Steaua Roşie, ianuarie 1985 (Anul 36, nr. 3-25)
1985-01-05 / nr. 3
Argumente şi dovezi contemporane ale originii, unităţii şi continuităţii istorice a poporului român Fenomen socio-cultural de mare frumuseţe şi complexitate, tradiţia înţeleasă ca un proces de „cumulativitate“ de valori în ordinea devenirii istorice, semnifică prin toate codurile simbolice pe care le conţin mesajele pe care le comunică, puterea şi forţa de creaţie a talentului şi geniului poporului român, încorporînd valenţe multiple — sociale, psihologice, estetice şi civicomorale, ceremoniale sociale generate de tradiţie au o puternică încărcătură cosmogonică şi antropologică. Atestînd o capacitate superioară de semnificare a lumii, a existenţei, conferind sensuri profunde modului de a fi în timpul istoric şi în spaţiul etnogeografic în care şi prin care şi-a plămădit şi durat propria-i istorie, tradiţia defineşte identitatea spirituală a poporului nostru. în contextul cultural al modelului de civilizaţie care se regăseşte în tradiţii, datinile şi obiceiurile populare deţin un loc aparte atit prin complexitatea şi bogăţia semnificaţiilor lor cît şi prin longevitatea şi eterna lor actualitate Prezenţa lor vie în contemporaneitate uimeşte tocmai prin marea lor rezistenţă în timp, prin faptul că schimbările sociale şi tehnice, inclusiv urbanizarea nu au reuşit să le scoată din conştiinţa şi comportamentul poporului. Această extraordinară rezistenţă în timp, această conservare nealterată de-a lungul vremilor, demonstrează valoarea lor de excepţie, consacrîndu-le pentru eternitate ca „pietre scumpe ale comorii geniului românesc“ , cum spunea bardul de la Mirceşti. Autentică şi permanentă „avere naţională“, obiceiurile populare atît sub aspectul lor normativ , comportamental cît şi ca tezaur de frumuseţe estetico-artistică, sînt în toată bogăţia ceremonială pe care o implică, adevărate „legi nescrise“ care au reglat şi autoreglat viaţa comunităţilor rurale. Plămădite ca nevoi ale vieţii şi existenţei, în munca şi lupta dură şi aspră, în dramaticele eforturi de a fi, de a exista în spaţiul etnogenezei sale, obiceiurile populare au dus la apărarea demnităţii poporului român, la afirmarea identităţii sale naţionale, la îmbogăţirea şi consolidarea istoriei sale zbuciumate. Iată de ce cu greu ar putea fi explicată evoluţia istorică a poporului nostru fără a fi încorporate în ea aceste comori inestimabile. Pentru că, produse fiind de istorie, ele au făurit istorie şi au apărat istoria. Multe lucruri sunt trecătoare şi bulversate de vreme. Multe se nasc repede şi pier repede. Datinile şi obiceiurile s-au născut în timp, s-au plămădit din generaţie în generaţie şi au fost transmise ca o zestre sacră, motiv pentru care au rezistat şi vor rezista întru eternitate. Datinile noastre nu au, şi nici nu pot avea un timp cronologic. Obiceiurile populare româneşti nu s-au născut într-un anumit an sau într-un anumit secol. Ele aparţin timpului mitic, sunt ancestrale. Nu au nevoie de certificat de naştere şi nici de omologări. Ele sunt testamentare. Simbolic testamentare, pentru că moşii şi strămoşii ni le-au transmis ca pe darul cel mai de preţ, îndemnîndu-ne să le păstrăm şi să le ducem mai departe ca pe un mesaj al istoriei noastre. Reflectînd asupra structurii şi funcţiilor caracteristice ceremonialelor prilejuite de obiceiurile populare, nu va fi dificil să constatăm remarcabila substanţă filozofică şi cosmogonică pe care o conţin. Ele sunt adevărate coduri sociale comunitare care traduc o concepţie de viaţă, un mod de existenţă şi fiinţare în istorie. Ele sunt o raportare filozofică specifică şi de mare originalitate a poporului român la propriile condiţii de existenţă, la lumea în care şi-a plămădit istoria. Concomitent cu funcţiile cognitive (cunoaştere), normative (coduri de conduită, atitudine), de control social-comunitar, obiceiurile îndeplinesc şi o remarcabilă finalitate morală şi educativă, cu mare forţă de persuasiune. în istoriografie, ele au un rol aparte deoarece, alături de limbă, constituie argumente hotărîtoare pentru demonstrarea originii comune, a continuităţii şi unităţii devenirii istorico-culturale a românilor. OBICEIURILE POPULARE La acest lucru se refereau marii noştri înaintaşi — Miron Costin, Dimitrie Cantemir ş.a. Atunci cind Nicolae Olahus, propaga pe plan european aceste idei-adevăr, arăta că toţi românii au „aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri“. La rîndul lor, personalităţi de seamă ale populaţiilor care convieţuiesc de veacuri cu poporul român au exprimat aprecieri similare. Să amintim doar pe cîţiva: Josephus Benkö scria despre români că se ţin de obiceiuri „precum Hercule de ghioaga lui“, iar Martin Schmitzel arăta că românii şi-au păstrat limba, obiceiurile şi multe tradiţii din vremea romanilor. Celebrul întemeietor al literaturii germane moderne, Martin Opitz care a vizitat Transilvania — străvechi pămînt românesc — la începutul veacului al XVII- lea arăta că „datinile sînt păstrate cu credinţă“. Contele d’Hauterive (1754— 1830), cunoscător prin călătoriile sale pe meleagurile româneşti, evidenţia cu admiraţie că „românii au păstrat dovezile coborîrii neamului lor şi urmele cele mai de preţ, fără îndoială, sînt acelea care se găsesc în obiceiurile lor nemeşteşugite“. Demonstrînd originea comună şi continuitatea poporului nostru, obiceiurile, ca de altfel întregul folclor, toată cultura noastră populară au jucat un rol imens, alături de alţi factori în afirmarea şi consolidarea conştiinţei naţionale, contribuind imens la realizarea aspiraţiilor multiseculare de unitate şi independenţă ale poporului român. Pentru noi, pentru generaţiile de astăzi şi pentru cele viitoare, obiceiurile, datinile, jocurile şi cîntecul popular sunt valori ale sufletului, sensibilităţii şi conştiinţei neamului nostru, dovada excepţionalului potenţial creator al poporului Ele au, din punct de vedere istoric, o inestimabilă „valoaredocument“, atestînd, acum şi întotdeauna, un adevăr care nu poate fi pus la îndoială — originea, unitatea şi continuitatea poporului român în spaţiul etnogeografic, cultural, de civilizaţie în care s-a născut şi împlinit, împreună cu osemintele moşilor şi strămoşilor, cu urmele arheologice care sînt scoase din pămîntul-matcă, tradiţia, obiceiurile şi datinile sînt certificatul identităţii noastre cu care avem tot dreptul să ne mîndrim. Iată de ce, aşa cum arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu, referindu-se la faptul că poporul român „a fost întotdeauna făuritorul şi păstrătorul celor mai înaintate tradiţii de artă şi cultură, al limbii române“, trebuie să facem totul, cu continuitate şi răspundere pentru „punerea în valoare a marilor creaţii literar-artistice ale înaintaşilor şi în primul rînd, reliefarea, studierea, aprofundarea şi cinstirea, aşa cum se cuvine, a minunatei opere culturale făurite şi transmise din generaţie în generaţie, de talentatul nostru popor“. Avînd tot dreptul să fim mîndri de acatestă zestre spirituală, valorificar®fcei în contemporaneitate fiimd o „DATORIE DE ONOARE“. Pe acest trunchi viguros de moştenire culturală, este necesar, aşa cum se arăta în Raportul la Congresul al XIII-lea al P.C.R., ca poporul nostru „să dea noi dimensiuni acestor tradiţii, să îmbogăţească şi să adauge concepţiilor noastre despre artă şi literatură noi elemente, desprinse din realităţile de astăzi ale ţării, în care omul muncii, constructor al socialismului, constituie figura principală“. FLORIN CIOTEA sociolog, vicepreşedintele Comitetului judeţelui de cultură şi educaţie socialistă Mureş SEARA DISTRACTIVA. Conducerea I.C.S.A.P. Tirgu-Mureş a organizat recent, la restaurantul „Mureşul“, o seară distractivă la care au participat paste 200 de tineri din unităţile economice şi instituţiile municiiului. În ambianţa plăcută rezervată de organizatori, tinerii, parte dintre ei fruntaşi în muncă, au audiat muzică şi poezie interpretate de Adrian Ivaniţchi, Mircea Boian, Letiţia Blaga, de membrii grupului „Echinox“ (Sighişoara) şi „Ecoul“ (Reghin). De asemenea, tinerilor le-a fost prezentată moda ’85. Cu acest prilej, Comitetul municipal Tîrgu-Mureş al U.T.C. i-a felicitat pe toţi tinerii evidenţiaţi in cursul anului 1984 pe linia activităţii interne de organizaţie şi le-a urat „La mulţi ani!“ Foto: IOAN CRISTEA Atelier literar Vladica Hăslâuanu Rodica Tăslăuanu este bibliotecară la Casa de cultură a sindicatelor din Tirgu-Mureş. In cadrul cenaclului literar „Liviu Rebreanu“ îndeplineşte funcţia de secretar. A debutat în reviste: FAMILIA din Oradea şi VATRA. Scrie o poezie plină de sensibilitate, străbătută uneori de uşoare unde existenţiale într-un „peisaj“ spiritual nostalgic. AMINTIRI MARINE Cind briza îmi răcoreşte Petalele gîndului Şi marea îmi spală Amintiri ce mai dor, Nisipul respiră mireasma Trupului ce-a obosit De căutări pînă-n zori. ORNIC Tîrziu în ceasul cel de taină, Himere-n jurul meu ţesînd, Tînguitor ornicul bate Scadenţa vremii măsurind. Simt flacăra care se stinge - In zbaterile-mi ce se vor Tot mai aproape, mai aproape, Tot mai departe, mai departe, Cu glas încet tînguitor. Mă amăgesc prin tine ornic In zbaterile-mi ce se vor. * STEAUA ROȘIE PAGINA 3 CRONICĂ LITERARĂ Discursurile cipariene O faţetă mai puţin cunoscută publicului larg a tulburătoarei personalităţi a lui Timotei Cipariu, cea de orator, ne-o pun în lumină Ştefan Manciulea şi Ion Buzaşi, îngrijitorii recenţi ai ediţiei de Discursuri, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în prestigioasa serie „Restituiri“, girată cu competenţă şi autoritate de Mircea Zaciu. Ştefan Manciulea, un vechi şi împătimit cercetător al valorilor intelectuale blăjene, chiar al lui Timotei Cipariu (T. Cipariu şi Academia Română), Blaj, 1941; T. Cipariu şi „Astra“, Blaj, 1943; Activitatea politică a lui T. Cipariu, Blaj, 1944) şi-a asociat pe mai tînărul, dar tot atît de tenacele şi pasionatul cercetător al aceloraşi valori, doctorul în filologie Ion Buzaşi, pentru a ne propune acest opuscul cuprinzînd 23 de discursuri rostite de Cipariu cu diverse prilejuri: la sfîrşit sau la început de an şcolar, la adunările generale ale Astrei, la şedinţele Dietei transilvănene sau la şedinţele Societăţii literare române, viitoarea Academie Română. Unele discursuri au fost publicateîn Archivul pentru filologia şi istoria al lui Cipariu, în Gazeta Transilvaniei, în volume de cercetări asupra activităţii marelui învăţat), altele, în număr de 10, văd pentru întîia oară lumina tiparului. Primul discurs este din 1854, prilejuit de centenarul şcolilor blăjene, iar ultimul din 1880, o perioadă, așadar, de peste un sfert de veac. Citite azi, discursurile acestea pot schimba un pic imaginea asupra „întemeietorului filologiei române“, cum i s-a spus. în primul rînd se vede că Cipariu n-a fost doar austerul cercetător al vechilor hrisoave, claustrat în chilia sa, pri in biblioteca Seminarului blăjean, ci şi un om de acţiune şi de intervenţie publică, în calitatea lui de director al liceului blăjean, de deputat în Dietă ori de membru al Societăţii academice a căutat nu numai să aducă în dezbatere probleme grave, ci şi să convingă, prin arta retoricii, asupra gravităţii lor. Cipariu a cunoscut toate secretele oratoriei şi s-a folosit de ele într-un chip magistral. Inversiuni retorice, interogaţii, invocaţii retorice, imagine plastică, repetiţii sugestive, cuvinte vechi şi noi, simetrii sintactice — totul este pus în funcţiune pentru „a persuada", cum ar fi spus el, adică pentru a atrage atenţia ascultătorului, pentru a convinge asupra adevărului celor spuse. Problematica discursurilor este întrucîtva cunoscută din restul operei cipariene. Sînt tratate chestiuni de cultură românească, de limbă, de învăţămînt şi de politică românească. Nou este tonul şi vădeşte pe alocuri patetism romantic, ardentă de retor aflat la bară, luptînd cu posibili adversari pentru a-şi susţine opiniile. Spaţiul de aici nu ne îngăduie să exemplificăm, dar cititorul cu siguranță va găsi pagini semnificative în acest sens, care-l vor satisface din plin. Apoi e limbajul sub diversele lui aspecte, un limbaj atît de firesc și atît de „actual“, cu un latinism atît de ponderat, încît pare doar o aromă de demult. Comparat cu cel al Archivului, spre pildă, ajungi la concluzia că marele latinist, care a fost Cipariu, într-un fel vorbea şi într-alt fel scria, că, vorbind, era mai aproape de adevărata limbă românească. Cred că nici un autor român nu a fost prezent de trei ori în seria „Restituiri“ a editurii clujene precum Cipariu. Dacă aceeaşi editură, ca dealtfel ,şi altele, specializate, ar trece la readucerea în actualitate a vastei opere cipariene ca şi a vieţii savantului, am avea cîndva pe masă unul din marile monumente ale gîndirii filologice româneşti. Pînă atunci să ne mulţumim cu tentativele de a-l aduce lîngă noi pe poetul, memorialistul şi acum pe oratorul Timotei Cipariu, întreprinse, în timp, de Nicolae Albu, Maria Protase şi de cei doi editori recenţi, tentative care le fac cinste şi pentru caire toţi binemerită întreaga noastră gratitudine. SERAFIM DUICU