Ţara Noastră, octombrie 1935 (Anul 13, nr. 981-1004)
1935-10-02 / nr. 981
Realitatea se răzbună Împotriva Societății Națiunilor E bună și istoria la ceva. Cel puțin pentru a compara unele situații. Iată anul 1453: Puterea Turcilor, în continuă creștere, se instalase comod și amenințător sub zidurile Constantinopolului. Pe fiorosul sultan, care avea să însemneze cu sabia sa însângerată hotarul unei noui istorii nu ne mai aducem aminte cum în chema. Dar în Constantinopol, domnea peste imperiul de răsărit al împăratului Constantin, un Paleologu oarecare, ultimul împărat prin aceste părți ale Europei peste care în scurtă vreme trebuia să se așeze domnia semilunei. Turcii dau asalt porților cetății. Lupta a durat mult, poate câteva săptămâni. Seiim și inspirat, împăratul Paleologu, înconjurat de atât de numeroșii și ornamentalii episcopi ai imperiului în frunte cu patriarhul ecumenicității și ajutat de luminile teologice ale diverșilor doctori ai ortodoxiei, discuta cu aprindere nu mai știm ce grave probleme teologice, nu mai știm ce încurcătură dogmatică asupra vreunui amănunt metafizic și ortodox. Iar în acest timp credincioșii lui Mahomed, cari nu prea se pierdeau în controverse zadarnice, permanent insolubile, trânteau ușile cetății la perete și-și făceau intrarea triumfală și sângeroasă în citadela ortodoxiei. Prin Iulie, dacă nu ne trădează memoria, Constantinopolul căzuse. Sfânta Sofia era transformată în moschee. Paleologul, nu mai știm al câtelea a fost ultimul împărat al răsăritului. Imperiul de răsărit era desființat. Turcii se înfig cu rădăcini puternice în Europa. Istoria inaugurează o nouă perioadă. Am recapitulat aceste lucruri cu scopul de a stabili o comparație cu evenimentele de astăzi în legătură cu conflictul italo-abisinian și cu perspectiva unui război european. Ca și împăratul Constantinopolului care-și istovea puterile în discuțiuni metafizice, închizând ochii asupra realităților înconjurătoare, Geneva și Liga ei, pe care a întemeiat-o un utopist de geniu într-o clipă de transă pacifică, se pierde în controverse nesfârșite, de principii și de procedură, răsucește în toate chipurile articolul 16 al Pactului, discută asupra definiției agresiunii și așteaptă să fie luată peste picior ca să reacționeze de abia atunci, trimițând pe locul de luptă observatori internaționali cari au îndatorirea să întocmească un raport pe baza căruia să se înceapă din nou alte discuțiuni. In această vreme tunarii se pregătesc să tragă. Se face ultima verificare a motoarelor de avioane. Servanții ung cu vaselină mitralierele iar ofițerii de stat major stau în fața hărții și mișcă, în joc de șah, stegulețe roșii și albastre, după prevederile de atac, de ofensivă. Geneva stă deoparte. Și realitatea stă de cealaltă parte. Intre ele orice comunicație eruptă. Ca și în Constantinopolul de la 1453, conducătorii cari se pretind diriguitori ai destinelor păcii sau războiului, se sfăbesc în jurul unor controverse fără de sfârșit, uitând că mai există o realitate de care trebue să se ție seamă și care dacă e ignorată, se răsbună cum numai ea știe s’o facă. Precedentul s’a creiat. Războiul chino-japonez, urmat de anexarea Mandchuriei de către Japonia, a fost una dintre cele mai teribile înfrângeri a Ligii lui Wilson. Dar acest război mai trebue socotit ca o biruință a realității asupra ficțiunii și utopiei. Abisinia a decretat mobilizarea generală, iar Italia, în momentul în care conducătorul său suprem va da semnalul ofensivei, va avea gata pe picior de război peste 10 milioane soldați fanatizați de crezul lor patriotic și îndârjiți de dreptatea cauzei lor, pe care câțiva doctori ai păcii cu orice preț, se străduesc s’e schilodească prin cele mai ciudate interpretări. Japonia, strânsă de gât pe îngustimea insulelor sale din Pacific și cu o populație extraordinar de densă, nu mai putea respira între granițele sale prea strâmte. Societatea Națiunilor s-a opus însă expansiunei nipone în Asia extremului orient și avea de gând să-i potrivească răsuflarea după regulamentul său. Japonia a rupt cu violență chinga Genevei și a cucerit Mandaluria. Japonia respiră astăzi mai omenește. Italia se găsește în aceeaș situație. Peninsula, pe care d. Mussolini a transformat-o într’un imens șantier, storcându-i tot ceea ce un pământ sterp ca al ei putea să dea, are nevoe de o cucerire colonială ca să-și plaseze surplusul de populație și ca să-și agonisească materiile prime de care duce lipsă. E o realitate pe care numai oamenii cu tag de la Geneva n’o văd și ca orice realitate, ea nu poate să fie înăbușită, chiar dacă s’ar strânge la un loc toată competența procedurală a scafandrilor de paragrafe. Evenimentele, cari de pe acum stau sub semnul tunului, ne vor da dreptate. S’ar putea întâmpla însă ca războiul din Africa, în loc să fie o simplă expediție colonială, să deschidă focul războiului european. Societatea Națiunilor va învinui, firește, Italia și pe d. Mussolini în deosebi, că au dat foc lumii. Iar absurdul de-abia începe. Cauza războiului, dacă va fi război în Europa, e Geneva cu Societatea ei care, în loc să privească realitatea, bărbătește, drept în față și să cântărească în balanța răspunderii sale ce folosește și ce nu folosește păcii, își pierde vremea în discuțiuni inutile, peste capul oricărui respect față de glasul poruncitor al realităților. 44 4444444444444444* »»444444 Paradisul pierdut... Geneza „Paradisului pierdut“ de azi, pacea, nu se mai ridică dintr’un spectacol de marionete al unui teatru din Roma în care se arăta acum 200 și ceva de ani „Mystère de la désobéissance d’Adam et d’Eve“ ci dintr’o profundă luptă pentru trăirea unui mare popor, cum este cel italian, cu o civilizație care trăește peste timp și care e predestinată să ridice toate popoarele îngenunchiate în întuneric. Spectacolul de marionete a rămas însă și el cu semnificația lui, dar numai la Geneva, pe scena teatrului Societății Națiunilor. Conflictul italo-abisinian, apăsător până la obsesie, surprinzător in primele lui manifestări pe ecranul internațional, căzut apoi în făgașurile banalului, se proedeasa acum în lumina nouă a acestui poem. ■ întrebările • va fi război ? nu va fi război ? va demobiliza, nu va demobiliza Italia ? s’au stins de tot din gândurile lumii. Certitudinea s’a crestat pe marmora destinului, va fi război. Iar teatrul Societății Națiunilor și-a suspendat sine de spectacolele. Unii din membrii lui au plecat frumușel acasă, alții se plimbă gânditori pe malul lacului Leman. Din meditații ,(cine știe ce gânduri masonice i-ar fi mai frământând!) i-a trezit cu brusc telegramma sosită de la Addis-Abeba prin care Negusul îi anunța că a decretat oficial mobilizarea generală a armatei. S’au impresionat internaționalii de la Geneva ? Credem că nu. Alături de toată lumea, oricât de visători ar fi fost, trebue că au bănuit și ei. Inevitabilul era imposibil de oprit din traectoria lui. In fața acestui preludiu furtunîos al dărâmării păcii, România continuă să se desfete în gâlcevi interne, în panamale sirodiste și călătoriste, în ridicole amenințări maniste și în răfueli inutile între partide ? Să fim într’adevăr așa cum ne-am caracterizat erî, crud, d. Pamfil Șeicaru, într’un dureros articol, țara sufletelor moarte? îndoiala ne macină sufletele, înclinăm și noi să credem. Totuș un instinct ne dă curajul să nădăjduim. Nu. Nu toata țara aceasta este moartă. In străfundul mocirlei, aruncată, cine știe de ce putere sarcastic-dușmană, deasupra vieții noastre politice, în care se bălăcesc „negustorii de vechituri ai târgului electoral“ stă limpede și viu acel sentiment puternic al conservării naționale, care, de câte ori viața poporului românesc a fost amenințată, a știut să isbucnească vulcanic și să predomine faptele și uneltirile meschine ale oamenilor. Și acest sentiment național și-a arătat izvorul. George Acsinteanu Cuvinte fără rost... ..— O O............. — In centrul discursului d-lui Ion Mihalache — „Rostul nostru acesta este, să lichidăm pentru totdeauna, regimul liberal și să întronăm regimul nou creator de țară nouă“. ION MIHALACHE. Vedem din ziare, că anumite pasagii din discursul d-lui Ion Mihalache rostit în ședința comitetului executiv al partidului național-țărănist au fost aplaudate frenetic. De ce au fost aplaudate atât de frenetic aceste pasagii — nu-ți poți explica satisfăcător. Au plăcut — se vede — mult auditorului, în plus — când șeful vorbește obiceiul impune aplauzele subalternilor. Ca întotdeauna. Din curiozitate am citit întreg discursul — am avut acest curaj și această răbdare. Și — mărturisimd. Ion Mihalache a evoluat în VERBALISM; capacitatea lui însă de a fi confuz și primitiv în logică și în prognoze a rămas aceaș. Impresia definitivă este, vorba veche , un ocean de vorbe pe un deșert de idei. Este, totuși, în acest discurs o sinceră și tragică sforțare a intelectului d-lui Mihalache de a găsi „un rost“ colectiv, actual, politic și social partidului, pe care îl conduce. Statutele și programele, lozincile și steagurile nu pot niciodată prinde și exprima acel imponderabil subtil și absolut, care rezidă ca un misterios principiu în centrul unei vieți, și la baza tuturor perspectivelor omenești. D. Mihalache simte prezența acestui imponderabil, este subjugat de el și își pune în acțiune inteligența — atâta câtă are — sub directiva lui irezistibilă. De aceea șeful și vorbește de ROST. De rostul partidului. De rațiunea lui de a fi — prin cauze raționale, prin finalități raționale. Și care este acest rost ? El e cuprins în propozițiunea de mai sus, care îmi servește de motto: să lichideze pentru totdeauna regimul liberal. Dar și în materie de rosturi, d. Ion Mihalache se încurcă greu. Odată — să luăm datele mai recente — d. Mihalache găsește acest rost : „să facem o mare revoluție socială“; ne amintim viciu de începutul cursurilor națțărăniste la Câmpulung. Apoi, la închiderea cursurilor, șeful strigă: să consolidăm situația constituțională a țării, suntem monarhiști, suntem naționaliști. Va să zică susține două „rosturi“ opuse. Acum, vrând să fie adânc — deși o hârțuială verbală cu d. G. Tătărescu nu cere o încordare spirituală,.— d. Mihalache găsește partidului pe care îl conduce un rost cu totul diferit de cele precedente. Atâtea rosturi într’un răstimp atât de scurt, într’adevăr, nu au niciun rost. Noi, însă, ne găsim acest rost să verificăm încâlciturile de gândire ale d-lui Mihalache. Socotim, că în privința aceasta, satisfacem în chip ideal postulatul politico-pedagogic al gazetăriei superioare. Așadar, d. Ion Mihalache a vrut să spună : Rostul partidului național-țărănesc este să dea peste cap burghezia plutocrată, ciocoiască, a cărei expresie politică este partidul liberal, sa o demită, adică, din situația ei de clasă dominantă, exploatatoare, care se menține prin măsuri cu totul contrarii principiilor înalte pe care le propovăduește și să pună în locul ei clasa țărănească, a cărei expresie politică este partidul condus de d-sa întreg miezul discursului, ideia de plămădeală a acestui discurs, „frenetic aplaudat“ se cuprinde în formularea noastră de mai sus și se exprimă clar și logic prin ea. Acesta este rostul partidelor, „rost“ pe care nu izbutește nici să și-l clarifice nici să-l,exprime d. Ion Mihalache. Lozinca „statului țărănesc“ vine în ajutor, dar o lozincă, evident, arareori conține nealterată concepția de bază a unei politici, a unui program, a unor năzuinți sociale sau naționale. Revenim iarăși la LUPTA DE CLASA. D. Ion Mihalache nu mai poate eși din schema „luptei; de c v“. Oricât se străduește, să fugă din această schemă, oricât ar căuta scăpare in „constituționalism“, în „monarhism“, in „fidelitate Coroanei“, în „scopurile finale ale națiunii“, el tot rămâne în lupta de clasă. Și nici nu se poate altfel: din moment ce reprezinți, ca partid politic o singură clasă, clasa țărănească și admiți că: politica înseamnă egoism militant al acelei clase, atunci trebue să lupți, pentru demiterea clasei dominantă, pentru cucerirea aparatului de stat, pentru instalarea la putere, pentru a începe apoi — cu toate teribilele consecințe — domnia clasei biruitoare. Această poziție ideologică și politică o au toate clasele unele față de altele: in realitate ele își fac neîncetat, deși nu întotdeauna sângeros, un războiu civil, pentru exterminarea reciprocă. • Când d. Ion Mihalache a spus, deși îl luase atunci gura pe dinainte, că: „rostul nostru este să facem „revoluție socială“, nu a spus un lucru, care după spirit și năzuinți, i-ar fi străin. Dimpotrivă, el este consecvent cu concepția materialistă și chiar marxistă, că un popor, este societate, că societatea este alcătuită din clase și că acele clase se mănâncă reciproc într’un mod barbar și nu știm mai cum. D. Ion Mihalache nu are nici noțiunea nici viziunea națiunii, ca principiu și platformă politică. D-sa „nu face politică“ în vederea națiunii, ci în vederea clasei țărănești, pe care o reprezintă cu „monopolul în buzunar“. Dacă d. Mihalache ar reprezenta națiunea, atunci ar trebui să zică : rostul nostru este să lichidăm regimul liberal, adică dominația politică, economică și financiară a burgheziei, pentru ca să întronăm regimul nou al națiunii dominante“. El vrea să lichideze regimul liberal pentru ca să întroneze regimul țărănist. Evident, prin luptă politică și la nevoie prin războiu civil , prin exterminarea reciprocă a două clase, care împreună cu cea muncitorească, alcătuesc POPORUL ROMAN. In locul statului liberal — în care domnește și exploatează burghezia orășenească, — Ion Mihalache vrea să întroneze statul țărănist, pentru ca în acest stat să continue lupta de clasă de pe poziții schimbate, între țărănimea dominantă și celelalte clase asuprite. Vrea să facă în România ceea ce încercase să facă și nu a izbutit Stambulinschi în Bulgaria. Statul țărănist in Bulgaria s’a terminat cu un războiu civil și cu alte nenorociri. Burghezia tot nu a pierit, nu a pierit nici clasa muncitorească — s’a prăpădit însă țara mai mult sau mai puțin, nu ne interesează. Așadar, pe ziua de azi, rostul partidului d-lui Ion Mihalache este să lichideze dominația socială și politică a burgheziei liberale. Și cum burghezia liberală nu se va lăsa să fie lichidată cu una, cu două, înseamnă că virtual clasa țărănească, presupunând că o exprimă Mihalache și va urma pe Mihalache se găsește în războiu civil cu clasa burgheziei liberale. întrunirea de la 14 Noembrie, pe care o pregătește Ion Mihalache, este — în psihologia sa și în semnificația sa agresivă — un început de luptă de clasă. Atât numai că vor lipsi — sperăm noi — armele ucigașe. Este, în rezumat, clar, că d. Mihalache stă pe poziția luptei la clase. Evident, pericolul nu e mare, deoarece ALTE SUNT POZIȚIILE, POLITICE ȘI PSIHOLOGICE, PE CARE STA ȚĂRĂNIMEA ROMANA. Deocamdată țărănimea tace și până când ea tace, d. Mihalache liber este să facă combinații ipotetice cu ajutorul ei și pe socoteala ei. Noi putem să ne bucurăm, cu mai mare temeiu decât al d-lui Mihalache, INTAI, fiindcă epoca de dominație a burgheziei românești se apropie de sfârșit IN MOD FIRESC, oricare ar fi baloanele de oxigen și stările de asediu prin care reprezentantul ei politic — partidul liber — caută să-i prelungiască existența și dominația. AL DOILEA , regimul nou nu va putea fi un alt regim de clasă, chiar a celei țărănești, fiindcă înlocuind un regim de clasă printr’un alt regim de clasă nu înseamnă că am evoluat in spiritul nou ; și AL TREILEA :.spiritul nou, care este cel istoric românesc, cere și impune ca poporul român să nu se istoviască în lupta de clasă, prin dominațiuni nedrepte și din cauza lor ci să reintre în unanimitatea nației românești, singura care elimină războiul civil când ea este dominantă și subjugă toate clasele prin exlusivism și sacrificiu, Binelui suprem, incontestabil și sfânt al poporului unic în sângele său și indivizibil în fața Morții și a Vieții. Nu-i convine d-lui Mihalache ACEST ideal, idealul nostru, idealul României ca stat și a poporului român ca națiune ? Gh. Drago? »♦ + ♦ [UNK] [UNK]»♦ [UNK] ♦ [UNK]*♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] »4444444» ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]»♦»♦ [UNK] [UNK] t»4»4»4444»-»4- »»»♦ [UNK] [UNK] [UNK]»♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]»♦ [UNK]444«4»«4»»»4 44444 - 4 44-44-44-444 - 444444444- Solemnitatea strămutării rămășițelor 99 lui Hindenburg Berlin, 50 (Rador). După cum se știe, strămutarea solemna a ramașițelor lui Hindenburg va avea loc la 2 octombrie. Corpul va fi depus în cripta monumentului național della Tannenberg. D. Hitler a și plecat ori în Prusia orientală pentru a asista la această solemnitate. Cancelarul a fost primit la sosirea sa la Landsberg (Prusia orientală) de generalul Brausin ison și de președintele districtului d. Erich Koch. Subt semnul covrigului... — Cum se poate cugeta cu creștetul călcâielor — Zilele trecute a avut loc la Chișinău un fel de sărbătoare a strugurilor. Cu acest prilej s’a alcătuit un cortegiu care s’a plimbat, țanțoș și feeric pe străzile atât de largi și atât de murdare din urgisita capitală a Basarabiei d-lui Pan Halipa. Studenții agronomi — la Chișinău există o Academie Agricolă — au defilat, cum se cuvenea, în rânduri compacte, strânse militărește, stârnind admirația privitorilor, prin disciplina și simetria demonstrației lor tinerești. D. Iosif Catrinescu, președintele studenților agronomi, a defilat în fruntea cortegiului tineresc menținând cu hotărire cadența și prestigiul trupei. Studenții de la Chișinău, ca să facă necaz evreilor și ca să supere pe d. Pan Halipa, au defilat prin oraș în cămăși colorate uniform și au arborat svastica. Din această pricină s’a încins la Chișinău o teribilă discuție între tabere și cei dintâi cari au protestat, ca să apere pe evrei pentru că ei singuri n’au curajul să-și rostească indignarea — evreii sunt, după cum se știe cei mai lași dintre muritorii de subt cerul lui Iehova — au fost național-țărăniștii basarabeni cari, la urma urmelor, după toate socotelile sunt tot evrei. Organul oficial în care ă. Pan Halipa depune zilnic iirele genialei sale cugetări politice a luat atitudine și cineva de acolo din redacție, plătit ca să calce în străchini și să facă șotii, a scris un articol pe care ne pare rău din adâncul rărunchilor că nu-l putem reproduce în întregime ca să ne amuzăm cetitorii și prietenii. Dar o bucățică din el tot o s’o transcriem aici ca să vadă cât poate cuprinde cineva din împărăția nesfârșită a dobitociei politice. După ce administrează o fioroasă admonestare studenților agronomi cari au îndrăsnit să defileze cu svastica și nu cu covrigul național-țărănist, din care râd de multă vreme câțiva lipsteini, ai partidului, canibalul de la „Viața Basarabiei“ scrie : „Noi nu facem deosebire, în chestiuni de drepturi și obligațiuni cetățenești — de altfel în spiritul și litera legii — între creștini, și alte confesiuni. Suntem români și creștini și ne iubim neamul și legea, fără a ne bate cu pumnii in piept și a ne afișa în orice împrejurări cu cruci încârligate, ori drepte, dar nu înțelegem să știrbim drepturile și să oprimăm minoritățile conlocuitoare“. Și mai departe adaogă : „Covrigul, slavă Domnului, are cine să-l poarte. S’au dat lupte, s’au repurtat biruințe și s’a câștigat în două rânduri, guvernarea țării, subt semnul covrigului“.... încă odată, dragi prieteni de pretutindeni și iubiți cetitori, vă rugăm să ne iertați că nu vă putem servi, în întregime, ghiveciul humoristic din „Viața Basarabiei“. Ar fi fost un regat de comic. Dar ce să facem ? Ce poate intra în coloanele peste care plutește umbra ocrotitoare a blândului Pan Halipa cu ochii săi nevinovați de rumegătoare pașnică ajunsă la poarta nouă, nu încape în cuprinsul ziarului nostru. „Veselia“, „Furnica“ și „Pardon“ — ce păcat că unele dintre ele s’au stins pe nesimțite, ar fi avut material de haz pentru o lună de zile și țara întreagă ar fi trosnit din încheieturi de hohotitul uriaș pe care l-ar fi provocat, fără îndoială, virtuozitățile gazetărești ale caligrafului național-țărănist de la Chișinău. Sub semnul covrigului s’au dat lupte, s'au repurtat biruințe și s’a câștigat, în două rânduri, guvernarea țării!... Bă, iți mulțumim și-ți strângem mâna, de la distanță. Ești o bomboană, dar Domnului că se mai găsesc pe undeva, oameni ca tine, să se ia de piept cu ridicolul și să ne mai descrețească frunțile. Să trăiești. Și să dai un acatist pentru Caragiale, care dacă ar mai fi printre noi, te-ar pupa de douăsprezece ori la rând pe nerăsuflate și nu l-ar uita nici pe prietenul și protectorul tău cu cioc ! Svastica și covrigul, iată o ciudată apropiere pe care numai „Viața Basarabiei“ o poate face. Să fim înțeleși. Redactorul d-lui Pan Halipa e supărat că svastica e semnul unei țări străine și in elanul său patriotic, învinuește studenții că trădează țara și se vând cui se știe peste graniță. Așa să fie ? Suportă „Viața Basarabiei“ o discuție serioasă ? Ne îndoim. Și ca să nu ni se spue că l-am îmbolnăvit de migrenă pe iscusitul gazetar al Chișinăului renunțăm la o discuție temeinică și gravă, pentru care d. Pan Halipa n’ar găsi destule hărciac ca să-și bage tălpile la răcoare — după cum se știe, omul cu cioc de la Chișinău nu cugetă decât cu călcâiele în care capriciul naturii i-a așezat materia cenușie care la alții se găsește ceva mai sus. Pentru atâta bunăvoință și înțelegerea neputinței ar trebui să ni se mulțumească. Dar nu pretindem mai mult. Covrigarii împlinesc în câmpul nostru politic o funcție folositoare, știți cum a răspuns d. D. R. Ioachițescu d-lui Virgil Madgearu care s’a plâns Parchetului că i se pregătește asasinarea ? Iată : „Asigur pe d. Virgil Madgearu că doresc foarte mult să trăiască, pentru că, ce m’aș face eu în propaganda electorală, dacă el și finul său Aușnit, n’ar mai trăi!“. Exact acelaș lucru ne grăbim să spunem și noi adoratorilor covrigului național-țărănist. Prostia lor e necesară. Și ce ne-am face noi fără ea ? Și dacă e vorba că trăim într’un moment al specializărilor, de ce să nu dăm voe d-lui Pan Halipa să aibă și dânsul una. Una și bună... Trăiască covrigul, al cărui aluat l-a mâncat de mult d. Romulus Boilă !... I. P. Prundeni 444444 4 44 4 4 44 444 4 4 4444-4-4-4-4-4-4 44-4-444444444»» 44444» HM»-44- Burghezia și fascismul — Ce nu s’a clarificat la congresul Cominternului — de G. M. IVANOV Noi nu confundăm burghezia cu fascismul. Din contra, ca să nu se facă o asemenea confuzie, stăruim să arătăm — ori de câteori vine ocazia — că burghezia este o clasă cu istoria sa socială, cu psihologia sa deosebită de a celorlalte clase, cu morala și filozofia sa proprie, un sfârșit cu crimele și binefacerile sale în complexul situațiilor istorice. Iar fascismul nu este clasă. Fascismul nu servește burghezia, și nicio altă clasă, ca filozofie, ca sistem de muncă și ca metoda de organizare a muncii, ca principiu de transformare a Societății fascismul este IN CONTRA CLASELOR în tendința lor de a realiza separat fiecare din ea dominațiunea sa proprie asupra celorlalte clase. Și așa mai departe. Câte clarificări s’au făcut până acum referitor la natura fascismului, și zilnic se fac și zilnic se vor mai face, și totuși asupra fascismului tinde să se fixeze o concepție pătimașe, o concepție necesară acelor forțe actuale care se unesc pentru a răsturna societatea de azi, a o cuceri și a o transforma : aceste forțe sunt forțele marxiste. Ele sunt, într’adevăr, forțe — și nu noi vom căuta să le neglijăm realitatea și să le ascundem năzuințele. Concepția falsă asupra fascismului, pe care au plăsmuit-o și au lansat-o taberele marxiste, mai ține să arate că fascismul este „o slugă a burgheziei“, că „fascismul este chiar burghezie“; — vom analiza una câte una aceste afirmațiuni, fiindcă ele sunt prea interesante, ca să nu fie luate în seamă; în plus — în dialectica discuțiilor și a gândirii analitice, se clarifică și mai bine natura fascismului cu toate potențele sale ascunse și cu toate năzuințele sale de a se exterioriza variat, original, câteodată senzațional, diferit la diferite popoare dar unic și nealterat în substanța sa spirituală. De aceea, principalul lucru este să se arate, că fascismul nu este nici burghezie —din aspectele sale politice, culturale, economice, și nici nu există în vederea burgheziei și direct sau indirect PENTRU ea. Despre raporturile dintre fascism și burghezie s’a discutat mult și pasionat dar foarte părtinitor la congresul Cominternului din Iulie trecut. Este regretabil, că la acest congres se face mai mult politică, se făuresc lozinci revoluționare, se fac dări de seamă despre activitatea Cominternului în diferitele țări din lume și nu se gândește, măcar cât de puțin, academic și teoretic. De când lipsesc , Troțchi, Racovschi, Tomschi, Camenev, Bogdanov, Novicov și alții din marii intelectuali și teoreticieni ai revoluției bolșevice, de la adunările și discuțiile partidului comunist, de atunci nu mai poți aștepta o prognoză ștințifică asupra situației, nu mai poți auzi nici o propozițiune obiectivă asupra vreunei perspective revoluționare: inteligența subtilă, analitică și sintetică, a dispărut din Rusia sovietică, vreau să spun din întrunirile mari și diriguitoare din Rusia sovietică. Totul începe cu o apoteoză a „scumpului și genialului nostru Iosif Visarionovici Stalin“ și totul se termină cu „izbânda proletariatului asupra capitalismului și a burgheziei“. Nici în discuțiile congresului din Iulie trecut nu poți întâlni ceva remarcabil ca lămurire asupra fascismului, noul și implacabilul inamic al revoluției sociale marxiste. S’a hotărît de către comitetul central al partidului comunist, adică de Stalin, ca fascismul să fie declarat inamic al proletariatului și unealtă a burgheziei, cum era până mai eri socotită socialdemocrația, și la congres nimeni nu a îndrăznit să discute ordinul, concepția cazonă. Cugetarea comunistă, care emană numai dintr-un singur izvor: creerul lui Stalin, trebuie întotdeauna să descopere un inamic; când nu-1 poate descoperi — trebuie să-l creeze ; când inamicul e fictiv, trebuie prezentat ca real, când este mic — trebuie înfățișat ca mare, când pericolul este real, obiectiv și prezent — atunci trebuie prezentat ca ireal, ca închipuit, ca îndepărtat. Dialectica cere aceasta opoziție între termeni, între situații, intre realități — în sfera cugetării, a posibilităților, a realității concrete. Filozofia lui Hegel în privința aceasta e ireproșabilă. Termenul, în care se cuprinde noua realitate revoluționară, U. R. S. S. și prin care se exprimă ea, este termen al unei absolute opoziții față de oricare alt termen ce se poate imagina și i se poate opune. Proletariatul, în concepția lui Marx, este acest termen absolut opus tuturor celorlalte în dialectica materialistă ; în concluzie — el trebuie să se opună și fascismului, care fascism de aceea este opoziție fiindcă nu este concept marxist, nu are substanță proletară, nu servește proletariatul. Iată confuzia — o confuzie despre fascism, lansată cu îndemânare în scopuri practice, nu contrazice interesul revoluției — așa s’a hotărit la Moscova. Și de aceea, discutându-se despre el, fascismul a fost declarat inamic real, burghez, pretutindenesc. Să vedem expresiunile din care se compune confuzia. „Burghezia dominantă tot mai mult caută scăpare — afirmă tov. Dimitrov în faimosul său referat — în fascism cu scopul (Continuare în pag. ll) L * • din 11 și puncte. Țărăniști cu perciuni Politicește, provincia Basarabiei s’a împărțit în două. De-o parte moldovenii de baștină, care s’au alăturat acțiunei partidului Național-Creștin, și de partea cealaltă evreii, cari s’au declarat într’un elan de simpatie pentru d. Ion Mihalache, țărăniști. Așadar, nicio mirare că fostul învățător de la Topoloveni, urnindu-se cu trenul până la Bălți, s’a pomenit aclamat de un grup de caftane foioase, cari i-au ieșit în întâmpinare. Din întâmplare, se afla în gară, venind dinspre Soroca, d. senator Iuliu Mumuianu, pe care, văzându-1, țărăniștii cu perciuni, au început să țipe: „Jos Cuza!“. Nu ne miră această exclamație din partea verilor lui Kalman Blumenfeld. Dar ne întrebăm, cum o să strige de-acum încolo țăranii: „Trăiască Mihalache!“. Scop sau mijloc? Filosofii internațional-țărăniști se chinuesc să explice Statul țărănesc, fără a fi ajuns să se înțeleagă între ei. Unii pretind că Statul țărănesc este un scop, alții că este un mijloc. D. Ion Mihalache intervenind a lămurit chestiunea, spunând că „scopul scuză mijloacele“. Așa încât Statul țărănesc este un mijloc, prin care se pot câștiga voturi, în scopul venirii la putere, cu scopul pricopsiri țărăniștilor. Pricopsire care devine un mijloc pentru sărăcirea țării și desbrăcarea țăranilor. Totul e deci lămurit. Statul țărănesc Citim în ziare că d. Ion Mihalache, ca șef al Capitalei, a confirmat ca membrii în comitetul culorii de Negru pe d-nii: Leon Donnenfeld, Osias Melic, A. Moscovici, C. Spolber, H. Ranga, M. Schapira. N’au drept—țara și țăranii — să scuipe cu scârbă în fața acestui Stat țărănesc?