Ţara Noastră, octombrie 1933 (Anul 11, nr. 420-444)
1933-10-01 / nr. 420
A 14-a sesiune a Societății Națiunilor deschisă la Geneva, nu mai este însoțită de entuziasmul și interesul de acum câțiva anii. Nu se mai așteaptă din orașul iluziei pacifiste dovada solidarității popoarelor și a înfrățirii lor in spiritul păcii. Debaterile nu mai au amploarea din anii în care discursurile lui Briand produceau emoție în toate colțurile lumii, înainte cu zece ani sau cu opt ani era un eveniment important și urmărit de întreaga opinie publică a lumii, o adunare a Societății Națiunilor. Cetatea pe la marginea lacului Leman avea puterea unui simbol dacă chiar nu putea să ofere imediat garanțiile certe ale operei sale. Azi strălucirea și autoritatea acestui simbol s’a micșorat și putem spune că sesiunea recent deschisă se desfășoară în mijlocul indiferenței generale. Desigur la crearea atmosferei de neîncredere au contribuit, pe lângă un scepticism general — născut prin contrastul dintre marea operă propusă și rezistența realității — și fapte pozitive care au scăzut prestigiul Societății. In afară de conflicte mici care nu puteau fi rezolvate decât pacific, intervenția Ligii de la Geneva a fost ineficace. Punctul în care criza instituției de la Geneva s-a manifestat mai evident a fost conflictul chinojaponez pe care nu l-a putut soluționa: încetineala intervențiilor, birocrația complicată , a comisiilor și subcomisiilor precum și lipsa unui instrument practic de acțiune, a făcut ca autoritatea Societății Națiunilor să scadă simțitor. Conferința dezarmării care se întrunește spre a se amâna a compromis mult Societatea de la Geneva. Planurile de dezarmare sunt numeroase fără să poată stabili un acord. Fiecare țară vrea ca alta sa se dezarmeze mai întâi. Sub pretextul bine motivat al securității, țările nu numai că rămân la acelaș nivel cu înarmările dar le sporesc pe zi ce trece. Nu de mult d. Norman Dawis delegatul Americei căuta un acord cu Franța și Anglia în chestiunea dezarmării dar în acelaș timp d. Roosevelt a făcut senzaționalele declarații că nu renunță la nici un punct din programul său naval. O înțelegere devine imposibilă când este vorba să se ajungă la măsuri practice în această materie. Interesul statelor pentru Societatea Națiunilor a scăzut mult. Cele mai multe țări nu și-au plătit cotizația, ceea ce constitue un simptom pentru felul în care ele se simt legate de Ligă. Eri ziarul englez „Daily Express“ cerea retragerea Angliei din Societatea Națiunilor fiindcă cheltuește prea mulți bani cu ea fără să aibă vreun folos. Problema pusă sub această formă este o dovadă eclatantă de autoritatea din ce în ce mai scăzută a Societății Națiunilor. Pentru atmosfera de neîncredere la adresa Genevei a lucrat și spiritul tot mai biruitor al naționalismului care îndeamnă fiecare țară să se încreadă mai mult în sine decât în alții. Cooperarea internațională sufere în momentul de față o criză acută. Conferințele internaționale au dat eșec. Fiecare națiune s-a văzut redusă la posibilitățile ei. Alianțele încep să se facă în zone limitate. Pactul celor patru — deși făcut în spiritul Societății Națiunilor — înseamnă totuși o singularizare a puterilor mari. Pactele regionale au început să fie preferate pactului himeric universal. Un nou sistem de alianțe încep să înlocuiască spiritul Genevei. Criza Societății Națiunilor este evidentă cu tot regretul de care trebue însoțit eșecul unei mari opere de civilizație și umanitate. ! ! lin cântec și să mor! Autenticitatea întâmplării, pe care o vom povesti, este garantată de firma agenției telegrafice „Rador“. Acțiunea s’a desfășurat intr'un loc închis și ușor controlații, la o clinică din Belgrad. (Cine nu ne credem, să plece acolo...) Un pacient, urmând să fie supus unei operații, pare-se destul de serioasă, a refuzat să fie anesteziat. Curajosul bolnav, pe nume Timotich (citește: Timotici), tenor la Opera din Belgrad, a dovedit că are un procedeu cu totul original de a înfrunta luciul stiletului, fără să scârșnească din dinți și fără să-l simtă. Când medicii au început să-l spintece, intrând în el ca în cașcaval, omul nostru a început să... cânte! Da.. Și încă arii precise, dintr’o operă, în care trebuia să apară in acea seară: „Un yacht în portul Split“. Puteți să vă închipuiți mutrele holbate de domnii chirurgi, prezenți la o asemenea minune ! Dar tenorul nu s’a sinchisit, l-a dat înainte cu cântecul, surâzând și schițând gesturi romantice,cum se indică în libret. Când, in sfârșit, medicii ajunesră la ultimul ritual, al cusutului, Timotich — victorios și în plină formă vocală — își înălță glasul intr’un remarcabil „fortissimo“ -și așteptă aplauzele, cari izbucniră, imediat, în ropote, din toate camerele cu pacienți. Telegrama „Rador“ ne oferă amănuntul că „atitudinea tânărului tenor a provocat o deosebită plăcere celorlalți bolnavi din clinică“. Nu ne miră de loc. Cântărețul izbutise să învingă mizeria boalei, printr’un medicament necunoscut până acuma nici unei medicine, prin muzică. După „concism“ și alte procedee, de persuasiune, pentru vindecarea a diferite boale, iată plecare și la noi? Căci, slavă din patul suferinței, bine-sănătos. Ce-ar fi dacă am pune-o în aplicare și la noi? Căci, savă Domnului (slavă, este o vorbă!) avem destul șase scrintite de perceptorii d-lui Virgil Madgearu, destui boroci deplasați din grația guvernării de azi! Momentul este, de altfel, foarte prielnic unei asemenea acțiuni de cutarisire generală ieftină, Opera Română fiind pe cale de dispariție și angajații săi găsindu-se actualmente șomeri. Ar trebui ca fiecărui cetățean operat de național-țărăniști să i se plaseze, pe lângă casă, un tenor, un bariton sau, eventual, o soprană lejeră. Când vine perceptorul la contribuabil ca să-l sece la ficați, omul să dea drumul tenorului, baritonului sau sopranei. Să facă, apoi, un singur semn discret cântărețului. Și să aștepte. Golirea acareturilor din ogradă nici nu va fi simțită; se va face ca scoaterea unei măsele inutile... Fermecat de spiralele dumnesceștilor melodii, contribuabilul va rămâne el fără de un ban, dar va câștiga ceva! Va deveni meloman. Cazul tenorului Timotich, de la Opera din Belgrad, merită, în orice caz, să fie studiat. O singură observație: se recomandă ariile în „allegro vivace“ și compozitorii optimiști. In nici un caz Chopin... Eugen Jebeleanu -ooo - ooo- Germania cumpără un din Ungaria BERLIN, 29. (Rador). — D. von Winkler, președintele oficiului ungar al comerțului exterior, a semnat ori cu un grup german un acord privitor la cumpărarea de mari cantități de in din Ungaria. Epilepsia guve Guvernul a trecut criza. Așa cel puțin afirmă prietenii actualei cârmuiri, cărora, în ultimul timp, li se diformaseră pupilele și priveau îngroziți cum pârăe iremediabil oasele guvernului. Iarna se apropie, afacerea la cutare minister n’au terminat-o — spuneau unii dintre ei — și criza asta dacă ar veni, Doamne ferește, mi-ar răsturna toate socotelile. Ui, bine că am trecut-o și pe asta— își ușurează ei fundul boșogilor, cu un zâmbet sălciu ca un bolnav de epilepsie după ce a trecut criza. Și aceasta se repetă din două în două săptămâni. Guvernul, iarăși a trecut un hop. Guvernul iarăși este consolidat. Mai tare ca oricând, cântă comunicatele guvernului. Are încrederea Coroanei și-și continuă opera de refacere a țării. Ce sfântă inconștiență și ce dezolantă pustietate rațională. Cum poate cineva să fie așa de absurd și să-și închipue că numai prin faptul că, deține una dintre prerogative, este suficient pentru a-și justifica prezența intr’un loc de înaltă și grea răspundere ? Crede d. Alex. Vaida, că rămânâd mai departe la putere va putea face o elementară față împrejurărilor precare prin care trece țara ? Că având subțiri și debile satisfacții de ordin personal, este suficient ? Că la această ignobilă, pipalabilă și vremelnică putere se reduce rolul unui bărbat de Stat ? Iată confuzia deprimantă a politicului actual. Noi am susținut întotdeauna și nu este greu să o repetăm pentru cei slabi de memorie. Politica la noi nu se face pe linia adevărurilor principiale. Ea se rezumă la meschine și reprobabile fricțiuni personale. La triumfuri laterale de scurtă și dubioasă valoare. Colectivitatea nu este calculată în logaritmul politic al guvernelor. Ea se limitează numai la un efemer triumf asupra adversarului, fără să ție seama, că pe lângă această preocupare măruntă, trece fluviul imens al durerilor și mizeriei obștești. Că o țară întreagă așteaptă soluțiuni și realizări efective. Fapte care să pue ordine în anarhie și rezultate în muncă. Nu o târoă meală de la zi la zi, lungă și monocordă ca o manea turcească. Luați, de exemplu, și judecați întreaga activitate a guvernului. Este împărțită în două părți distincte. Deoparte fricțiunile interioare ale partidului. De alta lupta cu creditorii. Restul lăsat în plata Domnului. Intre cele două emisfere se consumă toată activitatea guvernului Vaida. Să anuleze convulsiunile d-lui Iuliu Maniu. Să compromită pe d. Ion Mihalache. Să mai dea ceva creditorilor, să mai întrețină cu soluțiuni intermediare o situație, iată întreaga preocupare a guvernului. Este aceasta o politică de Stat ? Este o justificare pentru guvernarea unei țări ce face supreme eforturi, ca să-și păstreze speranța zilei de mâine ? Analizați actuala trifurcare a partidului național-țărănesc. Deoparte de Alexaida cu prerogativele puterii și cu o treime din adeziunea agenților electorali; de alta d. Iuliu Maniu cu treimea de nepoți și paraponișiți; de alta d. Ion Mihalache cu restul din cireadă, fără busolă, cu declarațiuni anapoda și cu o înfiorătoare sărăcie intelectuala. Față de această fabulistică unitate guvernul trebue să-și cheltuiască toate inițiativele și întreaga respirație. Să contrabalanseze politica d-lui Iuliu Maniu in Ardeal. Să convingă pe d. Ion Mihalache că ceiace a spus la Câmpulung este o prostie, că guvernul partidului din care face parte și d-sa, este de altă părere financiară, decât cea emisă de leaderul țărănist. Și astfel întreaga activitate a guvernului este cheltuită în această perturbație intestinală de la zi la zi, cu o desarmantă inconștiență. Atunci, nu ne surprinde că epilepticii zâmbesc după fiecare criză. După ce se sbat pe caldarâm, după ce fac spume la gură, se ridică și privesc rușinos în jur să nu-i fi văzut prea multă lume. Aceiaș impresie face guvernul după fiecare hop. Ce rost are însă toată această redresare, daca peste câteva zile va veni automat o nouă criză ? Că soluțiile pe care le cere țara nu se găsesc printre preocupările actualei guvernări. Că nu s’a bătut un cui nou în toată această țară proaspăt unită, că încă mai stăruie gunoiul prin colțuri, că nu s’a luat nici o măsură radicală pentru însemânțarea unei politici prospere care să privească massele. Cu un program financiar de W-H'JdMMCTA—MIIPIHlillül IIIMH—IIB— circumstanță, cu încurcătură de mare în unitatea organismului de conducere, d. Alex. Vaida se limitează la o sumară și insignifiantă activitate politică. Crede d-sa că misiunea unui bărbat de stat, în timpurile actuale, este justificată de această bucătărie ? Că evenimentele grave de politică internă și externă, ne oferă luxul unui timp prost întrebuințat ? Chiar acum când conjunctura internațională ia aspecte tot mai îngrijorătoare , când, în țară, probleme vitale de existență, dar tot mai insistent la poarta oficialității, crede d. Alex. Vaida că este nimerit să prelungească o agonie extrem de dăunătoare țării ? Să presupunem că a trecut, pentru o clipă, criza, după cum spun epilepticii. Ce va fi nou ? D. Iuliu Maniu iarăși își va strânge nepoții și va face o bae la Sovata ; d. Ion Mihalache va spune iarăși o prostie ; d. Virgil Madgearu iarăși va lua o măsură anapoda. Și după aceia iarăși eforturi, opinteli, tratative, conciliabule, ca pe urmă guvernul să comunice că a trecut criza și s’o ia de-a cape. Este o satisfacție de scurtă durată și de profunde și grave consecințe pentru țară. Epilepsia nu are leac. Zâmbetul ei este dureros. Dim. Bogdan PROCESUL DIN LIPSCA Lubbe recunoaște că el a dat foc Reichstagului Leipzig, 29 (Rador). Ziarele subliniază că nu ședința de ori, când președintele Tribunalului suprem a întrebat pe van der Lubbe dacă „mărturisește că este vinovat de a fi incendiat Reichstagul“, acuzatul, după ce a ascultat foarte atent întrebarea, a murmurat „dă" "cu o voce aproape stinsă. După ce s’a dat cetire unei declarații făcută de van der Lubbe, prin care acesta descrie, cum singur, fără ajutorul nimănui, a pus foc Reichstagului, președintele a amânat judecarea procesului pentru Miercurea viitoare la ora 9,30. * Leipzig, 29 (Rador). — Agenția ,.Wolff“ anunță: Astăzi a fost a opta zi de desbateri în procesul incendiatorilor Reichstagului. S’a continuat cu audierea martorilor în speciali asupra comversațiunilor avute de aceștia cu van der Lubbe. Funcționarul Jahmetcke, fost membru al partidului comunist declară că l-a cunoscut și el pe Van der Lubbe care pe acea vreme era foarte vesel și spunea la toată lumea că vrea să lucreze pentru a realiza ceva în sensul comunist. Martorul, spunând că partidul comunist era în general adversar al terorismului, recunoaște totuși că federația pentru lupta contra fascismului — organizație comunistă — cuprindea în sânul ei elemente care erau partizane al terorismului. UN NOU INTEROGATOR AL LUI LUBBE După ce a mai fost audiat și un alt martor asupra unor fapte de acelaș ordin, președintele a trecut la interogatorul acuzatului van der Lubbe asupra întrebuințării timpului său în cursul zilelor de Duminică și Luni, care au precedat incendiul de la Reichstag. Acuzatul răspunde numai prin monosilabe, spunând că nu poate spune pentru ce motiv a petrecut noaptea de Duminică spre Luni într’o îndepărtată mahala a Berlinului. Față de mutismul încăpățânat al lui van der Lubbe președintele descrie pe baza interogatoriilor de la instrucție și raportându-se la planurile clădirei Reichstagului, drumul parcurs de incendiator pentru a intra în clădire și a pune focul, cu ajutorul unor pachete de materii incendiare. Președintele menționează că într-un dulap a fost găsită cămașa acuzatului. Mai departe, președintele descrie ocolurile făcute în interiorul clădirei de van der Lubbe, care declarase anterior că i-au trebuit 20 de minute pentru săvârșirea actului său, ceea ce este plauzibil, întrebat dacă lucrurile s-au petrecut așa cum le-a descris președintele, van der Lubbe a făcut un semn afirmativ din cap. " Ședința viitoare va avea loc Miercuri, 4 Octombrie, ora 9 dimineața. PĂRERILE UNUI AVOCAT OLANDEZ ASUPRA PROCESULUI DE LA LIPSCA Berlin. 29 (Rador). — Agenția „Wolff“ anunță : Avocatul olandez Stomps, care a fost la Lipsca pentru a lua apărarea lui van der Lubbe, care a refuzat oficiile sale, a acordat la înapoierea sa în Amsterdam, un interview ziarului socialist „Hetvolk“, în care expune impresiile sale asupra procesului incendierii Reichstagului. D. Stompf constată obiectivitatea acelui proces și adaugă că părerea contrarie, susținută de aproape întreaga presă din străinătate, se explică prin idei preconcepute. Național-socialiștii nu au nici o legătură cu acest incendiu. flWBL m He. 480a PnmiBlcá I fktombrie H933 Fondator: OCTAVION 6CG& Redacția și Administrația : București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 359.. Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți și învățători 400 lei. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei Pe marginea frunzelor cari îngălbenesc... Mai zilele trecute citeam pe pagina ultimă a unui ziar de specialitate, cursul de convertire al monedelor străine la C. F. R. : francul francez, cel elvețian, cel belgian, lira, dolarul, șilingul, pengeul, coroana, marca, zlotul, dinarul, drahma, leva. Toate modelele străine, ale tuturor națiunilor care pe harta lumii punctează un grad de civilizație, începând cu lira sterlină și sfârșind cu drahma grecească (trecând deci prin leva bulgarilor), toate plus valutau leul românesc ! Nu-mi venea să cred și totuși era adevărat. Și în cele câteva rânduri cari marcau leului românesc treapta cea mai de jos pe claviatura valorilor diferitelor monede naționale, în cele câteva rânduri proectate la coada unui ziar într’o dimineață de început de toamnă, anotimpul frunzelor cari îngălbenesc, am văzut trasată toată searbă de zvârcolire a unui popor de 18 milioane de suflete. Ascultați și vă minunați . A dat Dumnezeu acestui popor câmpii întinse cu pământul cel mai bun pentru a rodi, puțuri de petrol, mine de aur, de fier, de sare, căderi de apă, pește mult, țărani la mare și fluviu. Și pe deasupra, calități înăscute de inteligență, răbdare, adaptabilitate, entuziasm. Cu această țară și cu acest popor s’ar fi putut ajunge la orice rezultat, oricare altul afară de cel mai inferior dintre rezultatele posibile, acela care ne situiază astăzi la sfârcul cozii celorlalte popoare. Atunci, de ce această situație ? Ce fac ceilalți oameni, de alt sânge, pentru a fi supraestimați ? Cari sunt criteriile cari pun un popor înaintea sau în urma altuia ? Nu vom exagera punând pe tablouri comparative laba goală, crăpată de soare, și sărăcie a țăranului nostru, sau baliga asolantă a looului care azi ca și acum 2000 de ani trage plugul național, alături de țăranul încălțat din occident și de plugul motorizat al americanilor. Ne vom feri chiar de prea multe comparații, pentru că de multe ori preocupările civilizatoare parfumată. La Geneva, plenul curioase. Astfel, de exemplu americanii, nu știu ce să mai facă ca să poată pune la dispoziția condamnaților la moarte, o moarte parfumată. La Geneva, planul civilizator al Ligii Națiunilor se pare că nici până azi nu ar putea spune precis dacă tunul de mare calibru sau superheadnoughtui sunt arme de atac, sau sunt de apărare. Ba chiar — și lucrul n’ar putea părea așa de curios — întrucât asupra definiției noțiunea de „agresor“ se pare că clair vânduții dela Geneva nu sunt încă fixați, s’ar putea să aibă ei ceva de învățat de la primitivii de noi, obicinuiți de secole să ne apărăm vatra contra atâtor agresiuni. Ca să ajungem deci la explicația sitației noastre inferioare, ne vom feri ca să utilizăm prea mult comparația ; dar ca să facem un sumar proces, măcar acum în ceasul al 12-lea, generației ale cărei apucături și aptitudini ne-a adus aci, orice drum ne va fi permis. Iată, trăim zilele unei crize epocale, care zi de zi pune iarbă de pușcă la fundamentul tuturor așezărilor pe cari le-am adorat. Cât au adorat americanii dolarul și cât au adorat englezii lira sterlină ? Cât a fost de gâdilat tot orgoliul poporului francez acum câteva luni când, chemat ca să conducă destinele tezaurului galic, Chéron își agățase de jiletcă un ciorap, binecunoscutul ciorap francez. Câte noțiuni, câte așezări, toate astăzi par învechite de GH. C. TULLER Pe americani nu-i mai interesează astăzi nici dolarul, nici regimul umed sau sec, ba chiar nici datoriile. De unde înainte patronul englez, german, american, nu știa ce să mai facă pentru ca fabrica să-i lucreze cât mai mult timp, mașinismul de astăzi pune în balanță săptămâna de 35 ore de lucru. Spiritului de zgârcenie, ciorapului strâns la gură de francez, Roosevelt îi răspunde lansând apelul cunoscut : Consumați cât mai mult, banul trebue să circule, tezaurizarea este o crimă ! Și câte alte situații noui, postulate noui, comandamente noui! (Continuare în pag. II a) inii • • •și puncte Căsnicie naționalțărănistă Antagonismul dintre d-nii Iuliu Maniu și Alexandru Vaida se aseamănă grozav aceluia dintr’o căsnicie, în care amândoi soții se suspectează și fiecare — nedorind să fie înșelat de celălalt, — îl trădează pe toate căile, cu anticipație. Deși ar părea ciudat să fie altfel, în acest mariaj politic deplorabil, soțul este d. Alexandru Vaida, și soața d. Iuliu Maniu. Numai că armonia între ei este atât de mare, încât cei doi tovarăși de viață și-au răsturnat rolurile familiare. Soțul, adică d. Alexandru Vaida, se ocupă el cu bucătăria (adică i-o coace d-lui Iuliu Maniu!), iar acesta, care face pe scara, a plecat la vânătoare de cerbi, ca să aleagă o probă de coarne cât mai evidente pentru fruntea d-lui Alexandru Vaida... Agitații ciudate Ziarele ne aduc o știre gravă din Cluj, poliția a oprit ținerea unei conferințe cu subiectul „Incendierea Reichstagului“! Nu ne interesează deocamdată faptul constituțional al oprirei unei manifestații publice.. Dar natura conferinței este ciudată. De câtva timp s’a început o agitație nemotivata în jurul procesului de la Lipsca. Oameni cari n’au nici o legătură cu problema aceasta s’au transformat în acuzatori și apărărtori. Din ce motive? Ce se urmărrește prin aceasta? Ce legătură este ■ între noi și un proces din altă țară? I Măsura poliției din Cluj este fericită numai pentru faptul că pune , la punct oameni cari nu au de lucru. Pacienți și medici Oficiosul din Cluj al partidului național-țărănist își dă uneori în petec. In loc să aducă servicii guvernului, pe care-l slujește și care-i face posibilă apariția, „Patria“ se dedă la ironii pe seama celor ce conduc acum țara. Intr’un recent număr, am citit, în pagina întâia, un articol, întitulat: „Criza de pacienți“. Ceea ce înseamnă că felcerii național-țară* niști au dus la cimitir, până în momentul de față, atâția cetățeni, încât nu mai găsesce să taie! Credința tuturor este însă că nu lipsa pacienților trebuie regretată, ci prezența actualilor medici politici asasini... -ooo - ooo-Omologarea schorului Roma-București Roma, 29 (Rador). Aeroclubul regal al Italiei a omologat rezultatele sbhorului Roma-București, efectuat de aviatorii Baku și Buffa, participanți la cupa Bibescu. Ei au parcurs distanța Roma- București în 3 ore, 12 minute și 8 secunde, cu o medie orară de 350 km. (Continuări» în pag. ll a) Probleme de teatru — Regia modernă — Mișcarea teatrală europeană din ultimii douăzeci și cinci de ani, e caracterizată fără îndoială prin atenția tot mai mare acordată punerii , în scenă, prin sforțările regizorilor de a găsi cele mai personale mijloace pentru realizarea unui spectacol. Scăpat de sub tirania și bunul plac al actoruluistea, teatrul din ultimul timp a intrat oarecum sub tirania regizorului estet. Gordon Graig, Reinhardt, Stanislawski, Germar, Karlhein Martin, ca să nu cităm decât numele curente, au caracterizat prin activitatea lor stăruitoare tot ce s’a făcut în domeniul spectacolului la începutul veacului acesta. Și înainte de a face rezervele al căror scop e articolul de față, să arătăm câștigul obținut. *■ , A fost în primul rând o reacțiune violentă împotriva realismului, naturalismului și verismului grosolan în scenă. Evadat de sub obsesia somptuozității verbale, a tiradei solemne pe care o suportase, sub eticheta clasicismului, tradiționalismului sau dramei romantice, pur și simplu, teatrul căzuse în extrema cealălaltă. Se făcea pe scenă apologia, uneori foarte puțin discretă, a tot ce e comun, a tot ce e de rând sub pretextul ridicol că „așa e viața". O parte dintre scriitori se inspira din lumea suburbiilor sau numai a țărănimei, expunând firește „viața celor umili“. Asta se preocupa cu stăruință de amorurile conteselor din „Tout-Paris“ și ale baronilor cu aspect de chelner în frac, când nu de cazul tragic al d-lui Popescu, să zicem, pe care îl înșela doamna Popescu. Artă nu era, căci artă înseamnă umanitate superioară, adevăr valabil în timp îndelungat. Dar era teatru. Lumea se înduioșa la pasagiile lacrimogene și vibra emoțională de admirație, la tirada suferințelor femeii înșelate. Se făceau bani buni la casă și asta însemna teatru în sens curent. Dar sunt oameni condamnați să caute mereu realizări noui, pasionați care se simt datori să realizeze neapărat ceea ce ei gândesc mai de preț decât săpunul consumat de mulțimea care crede că savurează cașcaval. La drept vorbind, teatrul pe care l-ara expus mai sus, murise din cauză că publicul, avertizat în cele din urmă, și-a dat seama, de minunatele rețete, după care autori de carieră fabricau întâmplări adevărate, „viața reală“. Și mai ales și-a dat seama de laborioasele socoteli care insbuteau să dea la timp actriței principale un aer disperat și patetic: cocul desfăcut gata, pentru ca părul să se împrăștie la timp, impresionant, respirația întretăiată gâfâituri aidoma cu cele ale reginei Draga, din racla de sticlă a lui Barnum, cu glas muzical plângăreț, câte un nu, nu energic ici colo. Căderea, zilele acestea, a lui „Samson“ la Teatrul Național, măsoară precis desgustul publicului. Teatrul, nou, putem să apunem așa, a fost lupta împotriva poncifelor și rețetelor naturaliste, realiste, veriste. Cel puțin la cea mai mare parte dintre noui regizori, căci Stanislawski (și chiar Copca u) cu al său Teatru de Artă din Moscova s’a dedicat realizării vieții simple, căutând însă isvoarele firești ale emoției.După noi adesea aproape de tot de artă). S’a înlocuit deci în primul rând repertoriul. Cum odată cu nouii regisori, nu apăruseră decât foarte puțini autori inediți, străduințele punerii în scenă s’au caracterizat in două sensuri. O parte au încercat să realizeze operile tinerilor care se emancipaseră de verism, alta s’a reîntors tocmai spre drama romantică, care prin fastul ei eroic, dădea prilej verișorului să-și arate istețimea tehnicei, sau spre autorii care se afirmaseră totdeauna de diformatori ai realității Strindberg în primul rând. Alții, mai ales rușii Evreinoff, Granowschy, Meyergold au văzut spre „teatrul pur“. E de netăgăduit că teatrul (ca spectacol) a realizat progrese sensibile. In general regia nouă a însemnat o bucurie a ochiului. In locul castelelor și piețelor, stupide în pretenția lor de a fi „reale“ s’a introdus decorul stilizat, simplificat, proaspăt, plin de fantezie uneori. S’a folosit cu dibăcie lumina, prin înlocuirea, tot mai mult a rampei fade și leșioase, cu proectoare laterale. E adevărat că după ce au căzut în disgrație actorii „vieții reale“, regizorii, mai ales ai noștri, s’au întors la vechii interpreți ai dramei romantice, la pensionarii teatrului. Firește că din punct de vedere artistic câștigul nu era prea mare, dar din punct de vedere teatral fără îndoială că da. Erau oameni vechi în haine noui, frumoase, colorate. Incă odată nu se poate tăgădui progresul realizat nici la noi chiar.’ „Năluca“ „Shylock“, „Bolnavul închipuit“, Don Quichotte“, că să nu vorbim decât de cele dintâi, au însemnat o plăcută surpriză a ochiului și au dovedit la regisor un simț al ritmului în ansamblu. Un lirism superficial e drept, dar real, creație autentică, stilizată prin unitate de simțire. Dar mai mult vizuală. Aci, la răscrucea acestor două noțiuni e și nodul gordian al colaborării dintre regizor și pictor. E greu să spui cât se datorește unuia și cât altuia. Dar dacă celui dintâiu i se datorește inițiativa, unificarea ansamblului, nu se poate recunoaște marea importanță a rolului pe care pictorii l-au jucat în revoluția (să exageram înadins) teatrală de la noi.... # Să revenim acum la punctul nostru de vedere inițial. Ce câștig real, pentru artă, a însemnat această schimbare? E aceasta regia adevărată, regia cu sensul superior al cuvântului? încă odată ținem, cit de CAMIL PETRESCU