Steaua Roşie, ianuarie 1985 (Anul 36, nr. 3-25)

1985-01-05 / nr. 3

Argumente şi dovezi contemporane ale originii, unităţii şi continuităţii istorice a poporului român Fenomen socio-cultural de ma­re frumuseţe şi complexitate, tradiţia înţeleasă ca un proces de „cumulativitate“ de valori în ordinea devenirii istorice, sem­nifică prin toate codurile sim­bolice pe care le conţin mesa­jele pe care le comunică, puterea şi forţa de creaţie a talentului şi geniului poporului român, încor­­porînd valenţe multiple — socia­le, psihologice, estetice şi civico­­morale, ceremoniale sociale ge­nerate de tradiţie au o puternică încărcătură cosmogonică şi an­tropologică. Atestînd o capacita­te superioară de semnificare a lumii, a existenţei, conferind sensuri profunde modului de a fi în timpul istoric şi în spaţiul etnogeografic în care şi prin ca­re şi-a plămădit şi durat pro­­pria-i istorie, tradiţia defineşte identitatea spirituală a poporului nostru. în contextul cultural al mode­lului de civilizaţie care se regă­seşte în tradiţii, datinile şi obi­ceiurile populare deţin un loc a­­parte atit prin complexitatea şi bogăţia semnificaţiilor lor cît şi prin longevitatea şi eterna lor actualitate Prezenţa lor vie în contemporaneitate uimeşte toc­mai prin marea lor rezistenţă în timp, prin faptul că schimbă­rile sociale şi tehnice, inclusiv urbanizarea nu au reuşit să le scoată din conştiinţa şi compor­tamentul poporului. Această ex­traordinară rezistenţă în timp, această conservare nealterată de-a lungul vremilor, demon­strează valoarea lor de excepţie, consacrîndu-le pentru eternitate ca „pietre scumpe ale comorii geniului românesc“ , cum spu­nea bardul de la Mirceşti. Au­tentică şi permanentă „avere na­ţională“, obiceiurile populare a­­tît sub aspectul lor normativ , comportamental cît şi ca tezaur de frumuseţe estetico-artistică, sînt în toată bogăţia ceremonia­­lă pe care o implică, adevărate „legi nescrise“ care au reglat şi autoreglat viaţa comunităţilor rurale. Plămădite ca nevoi ale vieţii şi existenţei, în munca şi lupta dură şi aspră, în dramati­cele eforturi de a fi, de a exista în spaţiul etnogenezei sale, obi­ceiurile populare au dus la apă­rarea demnităţii poporului ro­mân, la afirmarea identităţii sa­le naţionale, la îmbogăţirea şi consolidarea istoriei sale zbu­ciumate. Iată de ce cu greu ar putea fi explicată evoluţia istori­că a poporului nostru fără a fi încorporate în ea aceste comori inestimabile. Pentru că, produse fiind de istorie, ele au făurit is­torie şi au apărat istoria. Multe lucruri sunt trecătoare şi bulversate de vreme. Multe se nasc repede şi pier repede. Datinile şi obiceiurile s-au năs­cut în timp, s-au plămădit din generaţie în generaţie şi au fost transmise ca o zestre sacră, mo­tiv pentru care au rezistat şi vor rezista întru eternitate. Datinile noastre nu au, şi nici nu pot avea un timp cronologic. Obiceiurile populare româneşti nu s-au născut într-un anumit an sau într-un anumit secol. Ele aparţin timpului mitic, sunt an­cestrale. Nu au nevoie de cer­tificat de naştere şi nici de omo­logări. Ele sunt testamentare. Simbolic testamentare, pentru că moşii şi strămoşii ni le-au trans­mis ca pe darul cel mai de preţ, îndemnîndu-ne să le păstrăm şi să le ducem mai departe ca pe un mesaj al istoriei noastre. Reflectînd asupra structurii şi funcţiilor caracteristice ceremo­nialelor prilejuite de obiceiurile populare, nu va fi dificil să con­statăm remarcabila substanţă fi­lozofică şi cosmogonică pe care o conţin. Ele sunt adevărate co­duri sociale­­ comunitare care traduc o concepţie de viaţă, un mod de existenţă şi fiinţare în istorie. Ele sunt o raportare filo­zofică specifică şi de mare ori­ginalitate a poporului român la propriile condiţii de existenţă, la lumea în care şi-a plămădit is­toria. Concomitent cu funcţiile cognitive (cunoaştere), normative (coduri de conduită, atitudine), de control social-comunitar, obi­ceiurile îndeplinesc şi o remar­cabilă finalitate morală şi edu­cativă, cu mare forţă de persua­siune. în istoriografie, ele au un rol aparte deoarece, alături de lim­bă, constituie argumente hotărî­­toare pentru demonstrarea origi­nii comune, a continuităţii şi u­­nităţii devenirii istorico-cultura­­le a românilor. OBICEIURILE POPULARE La acest lucru se refereau ma­rii noştri înaintaşi — Miron Costin, Dimitrie Cantemir ş.a. A­­tunci cind Nicolae Olahus, pro­paga pe plan european aceste idei-adevăr, arăta că toţi româ­nii au „aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri“. La rîndul lor, personalităţi de seamă ale populaţiilor care con­vieţuiesc de veacuri cu poporul român au exprimat aprecieri si­milare. Să amintim doar pe cîţiva: Josephus Benkö scria despre ro­mâni că se ţin de obiceiuri „pre­cum Hercule de ghioaga lui“, iar Martin Schmitzel arăta că românii şi-au păstrat limba, obi­ceiurile şi multe tradiţii din vremea romanilor. Celebrul întemeietor al litera­turii germane moderne, Martin Opitz care a vizitat Transilva­nia — străvechi pămînt românesc — la începutul veacului al XVII- lea arăta că „datinile sînt păstra­te cu credinţă“. Contele d’Hauterive (1754— 1830), cunoscător prin călătoriile sale pe meleagurile româneşti, evidenţia cu admiraţie că „ro­mânii au păstrat dovezile cobo­­rîrii neamului lor şi urmele ce­le mai de preţ, fără îndoială, sînt acelea care se găsesc în obiceiurile lor nemeşteşugite“. Demonstrînd originea comună şi continuitatea poporului nos­tru, obiceiurile, ca de altfel în­tregul folclor, toată cultura noas­tră populară au jucat un rol imens, alături de alţi factori în afirmarea şi consolidarea con­ştiinţei naţionale, contribuind imens la realizarea aspiraţiilor multiseculare de unitate şi in­dependenţă ale poporului român. Pentru noi, pentru generaţiile de astăzi şi pentru cele viitoare, obiceiurile, datinile, jocurile şi cîntecul popular sunt valori ale sufletului, sensibilităţii şi con­ştiinţei neamului nostru, dovada excepţionalului potenţial creator al poporului Ele au, din punct de vedere istoric, o inestimabilă „valoare­­document“, atestînd, acum şi în­totdeauna, un adevăr care nu poate fi pus la îndoială — ori­ginea, unitatea şi continuitatea poporului român în spaţiul etno­geografic, cultural, de civilizaţie în care s-a născut şi împlinit, împreună cu osemintele moşi­lor şi strămoşilor, cu urmele ar­heologice care sînt scoase din pămîntul-matcă, tradiţia, obice­iurile şi datinile sînt certificatul identităţii noastre cu care avem tot dreptul să ne mîndrim. Iată de ce, aşa cum arăta to­varăşul Nicolae Ceauşescu, re­­ferindu-se la faptul că poporul român „a fost întotdeauna făuri­torul şi păstrătorul celor mai înaintate tradiţii de artă şi cul­tură, al limbii române“, trebuie să facem totul, cu continuitate şi răspundere pentru „punerea în valoare a marilor creaţii lite­­rar-artistice ale înaintaşilor şi în primul rînd, reliefarea, stu­dierea, aprofundarea şi cinstirea, aşa cum se cuvine, a minunatei opere culturale făurite şi trans­mise din generaţie în generaţie, de talentatul nostru popor“. Avînd tot dreptul să fim mîn­­dri de acatestă zestre spirituală, valorificar®fcei în contempora­neitate fiimd o „DATORIE DE ONOARE“. Pe acest trunchi viguros de moştenire culturală, este nece­sar, aşa cum se arăta în Rapor­tul la Congresul al XIII-lea al P.C.R., ca poporul nostru „să dea noi dimensiuni acestor tra­diţii, să îmbogăţească şi să a­­dauge concepţiilor noastre despre artă şi literatură noi elemente, desprinse din realităţile de as­tăzi ale ţării, în care omul muncii, constructor al socialis­mului, constituie figura princi­pală“. FLORIN CIOTEA sociolog, vicepreşedintele Comitetului ju­­deţelui de cultură şi educaţie socialistă Mureş SEARA DISTRACTIVA. Conducerea I.C.S.A.P. Tirgu-Mu­­reş a organizat recent, la restaurantul „Mureşul“, o seară dis­tractivă la care au participat paste 200 de tineri din unităţile economice şi instituţiile municii­u­lui. În ambianţa plăcută re­zervată de organizatori, tinerii, parte dintre ei fruntaşi în mun­că, au audiat muzică şi poezie interpretate de Adrian Ivaniţ­­chi, Mircea Boian, Letiţia Blaga, de membrii grupului „Echi­nox“ (Sighişoara) şi „Ecoul“ (Reghin). De asemenea, tinerilor le-a fost prezentată moda ’85. Cu acest prilej, Comitetul municipal Tîrgu-Mureş al U.T.C. i-a felicitat pe toţi tinerii evidenţiaţi in cursul anului 1984 pe linia activităţii interne de organizaţie şi le-a urat „La mulţi ani!“ Foto: IOAN CRISTEA Atelier literar Vladica Hăslâuanu Rodica Tăslăuanu este bi­bliotecară la Casa de cultură a sindicatelor din Tirgu-Mu­­reş. In cadrul cenaclului literar „Liviu Rebreanu“ îndeplineşte funcţia de secretar. A debutat în reviste: FAMILIA din Ora­dea şi VATRA. Scrie o poezie plină de sensibilitate, străbă­tută uneori de uşoare unde existenţiale într-un „peisaj“ spiritual nostalgic. AMINTIRI MARINE Cind briza îmi răcoreşte Petalele gîndului Şi marea îmi spală Amintiri ce mai dor, Nisipul respiră mireasma Trupului ce-a obosit De căutări pînă-n zori. ORNIC Tîrziu în ceasul cel de taină, Himere-n jurul meu ţesînd, Tînguitor ornicul bate Scadenţa vremii măsurind. Simt flacăra care se stinge - In zbaterile-mi ce se vor Tot mai aproape, mai aproape, Tot mai departe, mai departe, Cu glas încet tînguitor. Mă amăgesc prin tine ornic In zbaterile-mi ce se vor. * STEAUA ROȘIE PAGINA 3 CRONICĂ LITERARĂ Discursurile cipariene O faţetă mai puţin cunos­cută publicului larg a tulbu­rătoarei personalităţi a lui Timotei Cipariu, cea de ora­tor, ne-o pun în lumină Şte­fan Manciulea şi Ion Buzaşi, îngrijitorii recenţi ai ediţiei de Discursuri, apărută la E­­ditura Dacia din Cluj-Napoca, în prestigioasa serie „Resti­tuiri“, girată cu competenţă şi autoritate de Mircea Zaciu. Ştefan Manciulea, un vechi şi împătimit cercetător al valo­rilor intelectuale blăjene, chiar al lui Timotei Cipariu (T. Cipariu şi Academia Ro­mână), Blaj, 1941; T. Cipariu şi „Astra“, Blaj, 1943; Activi­tatea politică a lui T. Cipa­riu, Blaj, 1944) şi-a asociat pe mai tînărul, dar tot atît de tenacele şi pasionatul cer­cetător al aceloraşi valori, doctorul în filologie Ion Bu­zaşi, pentru a ne propune a­­cest opuscul cuprinzînd 23 de discursuri rostite de Cipariu cu diverse prilejuri: la sfîrşit sau la început de an şcolar, la adunările generale ale As­­trei, la şedinţele Dietei tran­silvănene sau la şedinţele So­cietăţii literare române, vii­toarea Academie Română. U­­nele discursuri au fost publi­cate­­în Archivul pentru filo­logia şi istoria al lui Cipariu, în Gazeta Transilvaniei, în volume de cercetări asupra activităţii marelui învăţat), altele, în număr de 10, văd pentru întîia oară lumina ti­parului. Primul discurs este din 1854, prilejuit de cente­narul şcolilor blăjene, iar ul­timul din 1880, o perioadă, așadar, de peste un sfert de veac. Citite azi, discursurile acestea pot schimba un pic imaginea asupra „întemeieto­rului filologiei române“, cum i s-a spus. în primul rînd se vede că Cipariu n-a fost doar austerul cercetător al vechi­lor hrisoave, claustrat în chi­lia sa, pri in biblioteca Semi­narului blăjean, ci şi un om de acţiune şi de intervenţie publică, în calitatea lui de di­rector al liceului blăjean, de deputat în Dietă ori de mem­bru al Societăţii academice a căutat nu numai să aducă în dezbatere probleme grave, ci şi să convingă, prin arta re­toricii, asupra gravităţii lor. Cipariu a cunoscut toate se­cretele oratoriei şi s-a folosit de ele într-un chip magistral. Inversiuni retorice, interoga­ţii, invocaţii retorice, imagine plastică, repetiţii sugestive, cu­vinte vechi şi noi, simetrii sintactice — totul este pus în funcţiune pentru „a persua­da", cum ar fi spus el, adică pentru a atrage atenţia ascul­tătorului, pentru a convinge asupra adevărului celor spuse. Problematica discursurilor es­te întrucîtva cunoscută din restul operei cipariene. Sînt tratate chestiuni de cultură românească, de limbă, de în­­văţămînt şi de politică româ­nească. Nou este tonul şi vă­deşte pe alocuri patetism ro­mantic, ardentă de retor aflat la bară, luptînd cu posibili adversari pentru a-şi susţine opiniile. Spaţiul de aici nu ne îngăduie să exemplificăm, dar cititorul cu siguranță va găsi pagini semnificative în acest sens, care-l vor satisfa­ce din plin. Apoi e limba­jul sub diversele lui aspecte, un limbaj atît de firesc și a­­tît de „actual“, cu un lati­nism atît de ponderat, încît pare doar o aromă de demult. Comparat cu cel al Archivu­­lui, spre pildă, ajungi la con­cluzia că marele latinist, ca­re a fost Cipariu, într-un fel vorbea şi într-alt fel scria, că, vorbind, era mai aproape de adevărata limbă româ­nească. Cred că nici un autor ro­mân nu a fost prezent de trei ori în seria „Restituiri“ a e­­diturii clujene precum Cipa­riu. Dacă aceeaşi editură, ca dealtfel ,şi altele, specializate, ar trece la readucerea în ac­tualitate a vastei opere cipa­riene ca şi a vieţii savantului, am avea cîndva pe masă unul din marile monumente ale gîndirii filologice româneşti. Pînă atunci să ne mulţumim cu tentativele de a-l aduce lîngă noi pe poetul, memoria­listul şi acum pe oratorul Ti­motei Cipariu, întreprinse, în timp, de Nicolae Albu, Maria Protase şi de cei doi editori recenţi, tentative care le fac cinste şi pentru caire toţi bi­nemerită întreaga noastră gratitudine. SERAFIM DUICU

Next