Ţara Noastră, ianuarie 1934 (Anul 12, nr. 492-513)

1934-01-01 / nr. 492

Voința care ne trebue A căzut ultima filă din ca­lendar , cu aceeaș regularitate fatală pe care nimic n’o poate împiedeca. Peste frământarea unui an trudit de zile, se așter­ne generoasă perdeaua trecutu­lui care nu se mai întoarce nici­odată, peste bucuriile ca și pes­te durerile de ieri, destinul ne­însemnatei noastre existnțe își întinde aripa sa acopritoare. S’a dus un an, de viață cu care nu ne vom mai întâlni nicioda­­tă, purtând cu el, în tierea ui­tărilor definitive, un crâmpei din ființa noastre, din fința tu­turor. începutul noului a consti­­tue însă, pentru na pentru toată lumea, pentru conștiința tuturor un popas de sculegere. Din pragul vieții car S’a stins, cu nădejdea întreagă și iluzii sporite ne oprim un moment, ne adunăm cioburi­ de con­știință și rămășițele le suflet, salvate din grelele î­ercări de fiecare zi, ne facem­ socoteala înfrângerilor și a obiluziilor, stăm drepți în fața sptelor pe cari le-am câștigat, pe cari le-am pierdut, înnuntăm vic­toriile și îngenunchil­­e, mai ales îngenuncherile,­­ ne pri­vim goi, desbrăcați , orice ne­cazuri, în fața vrâniștilor cari ne așt­­­aptă pe drum­ de Gol­gota al anului care scepe. Am fost învinși­­ vremuri, am căzut pe suișul­­ cbelor de încercare. Anul care trecut a lăsat în urma sa unumeros bi­lanț de pierderi, a semnat pe răbojul istoriei celeiiali a vie­ții noastre celei mii jo­­ată de necazuri neuitate, tu regre­tăm. Urzeala din­tdeauna a existenții a fost aș niciodată adversitatea sălbacă dintre aspirațiile noastre împotrivi­rea oarbelor elemer n’a cedat cu ușurință în fața saltului de voință dat de fiica noastră­­ .K­a­rba a desimțiiyn explicabil n’a căzut mai ga mai zdro­bitoare peste caple noastre dezorientate ca anul care s’a dus. Pare că o spidă conspi­rație a lașității s însărcinat să neutralizeze voii noastră de eliberare și să­­pare în fașe pornirile iluziile noastre fără orizont. Am trat un an de absență, vârtejul multiplelor întâmplări ne-a purtat fără vo­ință, când pe un liman, când pe altul, furându-ne permanent dela îndatoririle noastre de con­știință cele mai sacre și aban­­donându-ne, ca pe copiii nimă­nui pe maidanul celor mai sur­prinzătoare confuzii. N’am avut conștiința existen­ței noastre și n’am fost sufi­cient înarmați cu scutul iluzii­lor ocrotitoare. Dar anul s’a strecurat, la gar­deroba vechiturilor. E timpul să ne smulgem din imperiul lași­tății colective și să ne repezim cu nădejdi în mn­te în perspecti­va zilei de mâine. Ne lipsește voința fermă, con­vinsă, sălbatecă de prefacere, de înoiri radicale, de răstur­nări esențiale, cari singură ar mai putea în secătuirea opti­mismului de astăzi, să opereze o refacere spirituală a omului din noi. E drept că simptomele nu lipsesc. Din adâncurile tai­nice ale frământărilor cari se prepară, din tăcerea de cimitir, tăcerea de conspirație care pre­­merge marile răsturnări de ra­porturi, se aude glasul anarhic al conștiințelor oprimate, cari deschid antene către o altă via­ță. Dar numai atât. Nu vedem însă forța curajului deslănțuit, pornirea barbară, năvala irezis­tibilă a revoluției fățișe. Nu credem încă, n’avem pasiunea viitorului pe care suntem datori să-l pregătim, trăim par­că din merindele de împrumut ale u­­nor generozități complice la o­­primarea noastră, nu gândim încă definitiv numai cu capul nostru și nu simțim numai cu sufletul nostru. Și, din păcate, tocmai lucrul acesta ne lipseș­te, voința pătimașe a unui alt orizont. Să nădăjduim însă că ne vom desmetici în cele din urmă. Anul care începe vestește a­­celeași greutăți ca și cel cari s’a dus. Nu e prudent să ne înșe­lăm. Dar trebue să ne convin­gem de adevărul, mai valabil și mai necesar astăzi ca oricând, că a­jutorul nu vine din afară, el stă în noi, în voința noastră de a învinge. I. Popescu-Prundeanu «mage sa .• a. ....­­jf Siv esrtă HMB» ii­ -1 oi un rol. Din ziua de Sfhi Niculae, tre­când prin Crăciu­­. până la po­țile anului, cari se c­ad^ 111 lături, o­­pincile cetățeanei umplute, in a­­jun, cu baloane ,optimism, au ră­mas tot goale.­­ Nici o sărbătă n’a putut fi prinsă de mv­imintinse, nici una nu s’a concret’] Și nu s’a co­­borît din cutia­­e a calendarului, pentru a încălnfectiv și generos pumnii îngheți de frigul văzdu­hului și de cetichheriei. A fost o luni d­șteptare, in de­cursul căreia of c&t luna ai ce­tățeanului, uitai stat și de Dum­nezeu, n’ar fi pogor­ându-se, după cum spui poetul, nici un puiu de inger. La noapte voapte toate orun­ele lumii, dar, din­­ea de sus a clep­sidrei de azur­ier, sunetul cea­sului mare nu putea fi auzit de­cât de foarte ca în picturi fntastice ale lui Marc Chagall­ ul Nou nu apare cu sorcovă de a­ur în mână, ci sub chipul de strig :l liberalilor, că­lări pe m­ături ațuzești. Până azi, se­­ șnuia ca, făcân­­du-si bilanțul ului expirat și a­­runcându-i-se a les toate impută­rile posibile, să acorde celor 365 de zile, cari apia orizont un cre­dit apriorit și țintă de răsărit victorios. Anul 1934 faci excepție dela re­gulă. Și pe buniceptate. Când de-abia pi de trena îndo­liată a douăsprăț­im­i și, deschi­zănd ușa, în dosul căreia bănuiești că se ascunde o rază de beteală și un strop de veselie, îți dai seama că ai dat de un cadru și mai mortuar, nu poți nicidecum schița o mimică de nuntă... Fuga cetățeanului român din ca­mera anului mort in aceea a anului de-abia născut echivalează cu o în­­nălțare dintr’o grotă de bandiți în­­tr’un pod căptușit cu mii de cuțite pe toate părțile și plin de macaroa­nele fitilurilor văzute în butoaiele cu dinamită. Din groapa guvernării național­­țărăniste suntem aruncați de lopata proaspătului an în genunea des­chisă țării de I. Gh. Duca. Aceasta fiind aspra realitate, se pune firesc o întrebare înfricată : ce ne așteaptă în 1934 ? Răspunsul nu va fi greu de dat, urmărind simptomele de până acum ale mortului în 1933, frate bun cu ce­lălalt, care își arată de pe acum dinții: nimic din ce poate face fe­ricirea unei țări! Anul nou al liberalilor nu aduce nici liniște la granițe, nici bunăstare in interior. El este confecționat în atelierele finanței străine Și ne tra­tează, în consecință, ca pe niște oa­­recari coloni buzați din Zambezi. Din partea noastră nu putem oferi lectorilor, cu prilejul căderii corti­nei vechi și a ridicării celei noui, decât un sfat, păziți-vă de sorco­vele d-lui Dinu Brătianu! ...Au cuie și jupoaie carnea... s Zenovie Bârsan ( 0hO 4 Pagini 2 Le? La o răspântie a vremii Anul 1933 s’a încheiat cu o pagină rușinoasă a politicei ro­mânești. Sărbătoarea creștinea­scă a Crăciunului a fost profa­nată de cel mai desgustător Vi­cleim electoral: în locul colinde­lor cu Lerul­ Ler, ni s’a oferit priveliștea vulgară a vânătoarei după voturi. Preoți români, cari n’au avut altă vină decât cre­dința lor în sângele românesc, s’au văzut ridicați din preajma altarului și asvârliți la închi­soare. O sălbatică prigoană a u­­nei stăpâniri închinate străini­lor s’a pornit împotriva mișcă­rii de redeșteptare națională, din care se desprindea, lumi­noasă, singura nădejde de mai bine pentru ziua de mâine. In asemenea împrejurări, prăznui­­rea simbolică a Nașterii Mân­tuitorului s’a pomenit umbrită de pornirea unor frozi plini de sumeție, cari au socotit că pot să împiedice împlinirea Scrip­turii. Cine poate să tăgăduiască în­grijorările cari plutesc în aer la începutul unui an nou ? Unde i pacea patriarhală și liniștea su­fletească a Revelionului de­ odi­­nioară ? Sărbătorile de altădată cu minunatele lor cântece de stea, ne reamintesc copilăria rămasă departe, risipită pe la răspântii­le apuse ale vieții. E mult de-a­­tunci. Câte doi veștede au căzut, pe rând, din copacul desfrunzit al zilelor albe și negre! Pe vre­mea aceea, a vârstei nevinova­te, micile lumânări, ca niște la­crimi de lumină, clipeau vesele printre acele de cetină­, colinde­le răsunau vioaie pe ulițele tapi­sate cu surdină de zăpadă; mai­ca Domnului surâdea dulce din pervazul icoanei micului Isus în scutece de vis. Pe cărările pământului pus­tiit de înghețul iernei sărace nu-ți mai recunoști pașii de al­tădată. Au început să se adune în schimb fulgii pe lângă tâm­ple. In ce primăvară viitoare se va șterge bruma lor prea tim­purie ? Sufletele se strâng zgri­­burite în jurul vetrelor îngheța­te, ca niște călători pe cari nici o gazdă primitoare nu i-a mai așteptat lângă foc. La noapte vom arunca în apă rece un bul­găre de plumb topit, ca să ne citim in cartea cu semne a vră­­jilor, viitorul. Unuia i se va a­­răta, simbolică, toba rău-pre­­vestitoare a perceptorului, ca­re umblă după rămășița biruri­lor dintr’un calendar încheiat de mult. Altul va zări pe fun­dul vasului de farmece, întin­­zându-se ca o fantomă cobitoa­­re, chipul uscat și rău al ban­cherului, care, ca Shylock își ce­re bucata lui de carne. Sorcova cu care suntem bătuți de Anul nou e coada de mătură a sără­ciei și­ a rușinei... Timpurile belșugului de odi­nioară s’au prefăcut în pulbere. Oamenii sunt din ce în ce mai răi, patimile lor din ce în ce mai mici, bucuria celor din jurul tău tot mai puțină. Oglinda defarmării tale te a­­rată așa. Lumea nu-i însă mai rea, decât acum un sfert de veac. Copiii sunt tot atât de în­crezători și de veseli, ca tot­deauna. Coborîți printre ei, dacă vreți să vă regăsiți inima de altădată. Ceasurile acestea creș­tinești au fost ale lor. Ei se bu­cură că timpul a trecut, ei bat din palme la hotarul care des­parte anii ca mărgelele pe mă­tănii, ei cântă urările Plugușo­­rului, ei așteaptă jucăria dori­tă, ca s’o strice a doua zi când se risipește vraja necunoscutu­lui. Lor li se aprind privirile; lor li se îmbujorează obrajii; li s’a arătat, sus de tot, aproape de culmea cerului, steaua de buna prevestire a Magilor de la Ră­sărit; ei cred că anul care vine va fi mai milostiv cu noi, decât cel care s’a dus, închideți ochii și priviți-vă pe voi înși­vă, din pervazul vremii. Jucați-vă, în gândul vostru, la­olaltă cu fragedele odrasle ale decepțiilor de astăzi. In nămeții anilor cari v’au troenit, vă mai regăsiți nădejdile de odinioară? Inima voastră din tinerețe s’a întors iarăș lângă voi, în acea­stă seară de Revelion. Bate a­­proape, în închisoarea unde a fost osândită pe viață, închideți ochii și ascultați basmele închi­puiri... Afară e iarna copilă­riei voastre, cu zurgălăi ștren­gărești la sanie, cu luciu ade­menitor de ghiață alunecoasă, cu omăt care scârțâie sub um­bletul tăcut și atent. E iarna românească, aspră și sănătoa­să, a poveștilor vânătorești cu lupi în haite și viziuni cu urși supărăcioși. E iama pasteluri­lor lui Vasile Alexandri, cu bas­mele bunicii cu sclipiri de dia­mant pe ramurile brazilor de munte, cu foc primitor în sobă și­ o mantie argintie aruncată peste șoldurile fecunde ale câm­piei. In mica bisericuță de pe deal se aude zvon de clopot, ca o chemare de rugăciune care vine din depărtări. Aceiaș credință adună de veacuri pe creștinii săraci înaintea altarului. Anii au trecut, credința lor a rămas neschimbată. Dar noi am în­ceput să nesocotim legile ne­scrise cari stau deauspra vieții noastre, așa cum ne am obiș­nuit să disprețuim legile, pe cari noi înși­ne ni le facem. A­­semuim anii unii cu alții, ca și cum vremea ar sta pericit și ne-am schimbat atât de des i­­dolii, încât nu mai credem în nimic. In pragul Anului nou, nea­mul românesc va trebui sa se întoarcă iarăș, ca în copilăria lui, cu fața spre ideal... PRIMATUL NAȚIONALISMULUI Of­­­.... „ ■ Anul pe care-1 înmormântăm la o grea moștenire anului în care intrăm. Dintre elementele de căpetenie ale acestei grele moșteniri sunt de menționat: crizele de ordine economic și cele de ordin sufletesc. Deci cri­ze legate de cei doi factori pri­mordiali ai omului și implicit ai societății, adică : corp și su­flet. Cari simt cauzele acestor stări anormale, și cine sunt respon­sabilii de fapt ? Cauzele sunt multiple. In ori­ce caz, ele sunt urmări ale gre­șitei politici ce s’a făcut, la noi, dela răsboiu încoace. Prea am fost toleranți cu străinii, cari s’au înscăunat în bunurile noa­stre. Prea am făcut jocul inter­naționalismului sec și verbalist, în detrimentul naționalismului pozitiv și creator. Prea s’a alu­necat pe panta democr­ației de­șănțate, în care nu interesele superioare de stat primau, ci in­teresele individuale, egoiste și venale. Și, în sfârșit, prea mare a fost indiferența față de insti­tuțiile mari de stat: biserica, școala, justiția, armata, care a pătruns duhul scepticismului demoralizant și distrugător. In fața acestei situațiuni, în­trebarea ce se pune scurt, sen­tențios, programatic este: care trebue să ne fie formula de mâine, pentru salvarea noastră din acest marasm la care ne-a adus politica greșită de până a­­cum ? Formula aceasta a dat-o ma­rele român Octavian Goga, în cuvintele : ROMANIA A ROMA­NILOR. Deci, în chip imperios se impune o revenire la ideia națională, la primatul naționa­lismului. Aceasta nu e o xeno­fobie, ci o poruncă a sângelui românesc, lezat în prerogati­vele sale morale și naționale. Este­ credința reînviată în pu­terile noastre etnice. Este mân­dria patriotică care își cere, un loc de cinste atât la ea acasă cât și față de celelalte popoare. Este duhul reînoitor al vremii noastre. Aceasta este — prin urmare — starea sufletească, prin care popoarele conștiente își caută noul acord cu realitățile vieții de astăzi. A te opune acestor comandamente înseamnă a te opune în fața unei avalanșe ca­re sdrobește totul în fața ei. De acea, dintre popoarele mari cari s’au consolidat, ca Ita­lia, Japonia, Germania, etc., forța de granit le-a dat-o tot naționalismul intransigent. Iar astăzi aproape toată lumea re­nunță la internaționalism, și caută să se integreze în uma­nitate prin­ cultivarea specifi­cului etnic al fiecărei națiuni, prin desvoltarea virtuților na­ționale, prin redresarea situa­ției economice a fiecărei popor în parte. Noul naționalism, deci, nu este șovinist, ci este generos, drept și constructiv. Este mij­locul cel mai eficace de propă­șire al unui popor. Este­ calea prin care valorile naționale își găsesc posibilitățile de afirma­re. Este forța vie prin care un popor, cultivându-și energiile specifice, se intergrează în con­certul popoarelor. Dacă este adevărat că un neam nu este decât o verigă, o parte din marele tot, care este umanitatea, atunci tot așa de adevărat este că participarea demnă la viața universală nu se poate face decât prin puterea naționalismului. De aceea, cu toate grelele moșteniri cu care anul 1934 își începe sorocul, re­învierea naționalismului crea­tor ne dă convingerea că vom putea să le învingem. Mai mult, ne îndreptățește să sperăm la o viață nouă, fericită și salva­toare. I. Lanaanjan i V­i ș i/i ANUL XIll No. 492, Aunil 1 lapusrie 1934 Fondator: OCTAVIAK mm Redacția și Administrația­­ București, Strada Câmpineanuu No. 4 TELGIFON Nr. 419­ 33 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți și învăță­tori 400 lei. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei, I. G. Duca = Aseară la orele 10, primul ministru I. C. Duca a fost asasinat în gara Sinaia — Ceea ce s’ar fi putut evita, s’a întâmplat. Primul ministru al României, I. Gh. Duca, a fost ucis în gara Sinaia, la câteva ceasuri după audiența de lucru pe care o avu­sese la M. S. Regele. Făptuitorul acestui omor, student al Aca­demiei Comerciale, a tras patru gloanțe de revolver și a răpus viața unui om, crezând că slujește pe această cale religia sa pontică. In fața mormântului deschis, de-asupra căruia plutește acum misterul tulburător al morții, nu găsim potrivit să răscolim pa­siuni recente și ni se pare cu totul «,nuici să facem procesul celor petrecute. Reginele „Țării Noastre1" pot să stea mărturie, că gân­durile noastre netede au mers totdeauna pe calea cea dreaptă, am semnalat, primejdia fulgerelor cari plutesc în aer și dacă în­grijorările noastre ar fi tras în cumpănă, nu va fi ajuns aici. Dar, pentru că drama s’a consumat, pecetluind cu sânge o pornire răzbunătoare, ținem să se știe că deplorăm gestul săvâr­șit de un ucigaș fanatic, fiindcă nu suntem în stare să credem, că prin asasinate se va putea îndruma politica țării pe calea fireas­că a consolidării ei sufleteștii. Altele sunt mijloacele de luptă, cu ajutorul cărora marea cauză a crezului românesc va ajunge la biruință. Pe de-asupa tuturor comentariilor posibile, cari s’ar desfă­șura în jurul uciderii prim­ului-ministru I. Gh. Duca, rămâne în pi­cioare convingerea, că România mai mult decât ori­când are nevoie să fie cârmuită în sensul unei concepții superioare de ordine și autoritate, sprijinită pe temeiurle salvatoare ale Ideii Naționale. D. I. Gh. Duca, președintele consiliului de miniștri, a fost ori după amiază, în audiență de lu­cru, la M. S. Regele, la Sinaia. La ora 6, președintele consiliu­lui a părăsit castelul regal, du­­cându-se la vila d-lui dr. Costi­­nescu, unde a­ luat masa. Primul ministru trebuia să se înapoeze seara în Capitală, cu ac­celeratul care sosea în gara Si­naia la ora 9 jum. sera. Cu câteva minute înainte de ora când trebuia să sosească trenul, care avea întârziere, d. I. Gh. Duca a venit în gară, însoțit de d. dr. Costinescu. ia clipa când primul ministru coborînd din automobil și tre­când prin sara de așteptare, a ajuns pe peron, cineva din pu­blicul­­ care aștepta trecerea pri­mului ministru, a tras cinci gloanțe de revolver asupra sa. Petru gloanțe au nimerit în plin pe d. I. Gh. Duca­. Primul ministru a căzut, mu­rind imediat. D. DR. COSTINESCU RĂNIT Imediat după aceasta, aten­tatorul a aruncat și o petardă. Mai e rănit și d. dr. Costi­nescu. Agentul de siguranță Gheor­­ghe Petre a dezarmat pe aten­tator. El a fost condus apoi la poli­ția gării, unde i s'a făcut per­cheziție. CINE­I ATENTATORUL S'a stabilit că se numește Ni­colae Const­antinescu, absol­vent al Academiei com­er­ci­al a fost candidat pe lista „Gărzii de fier”, înainte de dizolvare, la Făgăraș. Se afirmă că atenta­torul la înfăpt­irea crimei, era însoțit de alți doi tineri: Băla­ni­ace, student din Turtucaia și Ion Caramica, tot student, cari au izbutit să disipară, folosindu­­se de panica produsă. TRANSPORTAREA CORPULUI PRIMULUI MINISTRU LA CAS­TELUL PELEȘ Trupul neînsuflețit al primu­lui ministru, îndată după com­i­­terea asasinatului a fost ridicat de pe peron și transportat pe o canapea, în biroul șefului de gară. La ora 11 seara, din înalta do­rință a M. S. Regelui, Căruia i se comunicase­ trista veste, trupul fostului prim-ministru a fost dus, cu un automobil al palatului, de la gara Sinaia, la castelul Peleș. COMUNICAREA FĂCUTĂ GUVERNULUI Membrii guvernului, aflători în Capitală, au fost informați ime­diat, făcându li se comunicarea următoare : După audiența la M. S. Re­gele, primul ministu s'a dus la locuința d-lui dr. I. Costinescu, unde a luat masa și a stat de vorbă cu numeroase persoane, ultimul fiind d. Sergiu Dumm­itriu, secretar general la ministerul de interne. Aproape de ora 8 și jumă­tate seara, înainte de a pleca la gară, primul ministru a fost înștiințat că trenul spre Bucu­rești are o întârziere de o oră și câteva minute. Din partea primului ministru s'a telefonat atunci la București să nu mai fie așteptat la ora regulată a sosirii trenului, 11 și 35, ci la 12.35. La ora 91/2, primul ministru s'a urcat în automobil cu d. dr. Costinescu, plecând la gară. Aci a intrat pin peron și, în timp ce se plimba cu însoțito­rii săi, în așteptarea trenului, studentul Nicolae Constantines­­cu, ascuns după o bancă de pe peron, a tras patru focuri de revolver asupra primului mi­nistru. Unul din primele gloanțe l-a lovit pe d. I. Gh. Duca în ceafă. Primul ministru s'a prăbușit pe peron, murind imediat. MINIȘTRII PLECAȚI L­A SINAIA La ora 11 noaptea d. dr. C. Angel­escu, ministrul instrucțiunii, a fost invitat — ca cel mai în vârstă dintre miniștri — de M. S. Regele la Sinaia. D-sa­u plecat din gara de Nord cu un tren special. D-nii Victor Slăvescu și Mano­­leseu­­ Strunga, subsecretari de stat, au plecat la ora 12 noaptea la Sinaia, spre a veglija , pă­rând dispărutului. Continuare în pag. IV-a» (Continuare în pag. '.Ida)­­ LENAU IN BANAT de C. M. IVANOV Pe o­ tablă de armură de pe frontispiciul casein Cenad, un târgușor din judimiș-Torontal, unde s'a născut lui Lenau, stă scris un vers din temul lui,„Al­­bigensis".­­ „Numai iubiți ei poate elibera omenirea“. (Welt befreien im die Liebe nur). Această cugetarare s’a fixat in cugetul poetul ca o concep­ție asupra vieții p anilor, nu ne înfățișează nimic b și nimic deosebit. I­ntreaga lunavestire a lui Hristos se cupune în această cugetare și se exună prin ea. Dar, ca să aj­ungă acest ade­văr universal — Șrui origină Creștinismul o găse în revela­ția divină — Lena a mers pe un drum plin de serinți și de intunerec și numaiy trâziu su­fletul lui s’a insenit de lumină și s’a potolit în liniștea, ce o dă sufletelor care caută sincer și îndurerat pe Dumnezeu. Privită omenește, viața lui Le­nau este o tragedie. Pare că s’a născut să ispășiască mari păcate, săvârșite de părinții lui. Privită religios, viața lui Lenau este însă o biruință: a suferit, a ispășit și, covârșindu-și soarta, a ajuns in fața Mormântului și a Veșniciei, purificat și apropiat de Dumne­­­zu. De aici și până la sfințenie, omul trebuie să mai facă încă un pas: să expire pe o cruce sau să fie sfâșiat, ca mucenicii creștini, de fiare sălbatice în circuri pă­gâne și în chiotele oamenilor stă­pâniți de puterile iadului... Nicolae Lenau s’a născut în Banat în 1802, într’o zi ce promi­te mari nenorociri: 13 August. Părinții lui nu erau șvabi sănă­toși trupește și sufletește. Și cum este firesc, copilul rămâne legat de pământul unde sa’ născut și de părinții, cari la’u creiat. Opera lui Lenau rezultă — în ceea ce are ea mai caracteristic, în esența ei de cugetare și simțire — din in­fluențele ce i le-au turnat în nervi și în suflet Banatul și pă­rinții. Banatul este românesc în su­fletul său, în istoria sa, în aspira­­țiunile sale din trecut. Deși me­diul, în care s-a născut Lenau, era german, deși provincia în 1802 era austriacă, totuși el con­ținea ca pe un suflet al său, viu și agitat, acea totaliate de idei, de simțiri, de speranțe ale popo­rului român, care — toate la un loc — alcătuiau o atmosferă atot­cuprinzătoare și­­ atotpătrunzătoa­­re, specific românească. In măsu­ra, în care Lenau era legat de pă­mântul său natal, în aceiași mă­sură el a exprimat, în opera sa, ideile care frământau pe bănă­țeni din secole, precum și senti­mentele lor de idealism național și de independență. Din afirma­rea mea nu rezultă că, Lenau a fost un poet român, care s’a ex­teriorizat în versuri germane. Dar in opera lui romanitatea provin­ciei, cu specificul ei bănățean, cu idealurile lui de frăție, de umani­tate și de libertate. Nu e deci de mirat că, gloria­­ lui s’a stabilit întâi in Banat, apoi în lumea germană, ca să devină, după moartea poetului, o glorie univer­sală. La începutul secolului al XIX-lea, Banatul era trist, trist de oboseala atâtor veacuri de ro­bie, la inceput turcească, apoi austriacă. Această tristețe a Ba­natului o găsim în opera lui Le­nau, mai ales in primele creați­­uni. Dar purtând în suflet o tris­tețe aproape mortală, Banatul întrezăria în depărtările viitoru­lui licăriri de zile senine, de zile jubiliare. Și aceste licăriri le gă­sim in opera poetului, scăpărând deasupra unui ocean de melan­colie și desnădejde. Frățietate bă­nățeană, care se manifestă ca un fel­­ de iubire evangelică, față de neamurile dinprejur — când a­­ceste neamuri nu erau asupri­toare — trece prin opera poetu­lui ca un ideal universal, din care el făcuse un leac miraculos pen­tru împăcarea tuturor popoarelor de pe pământ intr’o umanitate definitiv înfrățită și pentru tot­deauna îndumnezeită. Acesta este suflul mare al operei lui Lenau. Apoi, melancolia ușoară a șesului bănățean, aspectul catifelat al munților, potopul de soare, foș­netul holdelor și freamătul pădu­rilor, mireazma pământului ne­gru, gras, roditor și aureola de raze, care pare că plutește peste viețile triste ale oamenilor — în­treg acest amestec de lumină și de intunerec, de râs și plâns, al­­cătuesc conținutul viu și luminos al operei lui. Dacă ne-am închi­pui că ele ar lipsi din poemele și poeziile lui, Lenau ni s’ar înfăți­șa ca un nesfârșit bocet al unui suflet, care arde și se mistuie pe rugul unei neomenești suferinți. Și am putea spune, îndrăzneț, că tocmai elementele optimiste, cu care s’a încărcat copilăria lui, pe­trecută în Banat, l’au ajutat să iasă din tragedia personală și să calce cu picior sigur pe țărmul unei credințe, dătătoare de viață, și să vadă că, deasupra pămân­tului și a oamenilor se întinde de atâtea ori, un cer senin și împă­ciuitor. Fiindcă, altfel, viata lui intimă, sufletul lui, în care trăiau părin­ții lui, ca două izvoare de melan­colie și de rău, era un infern. Ta­tăl lui era un monstru. Jucător­­ de cărți, se lăsa furat de patimă până la orbire, juca și pierdea tot ce câștiga, la început ca ofițer, mai târziu un fel de controlor fiscal, și nu degradarea sa a ajuns până acolo, încât pierde și banii, cu care trebuia să-și înmormân­teze copila, prima lui născută. Mama lui era o fire sentimentală, îmbolnăvită și rănită mortal, cu sufletul zdrobit de nesfârșitele suferinți, ce i se pricinuia băr­batul. „Mama mea — spune Le­nau — era o femeie peste măsu­ră de pasionată“. Preotul care îl botezase — un poet, iar nașul — un sinucigaș. Toate aceste sufle­te, in mijlocul cărora a crescut, par a se fi turnat în copilașul fraged, alcătuindu-i un suflet nou, amestecat, cu apăsări grele, cu înclinări dureroase. Adoles­cent, Lenau începe să studieze la Viena filozofia, apoi imediat se lasă de ea, trece la Pressburg să studieze dreptul, se lasă de el, se înscrie la Academia de studii a­­gricole în Alterburg, fuge plicti­sit din nou la Viena ca să o nue dreptul, dar — obosit - apucă de medicină. Totuși , nici jurist, nici agricultor, nici profesor de filosofie, nici medic, fiindcă îl cucerise poezia și­­ nu să-l chinuie chinul sfânt creațiunii. La 1830 moștenește o avere, care îl ajută să se mute la Stuttgart. După un an pleacă,­­ mânat de un neastâmpăr de bunic, la Heidelberg. Istovit melancolie, pe care nu o putea­­birui, în acest agitat vagabondaj se hotărăște să plece în Statele­ Unite, își cumpără aici pământ, i a­­rendează, și imediat pornește în călătorie, călare, prin Vestul ne­sfârșit al țării. Admiră, zile tregi, Niagara. Și veșnic singur. Credea că în singurătatea imensă va­ scăpa de oameni, nu a putut scăpa insă de sufletul său, de fa­talitatea din el. După un an de rătăciri, se întoarce în Europa să caute în Alpi singurătatea, pe care nu o putea găsi în pustiul de Vest al Americii de Nord. Și din nou începe goana neastâmpărată

Next