Ţara Noastră, noiembrie 1934 (Anul 12, nr. 725-748)

1934-11-01 / nr. 725

4 Pagini 2 Lei J F _________________________ ___ ■ V ^ '.^' 'v V 'JU. AKITt XlfTNo. 7*5, jot 1 Koembrie 1?M fondator: OCTAVIAN GOGA Redacția și Administrația : ^w jrești, Strada Câmpineartu H©. 4 TELEFON Nr. 419-33 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni, 400 lei anual 1 200v pe 6 Luni ,­­00 pe 3 luni. Pentru institutionii autoritati 1000 lei. O informație strecurată dis­cret și timid într’o gazetă de di­mineață, ne-a trezit din somnul dulce al zorilor, cu o veste alar­mantă. Știrea cu pricina ne adu­ce la cunoștință că d. Victor An­­tonescu, ministrul justiției, ar pregăti un proect de lege pentru stabilirea responsabilității minis­teriale, care ar avea de scop să urmărească și să sancționeze pe toți miniștrii dovediți vinovați în timpul funcțiunii. Ne pare rău că nu-l putem în­curaja pe d. Victor Antonescu, dar în România zilelor noastre vinovații, când sunt sau au fost miniștri și s’au jucat imprudent pe muchea codului penal, scapă de orice răspundere și sunt cru­țați, din respect, din­ teamă sau complicitate, de rușinea sancțiu­nilor cari se aplică celorlalți bor­fași pe cari soarta nu i-a putut ridica pe vre-un piedestal al pu­terii publice. E o veche, prezentă și chinuitoare problemă, pe care noi am examinat-o de multe ori, la lumina desfrâului din viața noastră politică și pentru care am strigat cu desnădejde, într’un pustiu sufletesc fără pereche. Am cerut o lege a responsabilității ministeriale, învestită cu toate rigorile respective și aplicată e­­fectiv asupra tuturor vinovaților pe cari frenezia democrației a­­mestecate i-a aruncat, cu duiu­mul, în cazul puterii, ca să fure, să înșele, să delapideze banul ță­rii și­ al săracului, să-și adune grămezi de aur nemuncit și să-și ridice mărețe palate, ca o imen­să și nerușinată sfidare în ochii muncii oneste, obositoare și ne­productive. Alături de mizeria omului cin­stit și față ’n față cu suferința tăinuită din pudoare, a omului harnic, haita de exploatatori, in­stalată comod în fotolii ministe­riale de marochin prețios, s’a tre­zit deodată în posesia unor averi fabuloase, ducându-și o viață de opulență și de plăceri, se plimbă în limuzine orbitoare, și oferă ca­douri scumpe femeilor frumoase cu care-și ocupă viața lor de stearpă și nedemnă trândăvie, batjocorind, cu o rară îndrăs­­neală, scrupulele noastre etice, pe cari le consideră prejudecăți în­târziate și nepotrivite cu secolul celui mai desfățat libertinaj moral... Ultimii ani ai vieții noastre de stat sunt pătați și niciodată cro­nicarul zilnic al faptului public nu a fost asediat de mai multe su­biecte de scandal. A fost o casca­dă de afaceri, mai mari sau mai mici, începând de la epuizarea inexplicabilă a împrumuturilor externe, trecând prin filiera co­menzilor de locomotive în Ger­mania, a pensiilor acordate cu un bogat procentaj pentru sine foștilor funcționari unguri de d. Romulus Boilă, pentru ca să a­­jungem, după un stagiu de spe­cializare tehnică, la afacerea „Stewart“, o prețioasă mină de aur pentru d. Virgil Madgearu și la scandalul „Skoda“, pus la cale subt patronajul d-lui Iuliu Ma­­niu, prim-ministru în funcțiune, în momentul când s’a încheiat faimoasa învoială de comisioane cu Bruno Seletzki. In prezent o comisie parla­mentară lucrează fără curaj în Dealul Patriarhiei și raportul ge­neral, care ar trebui să stabileas­că vinovățiile în afacerea „Sko­da“,­­, după cum ni se spune, o­­biect de târguială și poate de complicitate. Iar d. Victor Anto­­nescu ne anunță că vrea să în­tocmească un proect de lege al răspunderii ministeriale! Noi nu putem crede însă în sinceritatea inițiativei și prima dovadă , pe care ne-o poate servi guvernul că are intenții curate, și legea anun­țată nu e decât praf în ochii prostimii este să se treacă­ mai repede la represiuni, în afacerea „Skoda“. Responsabilitatea ministerială O inițiativa în care nu putem crede = vii Un omagiu culturii Timpul de față, de sterpe fră­mântări politice, rar mai îngă­duie câte o manifestare cultura­lă serioasă. Fiecare oră cu discursul ei po­litic, fiecare zi cu tragi-comicele încăerări, patronate de sfântul ciomag electoral. Dar o sărbătoare pentru suflet tot se mai iscă dir­ când în când. O bucurie, pe ziua de azi. O mare bucurie. Ne sosește de la Iași, printr-o publicațiune a Universi­­tății Mihăilene. Așa­dar, univer­sitatea Moldovei deschide un con­curs pentru ridicarea unui mo­nument, care să materializeze în bronz staturile a trei dintre cei mai autentici gânditori ai ță­rii. Este vorba de Vasile Conta, Titu Maiorescu și A. D. Xenopol. Sculptorii noștri sunt invitați să-și manifeste inspirațiile la un maximum de altitudine, pentru a realiza o adevărată operă de artă, demnă de figurile evocate. Monumentul va fi așezat în fața Universității ieșene, între statuia lui Mihail Eminescu și Mihail Kogălniceanu, și va înfă­țișa un salutar tribut de recu­noștință, adus nu numai de Mol­­dova, dar de întreaga țară, celor trei înalte valori culturale. Să nu uităm, cu acest prilej, un amănunt. Un amănunt, însă, fără de ca la sărbătoarea ce ni se pregătește, ar fi fost imposibilă. Gândul, primul gând de a fi innălțate umbrele lui Titu Maio­rescu, Vasile Conta și A. D. Xe­nopol, in liniile statornice ale metalului, aparține d-lui profe­­sor Ion Petrovici. D-sa, pe când era ministru al Instrucțiunii, și-a dat cel dintâi seama că statuile, cari rămân, și in fața cărora se vor închină generațiile viitoare, nu­­ sunt cele reprezentând pe e­­roii urnelor și ai votului univer­sal. CI­acele, cari cuprind în ele tremurarea unui gând și forma armonioasă a Ideii. Filozof­ie superioară esență și strălucit continuator al lui Titu Maiores­cu, d. Ion Petrovici a izbutit ceea ce toate­­ excelențele de la instruc­ție perindate până atunci, și de atunci încoace, nu au făcut. A strâns aproape întreaga su­mă necesară ridicării statuii. De obiceiu, tradiția pământului cere ca astfel de fonduri să dispară, cu puțină bunăvoință, prin cine știe ce buzunare, și inițiativa lu­ată să fie, în câteva luni, dată uitării. Dl. profesor Ion Petrovici s’a îngrijit ca plăcutul nărav să fie, de data aceasta, ocolit. Suma strânsă s’a păstrat întreagă, mo­numentul va vedea soarele calm al Iașilor... Mai e nevoie să subliniem re­cunoștința pe care o datorăm în­­treagă d-lui profesor Ion Petro­vici, această personalitate cul­turală, de o lipsă de ostentativi­­tate, care impune respect ? Să spunem că a trebuit să vină ă-sa, cu toată acea neîntâlnită, fervoare, pentru a ne arăta cât datorează cultura românească lui Titu Maiorescu, lui Vasile Conta și lui A. D. Xenopol ? Titu Maiorescu, — strălucitul animator de la „Junimea“, pri­mul care a adus, în atmosfera li­terară românească, un criticism conștient, pătrunzător, creator; inteligența cu limpezimi reci și agere, de cristal; filozoful lucid, organizat, de o logică fără cusur și de o Unie aristocratică unică. Vasile Conta,­­ primul cap fi­­lozofic original al României, au­tor al acelei cu totul personale „teorii a ondulațiunii univer­sale“. A. D. Xenopol, — cel dintâi is­toric ,al nostru, care a rupt cu teoriile, romantice, aducând în cercetările sale, o metodă pur științifică și filozofică, demnă de fruntașii istorici ai Occidentului.­­Teoria alternației seriilor istori­ce îl definește ca pe o inteligență excepțională). Toți aceștia vor fi evocați în­tr’un­­ singur monument sintetic, menit să împodobească inima caldă a Moldovei. In cenușiul zbucium al vremii, o luminoasă făclie de recunoștință pentru cei cari au pus funda­mentul civilzaței noastre, este ținută aprinsă tot de un ostaș al culturii.... Eugen Jebeleami Credința strămoșească, chiagul unității naționale Prin împinge­re­a unei părți a Bisericii către unirea cu Roma, Habsburgii săvârșeau un act de adevărată televiziune politică, pentru că smulgeau un sector din unitatea deplină a românismului. Reacțiunea veacului al 18-lea împotriva unirii nu trebue înțe­leasă numai ca o protestare a bi­sericii ortodoxe atinsă în dreptu­rile și ființa ei, ci ca o puternică reacțiune a instinctului de con­­servare națională împotriva atin­gerii adusă unității naționale. Ex­ponentul ei, acel călugăr, Sofron­isie care, la 1760, a răscolit sufle­tul întregului Ardeal ținând timp de un an și jumătate nestingh­erit un sobor bisericesc, la Alba Iulia, poate fi socotit de fapt precurso­rul revoluțiilor noastre de mai târziu. Retragerea și sfârșitul­ vie­ții lui, la Curtea de Argeș, este destul de vorbitoare, ca și viaț a atâtor țărani martiri căzuți în lupta pentru apărarea unității or­­dodoxismului. Dacă am fi avut diferențieri re­ligioase pe provincii, este sigur că unitatea noastră politică nu s’ar fi realizat a­tât de firesc, așa cum se întâmpla“cu sârbii și croa­ții a căror unitate nu poate fi su­dată din cauza deosebirilor con­fesionale. Ortodoxia apare deci ca secretul unității de azi și al rezistenței noastre de mâine și de totdeauna. Sângele vărsat la Plev­na, ca și sângele celor 800.000 eroi cari, prin jertfa lor, au săvârșit unirea, a fost sânge ortodox. Cre­dem deci, că ortodoxismul devine un imperativ categoric, o dogmă de stat, un fel de charta magna a românismului, ideia de bază a statului român și fiecare om de stat are datoria imperioasă să se identifice rolului ei istoric și na­tional. Credința noastră ortodoxă, care a fost în trecut temelia vieții noastre de stat, trebue să conti­nue a fi puterea militantă, în a­­ceste zile de frământare. Conferențiarul a făcut un căl­duros apel la conștiința tuturor românilor pentru a intra în rân­durile luptătorilor pentru apăra­rea și întărirea românismului prin ortodoxism. •­­ D. Octavian Goga a vorbit, cu prilejul congresului „Frăției Or­todoxe“ de la Sibiu, despre tradi­țiile credinței noastre ortodoxe și despre postulatele ideii naționale. A început printr’o caldă și e­­motivă evocare a Sibiului copi­lăriei, adolescenței și începuturi­lor de luptă națională, care au dat Sibiului un rol atât de predomi­nant în viața istorică și religioasă a românismului. Numai cine cu­noaște procesul de procreație și misterul existenței noastre poate cunoaște contribuția și rolul afir­mativ pe care l-a avut ortodoxia în viața poporului român. ORTODOXISM ȘI ROM­NISM S’a spus cu multă dreptate, că ortodoxismul este sinonim cu ro­mânismul, pentru că pe lângă lim­bă, ortodoxia este al doilea cri­teriu în definirea naționalității românești. Imperativul ’ ortodoxiei domină întreaga noastră viață istorică. El s’a impregnat tuturor manifestațiilor și concepției de viață, încât a devenit indispensa­bil și inseparabil. Ce au dat epocile de amploare ale trecutului, a în­tărit siritualitatea și timp de trei veacuri după căderea Constanti­­nopolului, civilizația strălucită a prezentului, a cărui expresie era ortodoxia, și-a găsit refugiul pe pământul țării noastre, dând domniilor pământene un presti­giu imperial. In această epocă, Domnitorii români erau conside­rați de întreaga ortodoxie ca a­­devărați Bazilei. Ctitoriile româ­nești împânzeău Balcanii, de la muntele Athos până la muntele Sinai din Asia Mică, unde se sim­țea din plin generozitatea crești­nă a lui Constantin Brâncoveanu. Patriarhul din Constantinopol era numit după indicațiile lui Vasile Lu­pu și toate forțele spirituale, refugiate după ocuparea Con­­stantinopolului de către turci, au însemnat o adevărată renaștere spirituală și artistică după cum adeveresc monumentele de artă și pietate din Bucovina, Moldova și Curtea de Argeș. ORTODOXISMUL A DEVENIT ASTFEL UN CIMENT INDE­STRUCTIBIL AL UNITĂȚII NA­ȚIONALE ROMÂNEȘTI, pentru că unitatea noastră religioasă a premers unității noastre politice. Vlădicii Ardealului, erau sfințiți la București sau la Iași, statorni­cind astfel legături sufletești, care desființau granițele nedrep­te, iar Mihai Viteazul, înțelegător al acestui adevăr, a restabilit mi­tropolia română ortodoxă de la Alba lulia, îndeplinind prin acest act religios, un fapt de mare în­semnătate politică, a desființat boerimea română care era reprezentanta unor vechi tra­diții de spiritualitate și de româ­nism. In locul marelui proprietar iubitor de tradiție, de lege și de ordine morală și intelectuală, a venit marele proprietar de vo­turi, demagogul, care, pentru re­alizarea massei electorale, nu res­­pectă nimic. In timp ce boerimea nu mai contează in laboratorul energiilor naționale, demago­gia distruge elementul națio­nal in folosul factorului eco­nomic și social. Acest feno­men a dus la supraficitația electorală făcută în dauna intereselor naționale, astfel că, după 15 ani de la unire, Bucovina, Basarabia și Do­­broge­a, ca și alte regiuni de frontieră, sunt mai puțin ro­mânești decât înainte de răz­boi. O vină capitală are exage­rarea principiilor de descen­tralizare excesivă, care folo­sesc numai minorităților, du­când la autonomia orașelor care-și mențin astfel și-și de­săvârșesc înstrăinarea, con­tinuând de a fi citadele ale străinismului. ÎNSTRĂINAREA ȚARII Am avut deja război 15 ani deficitari. Țara nu-i definitiv închegată. Dacă țărănimea, din punct de vedere sufletesc este perfect minoră, nu tot astfel se prezintă și clasa conducă­toare a țării. Peste ruinele și rănile războiului încă nevinde­cate, umblă strigoii. Noi n’am c­reiat încă prototipul adevăra­tului cetățean român și nici formula desăvârșită a unității noastre de stat, care trebue să devină problema capitală a vieții de stat, îndrumarea per­manentă a conștiințelor româ­nești. Fiecare om politic trebue să devină un pedagog național, iar întreaga politică să pri­mească caracterul unității na­ționale. Avem minoritari de două ca­tegorii. Unii, cari se pot inte­gra perfect în viața statului, devenind cetățeni devotați, cum sunt germanii cari n’au la spa­tele lor date naționale și alții centrifugali, cum sunt ungurii, bulgarii, ucrainienii, cari a­­vând state naționale dincolo de granițe, constituesc de fapt o continuare etnică a lor pe teri­toriul național românesc, un mare rezervor de speranțe și impulsiuni pentru acele state. Cunoaștem prea bine pe un­guri cari sunt și vor rămâne multă vreme în legătură cu su­fletul Budapestei. Dacă noi ro­mânii, n’am putut uita timp de 100 de ani, că pe plaiurile Ar­deal­ulu­i a străfulgerat spada victorioasă a lui Mihai, cum vor putea uita ungurii visurile lor milenare pentru stăpânirea Ardealului ? STATUL­ ROMAN UNITAR Cine crede că revizionis­mul mai este posibil se în­șeală. Nu există tribunal care să pună la îndoială dreptul nostru. Revizionismul este o simplă deșertăciune, cu care se amăgește Budapesta. Noi, pe lângă drepturi, a­­vem posesiunea acestui pă­mânt și ceiace s’a închegat cu sânge, se va deschide tot cu sânge. Nu suntem niște opresori. Am suferit prea mult, pentru a face pe alții să sufere, dar țara noastră nu poate fi decât un stat na­țional. Nu vom strânge de­cât pe minoritari dar nici nu-i vom tolera în agitațiile lor. Sunt resturile stăpânite de ele și trebuie să ne scă­păm de ele fiindcă sunt în plină ofensivă și lucrează la subminarea statului român. In domeniul economic, la c. f. r., la poștă, la telefoane, procentul funcționarilor ma­ghiari variază între 80 și sută la sută. Aceștia dacă nu sunt spioni, sunt însă elemente centrifugale, rămase sufle­tește în slujba idealului ma­ghiar. In încheere d. Octavian Goga a cerut solidarizarea tuturor energiilor conștiente ale neamului, pentru înche­garea și consolidarea statu­lui unitar român. Reînvierea națională a României Ortodoxismul, criteriu de naționalitate.­Unitatea sufletească a României ;i unitatea politică.­Pro­blema renașterii morale a societății. — — Conferința d-lui Octavian Goga în cadrul congresului Frăției Ortodoxe — Criza morală a societății românești în partea a doua a conferinței, d. Octavian Goga a analizat cau­zele care au scăzut, în epoca post­belică, nivelul solidarității noas­tre naționale. Europa a trecut, de la războiu încoace, printr’o psihoză care­ a transformat-o dintr’o casă mor­tuară întro casă de sănătate. In timp ce alte popoare sunt încă răscolite de un suflu de ti­nerețe, noi românii avem aer de învinși In ordinea evoluției nu mergem pe o cale de desvoltare morală. înainte de război, româ­nii, animați de împlinirea aceluiaș ideal, erau identici în aspirații : realizarea granițelor istorice, a­s­­tăzi, individualismul­ exagerat slăbește sufletul românesc în re­sorturile lui. Iată cei trei factori ai depre­siunii morale: Psihologia masse­­lor după războiul care a schim­bat exigențele de viață. Mulți­mile au devenit conștiente de drepturile lor afirmând altă con­știință de viață. Dacă în Ardeal, expropierea a făcut să dispară în parte clasa marilor latifundiari maghiari, cari erau opresorii ro­mânismului, în vechiul regat însă Vr; Libertate desfrânată și libertate disciplinată E incontestabil că, omul, anima­lul social, sau animalul rațional, cum îl definesc filosofii sau so­ciologii, pentru ce să viețuiască cu semenii săi trebue să se adap­teze cerințelor colectivității. Pen­tru bunul mers al unei societăți se cere, deci, ca indivizii care o constituesc să-și fixeze unele nor­me, după cari să se conducă. O­­mul e liber, dar în cadrul unei lumi, unei societăți, unui neam. Libertatea sa trebue să fie un re­flex just al năzuințelor vitale și morale ale unui popor. Nuiumai acolo unde idealurile colectivității sunt armonic afir­mate cu năzuințele individuale, se poate spune că, în­tr-adevăr, o societate s­au un popor merge spre linia ascensiunilor și realiză­rilor de mai bine. Căci o societate dinamică, cu resurse vitale și morale inepuiza­bile, care nu se împacă cu legi stereotipe, cu lucruri fixe și an­chilozate, e continuu preocupată de noul idei care să-i satisfacă nevoile spirituale și materiam. E într’un cuvânt, într’o necontenită efervescență. Intro atare socitate, îndruma­rea opiniei publice a cărei ex­­presiune cotidiană o reprezintă presa, ținta de căpetenie este de a împăca cele două doruri adân­ci ale omului: libertatea și rațio­nalit­atea cu idealurile pe cari și le făurește acea societate acel popor, acel neam. Este cea ce s’ar putea numi cu o ex­presiune : li­bertatea disciplinată. Nu mai trebue, de­sigur, să a­­daugăm că, progresul omenirii însuși e în funcție de libertatea disciplinată a cetățenilor diferite­lor state sau națiuni. Orice minte mai răsărită și orice inimă mai mare a putut-o constata. E o axi­omă verificată de secole. Nu mai puțin verificat a fost și contrarul ei, adică libertatea desfrânată, ale cărei consecințe fatale s’au sem­nalat de atâtea ori în decursul istoriei. De aceia, ori­ce popor care a înscris, pe răbojul istoriei o mi­siune, care a fost conștient de menirea sa, care s’a pus în sluj­ba marilor valori ale adevărului, binelui și frumosului, a avut ca primă grijă disciplinarea libertă­ților individuale, ancorându-se spre linia comandamentelor mo­rale și naționale. Aci stă, în cea mai bună parte, secretul­ tuturor izbânzilor umane. Aci găsim che­ia explicării tuturor renașterilor sociale. Ce exemple mai eclatan­te ne trebue, de­cât cele ce se petrec sub ochii noștri. Uitați-vă la libertatea disciplinată din Ita­lia, di­n Japonia, din Germania, și vedeți ce formidabile energii au declanșat, ce realizări în do­meniul imponderabilelor sufleteș­ti au săvârșit, ce reînoiri sociale au dovedit! Și acum, să privim realitățile de la noi. Putem nici să fim mul­țumiți de postura în care ne gă­sim după șasesprezece ani de l­a Unire? Poate s-o afirme cineva ,dintre acei ce judecă lucrurile o­­biectiv și prin prisma intereselor mari de Stat ? Socotim că nu. Mo­tivul? Motivul rezidă în faptul că, de la războiu încoace, în loc să avem o conducere, care: (Continuare în pag. II-a) Linii și puncte... Apărători La sfatul național-țărănist, ți­nut la Cluj, s-a hotărît „forma­rea de contencioase pe lângă Curțile de Apel din Brașov, Cluj, Tg-Mureș, Oradea și Timișoa­ra“. Advocații, membri ai parti­dului național-țărănist, au fost invitați să dea gratuit asistență juridică „funcționarilor perse­cutați“. Prea au devinit mărinimoși na­țional-țărăniștii ! Asistență juridică ? Da, dar de ea parcă au mai ur­gentă nevoie d-nii: Iuliu Maniu, Romulus­ Boilă, Henry Cihofscy și toți ceilalți prieteni ai lui Bru­no Seletzky ! Concentrarea advocaților na­­ționali-țărăniști să se facă în a­­ceasta direcție, care o fi ea mai dezagreabilă, dar e cea mai indi­cată de moment... (Continuare ?n pag. l­­ a), Frontul muncii germane ■» Munca totalitară pentru statul totalitar — de G. M. IVANOV In contra acelora, cari socotesc și propovădu­esc, că viața și ordi­nea lumii, grav vătămate de răz­boiul din 1914-1918 se pot normal restabili prin politică, exclusiv prin politică și printr’o nenumă­rată mulțime de „principii”, teo­rii și doctrine, care mai de care mai abstracte, experiența care s’a făcut în Italia și care începe acum să se facă în Germania, a­­rată că MUNCA este puterea cre­atoare, prin care se reface viața popoarelor. De acest adevăr ,sunt, teoretic, convinși toți­ oamenii, dar nu toți au găsit formula e­­xactă a muncii. In unele state, în care burghezia este încă domi­nantă, cu istoria, cu tradiția și cu privilegiile sale și mai ales cu dreptul de a exploata celelalte clase în folosul său, munca națio­nală merge exclusiv în favoarea acestei clase, îmbogățirea bur­gheziei înfățișează astăzi, pe lân­gă multe altele, și acest incon­venient dezastruos, că Statul burghez rămâne și mai departe un STAT DE CLASA. Toate în­cercările, pe către le fac repre­zentanții statului burghez de a realiza armonia socială și pros­peritatea națiunii rămân zadar­nice, tocmai din cauza că în pro­cesul muncii colective nu sunt a­­trase toate forțele productive ale națiunii cu scop ca ele să fie sub­ordonate interesului suprem și unic al statului. In orânduirea burgheză, statul în loc de a fi entitatea­­ dominantă și de sine­­stătătoare, se transformă — cum a ■ arătat critica economice din secolul al XIX-lea într’un instrument de­­ dominație al unei singure clase, a clasei burgheze asupra celorlalte clase. Această situație zădărnicește spre neno­rocirea popoarelor, noua reali­tate, posibilă în concepție și con­cretă în practica sa, a STATU­LUI TOTALITAR, al cărui scop este desființarea claselor, conto­­pindu-le în totalitatea unică a națiunii fără clase. Iar acolo, un­de burghezia a fost desființată, pe cât acesta desființare a fost realmente posibilă, ca în Rusia proletară, și înlocuită dwin clasa proletară cu situația sa, domi­nantă politicește și economicește peste și împotriva celorlalte cla­se, până la desființarea lor defi­nitivă, rămâne din nou în­tricioa­­re, deși sub un alt aspect, ace­­laș stat al unei singure clase, sta­tul clasei proletare cu toate in­convenientele și defectele sale. Și marele defect al acestui stat este imposibilitatea în care se găsește de a totaliza munca cla­selor, productivitatea și folosul ei, în vederea națiunii și a sta­tului național, realizând în sânul națiunii muncitoare armonia so­cială. Că statul este­ burghez sau proletar — națiunea în totalita­tea sa nu se poate armoniza în­tr-un tot­ indivizibil, eliminând din sânul său cauzele luptelor de clasă. Pentru a realiza armonia soci­ală și a garanta progresul mate­rial al societății, concepția mus­solinian­ă a adus în viață ideia națiunii totalitare, în care clase­le sunt desființate tocmai pe te­renul unde ele se nasc­­ pe te­renul muncii. Aici, munca deve­nind națională, producându-se in folosul și pentru prosperitatea nației, ea a atras în uriașul pro­ces al producției toate clasele, muncind unele pentru altele, ce­­cea ce înseamnă că ele au fost subordonate unei singure idei și unui singur principiu atotstâpâ­­nitor: națiunea și statul națio­nal. Când Mussolini vorbește atât de des despre munca italiană, munca fascistă­­ înțelege munca națiunii întregi, fără deosebire de clase, subordonată statului național. Care au fost rezultate­le acestei contopiri ale muncii tu­turor claselor într’un mare pro­ces de muncă națională se vede din faptul, că în Italia clasele S’au desființat, că societatea se dezvoltă armonic și peste tot po­porul stăpânește ideia de nație, toată națiunea e cuprinsă în sta­tul național, ultima și spurema realitate totalitară. Experiența și succesul musso­­linian s’a impus, evident, tuturor acelora, cari s’au convins că sta­tul unei singure clase nu este cel ideal, că el nu poate­ da satisfac­ții materiale și spirituale tuturor membrilor unui popor. Dar ex­periența mussolineanâ s’a impus, în primul rând, conducătorilor statului național-socialist, adică constructorilor statului hitlerist, constructorilor Germaniei moder­ne. Concepția hitleristă a muncii este aproape identică cu concep­ția lui Mussolini. Aceeaș muncă, ca forță uriașe a națiunii în­tregi, este subordonată statului și națiunii, fără a favoriza pe o anumită clasă. Din potrivă, și în Germania, clasele sunt de fapt desființate din clipa în care mun­ca lor a fost subordonată statu­lui. Aceasta reese perfect și clar din primele încercări de a tota­liza munca claselor, pe care le-a făcut Hitler, încă anul trecut, și pe care le consfințește astăzi, printr’um fel de manifest, adre­sat națiunii germane, apărut in presa Reichului în ziua de 25 Oct. curent. Germania desfășoară as­tăzi un front al muncii națio­nale. Statul totalitar presupune și cere o muncă totalitară. Statul este al națiunii și munca nați­unii trebue să fie dată lui. Nați­unea prosperează numai într-un stat puternic , statul devine pu­ternic numai cu condiția ca munca națiunii să fie dedicată în principiu și în realitate exclusiv lui. Nu înseamnă că poporul de­vine un sclav al statului, de­oare­ce statul este poporul, în deose­bire de sclavia de clasă, în care poporul lucrează pentru prospe­ritatea unei singure clase, ca în statul burghez și cel proletar. Această concepție de strictă și înălțătoare spiritualitate este su­ficientă pentru a distruge egois­mul colectiv al unei singure cla­se, ridicând la rangul de credin­ța dogmatică realitatea palpabilă a națiunii dominante. Dispoziți­­unea-manifest al lui Hitler că­­tre poporul german apare ca o codificare și o sancționare a tutu­ror dispozițiunilor, date până a­­cum, pe terenul organizării mun­cii germane. In 1933, la 27 Noembrie, miniș­trii lui Hitler, Seich­te și Schmitt apoi Dr. Ley și însărcinatul cu chestiunile economice ale Rei­chului Wilhelm Kep­ler au vor­bit­­ poporului german de­spre munca națională totalitară, care se realizează sub lozinca .* Rrd­ft

Next