Ţara Noastră, noiembrie 1934 (Anul 12, nr. 725-748)
1934-11-01 / nr. 725
4 Pagini 2 Lei J F _________________________ ___ ■ V ^ '.^' 'v V 'JU. AKITt XlfTNo. 7*5, jot 1 Koembrie 1?M fondator: OCTAVIAN GOGA Redacția și Administrația : ^w jrești, Strada Câmpineartu H©. 4 TELEFON Nr. 419-33 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni, 400 lei anual 1 200v pe 6 Luni ,00 pe 3 luni. Pentru institutionii autoritati 1000 lei. O informație strecurată discret și timid într’o gazetă de dimineață, ne-a trezit din somnul dulce al zorilor, cu o veste alarmantă. Știrea cu pricina ne aduce la cunoștință că d. Victor Antonescu, ministrul justiției, ar pregăti un proect de lege pentru stabilirea responsabilității ministeriale, care ar avea de scop să urmărească și să sancționeze pe toți miniștrii dovediți vinovați în timpul funcțiunii. Ne pare rău că nu-l putem încuraja pe d. Victor Antonescu, dar în România zilelor noastre vinovații, când sunt sau au fost miniștri și s’au jucat imprudent pe muchea codului penal, scapă de orice răspundere și sunt cruțați, din respect, din teamă sau complicitate, de rușinea sancțiunilor cari se aplică celorlalți borfași pe cari soarta nu i-a putut ridica pe vre-un piedestal al puterii publice. E o veche, prezentă și chinuitoare problemă, pe care noi am examinat-o de multe ori, la lumina desfrâului din viața noastră politică și pentru care am strigat cu desnădejde, într’un pustiu sufletesc fără pereche. Am cerut o lege a responsabilității ministeriale, învestită cu toate rigorile respective și aplicată efectiv asupra tuturor vinovaților pe cari frenezia democrației amestecate i-a aruncat, cu duiumul, în cazul puterii, ca să fure, să înșele, să delapideze banul țării și al săracului, să-și adune grămezi de aur nemuncit și să-și ridice mărețe palate, ca o imensă și nerușinată sfidare în ochii muncii oneste, obositoare și neproductive. Alături de mizeria omului cinstit și față ’n față cu suferința tăinuită din pudoare, a omului harnic, haita de exploatatori, instalată comod în fotolii ministeriale de marochin prețios, s’a trezit deodată în posesia unor averi fabuloase, ducându-și o viață de opulență și de plăceri, se plimbă în limuzine orbitoare, și oferă cadouri scumpe femeilor frumoase cu care-și ocupă viața lor de stearpă și nedemnă trândăvie, batjocorind, cu o rară îndrăsneală, scrupulele noastre etice, pe cari le consideră prejudecăți întârziate și nepotrivite cu secolul celui mai desfățat libertinaj moral... Ultimii ani ai vieții noastre de stat sunt pătați și niciodată cronicarul zilnic al faptului public nu a fost asediat de mai multe subiecte de scandal. A fost o cascadă de afaceri, mai mari sau mai mici, începând de la epuizarea inexplicabilă a împrumuturilor externe, trecând prin filiera comenzilor de locomotive în Germania, a pensiilor acordate cu un bogat procentaj pentru sine foștilor funcționari unguri de d. Romulus Boilă, pentru ca să ajungem, după un stagiu de specializare tehnică, la afacerea „Stewart“, o prețioasă mină de aur pentru d. Virgil Madgearu și la scandalul „Skoda“, pus la cale subt patronajul d-lui Iuliu Maniu, prim-ministru în funcțiune, în momentul când s’a încheiat faimoasa învoială de comisioane cu Bruno Seletzki. In prezent o comisie parlamentară lucrează fără curaj în Dealul Patriarhiei și raportul general, care ar trebui să stabilească vinovățiile în afacerea „Skoda“,, după cum ni se spune, obiect de târguială și poate de complicitate. Iar d. Victor Antonescu ne anunță că vrea să întocmească un proect de lege al răspunderii ministeriale! Noi nu putem crede însă în sinceritatea inițiativei și prima dovadă , pe care ne-o poate servi guvernul că are intenții curate, și legea anunțată nu e decât praf în ochii prostimii este să se treacă mai repede la represiuni, în afacerea „Skoda“. Responsabilitatea ministerială O inițiativa în care nu putem crede = vii Un omagiu culturii Timpul de față, de sterpe frământări politice, rar mai îngăduie câte o manifestare culturală serioasă. Fiecare oră cu discursul ei politic, fiecare zi cu tragi-comicele încăerări, patronate de sfântul ciomag electoral. Dar o sărbătoare pentru suflet tot se mai iscă dir când în când. O bucurie, pe ziua de azi. O mare bucurie. Ne sosește de la Iași, printr-o publicațiune a Universității Mihăilene. Așadar, universitatea Moldovei deschide un concurs pentru ridicarea unui monument, care să materializeze în bronz staturile a trei dintre cei mai autentici gânditori ai țării. Este vorba de Vasile Conta, Titu Maiorescu și A. D. Xenopol. Sculptorii noștri sunt invitați să-și manifeste inspirațiile la un maximum de altitudine, pentru a realiza o adevărată operă de artă, demnă de figurile evocate. Monumentul va fi așezat în fața Universității ieșene, între statuia lui Mihail Eminescu și Mihail Kogălniceanu, și va înfățișa un salutar tribut de recunoștință, adus nu numai de Moldova, dar de întreaga țară, celor trei înalte valori culturale. Să nu uităm, cu acest prilej, un amănunt. Un amănunt, însă, fără de ca la sărbătoarea ce ni se pregătește, ar fi fost imposibilă. Gândul, primul gând de a fi innălțate umbrele lui Titu Maiorescu, Vasile Conta și A. D. Xenopol, in liniile statornice ale metalului, aparține d-lui profesor Ion Petrovici. D-sa, pe când era ministru al Instrucțiunii, și-a dat cel dintâi seama că statuile, cari rămân, și in fața cărora se vor închină generațiile viitoare, nu sunt cele reprezentând pe eroii urnelor și ai votului universal. CIacele, cari cuprind în ele tremurarea unui gând și forma armonioasă a Ideii. Filozofie superioară esență și strălucit continuator al lui Titu Maiorescu, d. Ion Petrovici a izbutit ceea ce toate excelențele de la instrucție perindate până atunci, și de atunci încoace, nu au făcut. A strâns aproape întreaga sumă necesară ridicării statuii. De obiceiu, tradiția pământului cere ca astfel de fonduri să dispară, cu puțină bunăvoință, prin cine știe ce buzunare, și inițiativa luată să fie, în câteva luni, dată uitării. Dl. profesor Ion Petrovici s’a îngrijit ca plăcutul nărav să fie, de data aceasta, ocolit. Suma strânsă s’a păstrat întreagă, monumentul va vedea soarele calm al Iașilor... Mai e nevoie să subliniem recunoștința pe care o datorăm întreagă d-lui profesor Ion Petrovici, această personalitate culturală, de o lipsă de ostentativitate, care impune respect ? Să spunem că a trebuit să vină ă-sa, cu toată acea neîntâlnită, fervoare, pentru a ne arăta cât datorează cultura românească lui Titu Maiorescu, lui Vasile Conta și lui A. D. Xenopol ? Titu Maiorescu, — strălucitul animator de la „Junimea“, primul care a adus, în atmosfera literară românească, un criticism conștient, pătrunzător, creator; inteligența cu limpezimi reci și agere, de cristal; filozoful lucid, organizat, de o logică fără cusur și de o Unie aristocratică unică. Vasile Conta, primul cap filozofic original al României, autor al acelei cu totul personale „teorii a ondulațiunii universale“. A. D. Xenopol, — cel dintâi istoric ,al nostru, care a rupt cu teoriile, romantice, aducând în cercetările sale, o metodă pur științifică și filozofică, demnă de fruntașii istorici ai Occidentului.Teoria alternației seriilor istorice îl definește ca pe o inteligență excepțională). Toți aceștia vor fi evocați într’un singur monument sintetic, menit să împodobească inima caldă a Moldovei. In cenușiul zbucium al vremii, o luminoasă făclie de recunoștință pentru cei cari au pus fundamentul civilzaței noastre, este ținută aprinsă tot de un ostaș al culturii.... Eugen Jebeleami Credința strămoșească, chiagul unității naționale Prin împingerea unei părți a Bisericii către unirea cu Roma, Habsburgii săvârșeau un act de adevărată televiziune politică, pentru că smulgeau un sector din unitatea deplină a românismului. Reacțiunea veacului al 18-lea împotriva unirii nu trebue înțeleasă numai ca o protestare a bisericii ortodoxe atinsă în drepturile și ființa ei, ci ca o puternică reacțiune a instinctului de conservare națională împotriva atingerii adusă unității naționale. Exponentul ei, acel călugăr, Sofronisie care, la 1760, a răscolit sufletul întregului Ardeal ținând timp de un an și jumătate nestingherit un sobor bisericesc, la Alba Iulia, poate fi socotit de fapt precursorul revoluțiilor noastre de mai târziu. Retragerea și sfârșitul vieții lui, la Curtea de Argeș, este destul de vorbitoare, ca și viaț a atâtor țărani martiri căzuți în lupta pentru apărarea unității ordodoxismului. Dacă am fi avut diferențieri religioase pe provincii, este sigur că unitatea noastră politică nu s’ar fi realizat atât de firesc, așa cum se întâmpla“cu sârbii și croații a căror unitate nu poate fi sudată din cauza deosebirilor confesionale. Ortodoxia apare deci ca secretul unității de azi și al rezistenței noastre de mâine și de totdeauna. Sângele vărsat la Plevna, ca și sângele celor 800.000 eroi cari, prin jertfa lor, au săvârșit unirea, a fost sânge ortodox. Credem deci, că ortodoxismul devine un imperativ categoric, o dogmă de stat, un fel de charta magna a românismului, ideia de bază a statului român și fiecare om de stat are datoria imperioasă să se identifice rolului ei istoric și national. Credința noastră ortodoxă, care a fost în trecut temelia vieții noastre de stat, trebue să continue a fi puterea militantă, în aceste zile de frământare. Conferențiarul a făcut un călduros apel la conștiința tuturor românilor pentru a intra în rândurile luptătorilor pentru apărarea și întărirea românismului prin ortodoxism. • D. Octavian Goga a vorbit, cu prilejul congresului „Frăției Ortodoxe“ de la Sibiu, despre tradițiile credinței noastre ortodoxe și despre postulatele ideii naționale. A început printr’o caldă și emotivă evocare a Sibiului copilăriei, adolescenței și începuturilor de luptă națională, care au dat Sibiului un rol atât de predominant în viața istorică și religioasă a românismului. Numai cine cunoaște procesul de procreație și misterul existenței noastre poate cunoaște contribuția și rolul afirmativ pe care l-a avut ortodoxia în viața poporului român. ORTODOXISM ȘI ROMÂNISM S’a spus cu multă dreptate, că ortodoxismul este sinonim cu românismul, pentru că pe lângă limbă, ortodoxia este al doilea criteriu în definirea naționalității românești. Imperativul ’ ortodoxiei domină întreaga noastră viață istorică. El s’a impregnat tuturor manifestațiilor și concepției de viață, încât a devenit indispensabil și inseparabil. Ce au dat epocile de amploare ale trecutului, a întărit siritualitatea și timp de trei veacuri după căderea Constantinopolului, civilizația strălucită a prezentului, a cărui expresie era ortodoxia, și-a găsit refugiul pe pământul țării noastre, dând domniilor pământene un prestigiu imperial. In această epocă, Domnitorii români erau considerați de întreaga ortodoxie ca adevărați Bazilei. Ctitoriile românești împânzeău Balcanii, de la muntele Athos până la muntele Sinai din Asia Mică, unde se simțea din plin generozitatea creștină a lui Constantin Brâncoveanu. Patriarhul din Constantinopol era numit după indicațiile lui Vasile Lupu și toate forțele spirituale, refugiate după ocuparea Constantinopolului de către turci, au însemnat o adevărată renaștere spirituală și artistică după cum adeveresc monumentele de artă și pietate din Bucovina, Moldova și Curtea de Argeș. ORTODOXISMUL A DEVENIT ASTFEL UN CIMENT INDESTRUCTIBIL AL UNITĂȚII NAȚIONALE ROMÂNEȘTI, pentru că unitatea noastră religioasă a premers unității noastre politice. Vlădicii Ardealului, erau sfințiți la București sau la Iași, statornicind astfel legături sufletești, care desființau granițele nedrepte, iar Mihai Viteazul, înțelegător al acestui adevăr, a restabilit mitropolia română ortodoxă de la Alba lulia, îndeplinind prin acest act religios, un fapt de mare însemnătate politică, a desființat boerimea română care era reprezentanta unor vechi tradiții de spiritualitate și de românism. In locul marelui proprietar iubitor de tradiție, de lege și de ordine morală și intelectuală, a venit marele proprietar de voturi, demagogul, care, pentru realizarea massei electorale, nu respectă nimic. In timp ce boerimea nu mai contează in laboratorul energiilor naționale, demagogia distruge elementul național in folosul factorului economic și social. Acest fenomen a dus la supraficitația electorală făcută în dauna intereselor naționale, astfel că, după 15 ani de la unire, Bucovina, Basarabia și Dobrogea, ca și alte regiuni de frontieră, sunt mai puțin românești decât înainte de război. O vină capitală are exagerarea principiilor de descentralizare excesivă, care folosesc numai minorităților, ducând la autonomia orașelor care-și mențin astfel și-și desăvârșesc înstrăinarea, continuând de a fi citadele ale străinismului. ÎNSTRĂINAREA ȚARII Am avut deja război 15 ani deficitari. Țara nu-i definitiv închegată. Dacă țărănimea, din punct de vedere sufletesc este perfect minoră, nu tot astfel se prezintă și clasa conducătoare a țării. Peste ruinele și rănile războiului încă nevindecate, umblă strigoii. Noi n’am creiat încă prototipul adevăratului cetățean român și nici formula desăvârșită a unității noastre de stat, care trebue să devină problema capitală a vieții de stat, îndrumarea permanentă a conștiințelor românești. Fiecare om politic trebue să devină un pedagog național, iar întreaga politică să primească caracterul unității naționale. Avem minoritari de două categorii. Unii, cari se pot integra perfect în viața statului, devenind cetățeni devotați, cum sunt germanii cari n’au la spatele lor date naționale și alții centrifugali, cum sunt ungurii, bulgarii, ucrainienii, cari având state naționale dincolo de granițe, constituesc de fapt o continuare etnică a lor pe teritoriul național românesc, un mare rezervor de speranțe și impulsiuni pentru acele state. Cunoaștem prea bine pe unguri cari sunt și vor rămâne multă vreme în legătură cu sufletul Budapestei. Dacă noi românii, n’am putut uita timp de 100 de ani, că pe plaiurile Ardealului a străfulgerat spada victorioasă a lui Mihai, cum vor putea uita ungurii visurile lor milenare pentru stăpânirea Ardealului ? STATUL ROMAN UNITAR Cine crede că revizionismul mai este posibil se înșeală. Nu există tribunal care să pună la îndoială dreptul nostru. Revizionismul este o simplă deșertăciune, cu care se amăgește Budapesta. Noi, pe lângă drepturi, avem posesiunea acestui pământ și ceiace s’a închegat cu sânge, se va deschide tot cu sânge. Nu suntem niște opresori. Am suferit prea mult, pentru a face pe alții să sufere, dar țara noastră nu poate fi decât un stat național. Nu vom strânge decât pe minoritari dar nici nu-i vom tolera în agitațiile lor. Sunt resturile stăpânite de ele și trebuie să ne scăpăm de ele fiindcă sunt în plină ofensivă și lucrează la subminarea statului român. In domeniul economic, la c. f. r., la poștă, la telefoane, procentul funcționarilor maghiari variază între 80 și sută la sută. Aceștia dacă nu sunt spioni, sunt însă elemente centrifugale, rămase sufletește în slujba idealului maghiar. In încheere d. Octavian Goga a cerut solidarizarea tuturor energiilor conștiente ale neamului, pentru închegarea și consolidarea statului unitar român. Reînvierea națională a României Ortodoxismul, criteriu de naționalitate.Unitatea sufletească a României ;i unitatea politică.Problema renașterii morale a societății. — — Conferința d-lui Octavian Goga în cadrul congresului Frăției Ortodoxe — Criza morală a societății românești în partea a doua a conferinței, d. Octavian Goga a analizat cauzele care au scăzut, în epoca postbelică, nivelul solidarității noastre naționale. Europa a trecut, de la războiu încoace, printr’o psihoză care a transformat-o dintr’o casă mortuară întro casă de sănătate. In timp ce alte popoare sunt încă răscolite de un suflu de tinerețe, noi românii avem aer de învinși In ordinea evoluției nu mergem pe o cale de desvoltare morală. înainte de război, românii, animați de împlinirea aceluiaș ideal, erau identici în aspirații : realizarea granițelor istorice, astăzi, individualismul exagerat slăbește sufletul românesc în resorturile lui. Iată cei trei factori ai depresiunii morale: Psihologia masselor după războiul care a schimbat exigențele de viață. Mulțimile au devenit conștiente de drepturile lor afirmând altă conștiință de viață. Dacă în Ardeal, expropierea a făcut să dispară în parte clasa marilor latifundiari maghiari, cari erau opresorii românismului, în vechiul regat însă Vr; Libertate desfrânată și libertate disciplinată E incontestabil că, omul, animalul social, sau animalul rațional, cum îl definesc filosofii sau sociologii, pentru ce să viețuiască cu semenii săi trebue să se adapteze cerințelor colectivității. Pentru bunul mers al unei societăți se cere, deci, ca indivizii care o constituesc să-și fixeze unele norme, după cari să se conducă. Omul e liber, dar în cadrul unei lumi, unei societăți, unui neam. Libertatea sa trebue să fie un reflex just al năzuințelor vitale și morale ale unui popor. Nuiumai acolo unde idealurile colectivității sunt armonic afirmate cu năzuințele individuale, se poate spune că, într-adevăr, o societate sau un popor merge spre linia ascensiunilor și realizărilor de mai bine. Căci o societate dinamică, cu resurse vitale și morale inepuizabile, care nu se împacă cu legi stereotipe, cu lucruri fixe și anchilozate, e continuu preocupată de noul idei care să-i satisfacă nevoile spirituale și materiam. E într’un cuvânt, într’o necontenită efervescență. Intro atare socitate, îndrumarea opiniei publice a cărei expresiune cotidiană o reprezintă presa, ținta de căpetenie este de a împăca cele două doruri adânci ale omului: libertatea și raționalitatea cu idealurile pe cari și le făurește acea societate acel popor, acel neam. Este cea ce s’ar putea numi cu o expresiune : libertatea disciplinată. Nu mai trebue, desigur, să adaugăm că, progresul omenirii însuși e în funcție de libertatea disciplinată a cetățenilor diferitelor state sau națiuni. Orice minte mai răsărită și orice inimă mai mare a putut-o constata. E o axiomă verificată de secole. Nu mai puțin verificat a fost și contrarul ei, adică libertatea desfrânată, ale cărei consecințe fatale s’au semnalat de atâtea ori în decursul istoriei. De aceia, orice popor care a înscris, pe răbojul istoriei o misiune, care a fost conștient de menirea sa, care s’a pus în slujba marilor valori ale adevărului, binelui și frumosului, a avut ca primă grijă disciplinarea libertăților individuale, ancorându-se spre linia comandamentelor morale și naționale. Aci stă, în cea mai bună parte, secretul tuturor izbânzilor umane. Aci găsim cheia explicării tuturor renașterilor sociale. Ce exemple mai eclatante ne trebue, decât cele ce se petrec sub ochii noștri. Uitați-vă la libertatea disciplinată din Italia, din Japonia, din Germania, și vedeți ce formidabile energii au declanșat, ce realizări în domeniul imponderabilelor sufletești au săvârșit, ce reînoiri sociale au dovedit! Și acum, să privim realitățile de la noi. Putem nici să fim mulțumiți de postura în care ne găsim după șasesprezece ani de la Unire? Poate s-o afirme cineva ,dintre acei ce judecă lucrurile obiectiv și prin prisma intereselor mari de Stat ? Socotim că nu. Motivul? Motivul rezidă în faptul că, de la războiu încoace, în loc să avem o conducere, care: (Continuare în pag. II-a) Linii și puncte... Apărători La sfatul național-țărănist, ținut la Cluj, s-a hotărît „formarea de contencioase pe lângă Curțile de Apel din Brașov, Cluj, Tg-Mureș, Oradea și Timișoara“. Advocații, membri ai partidului național-țărănist, au fost invitați să dea gratuit asistență juridică „funcționarilor persecutați“. Prea au devinit mărinimoși național-țărăniștii ! Asistență juridică ? Da, dar de ea parcă au mai urgentă nevoie d-nii: Iuliu Maniu, Romulus Boilă, Henry Cihofscy și toți ceilalți prieteni ai lui Bruno Seletzky ! Concentrarea advocaților naționali-țărăniști să se facă în aceasta direcție, care o fi ea mai dezagreabilă, dar e cea mai indicată de moment... (Continuare ?n pag. l a), Frontul muncii germane ■» Munca totalitară pentru statul totalitar — de G. M. IVANOV In contra acelora, cari socotesc și propovăduesc, că viața și ordinea lumii, grav vătămate de războiul din 1914-1918 se pot normal restabili prin politică, exclusiv prin politică și printr’o nenumărată mulțime de „principii”, teorii și doctrine, care mai de care mai abstracte, experiența care s’a făcut în Italia și care începe acum să se facă în Germania, arată că MUNCA este puterea creatoare, prin care se reface viața popoarelor. De acest adevăr ,sunt, teoretic, convinși toți oamenii, dar nu toți au găsit formula exactă a muncii. In unele state, în care burghezia este încă dominantă, cu istoria, cu tradiția și cu privilegiile sale și mai ales cu dreptul de a exploata celelalte clase în folosul său, munca națională merge exclusiv în favoarea acestei clase, îmbogățirea burgheziei înfățișează astăzi, pe lângă multe altele, și acest inconvenient dezastruos, că Statul burghez rămâne și mai departe un STAT DE CLASA. Toate încercările, pe către le fac reprezentanții statului burghez de a realiza armonia socială și prosperitatea națiunii rămân zadarnice, tocmai din cauza că în procesul muncii colective nu sunt atrase toate forțele productive ale națiunii cu scop ca ele să fie subordonate interesului suprem și unic al statului. In orânduirea burgheză, statul în loc de a fi entitatea dominantă și de sinestătătoare, se transformă — cum a ■ arătat critica economice din secolul al XIX-lea într’un instrument de dominație al unei singure clase, a clasei burgheze asupra celorlalte clase. Această situație zădărnicește spre nenorocirea popoarelor, noua realitate, posibilă în concepție și concretă în practica sa, a STATULUI TOTALITAR, al cărui scop este desființarea claselor, contopindu-le în totalitatea unică a națiunii fără clase. Iar acolo, unde burghezia a fost desființată, pe cât acesta desființare a fost realmente posibilă, ca în Rusia proletară, și înlocuită dwin clasa proletară cu situația sa, dominantă politicește și economicește peste și împotriva celorlalte clase, până la desființarea lor definitivă, rămâne din nou întricioare, deși sub un alt aspect, acelaș stat al unei singure clase, statul clasei proletare cu toate inconvenientele și defectele sale. Și marele defect al acestui stat este imposibilitatea în care se găsește de a totaliza munca claselor, productivitatea și folosul ei, în vederea națiunii și a statului național, realizând în sânul națiunii muncitoare armonia socială. Că statul este burghez sau proletar — națiunea în totalitatea sa nu se poate armoniza într-un tot indivizibil, eliminând din sânul său cauzele luptelor de clasă. Pentru a realiza armonia socială și a garanta progresul material al societății, concepția mussoliniană a adus în viață ideia națiunii totalitare, în care clasele sunt desființate tocmai pe terenul unde ele se nasc pe terenul muncii. Aici, munca devenind națională, producându-se in folosul și pentru prosperitatea nației, ea a atras în uriașul proces al producției toate clasele, muncind unele pentru altele, cecea ce înseamnă că ele au fost subordonate unei singure idei și unui singur principiu atotstâpânitor: națiunea și statul național. Când Mussolini vorbește atât de des despre munca italiană, munca fascistă înțelege munca națiunii întregi, fără deosebire de clase, subordonată statului național. Care au fost rezultatele acestei contopiri ale muncii tuturor claselor într’un mare proces de muncă națională se vede din faptul, că în Italia clasele S’au desființat, că societatea se dezvoltă armonic și peste tot poporul stăpânește ideia de nație, toată națiunea e cuprinsă în statul național, ultima și spurema realitate totalitară. Experiența și succesul mussolinian s’a impus, evident, tuturor acelora, cari s’au convins că statul unei singure clase nu este cel ideal, că el nu poate da satisfacții materiale și spirituale tuturor membrilor unui popor. Dar experiența mussolineanâ s’a impus, în primul rând, conducătorilor statului național-socialist, adică constructorilor statului hitlerist, constructorilor Germaniei moderne. Concepția hitleristă a muncii este aproape identică cu concepția lui Mussolini. Aceeaș muncă, ca forță uriașe a națiunii întregi, este subordonată statului și națiunii, fără a favoriza pe o anumită clasă. Din potrivă, și în Germania, clasele sunt de fapt desființate din clipa în care munca lor a fost subordonată statului. Aceasta reese perfect și clar din primele încercări de a totaliza munca claselor, pe care le-a făcut Hitler, încă anul trecut, și pe care le consfințește astăzi, printr’um fel de manifest, adresat națiunii germane, apărut in presa Reichului în ziua de 25 Oct. curent. Germania desfășoară astăzi un front al muncii naționale. Statul totalitar presupune și cere o muncă totalitară. Statul este al națiunii și munca națiunii trebue să fie dată lui. Națiunea prosperează numai într-un stat puternic , statul devine puternic numai cu condiția ca munca națiunii să fie dedicată în principiu și în realitate exclusiv lui. Nu înseamnă că poporul devine un sclav al statului, deoarece statul este poporul, în deosebire de sclavia de clasă, în care poporul lucrează pentru prosperitatea unei singure clase, ca în statul burghez și cel proletar. Această concepție de strictă și înălțătoare spiritualitate este suficientă pentru a distruge egoismul colectiv al unei singure clase, ridicând la rangul de credința dogmatică realitatea palpabilă a națiunii dominante. Dispozițiunea-manifest al lui Hitler către poporul german apare ca o codificare și o sancționare a tuturor dispozițiunilor, date până acum, pe terenul organizării muncii germane. In 1933, la 27 Noembrie, miniștrii lui Hitler, Seichte și Schmitt apoi Dr. Ley și însărcinatul cu chestiunile economice ale Reichului Wilhelm Kepler au vorbit poporului german despre munca națională totalitară, care se realizează sub lozinca .* Rrdft