Ţara Noastră, octombrie 1935 (Anul 13, nr. 981-1004)

1935-10-02 / nr. 981

Realitatea se răzbună Împotriva Societății Națiunilor E bună și istoria la ceva. Cel pu­țin pentru a compara unele situa­ții. Iată anul 1453: Puterea Turcilor, în continuă creștere, se instalase comod și amenințător sub zidurile Constantinopolului. Pe fiorosul sul­tan, care avea să însemneze cu sa­bia sa însângerată hotarul unei noui istorii nu ne mai aducem a­­minte cum în chema. Dar în Con­stant­in­op­ol, domnea peste imperiul de răsărit al împăratului Constan­tin, un Paleologu oarecare, ultimul împărat prin aceste părți ale Euro­pei peste care în scurtă vreme tre­buia să se așeze domnia semilunei. Turcii dau asalt porților cetății. Lupta a durat mult, poate câteva săptămâni. Seiim­ și inspirat, împă­ratul Paleologu, înconjurat de atât de numeroșii și ornamentalii epis­­copi ai imperiului în frunte cu pa­triarhul ecumenicității și ajutat de luminile teologice ale diverșilor doctori ai ortodoxiei, discuta cu a­­prindere nu mai știm ce grave pro­bleme teologice, nu mai știm ce încurcătură dogmatică asupra vre­unui amănunt metafizic și ortodox­. Iar în acest timp credincioșii lui Mahomed, cari nu prea se pierdeau în controverse zadarnice, permanent insolubile, trânteau ușile cetății la perete și-și făceau intrarea trium­fală și sângeroasă în citadela orto­doxiei. Prin Iulie, dacă nu ne tră­dează memoria, Constantinopolul căzuse. Sfânta Sofia era transfor­mată în moschee. Paleologul, nu mai știm al câtelea a fost ultimul împărat al răsăritului. Imperiul de răsărit era desființat. Turcii se în­fig cu rădăcini puternice în Euro­pa. Istoria inaugurează o nouă pe­rioadă. Am recapitulat aceste lucruri cu scopul de a stabili o comparație cu evenimentele de astăzi în legătură cu conflictul italo-abisinian și cu perspectiva unui război european. Ca și împăratul Constantinopolu­­lui care-și istovea puterile în dis­­cuțiuni metafizice, închizând ochii asupra realităților înconjurătoare, Geneva și Liga ei, pe care a înte­­meiat-o un utopist de geniu într-o clipă de transă pacifică, se pierde în controverse nesfârșite, de prin­cipii și de procedură, răsucește în toate chipurile articolul 16 al Pactu­lui, discută asupra definiției agre­siunii și așteaptă să fie luată peste picior ca să reacționeze de abia a­­tunci, trimițând pe locul de luptă observatori internaționali cari au îndatorirea să întocmească un ra­port pe baza căruia să se înceapă din nou alte discuțiuni. In această vreme tunarii se pre­gătesc să tragă. Se face ultima ve­rificare a motoarelor de avioane. Servanții ung cu vaselină mitralie­rele iar ofițerii de stat major stau în fața hărții și mișcă, în joc de șah, stegulețe roșii și albastre, du­pă prevederile de atac, de ofensivă. Geneva stă deoparte. Și realitatea stă de cealaltă parte. Intre ele orice comunicație e­ruptă. Ca și în Con­stantinopolul de la 1453, conducăto­rii cari se pretind diriguitori ai des­tinelor păcii sau războiului, se sfă­besc în jurul unor controverse fără de sfârșit­, uitând că mai există o realitate de care trebue să se ție seamă și care dacă e ignorată, se răsbună cum numai ea știe s’o facă. Precedentul s’a creiat. Războiul chino-japonez,­­ urmat de anexarea Mandchuriei de către Japonia, a fost una dintre cele mai teribile înfrân­geri a Ligii lui Wilson. Dar acest război mai trebue socotit ca o bi­ruință a realității asupra ficțiunii și utopiei. Abisinia a decretat mobilizarea generală, iar Italia, în momentul în care conducătorul său suprem va da semnalul ofensivei, va avea gata pe picior de război peste 10 milioa­ne soldați fanatizați de crezul lor patriotic și îndârjiți de dreptatea cauzei lor, pe care câțiva doctori ai păcii cu orice preț, se străduesc s’e schilodească prin cele mai ciudate interpretări. Japonia, strânsă de gât pe îngus­timea insulelor sale din Pacific și cu o populație extraordinar de den­să, nu mai putea respira între gra­nițele sale prea strâmte. Societatea Națiunilor s-a­ opus însă expansiunei nipone în Asia extremului­ orient și avea de gând să-i potrivească ră­suflarea după regulamentul său. Ja­ponia­ a rupt cu violență chinga Genevei și a cucerit­ Mandaluria. Japonia respiră astăzi mai omene­ște. Italia se găsește în aceeaș situa­ție. Peninsula, pe care d. Mussolini a transformat-o într’un imens șan­tier, storcându-i tot ceea ce un pă­mânt sterp ca al ei putea să dea, are nevoe de o cucerire colonială ca să-și plaseze surplusul de populație și ca să-și agonisească materiile prime de care duce lipsă. E o rea­litate pe care numai oamenii cu t­ag de la Geneva n’o văd și ca orice re­alitate, ea nu poate să fie înăbu­șită, chiar dacă s’ar strânge la un loc toată competența procedurală a scafandrilor de paragrafe. Eveni­mentele, cari de pe acum stau sub semnul tunului, ne vor da dreptate. S’ar putea întâmpla însă ca răz­boiul din Africa, în loc să fie o sim­plă expediție colonială, să deschidă focul războiului european. Societa­tea Națiunilor va învinui, firește, Italia și pe d. Mussolini în deosebi, că au dat foc lumii. Iar absurdul de-abia începe. Cauza războiului, dacă va fi răz­boi în Europa, e Geneva cu Societa­tea ei care, în loc să privească rea­litatea, bărbătește, drept în față și să cântărească în balanța răspun­derii sale ce folosește și ce nu folo­sește păcii, își pierde vremea în discuțiuni inutile, peste capul ori­cărui respect față de glasul porun­citor al realităților. 44­ 4444444444444444* »»444444 Paradisul pierdut... Geneza „Paradisului pierdut“ de azi, pacea, nu se mai ridică dintr’un spectacol de marionete al unui teatru din Roma în care se arăta acum 200 și ceva de ani „Mystère de la désobéissance d’Adam et d’Eve“ ci dintr’o pro­fundă luptă pentru trăire­a unui mare popor, cum este cel italian, cu o civilizație care trăește peste timp și care e predestinată să ri­dice toate popoarele îngenun­­chiate în întuneric. Spectacolul de marionete a ră­mas însă și el cu semnificația lui, dar numai la Geneva, pe scena teatrului Societății Națiu­nilor. Conflictul italo-abisinian, apă­sător până la obsesie, surprinză­tor in primele lui manifestări pe ecranul internațional, căzut a­­poi în făgașurile banalului, se proed­easa acum în lumina nouă a acestui poem. ■ întrebările • va fi război ? nu va fi război ? va demobiliza, nu va demobiliza Italia ? s’au stins de tot din gândurile lumii. Certitudinea s’a crestat pe marmora destinului, va fi răz­boi. Iar teatrul Societății Națiuni­lor și-a suspendat sine d­e spec­tacolele. Unii din membrii lui au plecat frumușel acasă, alții se plimbă gânditori pe malul lacu­lui Leman. Din meditații ,(cine știe ce gânduri masonice i-ar fi mai frământând!) i-a trezit cu­ brusc telegramma sosită de la Ad­­­­dis-Abeba prin care Negusul îi anunța că a decretat oficial mo­bilizarea generală a armatei. S’au impresionat internaționa­lii de la Geneva ? Credem că nu. Alături de toată lumea, oricât de visători ar fi fost, trebue că au bănuit și ei. Inevitabilul era imposibil de o­­prit din traectoria lui. In fața acestui preludiu furtu­­­nîos al dărâmării păcii, România continuă să se desfete în gâlcevi interne, în panamale sirodiste și călătoriste, în ridicole amenin­țări maniste și în răfueli inutile între partide ? Să fim într’adevăr așa cum ne-am caracterizat erî, crud, d. Pamfil Șeicaru, într’un dureros articol, țara sufletelor moarte? îndoiala ne macină sufletele, înclinăm și noi să credem. Totuș un instinct ne dă curajul să nă­dăjduim. Nu. Nu toata țara a­­ceasta este moartă. In străfundul mocirlei, aruncată, cine știe de ce putere sarcastic-dușmană, deasupra vieții noastre politice, în care se bălăcesc „negustorii de vechituri ai târgului electoral“ stă limpede și viu acel sentiment puternic al conservării naționale, care, de câte ori viața poporului românesc a fost amenințată, a știut să isbucnească vulcanic și să predomine faptele și uneltirile meschine ale oamenilor. Și acest sentiment național și-a arătat izvorul. George Acsinteanu Cuvinte fără rost... ..— O O­­............. — In centrul discursului d-lui Ion Mihalache — „Rostul nostru acesta este, să lichidăm pentru tot­deauna, regimul liberal și să întronăm regimul nou creator de țară nouă“. ION MIHALACHE. Vedem din ziare, că anumite pasagii din discursul d-lui Ion Mi­halache rostit în ședința comite­tului executiv al partidului na­­țional-țărănist au fost aplaudate frenetic. De ce au fost aplauda­te atât de frenetic aceste pasa­gii — nu-ți poți explica satisfă­cător. Au­ plăcut — se vede — mult auditorului, în plus — când șeful vorbește obiceiul impune aplauzele subalternilor. Ca întot­deauna. Din curiozitate am citit întreg discursul — am avut acest curaj și această răbdare. Și — mărturisim­d. Ion Mihalache a evoluat în VERBALISM; capaci­tatea lui însă de a fi confuz și primitiv în logică și în prognoze a rămas aceaș. Impresia defini­tivă este, vorba veche , un ocean de vorbe pe un deșert de idei. Este, totuși, în acest discurs o sinceră și tragică sforțare a inte­lectului d-lui Mihalache de a găsi „un rost“ colectiv, actual, politic și social partidului, pe care îl conduce. Statutele și programele, lozincile și steagurile nu pot nici­odată prinde și exprima acel im­ponderabil subtil și absolut, care rezidă ca un misterios principiu în centrul unei vieți, și la baza tuturor perspectivelor omenești. D. Mihalache simte prezența a­­cestui imponderabil, este subju­gat de el și își pune în acțiune inteligența — atâta câtă are — sub directiva lui irezistibilă. De aceea șeful și vorbește de ROST. De rostul partidului. De rațiu­nea lui de a fi — prin cauze ra­ționale, prin finalități raționale. Și care este acest rost ? El e cuprins în propozițiunea de mai sus, care îmi servește de motto: să lichideze pentru totdeauna re­gimul liberal. Dar și în materie de rosturi, d. Ion Mihalache se încurcă greu. Odată — să luăm datele mai re­cente — d. Mihalache găsește a­­cest rost : „să facem o mare re­voluție socială“; ne amintim viciu de începutul cursurilor naț­­­țărăniste la Câmpulung. Apoi, la închiderea cursurilor, șeful stri­gă: să consolidăm situația con­stituțională a țării, suntem mo­­narhiști, suntem naționaliști. Va să zică susține două „rosturi“ o­­puse. Acum, vrând să fie adânc — deși o hârțuială verbală cu d. G. Tătărescu nu cere o încorda­re spirituală,.— d. Mihalache gă­sește partidului pe care îl con­duce un rost cu totul diferit de cele precedente. Atâtea rosturi într’un răstimp atât de scurt, în­­tr’adevăr, nu au niciun rost. Noi, însă, ne găsim acest rost să veri­ficăm încâlciturile de gândire ale d-lui Mihalache. Socotim, că în privința aceasta, satisfacem în chip ideal postulatul politico-pe­dagogic al gazetăriei superioare. Așa­dar, d. Ion Mihalache a vrut să spună : Rostul partidului național-ță­­rănesc este să dea peste cap bur­ghezia plutocrată, ciocoiască, a cărei expresie politică este par­tidul liberal, sa o demită, adică, din situația ei de clasă dominan­tă, exploatatoare, care se men­ține prin măsuri cu totul con­trarii principiilor înalte pe care le propovăduește și să pună în locul ei clasa țărănească, a cărei expresie politică este partidul condus de d-sa­ întreg miezul discursului, ideia de plămădeală a acestui discurs, „frenetic a­­plaudat“ se cuprinde în formu­larea noastră de mai sus și se exprimă clar și logic prin ea. A­­cesta este rostul partidelor, „rost“ pe care nu izbutește nici să și-l clarifice nici să-l­,exprime d. Ion Mihalache. Lozinca „statului ță­rănesc“ vine în ajutor, dar o lo­zincă, evident, arareori conține nealterată concepția de bază a unei politici, a unui program, a unor năzuinți sociale sau națio­nale. Revenim iarăși la LUPTA DE CLASA. D. Ion Mihalache nu mai poate eși din schema „luptei; de c­ v“. Oricât se străduește, să fugă din această schemă, oricât ar căuta scăpare in „constituțio­nalism“, în „monarhism“, in „fi­delitate Coroanei“, în­­ „scopurile finale ale națiunii“, el tot rămâ­ne în lupta de clasă. Și nici nu se poate altfel: din moment ce reprezinți, ca partid politic o sin­gură clasă, clasa țărănească și admiți că: politica înseamnă e­­goism militant al acelei clase, a­­tunci trebue să lupți, pentru de­miterea clasei dominantă, pentru cucerirea aparatului de stat, pen­tru instalarea la putere, pentru a începe apoi — cu toate teribi­­lele consecințe — domnia clasei biruitoare. Această poziție ideo­logică și politică o au toate cla­sele unele față de altele: in rea­litate ele își fac neîncetat, deși nu întotdeauna sângeros, un răz­­boiu civil, pentru exterminarea reciprocă. • Când d. Ion Mihala­che a spus, deși îl luase atunci gura pe dinainte, că: „rostul nostru este să facem „revoluție socială“, nu a spus un lucru, care după spirit și năzuinți, i-ar fi străin. Dimpotrivă, el este con­secvent cu concepția materialistă și chiar marxistă, că un popor, este societate, că societatea este alcătuită din clase și că acele clase se mănâncă reciproc într’un mod barbar și nu știm mai cum. D. Ion Mihalache nu are nici no­țiunea nici viziunea națiunii, ca principiu și platformă politică. D-sa „nu face politică“ în vede­rea națiunii, ci în vederea clasei țărănești, pe care o reprezintă cu „monopolul în buzunar“. Dacă d. Mihalache ar reprezenta națiu­nea, atunci ar trebui să zică : rostul nostru este să lichidăm regimul liberal, adică dominația politică, economică și financiară a burgheziei, pentru ca să întro­năm regimul nou al națiunii do­minante“. El vrea să lichideze regimul liberal pentru ca să întroneze re­gimul țărănist. Evident, prin luptă politică și la nevoie prin războiu civil , prin exterminarea reciprocă a două clase, care împreună cu cea muncitorească, alcătuesc POPO­RUL ROMAN. In locul statului liberal — în care domnește și exploatează burghezia orășenea­scă, — Ion Mihalache vrea să întroneze statul țărănist, pentru ca în acest stat să continue lup­ta de clasă de pe poziții schimba­te, între țărănimea dominantă și celelalte clase asuprite. Vrea să facă în România ceea ce în­cercase să facă și nu a izbutit Stambulinschi în Bulgaria. Sta­tul țărănist in Bulgaria s’a ter­minat cu un războiu civil și cu alte nenorociri. Burghezia tot nu a pierit, nu a pierit nici clasa muncitorească — s’a prăpădit însă țara mai mult sau mai pu­țin, nu ne interesează. Așa­dar, pe ziua de azi, rostul partidului d-lui Ion Mihalache este să lichideze dominația so­cială și politică a burgheziei li­berale. Și cum burghezia liberală nu se va lăsa să­ fie lichidată cu una, cu două, înseamnă că­­ vir­tual clasa țărănească, presupu­nând că o exprimă Mihalache și va urma pe Mihalache se găse­ște în războiu civil cu clasa bur­gheziei liberale. întrunirea de la 14 Noembrie, pe care o pregăteș­te­ Ion Mihalache, este — în psi­hologia sa și în semnificația sa agresivă — un început de luptă de clasă. Atât numai că vor lipsi —­ sperăm noi — armele ucigașe. Este, în rezumat, clar, că d. Mihalache stă pe poziția luptei la clase. Evident, pericolul nu e mare, de­oarece ALTE SUNT PO­ZIȚIILE, POLITICE ȘI PSIHO­LOGICE, PE CARE STA ȚĂRĂ­NIMEA ROMANA. Deocamdată țărănimea tace și până când ea tace, d. Mihalache liber este să facă combinații ipotetice cu aju­torul ei și pe socoteala ei. Noi putem să ne bucurăm, cu mai mare temeiu decât al d-lui Mihalache, INTAI, fiindcă­­ epo­ca de dominație a burgheziei ro­mânești se apropie de sfârșit IN MOD FIRESC, oricare ar fi ba­loanele de oxigen și stările de a­­sediu prin care reprezentantul ei politic — partidul liber — caută să-i prelungiască existența și do­minația. AL DOILEA , regimul nou nu va putea fi un alt regim de clasă, chiar a celei țărănești, fiindcă înlocuind un regim de cla­să printr’un alt regim de clasă nu înseamnă că am evoluat in spiritul nou ; și AL TREILEA :­­.spiritul nou, care este cel istoric românesc, cere și impune ca po­porul român să nu se istoviască în lupta de clasă, prin domina­­­țiuni nedrepte și din cauza lor ci să reintre în unanimitatea na­ției românești, singura care eli­mină războiul civil când ea este dominantă și subjugă toate cla­sele prin exlusivism și sacrificiu, Binelui suprem, incontestabil și sfânt al poporului unic în sânge­le său și indivizibil în fața Mor­ții și a Vieții. Nu-i convine d-lui Mihalache ACEST ideal, idealul nostru, i­­dealul României ca stat și a po­porului român ca națiune ? Gh. Drago? »♦ + ♦ [UNK] [UNK]»♦ [UNK] ♦ [UNK]*♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] »4444444» ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]»♦»♦ [UNK] [UNK] t»4»4»4444»-»4- »»»♦ [UNK] [UNK] [UNK]»♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]»♦ [UNK]444«4»«4»»»4 44444 - 4­ 44-44-44-444 - 444444444- Solemnitatea strămutării rămășițelor 9­9 lui Hindenburg Berlin, 50 (Rador).­­ După cum se știe, strămutarea solemna a ram­ași­țel­or lui Hindenburg va avea loc la 2 octombrie. Corpul va fi depus în cripta monumen­tului național della Tannenberg. D. Hitler a și plecat ori în Pru­sia orientală pentru a asista la această solemnitate. Cancelarul a fost primit la so­sirea sa la Landsberg (Prusia o­­rientală) de generalul Brau­­sin ison­ și de președintele distric­tului d. Erich Koch. Subt semnul covrigului... — Cum se poate cugeta cu creștetul călcâielor — Zilele trecute a avut loc la Chi­șinău un fel de sărbătoare a stru­gurilor. Cu acest prilej s’a alcă­tuit un cortegiu care s’a plimbat, țanțoș și feeric pe străzile atât de largi și atât de murdare din urgisita capitală a Basarabiei d-lui Pan Halipa. Studenții agronomi — la Chiși­nău există o Academie Agricolă — au defilat, cum se cuvenea, în rânduri compacte, strânse mili­­tărește, stârnind admirația pri­vitorilor, prin disciplina și sime­tria demonstrației lor tinerești. D. Iosif Catrinescu, președinte­le studenților agronomi, a defi­lat în fruntea cortegiului tineresc menținând cu hotărire cadența și prestigiul trupei. Studenții de la Chișinău, ca să facă necaz evrei­lor și ca să supere pe d. Pan Ha­lipa, au defilat prin oraș în că­măși colorate uniform și au arbo­rat svastica. Din această pricină s’a încins la Chișinău o teribilă discuție în­tre tabere și cei dintâi cari au protestat, ca să apere pe evrei pentru că ei singuri n’au curajul să-și rostească indignarea — e­­vreii sunt, după cum se știe cei mai lași dintre muritorii de subt cerul lui Iehova — au fost națio­­nal-țărăniștii basarabeni cari, la urma urmelor, după toate soco­telile sunt tot evrei. Organul ofi­cial în care ă. Pan Halipa depu­ne zilnic iirele genialei sale cu­getări politice a luat atitudine și cineva de acolo din redacție, plă­tit ca să calce în străchini și să facă șotii, a scris un articol pe care ne pare rău din adâncul ră­runchilor că nu-l putem reprodu­ce în întregime ca să ne amuzăm cetitorii și prietenii. Dar o bucă­țică din el tot o s’o transcriem aici ca să vadă cât poate cuprinde cineva din împărăția nesfârșită a dobitociei politice. După ce administrează o fio­roasă admonestare studenților a­­gronomi cari au îndrăsnit să de­fileze cu svastica și nu cu covri­­gul național-țărănist, din care râd de multă vreme câțiva lip­­steini, ai partidului, canibalul de la „Viața Basarabiei“ scrie : „Noi nu facem deosebire, în chestiuni de drepturi și obligați­uni cetățenești — de altfel în spiritul și litera legii — între­­ creștini, și alte confesiuni. Sun­tem români și creștini și ne iu­bim neamul și legea, fără a ne bate cu pumnii in piept și a ne afișa în orice împrejurări cu cruci încârligate, ori drepte, dar nu înțelegem să știrbim drepturi­le și să oprimăm minoritățile conlocuitoare“. Și mai departe adaogă : „Covrigul, slavă Domnului­, are cine să-l poarte. S’au dat lup­te, s’au repurtat biruințe și s’a câștigat în două rânduri, guver­narea țării, subt semnul covrigu­lui“.... încă odată, dragi prieteni de pretutindeni și iubiți cetitori, vă rugăm să ne iertați că nu vă putem servi, în întregime, ghive­ciul humoristic din „Viața Basara­biei“. Ar fi fost un regat de comic. Dar ce să facem ? Ce poate in­tra în coloanele peste care plu­tește umbra ocrotitoare a blân­dului Pan Halipa cu ochii săi ne­vinovați de rumegătoare pașnică ajunsă la poarta nouă, nu înca­pe în cuprinsul ziarului nostru. „Veselia“, „Furnica“ și „Pardon“ — ce păcat că unele dintre ele s’au stins pe nesimțite, ar fi avut material de haz pentru o lună de zile și țara întreagă ar fi trosnit din încheieturi de hohotitul uriaș pe care l-ar fi provocat, fără în­doială, virtuozitățile gazetărești ale caligrafului național-țărănist de la Chișinău. Sub­ semnul covrigului s’au dat lupte, s'au repurtat biruințe și s’a câștigat, în două rânduri, gu­vernarea țării!... Bă, iți mulțu­mim și-ți strângem mâna, de la distanță. Ești o bomboană, dar Domnului că se mai găsesc pe undeva, oameni ca tine, să se ia de piept cu ridicolul și să ne mai descrețească frunțile. Să trăiești. Și să dai un acatist pentru Cara­­giale, care dacă ar mai fi printre noi, te-ar pupa de douăsprezece ori la rând pe nerăsuflate și nu l-ar uita nici pe prietenul și pro­tectorul tău cu cioc ! Svastica și covrigul, iată o ciu­dată apropiere pe care numai „Viața Basarabiei“ o poate face. Să fim înțeleși. Redactorul d-lui Pan Halipa e supărat că svastica e semnul unei țări străine și in elanul său patriotic, învinuește studenții că trădează țara și se vând cui se știe peste graniță. Așa să fie ? Suportă „Viața Ba­sarabiei“ o discuție serioasă ? Ne îndoim. Și ca să nu ni se spue că l-am îmbolnăvit de migrenă pe iscusitul gazetar al Chișinăului renunțăm la o discuție temeinică și gravă, pentru care d. Pan Ha­lipa n’ar găsi destule hărciac ca să-și bage tălpile la răcoare — după cum se știe, omul cu cioc de la Chișinău nu cugetă decât cu călcâiele în care capriciul natu­rii i-a așezat materia cenușie ca­re­ la alții se găsește ceva mai sus. Pentru atâta bunăvoință și înțelegere­a neputinței ar trebui să ni se mulțumească. Dar nu pretindem mai mult. Covrigarii împlinesc în câmpul nostru politic o funcție folositoa­re, știți cum a răspuns d. D. R. Ioachițescu d-lui Virgil Madgearu care s’a plâns Parchetului că i se pregătește asasinarea ? Iată : „Asigur pe d. Virgil Mad­gearu că doresc foarte mult să trăiască, pentru că, ce m’aș face eu în propaganda electorală, da­că el și finul său Aușnit, n’ar mai trăi!“. Exact acelaș lucru ne gră­bim să spunem și noi adoratori­lor covrigului național-țărănist. Prostia lor e necesară. Și ce ne-am face noi fără ea ? Și dacă e vorba că trăim într’un moment al specializărilor, de ce să nu dăm voe d-lui Pan Halipa să ai­bă și dânsul una. Una și bună... Trăiască covrigul, al cărui aluat l-a mâncat de mult d. Rom­ulus Boilă !... I. P. Prundeni 444444 4 44 4 4 44 444 4 4 4444-4-4-4-4-4-4 44-4-444444444»» 44444» HM»-44- Burghezia și fascismul — Ce nu s’a clarificat la congresul Cominternului — de G. M. IVANOV Noi nu confundăm burghezia cu fascismul. Din contra, ca să nu se facă o asemenea confuzie, stăruim să arătăm — ori de câte­­ori vine ocazia — că burghezia este o clasă cu istoria sa socială, cu psihologia sa deosebită de a celorlalte clase, cu morala și fi­lozofia sa proprie, un sfârșit cu crimele și binefacerile sale în complexul situațiilor istorice. Iar fascismul nu este clasă. Fascis­mul nu servește burghezia, și nicio altă clasă, ca filozofie, ca sistem de muncă și ca metoda de organizare a muncii, ca prin­cipiu de transformare a Societă­ții fascismul este IN CONTRA CLASELOR în tendința lor de a realiza separat fiecare din ea dominațiunea sa proprie asupra celorlalte clase. Și așa mai de­parte. Câte clarificări s’au făcut până acum referitor la natura fascismului, și zilnic se fac și zilnic se vor mai face, și totuși asupra fascismului tinde să se fixeze o concepție pătimașe, o concepție necesară acelor forțe actuale care se unesc pentru a răsturna societatea de azi, a o cuceri și a o transforma : aceste forțe sunt forțele marxiste. Ele sunt, într’adevăr, forțe — și nu noi vom căuta să le neglijăm realitatea și să le ascundem nă­zuințele. Concepția falsă asupra fascismului, pe care au plăsmui­­t-o și au lansat-o taberele mar­xiste, mai ține să arate că fas­cismul este „o slugă a burghe­ziei“, că „fascismul este chiar burghezie“; — vom analiza una câte una aceste afirmațiuni, fiindcă ele sunt prea interesan­te, ca să nu fie luate în seamă; în plus — în dialectica discuții­lor și a gândirii analitice, se cla­rifică și mai bine natura fascis­mului cu toate potențele sale as­cunse și cu toate năzuințele sale de a se exterioriza variat, origi­nal, câteodată senzațional, dife­rit la diferite popoare dar unic și nealterat în substanța sa spirituală. De aceea, principalul lucru este să se arate, că fascis­mul nu este nici burghezie —d­in aspectele sale politice, culturale, economice,­­ și nici nu există în vederea burgheziei și direct sau indirect PENTRU ea. Despre raporturile dintre fas­cism și burghezie s’a discutat mult și pasionat dar foarte păr­tinitor la congresul Cominternu­­lui din Iulie trecut. Este regre­tabil, că la acest congres se face mai mult politică, se făuresc lo­zinci revoluționare, se fac dări de seamă despre activitatea Co­minternului în diferitele țări din lume și nu se gândește, măcar cât de puțin, academic și teore­tic. De când lipsesc , Troțchi, Ra­­covschi, Tomschi, Camenev, Bog­danov, Novicov și alții din marii intelectuali și teoreticieni ai re­voluției bolșevice, de la adunările și discuțiile partidului comunist, de atunci nu mai poți aștepta o prognoză ștințifică asupra si­tuației, nu mai poți auzi nici o propozițiune obiectivă asupra vreunei perspective revoluționa­re: inteligența subtilă, analitică și sintetică, a dispărut din Ru­sia sovietică, vreau să spun din întrunirile mari și diriguitoare din Rusia sovietică. Totul înce­pe cu o apoteoză a „scumpului și genialului nostru Iosif Visario­­novici Stalin“ și totul se termină cu „izbânda proletariatului asu­pra capitalismului și a burghe­ziei“. Nici în discuțiile congresu­lui din Iulie trecut nu poți în­tâlni ceva remarcabil ca lămu­rire asupra fascismului, noul și implacabilul inamic al revoluției sociale marxiste. S’a hotărît de către comitetul central al partidului comunist, adică de Stalin, ca fascismul să fie declarat inamic al proletaria­tului și unealtă a burgheziei, cum era până mai eri socotită social­­democrația, și la congres nimeni nu a îndrăznit să discute ordi­nul, concepția cazonă. Cugeta­rea comunistă, care emană nu­mai dintr-un singur izvor: cree­­rul lui Stalin, trebuie în­totdea­una să descopere un inamic; când nu-1 poate descoperi — tre­buie să-l creeze ; când inamicul e fictiv, trebuie prezentat ca real, când este mic — trebuie înfățișat ca mare, când pericolul este real, obiectiv și prezent — atunci trebuie prezentat ca ireal, ca închipuit, ca îndepărtat. Dia­lectica cere aceasta opoziție în­tre termeni, între situații, intre realități — în sfera cugetării, a posibilităților, a realității con­crete. Filozofia lui Hegel în pri­vința aceasta e ireproșabilă. Termenul, în care se cuprinde noua realitate revoluționară, U. R. S. S. și prin care se exprimă ea, este termen al unei absolute opoziții față de oricare alt ter­men ce se poate imagina și i se poate opune. Proletariatul, în concepția lui Marx, este acest termen absolut opus tuturor ce­lorlalte în dialectica materia­listă ; în concluzie — el trebuie să se opună și fascismului, care fascism de aceea este opoziție fiindcă nu este concept marxist, nu are substanță proletară, nu servește proletariatul. Iată con­fuzia — o confuzie despre fas­cism, lansată cu îndemânare în scopuri practice, nu contrazice interesul revoluției — așa s’a ho­­tărit la Moscova. Și de aceea, discutându-se despre el, fascis­mul a fost declarat inamic real, burghez, pretutindenesc. Să ve­dem expresiunile din care se compune confuzia. „Burghezia dominantă tot mai mult caută scăpare — afirmă tov. Dimitrov în faimosul său referat — în fascism cu scopul (Continuare în­ pag. ll) L * • d­i­n 11 și puncte­­.­ Țărăniști cu perciuni Politicește, provincia Basarabiei s’a împărțit în două. De-o parte moldovenii de baștină, care s’au a­­lăturat acțiunei partidului Națio­­nal-Creștin, și de partea cealaltă evreii, cari s’au declarat într’un e­­lan de simpatie pentru d. Ion Mi­halache, țărăniști. Așa­dar, nicio mirare că fostul învățător de la Topoloveni, urnin­­du-se cu trenul până la Bălți, s’a pomenit aclamat de un grup de caftane foioase, cari i-au ieșit în întâmpinare. Din întâmplare, se a­­fla în gară, venind dinspre So­roca, d. senator Iuliu Mumuianu, pe care, văzându-1, țărăniștii cu perciuni, au început să țipe: „Jos Cuza!“. Nu ne miră această exclamație din partea verilor lui Kalm­an Blumen­­feld. Dar ne întrebăm, cum o să strige de-acum încolo țăranii: „Trăiască Mihalache!“. Scop sau mijloc? Filosofii internațional-țărăniști se chinuesc să explice Statul țără­nesc, fără a fi ajuns să se înțeleagă între ei. Unii pretind că Statul țărănesc este un scop, alții că este un mij­loc. D. Ion Mihalache intervenind a lămurit chestiunea, spunând că „scopul scuză mijloacele“. Așa în­cât Statul țărănesc este un mijloc, prin care se pot câștiga voturi, în scopul venirii la putere, cu scopul pricopsiri țărăniștilor. Pricopsire care devine un mijloc pentru sără­cirea țării și desbrăcarea țăranilor. Totul e deci lămurit. Statul țărănesc Citim în ziare că d. Ion Miha­lache, ca șef al Capitalei, a confir­mat ca membrii în comitetul culorii de Negru pe d-nii: Leon Donnen­feld, Osias Melic, A. Moscovici, C. Spolber, H. Ranga, M. Schapira. N’au drept—țara și țăranii — să scuipe cu scârbă în fața acestui Stat țărănesc?

Next