Ţara Noastră, ianuarie 1934 (Anul 12, nr. 492-513)
1934-01-01 / nr. 492
Voința care ne trebue A căzut ultima filă din calendar , cu aceeaș regularitate fatală pe care nimic n’o poate împiedeca. Peste frământarea unui an trudit de zile, se așterne generoasă perdeaua trecutului care nu se mai întoarce niciodată, peste bucuriile ca și peste durerile de ieri, destinul neînsemnatei noastre existnțe își întinde aripa sa acopritoare. S’a dus un an, de viață cu care nu ne vom mai întâlni niciodată, purtând cu el, în tierea uitărilor definitive, un crâmpei din ființa noastre, din fința tuturor. începutul noului a constitue însă, pentru na pentru toată lumea, pentru conștiința tuturor un popas de sculegere. Din pragul vieții car S’a stins, cu nădejdea întreagă și iluzii sporite ne oprim un moment, ne adunăm cioburi de conștiință și rămășițele le suflet, salvate din grelele îercări de fiecare zi, ne facem socoteala înfrângerilor și a obiluziilor, stăm drepți în fața sptelor pe cari le-am câștigat, pe cari le-am pierdut, înnuntăm victoriile și îngenunchile, mai ales îngenuncherile, ne privim goi, desbrăcați , orice necazuri, în fața vrâniștilor cari ne aștaptă pe drum de Golgota al anului care scepe. Am fost învinși vremuri, am căzut pe suișul cbelor de încercare. Anul care trecut a lăsat în urma sa unumeros bilanț de pierderi, a semnat pe răbojul istoriei celeiiali a vieții noastre celei mii joată de necazuri neuitate, tu regretăm. Urzeala dintdeauna a existenții a fost aș niciodată adversitatea sălbacă dintre aspirațiile noastre împotrivirea oarbelor elemer n’a cedat cu ușurință în fața saltului de voință dat de fiica noastră .Karba a desimțiiyn explicabil n’a căzut mai ga mai zdrobitoare peste caple noastre dezorientate ca anul care s’a dus. Pare că o spidă conspirație a lașității s însărcinat să neutralizeze voii noastră de eliberare și săpare în fașe pornirile iluziile noastre fără orizont. Am trat un an de absență, vârtejul multiplelor întâmplări ne-a purtat fără voință, când pe un liman, când pe altul, furându-ne permanent dela îndatoririle noastre de conștiință cele mai sacre și abandonându-ne, ca pe copiii nimănui pe maidanul celor mai surprinzătoare confuzii. N’am avut conștiința existenței noastre și n’am fost suficient înarmați cu scutul iluziilor ocrotitoare. Dar anul s’a strecurat, la garderoba vechiturilor. E timpul să ne smulgem din imperiul lașității colective și să ne repezim cu nădejdi în mnte în perspectiva zilei de mâine. Ne lipsește voința fermă, convinsă, sălbatecă de prefacere, de înoiri radicale, de răsturnări esențiale, cari singură ar mai putea în secătuirea optimismului de astăzi, să opereze o refacere spirituală a omului din noi. E drept că simptomele nu lipsesc. Din adâncurile tainice ale frământărilor cari se prepară, din tăcerea de cimitir, tăcerea de conspirație care premerge marile răsturnări de raporturi, se aude glasul anarhic al conștiințelor oprimate, cari deschid antene către o altă viață. Dar numai atât. Nu vedem însă forța curajului deslănțuit, pornirea barbară, năvala irezistibilă a revoluției fățișe. Nu credem încă, n’avem pasiunea viitorului pe care suntem datori să-l pregătim, trăim parcă din merindele de împrumut ale unor generozități complice la oprimarea noastră, nu gândim încă definitiv numai cu capul nostru și nu simțim numai cu sufletul nostru. Și, din păcate, tocmai lucrul acesta ne lipsește, voința pătimașe a unui alt orizont. Să nădăjduim însă că ne vom desmetici în cele din urmă. Anul care începe vestește aceleași greutăți ca și cel cari s’a dus. Nu e prudent să ne înșelăm. Dar trebue să ne convingem de adevărul, mai valabil și mai necesar astăzi ca oricând, că ajutorul nu vine din afară, el stă în noi, în voința noastră de a învinge. I. Popescu-Prundeanu «mage sa .• a. ....jf Siv esrtă HMB» ii -1 oi un rol. Din ziua de Sfhi Niculae, trecând prin Crăciu. până la poțile anului, cari se cad^ 111 lături, opincile cetățeanei umplute, in ajun, cu baloane ,optimism, au rămas tot goale. Nici o sărbătă n’a putut fi prinsă de mvimintinse, nici una nu s’a concret’] Și nu s’a coborît din cutiae a calendarului, pentru a încălnfectiv și generos pumnii îngheți de frigul văzduhului și de cetichheriei. A fost o luni dșteptare, in decursul căreia of c&t luna ai cetățeanului, uitai stat și de Dumnezeu, n’ar fi pogorându-se, după cum spui poetul, nici un puiu de inger. La noapte voapte toate orunele lumii, dar, dinea de sus a clepsidrei de azurier, sunetul ceasului mare nu putea fi auzit decât de foarte ca în picturi fntastice ale lui Marc Chagall ul Nou nu apare cu sorcovă de aur în mână, ci sub chipul de strig :l liberalilor, călări pe mături ațuzești. Până azi, se șnuia ca, făcându-si bilanțul ului expirat și aruncându-i-se a les toate imputările posibile, să acorde celor 365 de zile, cari apia orizont un credit apriorit și țintă de răsărit victorios. Anul 1934 faci excepție dela regulă. Și pe buniceptate. Când de-abia pi de trena îndoliată a douăsprățimi și, deschizănd ușa, în dosul căreia bănuiești că se ascunde o rază de beteală și un strop de veselie, îți dai seama că ai dat de un cadru și mai mortuar, nu poți nicidecum schița o mimică de nuntă... Fuga cetățeanului român din camera anului mort in aceea a anului de-abia născut echivalează cu o înnălțare dintr’o grotă de bandiți într’un pod căptușit cu mii de cuțite pe toate părțile și plin de macaroanele fitilurilor văzute în butoaiele cu dinamită. Din groapa guvernării naționalțărăniste suntem aruncați de lopata proaspătului an în genunea deschisă țării de I. Gh. Duca. Aceasta fiind aspra realitate, se pune firesc o întrebare înfricată : ce ne așteaptă în 1934 ? Răspunsul nu va fi greu de dat, urmărind simptomele de până acum ale mortului în 1933, frate bun cu celălalt, care își arată de pe acum dinții: nimic din ce poate face fericirea unei țări! Anul nou al liberalilor nu aduce nici liniște la granițe, nici bunăstare in interior. El este confecționat în atelierele finanței străine Și ne tratează, în consecință, ca pe niște oarecari coloni buzați din Zambezi. Din partea noastră nu putem oferi lectorilor, cu prilejul căderii cortinei vechi și a ridicării celei noui, decât un sfat, păziți-vă de sorcovele d-lui Dinu Brătianu! ...Au cuie și jupoaie carnea... s Zenovie Bârsan ( 0hO 4 Pagini 2 Le? La o răspântie a vremii Anul 1933 s’a încheiat cu o pagină rușinoasă a politicei românești. Sărbătoarea creștinească a Crăciunului a fost profanată de cel mai desgustător Vicleim electoral: în locul colindelor cu Lerul Ler, ni s’a oferit priveliștea vulgară a vânătoarei după voturi. Preoți români, cari n’au avut altă vină decât credința lor în sângele românesc, s’au văzut ridicați din preajma altarului și asvârliți la închisoare. O sălbatică prigoană a unei stăpâniri închinate străinilor s’a pornit împotriva mișcării de redeșteptare națională, din care se desprindea, luminoasă, singura nădejde de mai bine pentru ziua de mâine. In asemenea împrejurări, prăznuirea simbolică a Nașterii Mântuitorului s’a pomenit umbrită de pornirea unor frozi plini de sumeție, cari au socotit că pot să împiedice împlinirea Scripturii. Cine poate să tăgăduiască îngrijorările cari plutesc în aer la începutul unui an nou ? Unde i pacea patriarhală și liniștea sufletească a Revelionului de odinioară ? Sărbătorile de altădată cu minunatele lor cântece de stea, ne reamintesc copilăria rămasă departe, risipită pe la răspântiile apuse ale vieții. E mult de-atunci. Câte doi veștede au căzut, pe rând, din copacul desfrunzit al zilelor albe și negre! Pe vremea aceea, a vârstei nevinovate, micile lumânări, ca niște lacrimi de lumină, clipeau vesele printre acele de cetină, colindele răsunau vioaie pe ulițele tapisate cu surdină de zăpadă; maica Domnului surâdea dulce din pervazul icoanei micului Isus în scutece de vis. Pe cărările pământului pustiit de înghețul iernei sărace nu-ți mai recunoști pașii de altădată. Au început să se adune în schimb fulgii pe lângă tâmple. In ce primăvară viitoare se va șterge bruma lor prea timpurie ? Sufletele se strâng zgriburite în jurul vetrelor înghețate, ca niște călători pe cari nici o gazdă primitoare nu i-a mai așteptat lângă foc. La noapte vom arunca în apă rece un bulgăre de plumb topit, ca să ne citim in cartea cu semne a vrăjilor, viitorul. Unuia i se va arăta, simbolică, toba rău-prevestitoare a perceptorului, care umblă după rămășița birurilor dintr’un calendar încheiat de mult. Altul va zări pe fundul vasului de farmece, întinzându-se ca o fantomă cobitoare, chipul uscat și rău al bancherului, care, ca Shylock își cere bucata lui de carne. Sorcova cu care suntem bătuți de Anul nou e coada de mătură a sărăciei și a rușinei... Timpurile belșugului de odinioară s’au prefăcut în pulbere. Oamenii sunt din ce în ce mai răi, patimile lor din ce în ce mai mici, bucuria celor din jurul tău tot mai puțină. Oglinda defarmării tale te arată așa. Lumea nu-i însă mai rea, decât acum un sfert de veac. Copiii sunt tot atât de încrezători și de veseli, ca totdeauna. Coborîți printre ei, dacă vreți să vă regăsiți inima de altădată. Ceasurile acestea creștinești au fost ale lor. Ei se bucură că timpul a trecut, ei bat din palme la hotarul care desparte anii ca mărgelele pe mătănii, ei cântă urările Plugușorului, ei așteaptă jucăria dorită, ca s’o strice a doua zi când se risipește vraja necunoscutului. Lor li se aprind privirile; lor li se îmbujorează obrajii; li s’a arătat, sus de tot, aproape de culmea cerului, steaua de buna prevestire a Magilor de la Răsărit; ei cred că anul care vine va fi mai milostiv cu noi, decât cel care s’a dus, închideți ochii și priviți-vă pe voi înșivă, din pervazul vremii. Jucați-vă, în gândul vostru, laolaltă cu fragedele odrasle ale decepțiilor de astăzi. In nămeții anilor cari v’au troenit, vă mai regăsiți nădejdile de odinioară? Inima voastră din tinerețe s’a întors iarăș lângă voi, în această seară de Revelion. Bate aproape, în închisoarea unde a fost osândită pe viață, închideți ochii și ascultați basmele închipuiri... Afară e iarna copilăriei voastre, cu zurgălăi ștrengărești la sanie, cu luciu ademenitor de ghiață alunecoasă, cu omăt care scârțâie sub umbletul tăcut și atent. E iarna românească, aspră și sănătoasă, a poveștilor vânătorești cu lupi în haite și viziuni cu urși supărăcioși. E iama pastelurilor lui Vasile Alexandri, cu basmele bunicii cu sclipiri de diamant pe ramurile brazilor de munte, cu foc primitor în sobă și o mantie argintie aruncată peste șoldurile fecunde ale câmpiei. In mica bisericuță de pe deal se aude zvon de clopot, ca o chemare de rugăciune care vine din depărtări. Aceiaș credință adună de veacuri pe creștinii săraci înaintea altarului. Anii au trecut, credința lor a rămas neschimbată. Dar noi am început să nesocotim legile nescrise cari stau deauspra vieții noastre, așa cum ne am obișnuit să disprețuim legile, pe cari noi înșine ni le facem. Asemuim anii unii cu alții, ca și cum vremea ar sta pericit și ne-am schimbat atât de des idolii, încât nu mai credem în nimic. In pragul Anului nou, neamul românesc va trebui sa se întoarcă iarăș, ca în copilăria lui, cu fața spre ideal... PRIMATUL NAȚIONALISMULUI Of.... „ ■ Anul pe care-1 înmormântăm la o grea moștenire anului în care intrăm. Dintre elementele de căpetenie ale acestei grele moșteniri sunt de menționat: crizele de ordine economic și cele de ordin sufletesc. Deci crize legate de cei doi factori primordiali ai omului și implicit ai societății, adică : corp și suflet. Cari simt cauzele acestor stări anormale, și cine sunt responsabilii de fapt ? Cauzele sunt multiple. In orice caz, ele sunt urmări ale greșitei politici ce s’a făcut, la noi, dela răsboiu încoace. Prea am fost toleranți cu străinii, cari s’au înscăunat în bunurile noastre. Prea am făcut jocul internaționalismului sec și verbalist, în detrimentul naționalismului pozitiv și creator. Prea s’a alunecat pe panta democrației deșănțate, în care nu interesele superioare de stat primau, ci interesele individuale, egoiste și venale. Și, în sfârșit, prea mare a fost indiferența față de instituțiile mari de stat: biserica, școala, justiția, armata, care a pătruns duhul scepticismului demoralizant și distrugător. In fața acestei situațiuni, întrebarea ce se pune scurt, sentențios, programatic este: care trebue să ne fie formula de mâine, pentru salvarea noastră din acest marasm la care ne-a adus politica greșită de până acum ? Formula aceasta a dat-o marele român Octavian Goga, în cuvintele : ROMANIA A ROMANILOR. Deci, în chip imperios se impune o revenire la ideia națională, la primatul naționalismului. Aceasta nu e o xenofobie, ci o poruncă a sângelui românesc, lezat în prerogativele sale morale și naționale. Este credința reînviată în puterile noastre etnice. Este mândria patriotică care își cere, un loc de cinste atât la ea acasă cât și față de celelalte popoare. Este duhul reînoitor al vremii noastre. Aceasta este — prin urmare — starea sufletească, prin care popoarele conștiente își caută noul acord cu realitățile vieții de astăzi. A te opune acestor comandamente înseamnă a te opune în fața unei avalanșe care sdrobește totul în fața ei. De acea, dintre popoarele mari cari s’au consolidat, ca Italia, Japonia, Germania, etc., forța de granit le-a dat-o tot naționalismul intransigent. Iar astăzi aproape toată lumea renunță la internaționalism, și caută să se integreze în umanitate prin cultivarea specificului etnic al fiecărei națiuni, prin desvoltarea virtuților naționale, prin redresarea situației economice a fiecărei popor în parte. Noul naționalism, deci, nu este șovinist, ci este generos, drept și constructiv. Este mijlocul cel mai eficace de propășire al unui popor. Este calea prin care valorile naționale își găsesc posibilitățile de afirmare. Este forța vie prin care un popor, cultivându-și energiile specifice, se intergrează în concertul popoarelor. Dacă este adevărat că un neam nu este decât o verigă, o parte din marele tot, care este umanitatea, atunci tot așa de adevărat este că participarea demnă la viața universală nu se poate face decât prin puterea naționalismului. De aceea, cu toate grelele moșteniri cu care anul 1934 își începe sorocul, reînvierea naționalismului creator ne dă convingerea că vom putea să le învingem. Mai mult, ne îndreptățește să sperăm la o viață nouă, fericită și salvatoare. I. Lanaanjan i Vi ș i/i ANUL XIll No. 492, Aunil 1 lapusrie 1934 Fondator: OCTAVIAK mm Redacția și Administrația București, Strada Câmpineanuu No. 4 TELGIFON Nr. 419 33 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți și învățători 400 lei. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei, I. G. Duca = Aseară la orele 10, primul ministru I. C. Duca a fost asasinat în gara Sinaia — Ceea ce s’ar fi putut evita, s’a întâmplat. Primul ministru al României, I. Gh. Duca, a fost ucis în gara Sinaia, la câteva ceasuri după audiența de lucru pe care o avusese la M. S. Regele. Făptuitorul acestui omor, student al Academiei Comerciale, a tras patru gloanțe de revolver și a răpus viața unui om, crezând că slujește pe această cale religia sa pontică. In fața mormântului deschis, de-asupra căruia plutește acum misterul tulburător al morții, nu găsim potrivit să răscolim pasiuni recente și ni se pare cu totul «,nuici să facem procesul celor petrecute. Reginele „Țării Noastre1" pot să stea mărturie, că gândurile noastre netede au mers totdeauna pe calea cea dreaptă, am semnalat, primejdia fulgerelor cari plutesc în aer și dacă îngrijorările noastre ar fi tras în cumpănă, nu va fi ajuns aici. Dar, pentru că drama s’a consumat, pecetluind cu sânge o pornire răzbunătoare, ținem să se știe că deplorăm gestul săvârșit de un ucigaș fanatic, fiindcă nu suntem în stare să credem, că prin asasinate se va putea îndruma politica țării pe calea firească a consolidării ei sufleteștii. Altele sunt mijloacele de luptă, cu ajutorul cărora marea cauză a crezului românesc va ajunge la biruință. Pe de-asupa tuturor comentariilor posibile, cari s’ar desfășura în jurul uciderii primului-ministru I. Gh. Duca, rămâne în picioare convingerea, că România mai mult decât oricând are nevoie să fie cârmuită în sensul unei concepții superioare de ordine și autoritate, sprijinită pe temeiurle salvatoare ale Ideii Naționale. D. I. Gh. Duca, președintele consiliului de miniștri, a fost ori după amiază, în audiență de lucru, la M. S. Regele, la Sinaia. La ora 6, președintele consiliului a părăsit castelul regal, ducându-se la vila d-lui dr. Costinescu, unde a luat masa. Primul ministru trebuia să se înapoeze seara în Capitală, cu acceleratul care sosea în gara Sinaia la ora 9 jum. sera. Cu câteva minute înainte de ora când trebuia să sosească trenul, care avea întârziere, d. I. Gh. Duca a venit în gară, însoțit de d. dr. Costinescu. ia clipa când primul ministru coborînd din automobil și trecând prin sara de așteptare, a ajuns pe peron, cineva din publicul care aștepta trecerea primului ministru, a tras cinci gloanțe de revolver asupra sa. Petru gloanțe au nimerit în plin pe d. I. Gh. Duca. Primul ministru a căzut, murind imediat. D. DR. COSTINESCU RĂNIT Imediat după aceasta, atentatorul a aruncat și o petardă. Mai e rănit și d. dr. Costinescu. Agentul de siguranță Gheorghe Petre a dezarmat pe atentator. El a fost condus apoi la poliția gării, unde i s'a făcut percheziție. CINEI ATENTATORUL S'a stabilit că se numește Nicolae Constantinescu, absolvent al Academiei comercial a fost candidat pe lista „Gărzii de fier”, înainte de dizolvare, la Făgăraș. Se afirmă că atentatorul la înfăptirea crimei, era însoțit de alți doi tineri: Bălaniace, student din Turtucaia și Ion Caramica, tot student, cari au izbutit să disipară, folosinduse de panica produsă. TRANSPORTAREA CORPULUI PRIMULUI MINISTRU LA CASTELUL PELEȘ Trupul neînsuflețit al primului ministru, îndată după comiterea asasinatului a fost ridicat de pe peron și transportat pe o canapea, în biroul șefului de gară. La ora 11 seara, din înalta dorință a M. S. Regelui, Căruia i se comunicase trista veste, trupul fostului prim-ministru a fost dus, cu un automobil al palatului, de la gara Sinaia, la castelul Peleș. COMUNICAREA FĂCUTĂ GUVERNULUI Membrii guvernului, aflători în Capitală, au fost informați imediat, făcându li se comunicarea următoare : După audiența la M. S. Regele, primul ministu s'a dus la locuința d-lui dr. I. Costinescu, unde a luat masa și a stat de vorbă cu numeroase persoane, ultimul fiind d. Sergiu Dummitriu, secretar general la ministerul de interne. Aproape de ora 8 și jumătate seara, înainte de a pleca la gară, primul ministru a fost înștiințat că trenul spre București are o întârziere de o oră și câteva minute. Din partea primului ministru s'a telefonat atunci la București să nu mai fie așteptat la ora regulată a sosirii trenului, 11 și 35, ci la 12.35. La ora 91/2, primul ministru s'a urcat în automobil cu d. dr. Costinescu, plecând la gară. Aci a intrat pin peron și, în timp ce se plimba cu însoțitorii săi, în așteptarea trenului, studentul Nicolae Constantinescu, ascuns după o bancă de pe peron, a tras patru focuri de revolver asupra primului ministru. Unul din primele gloanțe l-a lovit pe d. I. Gh. Duca în ceafă. Primul ministru s'a prăbușit pe peron, murind imediat. MINIȘTRII PLECAȚI LA SINAIA La ora 11 noaptea d. dr. C. Angelescu, ministrul instrucțiunii, a fost invitat — ca cel mai în vârstă dintre miniștri — de M. S. Regele la Sinaia. D-sau plecat din gara de Nord cu un tren special. D-nii Victor Slăvescu și Manoleseu Strunga, subsecretari de stat, au plecat la ora 12 noaptea la Sinaia, spre a veglija , părând dispărutului. Continuare în pag. IV-a» (Continuare în pag. '.Ida) LENAU IN BANAT de C. M. IVANOV Pe o tablă de armură de pe frontispiciul casein Cenad, un târgușor din judimiș-Torontal, unde s'a născut lui Lenau, stă scris un vers din temul lui,„Albigensis". „Numai iubiți ei poate elibera omenirea“. (Welt befreien im die Liebe nur). Această cugetarare s’a fixat in cugetul poetul ca o concepție asupra vieții p anilor, nu ne înfățișează nimic b și nimic deosebit. Intreaga lunavestire a lui Hristos se cupune în această cugetare și se exună prin ea. Dar, ca să ajungă acest adevăr universal — Șrui origină Creștinismul o găse în revelația divină — Lena a mers pe un drum plin de serinți și de intunerec și numaiy trâziu sufletul lui s’a insenit de lumină și s’a potolit în liniștea, ce o dă sufletelor care caută sincer și îndurerat pe Dumnezeu. Privită omenește, viața lui Lenau este o tragedie. Pare că s’a născut să ispășiască mari păcate, săvârșite de părinții lui. Privită religios, viața lui Lenau este însă o biruință: a suferit, a ispășit și, covârșindu-și soarta, a ajuns in fața Mormântului și a Veșniciei, purificat și apropiat de Dumnezu. De aici și până la sfințenie, omul trebuie să mai facă încă un pas: să expire pe o cruce sau să fie sfâșiat, ca mucenicii creștini, de fiare sălbatice în circuri păgâne și în chiotele oamenilor stăpâniți de puterile iadului... Nicolae Lenau s’a născut în Banat în 1802, într’o zi ce promite mari nenorociri: 13 August. Părinții lui nu erau șvabi sănătoși trupește și sufletește. Și cum este firesc, copilul rămâne legat de pământul unde sa’ născut și de părinții, cari la’u creiat. Opera lui Lenau rezultă — în ceea ce are ea mai caracteristic, în esența ei de cugetare și simțire — din influențele ce i le-au turnat în nervi și în suflet Banatul și părinții. Banatul este românesc în sufletul său, în istoria sa, în aspirațiunile sale din trecut. Deși mediul, în care s-a născut Lenau, era german, deși provincia în 1802 era austriacă, totuși el conținea ca pe un suflet al său, viu și agitat, acea totaliate de idei, de simțiri, de speranțe ale poporului român, care — toate la un loc — alcătuiau o atmosferă atotcuprinzătoare și atotpătrunzătoare, specific românească. In măsura, în care Lenau era legat de pământul său natal, în aceiași măsură el a exprimat, în opera sa, ideile care frământau pe bănățeni din secole, precum și sentimentele lor de idealism național și de independență. Din afirmarea mea nu rezultă că, Lenau a fost un poet român, care s’a exteriorizat în versuri germane. Dar in opera lui romanitatea provinciei, cu specificul ei bănățean, cu idealurile lui de frăție, de umanitate și de libertate. Nu e deci de mirat că, gloria lui s’a stabilit întâi in Banat, apoi în lumea germană, ca să devină, după moartea poetului, o glorie universală. La începutul secolului al XIX-lea, Banatul era trist, trist de oboseala atâtor veacuri de robie, la inceput turcească, apoi austriacă. Această tristețe a Banatului o găsim în opera lui Lenau, mai ales in primele creațiuni. Dar purtând în suflet o tristețe aproape mortală, Banatul întrezăria în depărtările viitorului licăriri de zile senine, de zile jubiliare. Și aceste licăriri le găsim in opera poetului, scăpărând deasupra unui ocean de melancolie și desnădejde. Frățietate bănățeană, care se manifestă ca un fel de iubire evangelică, față de neamurile dinprejur — când aceste neamuri nu erau asupritoare — trece prin opera poetului ca un ideal universal, din care el făcuse un leac miraculos pentru împăcarea tuturor popoarelor de pe pământ intr’o umanitate definitiv înfrățită și pentru totdeauna îndumnezeită. Acesta este suflul mare al operei lui Lenau. Apoi, melancolia ușoară a șesului bănățean, aspectul catifelat al munților, potopul de soare, foșnetul holdelor și freamătul pădurilor, mireazma pământului negru, gras, roditor și aureola de raze, care pare că plutește peste viețile triste ale oamenilor — întreg acest amestec de lumină și de intunerec, de râs și plâns, alcătuesc conținutul viu și luminos al operei lui. Dacă ne-am închipui că ele ar lipsi din poemele și poeziile lui, Lenau ni s’ar înfățișa ca un nesfârșit bocet al unui suflet, care arde și se mistuie pe rugul unei neomenești suferinți. Și am putea spune, îndrăzneț, că tocmai elementele optimiste, cu care s’a încărcat copilăria lui, petrecută în Banat, l’au ajutat să iasă din tragedia personală și să calce cu picior sigur pe țărmul unei credințe, dătătoare de viață, și să vadă că, deasupra pământului și a oamenilor se întinde de atâtea ori, un cer senin și împăciuitor. Fiindcă, altfel, viata lui intimă, sufletul lui, în care trăiau părinții lui, ca două izvoare de melancolie și de rău, era un infern. Tatăl lui era un monstru. Jucător de cărți, se lăsa furat de patimă până la orbire, juca și pierdea tot ce câștiga, la început ca ofițer, mai târziu un fel de controlor fiscal, și nu degradarea sa a ajuns până acolo, încât pierde și banii, cu care trebuia să-și înmormânteze copila, prima lui născută. Mama lui era o fire sentimentală, îmbolnăvită și rănită mortal, cu sufletul zdrobit de nesfârșitele suferinți, ce i se pricinuia bărbatul. „Mama mea — spune Lenau — era o femeie peste măsură de pasionată“. Preotul care îl botezase — un poet, iar nașul — un sinucigaș. Toate aceste suflete, in mijlocul cărora a crescut, par a se fi turnat în copilașul fraged, alcătuindu-i un suflet nou, amestecat, cu apăsări grele, cu înclinări dureroase. Adolescent, Lenau începe să studieze la Viena filozofia, apoi imediat se lasă de ea, trece la Pressburg să studieze dreptul, se lasă de el, se înscrie la Academia de studii agricole în Alterburg, fuge plictisit din nou la Viena ca să o nue dreptul, dar — obosit - apucă de medicină. Totuși , nici jurist, nici agricultor, nici profesor de filosofie, nici medic, fiindcă îl cucerise poezia și nu să-l chinuie chinul sfânt creațiunii. La 1830 moștenește o avere, care îl ajută să se mute la Stuttgart. După un an pleacă, mânat de un neastâmpăr de bunic, la Heidelberg. Istovit melancolie, pe care nu o puteabirui, în acest agitat vagabondaj se hotărăște să plece în Statele Unite, își cumpără aici pământ, i arendează, și imediat pornește în călătorie, călare, prin Vestul nesfârșit al țării. Admiră, zile tregi, Niagara. Și veșnic singur. Credea că în singurătatea imensă va scăpa de oameni, nu a putut scăpa insă de sufletul său, de fatalitatea din el. După un an de rătăciri, se întoarce în Europa să caute în Alpi singurătatea, pe care nu o putea găsi în pustiul de Vest al Americii de Nord. Și din nou începe goana neastâmpărată