifică trecutul, înalţi măreţia prezentului şi dai sens viitorului. Cu alte cuvinte, prin înfăptuire, legi într-un tot unitar şi fi­resc timpul în triada: trecut — prezent — viitor. Această comuniune în devenirea temporală a exis­tenţei poporului nostru este demonstrată şi demon­strabilă de înfăptuirile care au caracterizat şi ca­racterizează epoca istorică inaugurată în August 1944. Pentru că de atunci şi pînă azi, societatea românească a trăit timpul marilor înfăptuiri, schimbări şi transformări revoluţionare. Aceasta într-un proces revoluţionar neîntrerupt, restructu­­rabil, mereu deschis spre alte şi alte reevaluări, re­­împliniri. Proces revoluţionar greu, atît prin ine­ditul şi complexitatea sa cit şi datorită multiple­lor condiţii în care s-a desfăşurat. Condiţii din care cele moştenite erau nu numai grele şi dificile, dar adeseori cu totul nefavorabile. August 1944 cu marile sale evenimente ne-a dat o mare libertate — libertatea de a lupta — şi munci pentru a fi liberi. De aici, de la această ex­traordinară premisă a libertăţii istorice şi pînă la libertatea reală drumul a fost eroic. Fără acea libertate sensul luptei ar fi fost anulat. Dar, tot atît de adevărat este că numai prin ea nu am fi ajuns la ceea ce sîntem, adică să ne făurim pro­pria istorie cu propriile mijloace, cu propria inte­ligenţă şi pentru propria noastră durată în istorie. O istorie în libertate şi demnitate. Sîntem un popor pentru care istoria nu a fost niciodată o povară, un popor care nu a simţit „te­roarea istoriei“. Nu, pentru că ne-am făcut şi durat o istorie a noastră, o istorie proprie chiar cu multe şi dureroase jertfe. De aceea, întotdeauna poporul nostru a văzut in istorie, în istoria ca înfăptuire singurul său sens şi mod de a fi. Popoarele intră în umanitate şi universalitate prin istoria lor. Poposim asupra istoriei ca înfăptuire a unui po­por, care, desigur, poate fi cu aproximaţie, consem­nată şi în istoriografie, pentru că aniversăm un eve­niment istoric prin împliniri istorice şi cu certitu­dini şi speranţe, istorice. Nici un omagiu nu poate suplini replica istorică pozitivă, constructivă dată de „istoria-prezent“, „is­­toriei-trecut“. Această replică este înfăptuirea isto­rică. Ea este ţinta, una din ţinte, dar uriaşă, care odată atinsă devine istorie şi solicită în continuare istorie. Prin aceasta, în fond, faptele popoarelor se şi eternizează, depăşind efemeritatea şi conjunc­tura împrejurărilor mai mult sau mai puţin favo­rabile, mai mult sau mai puţin ostile. Delimitarea unei anumite unităţi de timp drept epocă are la bază un unic criteriu: înfăptuirea istorică. Timpul care în confruntare cu cenzura acestui sever şi măsurabil criteriu-etalon transclnde, efemerul devi­ne indiscutabil un „timp-epocă“, un „timp-istoric“. In eforturile eroice ale poporului român, sub con­ducerea Partidului Comunist, perioada de mare cotitură istorică deschisă de revoluţia de eliberare socială şi naţională din august 1944, a creat o ase­menea epocă. Ea a fost, mărturie stau faptele, des­chisă odată cu Congresul al IX-lea al partidului, atunci cînd în vara anului 1965 în fruntea partidu­lui a fost ales să conducă destinele partidului şi prin acesta ale poporului, patriotul şi militantul comunist, revoluţionarul care a fost atît de mult implicat în marile evenimente sociale şi politice care au pregătit revoluţia socialistă şi care apoi a înfăptuit construcţia noii societăţi — tovarăşul Nicolae Ceauşescu. S-a inaugurat, printr-o unică şi fecundă deschidere revoluţionară, atunci la acel is­toric forum al comuniştilor români, un nou timp al devenirii noastre, timp care treptat, p­rintr-un an­samblu de înfăptuiri acumulate şi conexate între ele se definea drept epocă. Cînd un popor, în nici două decenii, creează cît altădată în secole şi cînd reduce cu decenii şi de­cenii timpul necesar creaţiei sale, atunci sîntem în prezenţa unui fenomen ce semnifică eroica vitali­tate a acelui popor şi marea înţelepciune a condu­cătorului său. Pentru că „Epoca Ceauşescu“ este un asemenea „Timp istoric", un asemenea „Timp al înfăptuirilor", care, oricît am căuta, cu greu îşi poate găsi echivalentul. Condiţiile în care au avut loc aceste transformări revolu­ţionare calitative, radicale ne sînt cunoscute, cu atît mai mult cu cît moştenirea proprie nu ne-a favori­zat, cel puţin la nivelul mijloacelor, iar „conjunctu­ra“ cu tendinţă de permanentizare a contextului internaţional nu ne-a favorizat nici ea, dimpotrivă. Dar, valoarea istorică a acestei epoci este cu atît mai semnificativă şi mai durabilă cu cît nu a fost epocă de reajustare ci o epocă de afirmare, o epocă de valorificare la scara naţională a potenţialului creator al poporului. Un timp al marii creaţii româ­neşti. FLORIN CIOTEA sociolog Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş Buna noapte nechemată de ALEXANDRU POPESCU Reprezentată in cinstea marii sărbători naţionale a neamului nostru, această lucrare dramatică marchează tentativa de lărgire a timpului de investigaţie şi de îmbogăţire a posibilităţilor crea­toare ale colectivului de inter­preţi ai secţiei romane a Teatru­lui Maţional din Tirgu-Mureş. Piesa face parte din categoria de lucrări ce se susţin pe un personaj-pivot al cărui profil moral capătă sens numai prin c­ntactul cu personaje şi situaţii adecvate scopului propus. Lucra­rea lui Al. Popescu, ca de altfel toate piesele de această factură, este deosebit de pretenţioasă prin interesul pe care trebuie, in mod obligatoriu să-l suscite per­sonajul-cheie. Avem de-a face cu ilustrarea puternică a unei acţi­uni decisive, a unui rol proemi­nent îndeplinit pe un anume plan de activitate. In acest caz — despre jertfa vieţii, pentru ca tovarăşii din ilegalitate să-şi poată îndeplini misiunea. In plan literar-artistic, e o ilustrare făcută în coordonate biografice, de temperament şi de gîndire politică care impresionează. Fără retorism şi fără accentuări melo­dramatice, personajul e preocu­pat de ideea afirmării şi izbîn­­zii adevărului pentru care luptă partidul. Partea rezistentă a în­cercării de conturare a acestui caracter constă tocmai în respec­tarea şi punerea in lumină a adevărului psihologic întrupat într-un exemplar uman concret care, depăşind şabloanele eroului pozitiv, refuzind schematismul, işi bazează conduita pe un suport etic puternic şi înălţător, mani­­festîndu-şi deplina şi sincera înţelegere şi aderare la ţelurile şi principiile politico-ideologice ale clasei muncitoare. Semnificaţia personajului creat de Al. Popescu, profunzimea ca­racterului şi valoarea umană a comportării sale, sunt puse în deplină evidenţă graţie concep­ţiei regizorale bine gîndite a Ra­­lucăi Iorga Mândriţă, căreia ii sunt subordonate toate elementele acestui spectacol, unitar şi bine închegat. Totul, pe scenă, vor­beşte despre şi pentru ideea în­trupată de personajul central, Sandra. Regizorul, e adusă pe scenă realitatea­ respectivă care, in scenografia ingenioasă, adec­vată şi de bun gust, a lui Ke­mény Árpád, ilustrează esenţia­lul acelei vieţi, prin amănunte alese cu discernămînt şi dozate cu mare grijă. Fineţea lucrului regizoral e evidentă in felul de a rosti replicile, dar mai ales în pauzele create, în plastica gestu­rilor şi mişcării in scenă care, toate, sugerează mulţimea de ginduri şi sentimente de care sunt cuprinse personajele. Evident, meritul regiei se răs­­frînge în egală măsură şi asupra interpreţilor. Cristina Pardanschi are, în rolul Sandrei, o creaţie remarcabilă. Ea şi-a construit personajul din ideea dragostei pentru viaţă, pentru luptă şi re­voluţie, din ideea că, stăpînită de spaimă, nu poţi iubi decit dure­ros şi total — şi mai ales din credinţa că a pierde ceea ce iu­beşti înseamnă a pierde totul­ de aici, fervoarea devotamentu­lui ei pentru realizarea deplină a scopului tovarăşilor de luptă. O interpretare sigură, integrală in ideea personajului care capă­tă, graţie inteligenţei şi sensi­bilităţii actriţei, puterea de a pă­trunde în memoria spectatorului. In figura lui Matei, Cornel Răi­­leanu gîndeşte şi creează cu sin­ceritate un personaj complex, viu şi convingător, iar în cea a lui Grigore Staroste, experimen­tatul Alexandru Făgărăşan com­pune un caracter uman aparent modest, dublat de hotărire şi pu­tere inflexibilă în situaţii dra­matice. ION CHEREJI STEAUA ROȘIE PAGINA 3 ŢARA SUB TRICOLOR De-aici din piscuri voievodale, Ce dintr-un falnic foişor, Carpafii-mi par oşteni de cremeni veghind sub faldul tricolor. La bunuri poartă-n semeţie păduri de brazi cu plete-n vînt, şi ei străjeri din veac de veacuri pe-al patriei străvechi pămînt. Spre larg de zări privesc izvoare fîşnind din coapse de grani­l sunt Mureşul, Siretul, Oltul, rapsozi prin timpul infinit. De sus, cu­ ochii-mi pot cuprinde văd Romănia-n ev fertil, durind prin om o viaţă nouă, ca floarea-n miezul de april. Parcurs-am 40 de borne spre comunistul nostru ţel, muncind cu spor şi libertate cu crezul-soare pe drapel. In frunte-avem supremă forţă partidul rar răzbătător, pe cel ce ne conduce-n glorii în zbor înalt spre viitor. Sub cer de glorii ţara-ntreagă îşi cîntă-n pace evul nou, pe cel ce este steaua noastră — partidul brav, partid erou. IOAN COSTEA ANGAJAREA - IMPERATIV IMEDIAT AL ARTIŞTILOR PLASTICI Devenită o condiţie a viabi­lităţii creaţiei lor ca şi o do­vadă a conştiinţei lor artistice, angajarea socială şi politică a plasticienilor profesionişti din judeţul Mureş a devenit şi se menţine la condiţia de impe­rativ imediat al activităţii lor creatoare. Dimensiunea anga­jării se stabileşte pe coordona­tele impuse de maturitatea po­litică şi atitudinea cetăţeneas­că, deopotrivă cu nivelul şi structura concepţiei artistice şi pregătirii profesionale. Ea es­te reflectată atât de conţinutul creaţiei cît şi de forma de ex­primare. Este o angajare în subiect şi în modalităţile de exprimare. Este o angajare vi­zavi de realitatea noastră so­cialistă şi faţă de trecutul is­toric al patriei şi poporului, faţă de viitorul unui popor, viitorul spiritualităţii lui în­scrise valoric pe cotele univer­salităţii. Este ceea ce demonstrează cu prisosinţă actuala expoziţie deschisă la Galeriile U.A.P. din Palatul culturii din Tîrgu- Mureş, expoziţie organizată în cinstea celor 40 de ani ai li­bertăţii noastre şi a apropiatu­lui Forum al comuniştilor ro­mâni — Congresul al XIII-lea al partidului. Nu poate fi vor­ba de o expoziţie tematică în sensul strict al cuvîntului pen­tru că în acest caz — al ac­tualei manifestări — tema este o lume. Lumea vieţii şi gîndi­­rii româneşti de la 1944 încoa­ce. Este o expoziţie a unui u­­nivers tematic, acela în care se mişcă gindirea şi simţirea artiştilor plastici, a tuturor oa­menilor de artă din România socialistă, atunci cînd „uni­versul“ este cel al imensei şi sfintei existenţe a eroilor nea­mului, aceia care au fost, ca­re sunt şi care vor veni. O floare la picioarele tem­plului eroilor. O floare curată la picioarele vieţii. Istorie. Trecut şi prezent. Aducere a­­minte şi anticipaţie. într-una din săli sunt expu­se proiectele unor monumen­te realizate de un grup de sculptori pentru „altarele“ e­­roilor. Sunt proiecte sau foto­grafii ale unor monumente de­ja amplasate. Gîndite în per­spectiva primirii unui spaţiu anume, lucrările semnate de Izsák Márton, Gheorghe Mu­­reşan, Victor Cristea, Benedek Sándor, Hunyadi László, Kul­csár Bela, Kis Levente şi Cor­nel Bizuleanu vor ajunge, toa­te, probabil, să străjuiască, pe aceste meleaguri mureşene, în­tru aducere aminte şi veşnică cinstire. Pentru că le considerăm nu numai deosebit de reuşite lu­crări artistice, ci şi deosebit de importante acte culturale — crearea lor bineînţeles — îi vom invita pe realizatori, nu să se mărturisească — au făcut-o prin operele lor — ci să ne ajute să pătrundem, îm­preună cu ei, în prea delicata şi complexa relaţie a formei şi fondului. In viitoarea pagină culturală: Monumentul eroilor realizat de Victor Cristea, am­plasat in Cimitirul eroilor din Tîrgu-Mures şi inaugurat în cinstea zilei­ de 23 August. DORU MURESAN

Next