Ţara Noastră, iulie 1935 (Anul 13, nr. 908-931)

1935-07-03 / nr. 908

0 noii? seine parlain!ara?|Jora Piere «« Opinia publică este pregătită pentru modificarea Constituției­­ ! Un ziar de dimineață, care se pretinde a fin grația zeilor, ne aduce o știri oarecum, intere­santă. Ea se rezumă la o infor­mație culeas din partea unui deputat m­ilitar, prieten al d-lui Gh. Stărăscu, președin­tele consiliu­l de miniștri și care ne revează ceva din culi­sele cârmuirilor de azi. Anu­me: Ni se l ca fapt cert că. în două săptăâni vom avea o nouă sesiune patimentară cu scopul de a media­ Pactul nostru Fun­damental. Ziarul ce colportează această idee mai âugă o mică explica­ție care al aerul a sesiza și sub­stratul actei ținte. Ea rezidă în faptul că Gh. Tătărăscu, după gQsifdctulu d. Dinu Brătianu, ajuns de otorietate publică va trebui să că un gest de îndrăz­neală, sp a determina partidul la o at­tune, de partea sa. Noi, ci am lansat ideea mo­dificării instituției, avem oare­care sarâcție că acest gând, merită aducă o nouă așezare a Statului prins până și în cer­curile fernamentale. Ceea ce nu potj concepe și, deci, îl res­­pingem din capul locului este motivu un tric care împinge pe șeful genului la săvârșirea a­­cestei forme constituționale. Cum­­ că, motive personale, calculciste, scopuri nemărtu­­risă te­me să stea la baza unei atât ccovârșitoare opere de Stat , garanții ne poate da, în act caz, schimbarea Legii Legii când ca în loc să fie fructinei concepții programa­tice, este pur și simplu o tram­bulină politică ? Cine poate să creadă că se face o reală îmbu­nătățire în angrenajul Statului, când astfel de turnură ia o idee atât de serioasă ? Și pe urmă, în ce constă această schimbare, vi­zată de șeful guvernului ? Ni­meni nu știe ! In orice caz, opinia publică ro­mânească e pregătită în vederea unei schimbări a Pactului nostru Fundamental. Ceva mai mult, ea e pregătită și pentru sensul în ca­re va trebui făcută această modificare, spre a fi utilă și per­fect adecvată exigențelor sale. Nimeni n’ar putea concepe as­tăzi această reformă fără a se ține seama de câteva principii intrate în patrimoniul de simțire al tuturor. Ele au fost arătate de nenumărate ori în coloanele ziarului „Țara Noastră“. Intre altele, transformarea Corpurilor legiuitoare, prin reduecerea de­putaților și prin altă compunere a Senatului țării, statornicirea principiului proporționalității et­nice, fixarea responsabilității mi­nisteriale, sancționarea tuturor prevaricatorilor banului public, pedeapsa cu moartea a tuturor criminalilor, îndrumarea presei pe căile onoarei și patriotice, sunt cerințe ineluctabile ale unei adevărate refomme constituțio­nale. In concluzie, publicul e pregă­tit pentru modificarea Constitu­ției, dar pentru o prefacere seri­oasă, profundă și nicidecum pen­tru o cârpăceală cu dedesubturi egoiste. De astă dată se pare că fier­berea Europei nu mai este ca altă dată, o cauză provocată de svonuri interesate, de svonuri răspândite de marii fabricanți de muniții, cari ahtiați după comenzi și averi provoacă pa­nica. Europa, vechea Europă, este într’o adevărată agitație, dato­rită narilor orientări, pregătiri și zângănitului de arme. Se pare că nori groși s'au grămă­dit asupra vechiului Continent, cari au provocat o adevărată furie a înarmărilor, dincolo de orice închipuire. Se lucrează cu febrilitate în fabrici, în uzine și mai ales în laboratoare, pentru a se urmări nouă mijloace de distrugere, necunoscute până azi. Se urmă­resc două țeluri: unul al su­­praînarmării fiecărui popor cu tot ce este mai modern, mai mecanizat și mai perfecționat; — și altul al descoperirilor noui de laborator care să de­vină o surpriză și o superiori­tate în mâna celor ce au des­coperit nouă mijloace de dis­trugere, ținute în cel mai mare secret. Enorme vase de război­u. sunt lansate pe mări și oceane, tunuri, automotoare de calibru nebănuit până azi, tancuri, mi­traliere, proectile, obuziere și mai ales gaze distrugătoare și raze necunoscute; — se fabrică și se înmagazinează necontenit. Pe de altă parte numeroase fa­brici sunt adaptate, altele crea­te pentru momentul războiului și în vederea fabricațiilor ex­cepționale, a perfecțiunilor inerente și a descoperirilor ce nu mai contenesc. Și în toată această fierbere, în toată această înfrigurare, în toata această viitoare, noi stăm impasibili, înarmați cu legen­darul piept și pumn și ne cer­tăm pentru guvernare și pen­tru gheșefturi. Partidele se luptă în sânul lor și între ele, afacerile veroa­se, sforăriile și nevroza îmbo­gățirilor peste noapte, se țin lanț, parcă am­ fi departe de orice zăngănit de arme, depar­te de orice pericol războinic. Trăiim într’o inconștiență și somnolență de comă, fără să apară un exponent al acestei nații, care să sgudue din tem­el­­ii putregaiul și să clădească România ce trebue să apară astăzi, ce trebue să lupte mâine. Și totuși această nație tânără și viguroasă prin elementul de bază autohton, prin țărănimea atât de exploatată de toți șar­latanii și de toți veneticii, — nu poate, nu trebue, nu este posi­bil să moară ! Din moment în moment așteptăm să răsară o­­mul salvator, care să transfor­me totul, ca printr’o baghetă magică, să restabilească erar­­hia valorilor și să pornească la marile și urgentele înfăptuiri de dreptate, de înălțare și de crâncenă apărare. U­n popor tânăr și viguros, cu virtuți cari au uimit lumea, — un popor de voinici și de eroi, nu poate să mai fie condus și înșelat de toți vânturătorii de vorbe, de palavre, de promi­siuni și minci­uni. Trebue să a­­pară omul de acțiune care să răstoarne totul, să sfarme min­ciuna și să introducă cinstea, ordinea și munca. Europa este în friguri, iar sufletul nostru care vede totul și înțelege totul, stă îngrozit și așteaptă în durere apariția sal­vării naționale. Nu mai este timp de pierdut! Nu avem con­ducători pricepuți și patrioți, nu suntem pregătiți, nu sun­tem armați, nu avem fabricile și uzinele absolut necesare și totuși trebue să le creăm cât mai repede posibil. Trebue! — Norocul ne-a re­adus în fruntea Statului un Rege tânăr, înțelept și viguros, care nu mai poate aștepta s­­âr­­colirile pătimașe și trădătoare ale afaceriștilor și interesaților. încercările repetate până azi L-au făcut să vadă putregaiul păturei noastre conducătoare, compusă din oportuniști, vene­tici, incapabili și perfizi. Este deci momentul marilor hotărîri și al marilor înfăptuiri. Toți marii patrioți cu fapta, nu cu vorba, vor trebui să se grupeze în jurul Tronului, spre a con­lucra la pregătirea și salvarea patriei. In locul cert­urilor interne și externe de partid, în locul vor­băriei și programelor vaste și fără fond, se cere o imediată naționalizare a industriei și mai ales a acelei industrii care poate fi mâine o industrie de război. Se cere înlăturarea tu­turor străinilor și minoritarilor din instituțiile și administrații­le ce dețin secretele înarmării noastre și reușita m­obilizării rapide de mâine. Se cere crea­rea de top și fabrici și uzine, conduse numai de autohtonii patrioți ce nu au servit drept unelte străinilor și acoliților lor. Se cer conducători onești și pricepuți în toate aceste creațiuni, ca și în acele cari vor conlucra mâine cu armata. Se cere o reorganizare comple­tă a căilor ferate, a aviației și a industriei sub conducători pricepuți, integri și inaccesibili co­mpromis­urilor. Toată nădejdea noastră de realizare se îndreaptă spre Re­gele, care reprezintă azi toată vigoarea, toată încrederea și toată iubirea noastră de sin­ceri patrioți. C. E. Gabrielescu s taiienii"! Lfn­tâlnit, ieri, pe d. Iuliu Mari Pe d. Iuliu Maniu în cam oase ! întâmplarea s’a petr­in gara Brașov, la veni­rea dului din spre Cluj, tren cu­m trebuia să ne întoarcem vi­­ață, vi s’a petrecut astfel, apa în care am pus picio­rul scara vagonului, ne-am m­„js în nas cu un fel de um­­­,reabrăcată în haine omne­­rez lustrin. Am­ ridicat o­­iuliu Maniu in persoana Jr­uia să coboare treptele ra ui. Călătorii, însă, cari nu erau cu cine au de a face,se par să ia înaintea afezatului Băăăciui. m­ei, ofuscat de neaten­ți,­­ prezenți, am putut auzi v­uliu Maniu strigând unui 7l­- „Hei! Träger ! No vino slice o țar !“ , „­­ ’’gerul“, însă, care-și gasi­­se lient mai puțin autoritar, j­umătate ironic, jumătate Ii­ spre impacientatul că­ spre a izbucni în cele din­­ printre dinți: „Uite-al mi boanglion ! Crede ca e la apesta!“ I­mi­te, hamalul, care era­i ,isi închipuise că umbra fac de lustrin, cu guler­e­­<de cauciuc și cu un limbaj cult unguresc, decât româ­n­a cine știe ce „nemeș rămas din vremea domi­­maghiare. Doar câteva mai târziu, un conductorii atenția hamalului neii­­t : „Mă, ăla era Iuliu Ma­ni, și!­­— răspunse acel­­e sunt eu de vină d­acă se i ca ungurii!“ pe drept cuvânt, și portul i și vorba d-lui Iuliu Maniu seau să juri că ai de a face infatuat din Pustă! Un re­­>r amănunt în plus, intam­­a z a făcut să avem locul în­­ compartiment, în care d. Maniu călătorise de la Cluj­așov. Delicata curiozitate profe­­tă ne-a dat ghiei să ne a­­m controlorului: ,Aici a stat d Iuliu Maniu?“ ’„Da“. „Și ce a făcut tot timpul ? „Nimic“. ■ „Nimic, nimic ?“ „A, ba da! A privit pe fe­te, și a citit asta !“ sta“ era un număr dintr’un ; nici „Universul“, nici „Cu­tii“, nici măcar „Țara Noa­­i“ (ca să vadă cum îl lău­dăm...) ci o gazetă ungurească: „Keleti Ujsag din „30 Iulius 1935“. Amănuntul cu ziarul un­guresc o fi el, în aparență, neîn­semnat. Dar pentru cei cari știu că singura lectură a d-lui Iuliu Maniu e „Mersul trenurilor“, faptul capătă o semnificație de­osebită. Așa­dar, d. Iuliu Maniu se ocupă și cu alte lecturi. Dar, vedeți, și aici se dovedește că nă­ravul din fire e fără de leac. D-sa nu se simte bine decât în mediul maghiar sau maghiari­zat, in vestminte de „nemeș“ un­gur, poruncind ca un veritabil sergent al „K. U. K.“-ului și... ci­tind ziare ungurești! Că strigă, la întruniri, pentru promovarea naționalismului ? Fleacuri!... D. Iuliu Maniu nu se simte bine decât in cologuiile ținute în ungurește cu nepotul său Ro­mulus Boilă, în tren citind „Ke­leti Ujsag" și, la coborâre, che­mând burzuluit să vină „min­ten“ un „Trager“. Ne pare rău de un singur lu­cru : că nu ne-am interesat la vagonul-restaurant asupra mân­cărurilor consumate de omul de la Rădăcini. ...Suntem siguri că a cerut pa­pricaș... Ion Jelea Ritmul prefacerilor Noi suntem departe, de ceea ce ar trebui să fim. Viața noastră in­dividuală este știrbită. De la ea, s'a trecut printr’o renunțare, la alta , viața socială. Viața noastră repre­zintă însumarea tendințelor indi­viduale și încrustarea lor in dife­ritele manifestări. Viața socială reprezintă esența tendințelor indi­viduale —­ rezultanta milioanelor de forțe cart lrAl­iți săsesc cehi­librul în însăși mediul social, ex­presia ei ultimă, încă de timpuriu, când cel din­tâi om a avut familia sa, a trebuit să asculte pe de o parte sfaturile soției sale iar pe de alta să împa­ce țipetele pruncului plin de do­­rinți. Viața noastră devine astfel un compromis intre ceea ce suntem și ce ne înconjoară, între gându­rile noastre și forțele din afară. O corelațiune strânsă între noi și re­alitate. Ce l-a făcut pe om să se des­prindă totuși de multe ori de lu­mea comună, ce luptă pentru asi­gurarea traiului zilnic și să evade­­ze spre alte orizonturi ? Dorința de mai bine. Visul unei realități tinde nu numai individul, dar societatea întreagă își are asi­gurată un trai desăvârșit, un mers progresiv. Sufletul omului tocmai fiindcă are această facultate de a se ma­nifesta individual, poate deschide perspectivele realităților noui. Dacă nu ar fi existat acest impuls și or­­becăire singulară, pluralul societa­tea, s’ar fi sbătut cine știe câtă vreme în aceeaș formă de viață stearpă, lipsită de sens. Individul i-a imprimat tendința. El i-a dat conștiința unei deveniri. Priviți istoria. Ce mărturisește ea dacă nu salturile individului, pline de riscuri, spre necunoscut, care, au desvelit totuși bunuri de care noi ne înfruptăm ? Eroismul este un act individual. Descoperi­rea științifică, la fel. Actele mari nu pot rămâne așa, decât dacă sunt acte individuale. In momen­tul când un lucru este repetat de alții, a pierdut tot. Nu din valoare. Din aceea ce întovărășește totdea­una lucrurile mari: sentimentul cu care le învelim. Distanța dintre noi și ele. De la popor la popor sunt idea­luri. Energia cheltuită spre reali­zarea lor diferă. In corelațiuni strânse, popoarele totuși, de mul­te ori, urmează aceeaș cale pentru % % izbăvire dacă idealurile sunt iden­tice. Atunci suntem in ritmul preface­rilor. Din cauza aceasta istoria cu­noaște și popoare aliate. Neamu­rile se războiesc când au ceva de câștigat... Sacrificiul între ele nu există. Compromisurile deci sunt numai aparente. In fond rămâne totdeauna ținta ultimă: egois­mul dominării sale veșnice. Viața societății în urma dese­­chilibrului nemai­văzut provocat de război, a căutat alte tipare. In­divizii cei dintâi au fost aceia ca­re s’au erijat în dibuirea noilor forme de­ viață menită a spulbera panica ce întovărășea fiecare cli­pă a existenții. Pe toate tărâmuri­le, niciodată în această preocupa­re de mai bine, nu s’au văzut a­­tâtea manifeste lansate, atâtea for­țe pluralisse centrifuge, care ple­cau vertiginos pe calea visatelor izbăviri. Arta, literatura, viața po­litică etc., toate își au încrustate urmele lăsate de jocul care izbuc­nea în cadrul schițat. Nu putem nega aportul pe care l-a adus această dibuire, care, de multe ori se identifică cu un risc care a deschis orizonturi noi. Cert este însă un lucru: politicul a bi­ruit. Nu este nevoie să înșirăm aici numele tuturor țărilor unde forme noi îmbracă viața poporu­lui sbuciumat de eli. Dar chiar a­­colo unde această nouă viață cu adierile ei dulci nu s’a instaurat încă, este desigur, aproape. Na­ționalismul a intimidat toate ca­petele lipsite de acea palpitație in­terioară pentru viitorul unui po­por, în dauna intereselor particu­lare. El a făurit lanțurile puterni­ce ale sufletului gata să împresoa­re întreaga viață. Ne așteaptă o mare sărbătoare. O sărbătoare pe care alte popoare au cunoscut-o. Pe care noi o vedem dar a mai rămas doar o clipă de înfiorare, când preoții izbăvitori vor începe sfințirea ei. Pentru această zi mare să fim pregătiți a o cinsti așa cum tre­bue. Căci ea este ziua ce nu cunoaște ori, ziua cea dintâi de înflorire cu care vom păși în viitorul strălucit, ziua renașterii desăvârșite. In ritmul prefacerilor noui înco­ronați sufletește, să-i grăbim ve­nirea. Maghiarizarea numelor de fa­milie este o veche și, așa se vede, statornică boală ungurească. Ea a început a bântui guvernele, presa și opinia publică a vecini­lor noștri sistematic de la 1867 în­coace, de când dinastia de Habs­burg a avut năstrușnica ideie, care i-a devenit fatală, de a îm­părți monarhia în două părți : într’una germană (Austria) și într’alta maghiară (Ungaria). Ungurii și-au dat de la început seama că ei formând abia 30 la sută din populația țării îi vor putea păstra și asiiura unitatea atât de artificial și arbitrar cre­­iată, numai dacă o vor face ma­ghiară. Astfel a fost inaugurată politica de maghiarizare forțată. Lozinca era : Ungaria ori va de­veni maghiară ori va pieri. Ma­ghiarizarea fiind deci o proble­mă de moarte și viață, ea a fost urmărită cu fier și foc. Cel mai eficace și mai sigur mijloc de maghiarizare definitivă, a fost socotită maghiarizarea numelor de localități și de familie. Ma­ghiarizând numele de localități, voiau să arate că toate așeză­rile omenești din țară, mari și mici, au fost întemeiate de un­guri, cari ei și numai ei, au stă­pânit țara întreagă de la începu­tul începuturilor, iar celelalte popoare ale ei, s’au strecurat mai târziu acolo unde se găsesc azi. Dacă ar fi autohtone, atunci lo­calitățile nu ar avea toate nume ungurești. Cum vedem este poli­tica omului din poveste, care a crezut că săvârșește mare lucru furându-și propria căciulă. Prin maghiarizarea numelor de fami­lie, voiau să arate că țara se naționalizează vertiginos și Un­garia va deveni mai curând de­cât s’ar putea crede maghiară, adică o țară și un popor. Locuitor­ii cu nume ungurești erau încă prea mulți, iar eveni­mentele s’au precipiat năprasnic și rezultatul îl vedem : Ungaria era aproape să devină curat ma­gharra. Politica de maghiarizare însă d’a încetat nici acum, ci continuă cu și mai mare furie. Cu toate acestea operația merge anevoios, deși pentru accelera­rea ei s’au dat ordine strașnice. Merge atât de anevoios, încât un mare specialist al ei, Lengyel Zoltán, a crezut util să intervină într’un mare articol alarmant publicat deunăzi in ziarul „Ma­gyarsag” din Budapesta. Autorul arată că în 1933, din populația de aproape 9 mlioane a Unga­riei 900.000 s’au declarat nema­ghiari și cu nume nemaghiare. Din cei cari s’au declarat ma­ghiari, au nume nemaghiare 2.200.000 indivizi. In total deci chiar din Ungaria de azi peste o treime din numărul locuitori­lor au nume străine (românești, slovace, sârbești, germane) ceea­ce dovedește că și originea lor etnică e străină. Acelaș domn Lengyel Zoltán spune că până în 1933, când a apărut ordonan­ța ministerului de Interne, care simplifică simțitor formalitățile schimbării numelor, au fost ma­­gharizate 100.000 nume de fami­lie. Rezultă de aci că înainte de acea dată Ungaria avea 3.200.000 de origină vizibil nemaghiară, adică 40 la sută din numărul to­tal al populației ei. Situația e în­­tr’adevăr tragică și merită toată atențiunea bunilor patrioți. De aceea autorul articolului amintit propune o acțiune ener­gică. Trebue făcut ca printr’o maghiarizare rapidă țara să pre­zinte aspectul unei evoluții ma­ghiare istorice organice. Adică trebuesc date tuturor locuitorilor ei nume veritabile ungurești ca să se creadă că le-au adus cu ei din Etelköz, patria lor înain­te de a se așeza între Dunăre și Tisa. Trebuesc deci adunate toa­te numele vechi ungurești — au­torul însuși a adunat vre-o 15.000 pe care le-a tipărit în 1916 — și trimise școlilor, bisericilor, co­munelor, tuturor societăților și întreprinderilor ca să știe ce nu­me noui să dea persoanelor cari cad în sfera influenței lor. Dar mai ales colecția trebue trimisă ofițerilor de stare civilă, cărora le revine în mare măsură datoria patriotică de a da țării cetățeni maghiari. Autorul merge mai departe, trebuesc maghiarizate numele a­­nimalelor. „Mare parte a cailor maghiari, — scrie cu durere, tex­tual d. Lengyel Zoltán — alear­gă și azi sub nume străine. Con­știința națională după 15 ani de viață independentă nu s’a aprins încă atât de tare ca să ardă din trupul națiunei aceste răni des­chise”. Pentru a ușura și opera ma­ghiarizării numelor de animale, au­torul spune că a adunat pâ­nă acum 400 nume de câini, 800 nume de animale cornute și a­­proape 4000 de nume de cai, toa­te veritabil maghiare. Și e îndu­rerat că nu se poate tipări ca astfel să contribue efectiv la în­tărirea caracterului național al patriei. „Am pierdut trei sferturi din țară — scrie cu durerea în su­flet d. Lengyel Zoltán — și la o­­pera de mutilare a ei, au fost u­­tilizate contra noastră, și nume­le străine de pe monumentele fu­nerare. Ce mai așteptăm ? întâia datorie națională este să devenim maghiari prin nu­­mele nostru. La Trianon am pierdut 10 milioane (?) de nu­me și numiri ungurești. Trebue să facem tot posibilul ca în pa­tria îngustă de azi să redobân­dim ce am pierdut”. Ideia este într’adevăr genială. Ungaria poate „câștiga ce-a pier­dut”, maghiarizând numele câi­nilor, vitelor și cailor. Iată un revizionism, căruia nu- i facem nci o opoziție și cu care, în numele Micei Antante, ne de­clarăm de acord! Cititorii cari sunt ispitiți să creadă că am glumit în rândurile de mai sus, sunt rugați, dacă știu ungurește și le cade în mână, să citească ziarul „Magyarsag” cu articolul lui Lengyel Zoltán­ (Observator). ialaróariajilir In Ungaria Etni i și puncte Ceeace nu e. „România Nouă” a familiei Boi­lă, comentând evenimentele politi­ce în curs, accentuiază : „Partidul național-țărănist tre­buie să fie mai energic, mai demn și mai intransigent’’. Vrabia și mălaiul!... „Orient" O seamă de fruntași național-ță­­răniști au dat, la Cluj, un banchet în cinstea (cinste, vorba vine!) a d-lui Iuliu Maniu. Masa a avut loc în grădina „O­­rient”. Aceasta având în vedere dezo­rientarea, în care se află național­­țărăniștii... Făgadueli Dintr’un recent discurs al d-lui Iuliu Maniu : „Ascultați de noi, că nu vi se vor mai fura urnele!” Urnele, ca urnele! Dar parcă am fi preferat din partea d-lui Iuliu Maniu o promisiune că nu ni se vor mai goli buzunarele... . Națiune și societate de GH. DRAGOȘ D. Ion Mihalache a scris acum câtva timp un articol despre ti­neret, despre țărănime și națiu­ne și mai bine făcea dacă nu-1 scria. Fiindcă, scrisul rămâne și în scrisul d-lui Ion Mihalache se cuprinde o întreagă serie de gre­șeli de gândire, care dacă nu ar fi fost scrise s’ar fi risipit în vânt. Ca de obiceiu am scărmă­nat și de data asta cugetările d-lui Ion Mihalache și fiindcă este — mărturisim — un deliciu pentru noi să privim cum d-sa încearcă și nu poate să se ridice la gândirea abstractă, la opera­țiile intelectuale desfășurate pe un plan de logică cu sens și cu căpătâiu... Și de data asta con­statăm ceea ce de multe ori am constatat și am categorisit ca un mare merit al șefului țărănist și anume că d-sa gândește descrip­tiv, de multe ori narativ și ex­celează în metoda sa discursi­vă, pe care a învățat-o în anii lungi de politică ușoară, de po­litică de promisiuni, de esclama­­țiuni, de interjecțiuni și de alte manifestări ale primitivismului intelectual. Dar, a gândi abstract și logic, d. Ion Mihalache NU ESTE în stare și de aceea ori de câte ori încearcă, devine... nostim. . Iată și o mostră din ultima sa lucrare în scris. Aici se cuprin­de, concentrată, concepția d-lui Ion Mihalache despre două lu­cruri deosebite, pe care d-sa le pune într’o legătură cauzală in­versată, care și trezește, de pil­dă, gândul ilustrativ, că întregul corp al vacii depinde de coada ei și nu viceversa, ca să dăm un exemplu mai accesibil d-lui Ion Mihalache „Ideia națională nu este fe­cundă decât atunci când își tra­ge seva din ideia socială, adică din straturile profunde ale mas­­selor, care frământă în sudoare pământul, pe care îl locuește na­țiunea, și care îl apără cu viața atunci când este primejduit”. S’ar părea, că în această înși­ruire de vorbe zace o banalitate oarecare, exprimată prin termeni puși în circulație mai cu deose­­bire în timpul din urmă. Și în­­tr’adevăr ceea ce se spune aici este interesant numai fiindcă este spus de un șef de partid. Să sistematizăm această gândire a d-lui Ion Mihalache. D-sa vrea să spună : 1) Ideea națională este fecun­dă în mod condiționat; 2) fe­cunditatea ei depinde­ de ideia socială; 3) ideia socială repre­zintă straturile profunde ale mas­­selor, care frământă pământul; 4) pe pământ locuește națiunea, care nu frământă pământul în deosebire de massele, care îl fră­mântă. In consecință,­ națiunea depinde de massele, care fră­mântă ceva exact după cum i­­deia națională depinde de ideia socială, de la care își capătă fe­cunditatea. Aceste propozițiuni cuprind și exprimă ceea ce se poate numi ȚĂRĂNISMUL inte­gral care, eliberat de greșelile și de stâlciturile de logică, cuprin­de și exprimă, ca gândire filozo­fică , CONCEPȚIA MATERIA­LISMULUI ISTORIC, iar ca ideie sociologică, PREPONDERENȚA ECONOMICA ȘI POLITICA A UNEI SINGURE CLASE SOCIA­LE („masele care frământă pă­mântul”) ASUPRA NAȚIUNII ÎNTREGI. Iată așa­dar în ce constă fai­mosul țărănism al d-lui Ion Mi­halache. Nimic nou și nimic în­noit, afară de câteva expresii „naționaliste”, care și le-a adop­tat țărănismul mihalachist ca simple lozinci de propagandă po­litică, și nicidecum ca elemente noui, constitutive, ale doctrinei țărăniste. Cine să înceapă acum, pe căl­durile astea, să desfășoare ar­gumentele opuse, prin care atât de ușor se poate dovedi — în ciuda materialismului marxist perimat — că ideia națională nu este și nu poate fi condiționată de ideia socială, că națiunea este o entitate, o generalitate de sine stătătoare și că, TOT CE SE CU­PRINDE IN EA — prin urmare și VIATA SOCIALA, DEPINDE DE NAȚIUNE cum depinde păr­ticica de întreg și nu viceversa. A trecut destulă vreme de când am început să dovedim și să convingem lumea, că IDEO­LOGIA NAȚIONAL-TARANISTA ESTE O IDEOLOGIE MATERIA­LISTA ; că doctrina național-ță­­rănismului mihalachist pornește de la prioritatea clasei țărănești asupra tuturor celorlalte clase, care alcătuesc națiunea și există în ea. CLASA SOCIALA ESTE MAI MULT DE­CAT NAȚIU­NEA — iată în ce constă marxis­mul . CLASA ȚARANEASCA ES­TE MAI MULT, INTRU CAT ES­TE CLASA, DECÂT NAȚIUNEA ROMANA — iată în ce constă mihalachismul integral. Ce lu­cruri vechi! Ce reminiscențe din doctrinele poporaniste rusești de prin 1860—1870, doctrine pe care le-a adus în țară Const.Stere, doctrine din care dohnește mi­ros de mucegaiu și cu ajutorul cărora domnul șef al partidului național-țărănist vrea să facă nu un ghivecin oarecare ci __ nici mai mult nici mai puțin — UN NOU STAT ! Stat țărănist, stat al unei sin­gure clase — cine își mai pierde timpul cu asemenea autentice bazaconii în 1935, aproape de ju­mătatea veacului al XX-lea,­ când cu siguranță alături de­ toate statele, ROMANIA ACEA­STA DE ASTAZI VA ÎNFĂȚIȘĂ FRUMOASA ȘI NEȘTIRBITA REALITATE A STATULUI NA­ȚIONAL TOTALITAR. Intr’adevăr, cine mai are cu­raj intelectual, cine mai poate astă­zi să afirme — afară numai dacă nu este un primitiv — că ideia națională depinde de ideia socială, că Națiunea depinde de societate, că — spre a fi mai ac­cesibili d-lui Ion Mihalache — vaca depinde de coada sa!.

Next