Ţara Noastră, octombrie 1933 (Anul 11, nr. 420-444)

1933-10-01 / nr. 420

A 14-a sesiune a Societății Națiunilor deschisă la Geneva, nu mai este însoțită de entu­ziasmul și interesul de acum câțiva anii. Nu se mai așteaptă din orașul iluziei pacifiste do­vada solidarității popoarelor și a înfrățirii lor in spiritul păcii. Debaterile nu mai au amploa­rea din anii în care discursurile lui­ Briand produceau emoție în toate colțurile lumii, înain­te cu zece ani sau cu opt ani era un eveniment important și ur­mărit de întreaga opinie publi­că a lumii, o adunare a Socie­tății Națiunilor. Cetatea pe la marginea lacului Leman avea puterea unui simbol dacă chiar nu putea să ofere imediat ga­ranțiile certe ale operei sale. Azi strălucirea și autoritatea a­­cestui simbol s’a micșorat și putem spune că sesiunea recent deschisă se desfășoară în mij­locul indiferenței generale. Desigur la crearea atmosferei de neîncredere au contribuit, pe lângă un scepticism general — născut prin contrastul din­tre marea operă propusă și re­zistența realității — și fapte po­zitive care au scăzut prestigiul Societății. In afară de conflicte mici care nu puteau fi rezolvate de­cât pacific, intervenția Ligii de la Geneva a fost ineficace. Punctul în care criza instituției de la Geneva s-a manifestat mai evident a fost conflictul chino­­japonez pe care nu l-a putut soluționa: încetineala interven­țiilor, bi­rocrația complicată , a comisiilor și subcomisiilor pre­cum și lipsa unui instrument practic de acțiune, a făcut ca autoritatea Societății Națiuni­lor să scadă simțitor. Conferința dezarmării care se întrunește spre a se amâna a compromis mult Societatea de la Geneva. Planurile de de­­zarmare sunt numeroase fără să poată stabili un acord. Fiecare țară vrea ca alta sa se dezarmeze mai întâi. Sub pretextul bine motivat al secu­rității, țările nu numai că ră­mân la acelaș nivel cu înarmă­rile dar le sporesc pe zi ce trece. Nu de mult d. Norman Dawis delegatul Americei căuta un acord cu Franța și Anglia în chestiunea dezarmării dar în acelaș timp d. Roosevelt a făcut senzaționalele declarații că nu renunță la nici un punct din programul său naval. O înțele­gere devine imposibilă când este vorba să se ajungă la mă­suri practice în această materie. Interesul statelor pentru So­cietatea Națiunilor a scăzut mult. Cele mai multe țări nu și-au plătit cotizația, ceea ce constitue un simptom pentru felul în care ele se simt legate de Ligă. Eri ziarul englez „Daily Ex­press“ cerea retragerea Angliei din Societatea Națiunilor fiind­că cheltuește prea mulți bani cu ea fără să aibă vreun folos. Problema pusă sub această for­mă este o dovadă eclatantă de autoritatea din ce în ce mai scă­zută a Societății Națiunilor. Pentru atmosfera de neîncre­dere la adresa Genevei a lucrat și spiritul tot mai biruitor al naționalismului care îndeamnă fiecare țară să se încreadă mai mult în sine decât în alții. Cooperarea internațională su­fere în momentul de față o cri­ză acută. Conferințele interna­ționale au dat eșec. Fiecare na­țiune s-a văzut redusă la posi­bilitățile ei. Alianțele încep să se facă în zone limitate. Pac­tul celor patru — deși făcut în spiritul Societății Națiunilor — înseamnă totuși o singularizare a puterilor mari. Pactele regionale au început să fie preferate pactului himeric universal. Un nou sistem de a­­lianțe încep să înlocuiască spi­ritul Genevei. Criza Societății Națiunilor este evidentă cu tot regretul de care trebue însoțit eșecul unei mari opere de civi­lizație și umanitate. ! ! lin cântec și să mor! Autenticitatea întâmplării, pe care o vom povesti, este garanta­tă de firma agenției telegrafice „Rador“. Acțiunea s’a desfășurat intr'un loc închis și ușor contro­lații, la o clinică din Belgrad. (Cine nu­ ne credem, să plece a­­colo...) Un pacient, urmând să fie su­pus unei operații, pare-se destul de serioasă, a refuzat să fie a­­nesteziat. Curajosul bolnav, pe nume­ Timotich (citește: Timo­­tici), tenor la Opera din Bel­grad, a dovedit că are un proce­deu cu totul original de a înfrun­ta luciul stiletului, fără să scârș­­nească din dinți și fără să-l simtă. Când medicii au început să-l spintece, intrând în el ca în caș­caval, omul nostru a început să... cânte! Da.. Și încă arii precise, dintr’o operă, în care trebuia să apară in acea seară: „Un yacht în portul Split“. Puteți să vă închipuiți mutrele holbate de domnii chirurgi, pre­zenți la o asemenea minune ! Dar tenorul nu s’a sinchisit, l-a dat înainte cu cântecul, surâ­zând­ și schițând gesturi roman­tice,­cum se indică în libret. Când, in sfârșit, medicii a­­junesră la ultimul ritual, al cu­sutului, Timotich — victorios și în plină formă vocală — își înăl­ță glasul intr’un remarcabil „for­tissimo“ -și așteptă aplauzele, cari izbucniră, imediat, în ropo­te, din toate camerele cu pa­cienți. Telegrama „Rador“ ne oferă amănuntul că „atitudinea tână­rului tenor a provocat o deose­bită plăcere celorlalți bolnavi din clinică“. Nu­­ ne miră de loc. Cântăre­țul izbutise să învingă mizeria boalei, printr’un medicament ne­cunoscut până acuma nici unei medicine, prin muzică. După „conc­ism“ și alte pro­cedee, de persuasiune, pentru vindecarea a diferite boale, iată plecare și la noi? Căci, slavă din patul suferinței, bine-sănătos. Ce-ar fi dacă am pune-o în a­­plicare și la noi? Căci, savă Domnului (slavă, este o vorbă!) avem destul șase scrintite de perceptorii d-lui Virgil Madg­ea­­ru, destui boroci deplasați din grația guvernării de azi! Momentul este, de altfel, foar­te prielnic unei asemenea ac­țiuni de cutarisire generală ief­tină, Opera Română fiind pe cale de dispariție și angajații săi gă­­sindu-se actualmente șomeri. Ar trebui ca fiecărui cetățean operat de național-țărăniști să i se plaseze, pe lângă casă, un tenor, un bariton sau, eventual, o soprană lejeră. Când vine per­ceptorul la contribuabil ca să-l sece la ficați, omul să dea dru­mul tenorului, baritonului sau sopranei. Să facă, apoi, un sin­gur semn discret cântărețului. Și să aștepte. Golirea acareturilor din ogradă nici nu va fi simțită; se va face ca scoaterea unei mă­sele inutile... Fermecat de spiralele dumne­­sceștilor melodii, contribuabilul va rămâne el fără de un ban, dar va câștiga ceva! Va deveni me­loman. Cazul tenorului Timotich, de la Opera din Belgrad, merită, în orice caz, să fie studiat. O singu­ră observație: se recomandă a­­riile în „allegro vivace“ și com­pozitorii optimiști. In nici un caz Chopin... Eugen Jebeleanu -ooo - ooo- Germania cumpără un din Ungaria BERLIN, 29. (Rador). — D. von Winkler, președintele oficiului un­gar al comerțului exterior, a sem­nat ori cu un grup german un a­­cord privitor la cumpărarea de mari cantități de in din Ungaria. Epilepsia guve Guvernul a trecut criza. Așa cel puțin afirmă prietenii ac­tualei cârmuiri, cărora, în ulti­mul timp, li se diformaseră pu­pilele și priveau îngroziți cum pârăe iremediabil oasele guver­nului. Iarna se apropie, aface­rea la cutare minister n’au ter­minat-o — spuneau unii dintre ei — și criza asta dacă ar veni, Doamne ferește, mi-ar răsturna toate socotelile. Ui, bine că am trecut-o și pe asta­­— își ușurea­ză ei fundul boșogilor, cu un zâmbet sălciu ca un bolnav de epilepsie după ce a trecut criza. Și aceasta se repetă din două în două săptămâni. Guvernul, iarăși a trecut un hop. Guver­nul iarăși este consolidat. Mai tare ca oricând, cântă comuni­catele guvernului. Are încrede­rea Coroanei și-și continuă ope­ra de refacere a țării. Ce sfântă inconștiență și ce dezolantă pustietate rațională. Cum poate cineva să fie așa de absurd și să-și închipue că nu­mai prin faptul că, deține una dintre prerogative, este sufi­cient pentru a-și justifica pre­zența intr’un loc de înaltă și grea răspundere ? Crede d. Alex. Vaida, că rămânâd mai departe la putere va putea face o elemen­tară față împrejurărilor preca­re prin care trece țara ? Că a­­vând subțiri și debile satisfac­ții de ordin personal, este sufi­cient ? Că la această ignobilă, pi­palabilă și vremelnică putere se reduce rolul unui bărbat de Stat ? Iată confuzia depriman­tă a politicului actual. Noi am susținut întotdeauna și nu este greu să o repetăm pentru cei slabi de memorie. Politica la noi nu se face pe linia adevărurilor principiale. Ea se rezumă la meschine și reprobabile fricțiuni personale. La triumfuri laterale de scurtă și dubioasă valoare. Colectivitatea nu este calculată în logaritmul politic al guver­nelor. Ea se limitează numai la un efemer triumf asupra adver­sarului, fără să ție seama, că pe lângă această preocupare mă­runtă, trece fluviul imens al du­rerilor și mizeriei obștești. Că o țară întreagă așteaptă soluțiuni și realizări efective. Fapte care să pue ordine în anarhie și re­zultate în muncă. Nu o târoă meală de la zi la zi, lungă și monocordă ca o manea tur­cească. Luați, de exemplu, și judecați întreaga activitate a guvernu­lui. Este împărțită în două părți distincte. Deoparte fricțiunile interioare ale partidului. De alta lupta cu creditorii. Restul lăsat în plata Domnului. Intre cele două emisfere se consumă toată activitatea guvernului Vaida. Să anuleze convulsiunile d-lui Iuliu Maniu. Să compromită pe d. Ion Mihalache. Să mai dea ceva creditorilor, să mai între­țină cu soluțiuni intermediare o situație, iată întreaga preocu­pare a guvernului. Este aceasta o politică de Stat ? Este o justi­ficare pentru guvernarea unei țări ce face supreme eforturi, ca să-și păstreze speranța zilei de mâine ? Analizați actuala tri­­furcare a partidului național-ță­rănesc. Deoparte de Alex­­­aida cu prerogativele puterii și cu o treime din adeziunea agenților electorali; de alta d. Iuliu Ma­niu cu treimea de nepoți și pa­raponișiți; de alta d. Ion Miha­lache cu restul din cireadă, fără busolă, cu declarațiuni anapo­da și cu o înfiorătoare sărăcie intelectuala. Față de această fa­­bulistică unitate guvernul tre­bue să-și cheltuiască toate ini­țiativele și întreaga respirație. Să contrabalanseze politica d-lui Iuliu Maniu in Ardeal. Să con­vingă pe d. Ion Mihalache că ceiace a spus la Câmpulung este o prostie, că guvernul partidului din care face parte și d-sa, este de altă părere financiară, decât cea emisă de leaderul țărănist. Și astfel întreaga activitate a guvernului este cheltuită în a­­ceastă perturbație intestinală de la zi la zi, cu o desarmantă inconștiență. Atunci, nu ne surprinde că e­­pilepticii zâmbesc după fiecare criză. După ce se sbat pe calda­râm, după ce fac spume la gu­ră, se ridică și privesc rușinos în jur să nu-i fi văzut prea multă lume. Aceiaș impresie face guver­nul după fiecare hop. Ce rost are însă toată această redresare, daca peste câteva zi­le va veni automat o nouă cri­ză ? Că soluțiile pe care le cere țara nu se găsesc printre preo­cupările actualei guvernări. Că nu s’a bătut un cui nou în toa­tă această țară proaspăt unită, că încă mai stăruie gunoiul prin colțuri, că nu s’a luat nici­ o mă­sură radicală pentru însemânța­­rea unei politici prospere care să privească massele. Cu un program financiar de W-H'JdMMCTA—MIIPIHlillül IIIMH—IIB— circumstanță, cu încurcătură de mare în unitatea organismului de conducere, d. Alex. Vaida se limitează la o sumară și insig­nifiantă activitate politică. Cre­de d-sa că misiunea unui băr­bat de stat, în timpurile actua­le, este justificată de această bu­cătărie ? Că evenimentele gra­ve de politică internă și externă, ne oferă luxul unui timp prost întrebuințat ? Chiar acum când conjunctura internațională ia aspecte tot mai îngrijorătoare , când, în țară, probleme vitale de existență, dar tot mai insis­tent la poarta oficialității, cre­de d. Alex. Vaida că este nimerit să prelungească o agonie extrem de dăunătoare țării ? Să presupunem că a trecut, pentru o clipă, criza, după cum spun epilepticii. Ce va fi nou ? D. Iuliu Maniu iarăși își va strânge nepoții și va face o bae la Sovata ; d. Ion Mihalache va spune iarăși o prostie ; d. Virgil Madgearu iarăși va lua o mă­sură anapoda. Și după aceia ia­răși eforturi, opinteli, tratative, conciliabule, ca pe urmă guver­nul să comunice că a trecut cri­za și s’o ia de-a cape. Este o satisfacție de scurtă durată și de profunde și grave consecințe pentru țară. Epilep­sia nu are leac. Zâmbetul ei este dureros. Dim. Bogdan PROCESUL DIN LIPSCA Lubbe recunoaște că el a dat foc Reichstagului Leipzig, 29 (Rador).­­ Ziarele subliniază că nu ședința de ori, când președintele Tribunalului suprem a întrebat pe van der Lubbe dacă „mărturisește că este vinovat de a fi incendiat Reich­stagul“, acuzatul, după ce a as­cultat foarte atent întrebarea, a murmurat „dă" "cu o voce aproa­pe stinsă. După ce s’a dat cetire unei de­clarații făcută de van der Lubbe, prin care acesta descrie, cum sin­gur, fără ajutorul nimănui, a pus foc Reichstagului, președintele a amânat judecarea procesului pen­tru Miercurea viitoare la ora 9,30. * Leipzig, 29 (Rador). — Agen­ția ,.Wolff“ anunță: Astăzi a fost a opta zi de des­­bateri în procesul incendiatorilor Reichstagului. S’a continuat cu audierea mar­torilor în speciali asupra comver­­sațiunilor avute de aceștia cu van der Lubbe. Funcționarul Jahmetcke, fost membru al partidului comunist declară că l-a cunoscut și el pe Van der Lubbe care pe acea vre­me era foarte vesel și spunea la toată lumea că vrea să lucreze pentru a realiza ceva în sensul comunist. Martorul, s­punând că partidul comunist era în general adversar al terorismului, recu­noaște totuși că federația pentru lupta contra fascismului — orga­nizație comunistă — cuprindea în sânul ei elemente care erau partizane al terorismului. UN NOU INTEROGATOR AL LUI LUBBE După ce a mai fost audiat și un alt martor asupra unor fapte de acelaș ordin, președintele a trecut la interogatorul acuzatului van der Lubbe asupra întrebuințării timpului său în cursul zilelor de Duminică și Luni, care au prece­dat incendiul de la Reichstag. Acuzatul răspunde numai prin m­onosilabe, spunând că nu poate spune pentru ce motiv a petrecut noaptea de Duminică spre Luni într’o îndepărtată mahala a Ber­linului. Față de mutismul încăpă­țânat al lui van d­er Lubbe preșe­dintele descrie pe baza interoga­toriilor de la instrucție și rapor­­tându-se la planurile c­lădirei Reichstagului, drumul parcurs de incendiator pentru a intra în clă­dire și a pune focul, cu ajutorul unor pachete de materii incendia­re. Președintele menționează că într-un dulap a fost găsită cămașa acuzatului. Mai departe, președintele des­crie ocolurile făcute în interiorul clădirei de van der Lubbe, care declarase anterior că i-au trebuit 20 de minute pentru săvârșirea actului său, ceea ce este plauzibil, întrebat dacă lucrurile s-au pe­trecut așa cum le-a descris preșe­dintele, van der Lubbe a făcut un semn afirmativ din cap. " Ședința viitoare va avea loc Miercuri, 4 Octombrie, ora 9 di­mineața. PĂRERILE UNUI AVOCAT OLANDEZ ASUPRA PROCE­SULUI DE LA LIPSCA Berlin. 29 (Rador). — Agenția „Wolff“ anunță : Avocatul olandez Stomps, care a fost la Lipsca pentru a lua apă­rarea lui van der Lubbe, care a refuzat oficiile sale, a acordat la înapoierea sa în Amsterdam, un interview ziarului socialist „Het­­volk“, în care expune impresiile sale asupra procesului incendie­rii Reichstagului. D. Stompf constată obiectivita­tea acelui proces și adaugă că pă­rerea contrarie, susținută de a­­proape întreaga presă din străi­nătate, se explică prin idei pre­concepute. Național-socialiștii nu au nici o legătură cu acest incendiu. flWBL m He. 480a PnmiBlcá I fktombrie H933 Fondator: OCTAVION 6CG& Redacția și Administrația : București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 359­.. Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți și învăță­tori 400 lei. Pentru instituțiuni și au­­torități 1000 lei Pe marginea frunzelor cari îngălbenesc... Mai zilele trecute citeam pe pagina ultimă a unui ziar de spe­cialitate, cursul de convertire al monedelor străine la C. F. R. : francul francez, cel elvețian, cel belgian, lira, dolarul, șilingul, pengeul, coroana, marca, zlotul, dinarul, drahma, leva. Toate mo­delele străine, ale tuturor na­țiunilor care pe harta lumii punc­tează un grad de civilizație, în­cepând cu lira sterlină și sfârșind cu drahma grecească (trecând deci prin leva bulgarilor), toate plus valutau leul românesc ! Nu-mi venea să cred și totuși era adevărat. Și în cele câteva rânduri cari marcau leului româ­nesc treapta cea mai de jos pe claviatura valorilor diferitelor monede naționale, în cele câteva rânduri proectate la coada unui ziar într’o dimineață de început de toamnă, anotimpul frunzelor cari îngălbenesc, am văzut trasa­tă toată searbă de zvârcolire a u­­nui popor de 18 milioane de su­flete. Ascultați și vă minunați . A dat Dumnezeu acestui popor câm­pii întinse cu pământul cel mai bun pentru a rodi, puțuri de pe­trol, mine de aur, de fier, de sare, căderi de apă, pește mult, țărani la mare și fluviu. Și pe deasupra, calități înăscute de inteligență, răbdare, adaptabilitate, entuzi­asm. Cu această țară și cu acest po­por s’ar fi putut ajunge la orice rezultat, oricare altul afară de cel mai inferior dintre rezulta­tele posibile, acela care ne situia­­ză astăzi la sfârcul cozii celor­lalte popoare. Atunci, de ce a­­ceastă situație ? Ce fac ceilalți oameni, de alt sânge, pentru a fi supraestimați ? Cari sunt crite­riile cari pun un popor înaintea sau în urma altuia ? Nu vom exagera punând pe ta­blouri comparative laba goală, crăpată de soare, și sărăcie a ță­ranului nostru, sau baliga asolan­­tă a looului care azi ca și acum 2000 de ani trage plugul națio­nal, alături de țăranul încălțat din occident și de plugul motori­zat al americanilor. Ne­ vom feri chiar de prea mul­te comparații, pentru că de mul­te ori preocupările civilizatoare parfumată. La Geneva, plenul curioase. Astfel, de exemplu ame­ricanii, nu știu ce să mai facă ca să poată pune la dispoziția con­damnaților la moarte, o moarte parfumată. La Geneva, planul civilizator al Ligii Națiunilor se pare că nici până azi nu ar putea spune precis dacă tunul de mare calibru sau superheadnoughtui sunt arme de atac, sau sunt de apărare. Ba chiar — și lucrul n’ar putea părea așa de curios — întrucât asupra definiției noțiu­nea de „agresor“ se pare că clair vânduții dela Geneva nu sunt în­că fixați, s’ar putea să aibă ei ceva de învățat de la primitivii de noi, obicinuiți de secole să ne apărăm vatra contra atâtor a­­gresiuni. Ca să ajungem deci la explica­ția sitației noastre inferioare, ne vom feri ca să utilizăm prea mult comparația ; dar ca să fa­cem un sumar proces, măcar a­­cum în ceasul al 12-lea, genera­ției ale cărei apucături și aptitu­dini ne-a adus aci, orice drum ne va fi permis. Iată, trăim zilele unei crize e­­pocale, care zi de zi pune iarbă de pușcă la fundamentul tuturor așezărilor pe cari le-am adorat. Cât au adorat americanii dola­rul și cât au adorat englezii lira sterlină ? Cât a fost de gâdilat tot orgoliul poporului francez a­­cum câteva luni când, chemat ca să conducă destinele tezau­rului galic, Chéron își agățase de jiletcă un ciorap, binecunos­cutul ciorap francez. Câte noți­uni, câte așezări, toate astăzi par învechite­­ de GH. C. TULLER Pe americani nu-i mai intere­sează astăzi nici dolarul, nici re­gimul umed sau sec, ba chiar nici datoriile. De unde înainte patronul englez, german, ameri­can, nu știa ce să mai facă pen­tru ca fabrica să-i lucreze cât mai mult timp, mașinismul de astăzi pune în balanță săptămâ­na de 35 ore de lucru. Spiritului de zgârcenie, ciorapului strâns la gură de francez, Roosevelt îi răspunde lansând apelul cunos­cut : Consumați cât mai mult, banul trebue să circule, tezauri­zarea este o crimă ! Și câte alte situații noui, postulate noui, co­mandamente noui! (Continuare în pag. II a) inii • • •și puncte Căsnicie național­­țărăni­stă Antagonismul dintre d-nii Iuliu Maniu și Alexandru Vaida se a­­seamănă grozav aceluia dintr’o căsnicie, în care amândoi soții se suspectează și fiecare — nedorind să fie înșelat de celălalt, — îl tră­dează pe toate căile, cu anticipație. Deși ar părea ciudat să fie alt­­­­fel, în acest mariaj politic deplora­­­­bil, soțul este d. Alexandru Vaida,­­ și soața d. Iuliu Maniu. Numai că armonia între ei este atât de mare, încât cei doi tovarăși de viață și-au răsturnat rolurile fa­miliare. Soțul, adică d. Alexandru Vaida, se ocupă el cu bucătăria (adică i-o coace d-lui Iuliu Maniu!), iar ace­sta, care face pe scara, a plecat la vânătoare de cerbi, ca să aleagă o probă de coarne cât mai evidente pentru fruntea d-lui Alexandru Vaida... Agitații ciudate Ziarele ne aduc o știre gravă din Cluj, poliția a oprit ținerea unei­­ conferințe cu subiectul „Incendie­­­­rea Reichstagului“!­­ Nu ne interesează deocamdată­­ faptul constituțional al oprirei unei­­ manifestații publice.. Dar natura­­ conferinței este ciudată. De câtva timp s’a început o agitație nemo­tivata în jurul procesului de la Lip­sca. Oameni cari n’au nici o legă­tură cu problema aceasta s’au transformat în acuzatori și apără­­r­tori. Din ce motive? Ce se urmă­­r­rește prin aceasta? Ce legătură este ■ între noi și un proces din altă țară? I Măsura poliției din Cluj este feri­­­­cită numai pentru faptul că pune , la punct oameni cari nu au de lucru. Pacienți și medici Oficiosul din Cluj al partidului național-țărănist își dă uneori în petec. In loc să aducă servicii guvernu­lui, pe care-l slujește și care-i face posibilă apariția, „Patria“ se dedă la ironii pe seama celor ce conduc acum țara. Intr’un recent număr, am citit, în pagina întâia, un articol, întitulat: „Criza de pacienți“. Ceea ce în­seamnă că felcerii național-țară* niști au dus la cimitir, până în mo­mentul de față, atâția cetățeni, în­cât nu mai găses­ce să taie! Credința tuturor este însă că nu lipsa pacienților trebuie regretată, ci prezența actualilor medici poli­tici asasini... -ooo - ooo-Omologarea schorului Roma-București Roma, 29 (Rador).­­ Aeroclu­bul regal al Italiei a omologat rezultatele sbhorului Roma-Bucu­rești, efectuat de aviatorii Baku­ și Buffa, participanți la cupa Bi­be­scu. Ei au parcurs distanța Roma-­ București în 3 ore, 12 minute și 8 secunde, cu o medie orară de 350 km. (Continuări» în pag. ll­ a) Probleme de teatru — Regia modernă — Mișcarea teatrală europeană din ultimii douăzeci și cinci de ani, e caracterizată fără îndoială prin a­­tenția tot mai mare acordată pu­nerii , în scenă, prin sforțările re­gizorilor de a găsi cele mai perso­nale mijloace pentru realizarea unui spectacol. Scăpat de sub ti­rania și bunul plac al actorului­­stea, teatrul din ultimul timp a in­trat oarecum su­b tirania regizoru­­lui estet. Gordon Graig, Reinhardt, Stanislawski, Germ­ar, Karlhein Martin, ca să nu cităm de­cât nu­mele curente, au caracterizat prin activitatea lor stăruitoare tot ce s’a făcut în domeniul spectacolu­lui la începutul veacului acesta. Și înainte de a face rezervele al căror scop e articolul de față, să arătăm câștigul obținut. *■ , A fost în primul rând o reac­țiune violentă împotriva realis­mului, naturalismului și verismu­­lui grosolan în scenă. Evadat de sub obsesia somptuozității verba­le, a tiradei solemne pe care o su­portase, sub eticheta clasicismului, tradiționalismului sau dramei ro­mantice, pur și simplu, teatrul că­zuse în extrema cealălaltă. Se fă­cea pe scenă apologia, uneori foar­te puțin discretă, a tot ce e comun, a tot ce e de rând sub pretextul ri­dicol că „așa e viața". O parte dintre scriitori se inspi­ra din lumea suburbiilor sau nu­mai a țărănimei, expunând firește „viața celor umili“. Asta se preo­cupa cu stăruință de amorurile conteselor din „Tout-Paris“ și ale baronilor cu aspect de chelner în frac, când nu de cazul tragic al d-lui Popescu, să zicem, pe care îl înșela doamna Popescu. Artă nu era, căci artă înseamnă umanita­te superioară, adevăr valabil în timp îndelungat. Dar era teatru. Lumea se înduioșa la pasagiile la­crimogene și vibra emoțională de admirație, la tirada suferințelor fe­meii înșelate. Se făceau bani buni la casă și asta însemna teatru în sens curent.­­ Dar sunt oameni condamnați să caute mereu realizări noui, pasio­nați care se simt datori să reali­zeze neapărat ceea ce ei gândesc mai de preț de­cât săpunul con­sumat de mulțimea care crede că sav­urează cașcaval. La drept vorbind, teatrul pe care l-ara expus mai sus, murise din cauză că publicul, avertizat în cele din urmă, și-a dat seama, de minunatele rețete, după care au­tori de carieră fabricau întâmplări adevărate, „viața reală“. Și mai ales și-a dat seama de laborioasele socoteli care insbuteau să dea la timp actriței principale un aer dis­perat și patetic: cocul desfăcut gata, pentru ca părul să se împrăș­tie la timp, impresionant, respira­ția întretăiată gâfâituri aidoma cu cele ale reginei Draga, din racla de sticlă a lui Barnum, cu glas mu­zical plângăreț, câte un nu, nu­ energic ici colo. Căderea, zilele acestea, a lui „Samson“ la Teatrul Național, mă­soară precis desgustul publicului. Teatrul, nou, putem să apunem așa, a fost lupta împotriva ponci­­felor și rețetelor naturaliste, rea­liste, veriste. Cel puțin la cea mai mare parte dintre noui regizori, căci Stanislawski (și chiar Copca u) cu al său Teatru de Artă din Mos­cova s’a dedicat realizării vieții simple, căutând însă isvoarele fi­rești ale emoției.­­După noi ade­sea aproape de tot de artă). S’a înlocuit deci în primul rând repertoriul. Cum odată cu n­ouii regisori, nu apăruseră decât foarte puțini autori inediți, străduințele punerii în scenă s’au caracterizat in două sensuri. O parte au încer­cat să realizeze operile tinerilor care se emancipaseră de verism, alta s’a reîntors tocmai spre drama romantică, care prin fastul ei eroic, dădea p­rilej verișorului să-și arate istețimea tehnicei, sau spre autorii care se afirmaseră totdeauna de di­forma­tori ai realității­ Strindberg în primul rând. Alții, mai ales ru­șii Evreinoff, Granowschy, Meyer­­gold au văzut spre „teatrul pur“. E de netăgăduit că teatrul (ca spectacol) a realizat progrese sen­sibile. In general regia nouă a în­semnat o bucurie a ochiului. In lo­cul castelelor și piețelor, stupide în pretenția lor de a fi „reale“ s’a introdus decorul stilizat, simplifi­cat, proaspăt, plin de fantezie u­­neori. S’a folosit cu dibăcie lumi­na, prin înlocuirea, tot mai mult a rampei fade și leșioase, cu proec­­toare laterale. E adevărat că după ce au că­zut în disgrație actorii „vieții rea­le“, regizorii, mai ales ai noștri, s’au întors la vechii interpreți ai dra­mei romantice, la pensionarii tea­trului. Firește că din punct de ve­dere artistic câștigul nu era prea mare, dar din punct de vedere tea­tral fără îndoială că da. Erau oa­meni vechi în haine noui, frumoase, colorate. Incă odată nu se poate tăgădui progresul realizat nici la noi chiar.’ „Năluca“ „Shylock“, „Bolnavul în­chipuit“, Don Quichotte“, că să nu vorbim decât de cele dintâi, au în­semnat o plăcută surpriză a ochiu­lui și au dovedit la regisor un simț al ritmului în ansamblu. Un lirism superficial e drept, dar real, crea­ție autentică, stilizată prin unitate de simțire. Dar mai mult vizuală. Aci, la răscrucea acestor două noțiuni e și nodul gordian al co­laborării dintre regizor și pictor. E greu să spui cât se datorește unuia și cât altuia. Dar dacă celui dintâiu i se datorește inițiativa, unificarea ansamblului, nu se poa­te recunoaște marea importanță a rolului pe care pictorii l-au jucat în revoluția (să exageram înadins) teatrală de la noi.... # Să revenim acum la punctul nos­tru de vedere inițial. Ce câștig real, pentru artă, a însemnat această schimbare? E aceasta regia adevă­rată, regia cu sensul superior al cuvântului? încă odată ținem, cit de CAMIL PETRESCU

Next