Ţara Noastră, noiembrie 1935 (Anul 13, nr. 1005-1028)

1935-11-01 / nr. 1005

& Drumul spre biruință p -----------------­••După adunările partidului Național-Creștin— • In ultima vreme partidul Na­­țional-Creștin a ținut o serie de adunări populare, cari s’au bu­curat de un uriaș ecou in opinia publică. Astfel, întreaga țară, răscolită de lozincile mântuitoare ale cre­dințelor național-creștine, a fost mobilizată in slujba idealului de­­ mântuire românească.­­ Basarabia s’a adunat la Chi­șinău unde, peste o sută mii de oameni, o singură inimă, o sin­gură voință, și-au rostit răspi­cat și fără șovăire gândurile lor­­­ politice. Bucovina a trimis la Cernăuți una sută cincizeci de mii de oameni, cu aceiaș nestră­mutată hotărîre, porniți să bi­ruiască, țărani sdraveni și fără teamă cari așteaptă numai un ordin ca să-și deslănțuie avân­tul lor cuceritor și neînfricat. La­­ Oravița a vorbit glasul întregu­lui Banat, iar Duminica trecută, peste cincizeci de mii de oameni și-au dat întâlnire la Cluj, subt cutele drapelului național-creș­­tin, ca să arate țării că Ardealul te alături de d. Octavian Goga și că frații noștri de dincolo de Carpați, nu mai sunt ardeleni,­­ ci români. i­ Cucerirea Ardealului e anevo­ioasă. Judecata ardeleană e mai sgârcită și mai circumspectă, peste munți lipsește mobilitatea sufletească și de gândire care se poate constata în celelalte părți ale țării, dar odată câștigat, Ar­dealul nu se mai pierde atât de ușor. Adversarii d-lui Octavian Goga și ai partidului Național- Creștin, au vorbit întotdeauna de răceala cu care a fost primit în Ardeal de Octavian Goga. De data aceasta insă lucrurile s’au schimbat. Ardealul minții, ținut într’o criminală agitație regio­nalistă de cei câțiva ambițioși mărunți și iresponsabili, și-a dat seama de situația falsă în care se găsea — și s-a alăturat acțiu­nii partidului Național-Creștin. Toate provinciile țării au fost câștigate. După întrunirile ținu­te in cele patru mari capitale, va urma marea adunare de la 14 Noembrie, din București, care va încununa acțiunea partidului și va însemna, in desfășurarea a­­cestei ofensive, atacul decisiv, ultima fază a unei bătălii orga­nizate, oneste și civilizate. Pe urma acestor întruniri se desprinde concluzia că forța par­tidului Național-Creștin a cres­cut în ultima vreme și ca număr și ca suflet. Entuziasmul masse­­lor populare a sporit și din toate părțile țării, se îndreaptă spre centru glasul înfrățit al româ­nismului de pretutindeni care-și cere drepturile sale la viață. As­tăzi se pretinde în chip pașnic, în liniște și cu îndreptarea pe care numai conștiința forței o poate da, dar mâine, dacă aceas­tă dorință nu va fi înțeleasă după cum merită, bănuim că lup­ta se va schimba. Nu mai e nevoie să stăruim asupra fondului programatic al acestei acțiuni. Ideile pentru care luptă partidul Național- Creștin sunt cunoscute de toată lumea. Subliniem, in aceste rân­duri, extraordinara adesiune a masselor populare față de aces­te idei, ca și ecoul mare pe ca­­re-l are în toate părțile țării che­marea d-lor A. C. Cuza și Octa­vian Goga. Legitimația unui partid care pretinde să guverneze stă în se­riozitatea programului său și în popularitatea sa electorală. Par­tidul Național-Creștin reprezin­tă și forța ideii și tăria popula­rității. Drumul său spre biruință e deschis. După adunările de la Chișinău, Oravița, Cernăuți și Cluj va urma congresul de la Bu­curești care va consacra această forță politică. »♦ « » » « 44444444 4 44444444 4 f 44 ♦ 4 44444444­ 4444­4­4­4­4­4­44* 44444 întotdeauna destinul poporului românesc a proteguit mersul vie­ții noastre naționale, indreptân­­du-l pe calea firească a evoluției. Alături de imanenta justiție care planează deasupra tuturor popoarelor, acest destin n'a fost niciodată orb, chiar și atunci când nouă — generația antebe­lică — sau celor cari au trecut prin foarte grele încercări, în vremurile de dejenii ale luptei pentru întregirea ființei noastre etnice, in granițele firești, ni s’a părut legat la ochi; soarta Ro­mâniei n’a continuat să stea multă vreme cu ochii astupați. A știut întotdeauna să fie atentă, să nu-i scape nici o mișcare de viață, nici un impuls al sufletu­lui care clocotește în adâncuri, nici o dorință motivată a româ­nismului pe care să n’o îndepli­nească. Cu toate acestea sunt câte­odată momente când fețele nu se crispează de dungile desnădejdii și când sufletele ne sunt năpă­dite de veninul durerii și al re­voltei, venin asvârlit sfidător de dușmanii lăuntrici sau de cei din afară, asupra noastră. Ne uităm cu inimile strânse cum năvălesc de prin sterpe locuri streine puhoae de gândaci pistruiați și se așează, cu învoi­rea cârmuitorilor țării pe ogorul românesc să-i roadă vlaga, pu­terea de rodnicie. Problema­­ colonizării Basara­biei cu evrei pe care ziarul nos­tru a demascat-o în toată hidoa­sa ei nuditate constitue, incon­testabil, un punct negru de mare îngrijorare, o primejdie de moar­te fixată pe cupola vieții noastre naționale de mâine. Dacă oamenii, în ale căror mâini sunt astăzi frânele țării dorm, oare și destinul care a fost întotdeauna treaz în marile în­cercări ale trăirii noastre etnice este absent, în momentul de față, într’o somnolență voită? In cazul acesta se impune un ordin pornit din tăria comanda­mentului de viață națională: să deșteptăm destinul și odată cu el conștiințele atrofiate în vânzări de sânge și de neam! Să sguduim cu energia pe care sufletul acestui popor a avut-o întotdeauna când norii se arătau sumbri și amenințători la ori­zont toate momăile cari conti­nuă să figureze, ca niște fantoșe umplute cu vată, pe carul Sta­tului Român, să-și dea seama că infiltrarea larvelor streine în trupul țării noastre înseamnă inevitabila moarte... Adevărul e crud, e înfiorător, dar, e real.­­In Basarabia se colonizează evreii, iar în Dobrogea bulgarii își zidesc temelii cât mai trainice pentru ofensiva de mâine. Nu este nici o exagerare. Faptele vorbesc, întro desă­vârșită lumină, cu ton de zgu­­duitoare tragedie în adânc. La Bazargic, Cercul intelectua­lilor de la universitatea din Sofia a ținut conferințe iredentiste. In timp ce țăranii bulgari cumpără pe capete pământuri de la turcii emigrați, intelectualii bulgari seamănă cuvântul răs­­meriței. Suntem informați că acești domni cărturari vor mai cere au­torizații pentru a mai ține astfel de conferințe. Fii atent domnule ministru Stoica de la Sofia! Nu te dor pe dumneata, acolo unde stai pe fotoliul ministerial, ghionturile bulgarilor ci pe în­treaga țară. Fiți atenți domnilor cârmui­­tori de azi! Inconștiența cu care vă îm­brăcați ca și cu un palton de iarnă , în fața invaziei streinilor poate să aducă năruirea de mâi­ne a vieții poporului nostru ro­mânesc. Și atunci ? Iată marele semn de întrebare care ne sfredelește inimile, gân­durile... George Acsinteanu Nota zilei Pericolul larvelor streine Fii La anumite cotituri ale istoriei, r Moi 1005« Vineri i Mcembrie 1935 fondator: OCTAVIAN GOGA Redicft# p Administrația: București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 419­33 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni ; 100 pe 3 luni Pentru instituțiuni și autorități ÎQ00 lei „Au fost aruncate in cumpănă instinctele neamului“ — Cuvântare rostită de d. Octavian Goga la masa comună, după adunarea ținută la Cluj, in ziua de 27 Octombrie 1935 Domnilor, înainte de a pleca, trebuie să vă fac câteva mărturisiri. Sufle­tul meu este copleșit astăzi de o emoție cum rar se întâlnește la viață,­ Am avut o zi de mare săr­bătoare. Partidul Național-Creș­tin se găsește în Ardeal la cea dintâi afirmare a lui, la cea din­tâi biruință. Noi am dovedit ast­fel, că nu reprezentăm numai o ideologie pentru intelectuali, ci însăși credința mulțimii româ­nești. Vă aduceți aminte lozinca pe care ați lansat-o adversarii noș­tri, : — „Avem cu noi masele populare !“ Oameni fără cerebra­litate, scormonind instinctele jos­nice ale poporului, erau purtați în triumf, pe un maldăr de voturi. Ei aveau aerul că spun : — „Dum­nezeu, ce-i drept, nu ne-a hără­zit virtuți personale, dar mulți­mea ne urmează, fiindcă ne pri­cepem să-i aprindem poftele !“. Iată că acum masele populare sunt cu noi. Am primit botezul celor mulți, dar noi, spre deose­bire de ceilalți, ne dăm seama de răspunderea care izvorăște din legătura noastră cu zecile de mii. Oamenii de duzina sunt lip­siți de această conștiință, fiindcă rădăcinile sufletului lor sunt la bucătărie. Noi am făcut cununia noastră cu poporul în numele u­­nei înalte abstracțiuni. Marii arendași de voturi ai de­mocrației mincinoase reclamau puterea în numele mulțimii. Dar noi am fost pretutindeni, în toa­te colțurile țării, la Chișnău, în Basarabia, la­ Oravița, in Banat, la Cernăuți în Bucovina, aici la Cluj, in inima Ardealului, și ze­cile de mii de oameni cari au răs­puns de fiecare dată la apelul nostru, ne dau dovada că parti­dul Național-Creștin crește ca o avalanșe, pe care nicio forță pro­­tivnică n’o mai poate opri. Cuza și cu mine nu mai suntem niște ideologi, cari ne turnăm credința în tiparele gândirii la masa de scris, ci ne-am ridicat prin luptă pe valul unei mari mișcări na­ționale. Suntem în vârful pira­midei astăzi, pentru că rădăcinile noastre sunt în inima celor mulți­. Nu vi se pare o ironie să se mai vorbească de partide mici și de partide mari ? Cei cari ne cate­gorisesc pe noi, după cum le vine la îndemână, nu mai reprezintă în momentul acesta decât câteva căprării de voturi în lichidare. La 14 Noembrie vom fi in Capi­tală cu batalioanele noastre, și vom da țării prilejul să facă o comparație intre noi și ei. SOLDAȚII ROMÂNIEI INTEGRALE. Bucuria pe care o resimt astăzi nu-i, însă, o bucurie de partid. E o bucurie patriotică. Suntem în­cadrați în marele instincte na­ționale și ziua biruinței depline o văd apropiată. Nu vom triumfa noi, ci puterile de viață ale nea­mului românesc! In ultimii 17 ani, bietul nostru popor a căzut de multe ori pradă rătăcirilor primejdioase. Sufletul țărănimei a fost răscolit de ațâ­­țări fără scrupul, de cei cari au voit să transforme buna noastră mulțime într'o masă de manevră pentru taraba lor. Vă aduceți a­minte cum agitația regionalistă pusese un zăbranic peste simți­rea Ardealului. Eu am purtat a­­tunci în inima mea o mare du­rere, dar am mers înainte pe li­nia dreaptă a drumului meu, pri­vind cum oam­eni mărunți pu­neau stăpânire pe viața noastră politică. N’am­ sacrificat însă nicio silabă din credința mea, n’am făcut nicio concesie, cu ris­cul de a rămânea singur, înfă­șurat în adevărul pe care-l slu­jeam. Mi s’a spus în vremea aceia că sunt trădătorul Ardealului. Și cine erau aceia, cari îmi aruncau această insultă? Erau oameni, cari nu aveau de partea lor, nici puritatea de gândire, nici puri­tatea, de sânge. Iar eu trădam Ardealul, fiindcă voiam să redau Ardealul României, încadrându-l în integritatea perfectă a Statu­lui Național! Din fericire, s-a făcut între timp rectificarea dorită. A căzut vălul de pe ochii celor înșelați. Ardealul se găsește astăzi înfipt în ideia de Stat, iar această de­finitivă integrare sufletească a fost desăvârșită de partidul Na­țional-Creștin. Un om politic nu­mai atunci poate fi mulțumit când își pune acțiunea lui in a­­cord cu interesul de Stat. Adver­sarii noștri au fost în disonanță cu acest interes. Care dușman al nostru ar fi crezut, că desrobiții se pot întoarce într’o zi împotri­va desrobitorilor? In ce postură penibilă se înfățișa sufletul Ar­dealului, protivnic fraților din vechiul Regat? Iată că noi am­ desrobit simți feri populara­­ din a­­ceastă rătăcire. Suntem, dela cel dintâi până la cel din urmă din­tre noi, soldații României inte­grale ! VALURI DE POPULARITATE PRĂBUȘITE Domnilor, eu sunt un analist, obișnuit să privesc faptele la lu­mina unei cercetări critice. Ei bine, analizând cu atenție lucru­rile, presimt izbânda noastră a­­propiată. In România de după unire au fost trei valuri de popularitate. A fost mai întâi popularitatea Mareșalului Averescu. Ostașii cari s’au întors de pe front, în­făptuind întregirea hotarelor, au spus generalului glorios al tran­­șeelor: „Ne-ai fost conducător în război, să ne fii conducător și la vreme de pace !“ Dumnezeu vede ce curat a fost sufletul meu când m’am hotărit să merg alături de această simțire popu­lară și să dau mâna cu acela care o întrupa. Un sentiment de eleganță morală mă împiedică să mă întind asupra amănuntelor, dar dacă nu s’a izbândit, nu-i vina mea. Al doilea val, lipsit cu desă­vârșire de justificări superioare, întreținut de porniri a cerebrale,­­ propovăduind lupta de clasă, plimbând pe tot întinsul țării o cămașe drept steag cu care se adunau voturi. Aici, în Ardeal, s’a pornit acțiunea regionalistă, dincolo, peste Carpați, demago­gia țărănistă, două curente ma­ladive, care trebuiau lichidate. Astăzi, formația național-țără­­nistă, împărțită în oameni cari sunt gata s’o apuce în toate păr­țile, nu mai înfățișează altceva decât solidaritatea impusă a pro­priului păcat. Coborâți-vă, arde­leni, în conștiința voastră, și spuneți ce gândiți, când ol ve­deți pe d. Iuliu Maniu rătăcind prin gări, coborînd prin mici centre rurale, la Cut sau in altă parte, neindrăznind sa vorbeas­că deschis, lucrând cu mici Insi­nuări, Întreținând o campanie perfidă pentru subminarea ideii monarhice... Iar șeful său, spre mândria Ardealului, este d. în­vățător de la Topoloveni, Ion Mi­­halache I INSTINCTUL NAȚIONAL Acest al doilea val de popularitate nesănătoasă s’a prăbușit pentru totdeauna. Al treilea val, după 17 ani de pedagogie cetățenească, s’a pornit să cucerească toate cugetele oneste din această țară. Oamenii aceștia, min­țiți, înșelați și, amăgiți de­­atâtea ori au învățat ceva. Au înțeles, că trebue să des*­robim țara de străini, fiindcă politicianii și-au văzut până acum de propria lor tarabă. Eu cred, că astăzi au fost aruncate în cumpănă ins­tinctele neamului. Mai întâi, instinctul național. E ideia de apărare a patrimoniului atavic împotriva străinismu­lui, care ne cotropește. Apoi vorbește instinctul religios. Nu simțiți cum trece pe dea­supra pământul românesc, de la inimă la inimă, străve­­chia simțire a credinței in Dumnezeu? Al treilea princi­piu pe care instinctul mulți­mii îl consacră, e principiul monarhic. Lumea româneas­că înțelege, că aici în coas­tele Rusiei, înconjurați de dușmani, noi avem nevoie de un punct fix, în jurul căruia să se strângă toate forțele vii ale națiunii. Vorbeau­ de generația dinainte de război. Noi am știut care-i crezul nostru. Dacă se întâlneau trei români din trei ținuturi diferite, inima lor batea la fel, iar lozinca lor de raliere era aceiaș: unirea. Acum vin ratații politici ai vremii noa­stre să umbrească ideia de regalitate, dar psihologia populară îi respinge. Noi voim să salvăm ideia de autoritate în această ța­ră, și subt cutele steagului ideii de Stat, crezând în Re­gele nostru, vom face să troznească oasele celor cari cred că pot primejdui vii­torul acestei țări­­. VOI MERGE PANA LA CARAT Noi suntem in postura de sal­vatori al ideii de Stat. Pentru a ne ajunge ținta, vom fi nevoiți si luptării. In ceia ce mă privește, eu nu voi șovăi. Simt că zbuciumul meu are o înaltă justificare mora­lă, de aceia voi merge până la ca­păt! Pentru cei zece-cincisprezece ani pe care-i mai am de trăit, nu voi consimți, să accept înfrânge­rea unei tranzacții. Sau voi sfârși In demnitate acest petec de viață care mi-a mai rămas, sau mai bine să putrezesc, alături de fra­tele meu, în cripta de la Rășinari! Pentru a duce această luptă, fără șovăiri și fără compromi­suri, se cere să fiu înconjurat de tovarăși entuziaști. N’am nimic de făcut cu cei cari nu reușesc să fie un receptacol al sufletului meu și al simțirii celor mulți. O reformă nu se înfăptuește cu cei cari nu pot depăși micul lor egoism, pentru a se topi în co­lectivitate. De aceia, mă adresez tineretu­lui: Voi sunteți copiii furtunei, voi v’ați născut în vremea când bubuia tunul, marele pedagog al morții, voi trebuie să vă războiți astăzi, luptând cu ideia și cu bra­­țul, pentru credințele voastre !. ... VICTORIA NU POATE SA I ÎNTÂRZIE Noi nu ne angajăm la un duel de fraze cu adversarii noștri. Victoria, însă, nu poate să în­­târzie, fiindcă alminteri pun străinii genunchii pe grumazul nostru. Rețelele lor s’au multi­­plicat, ne strâng de gât din toate părțile și pentru a scăpa trebuie o scuturătură generală, înțelegeți, că o asemenea lot­­ruință nu se câștigă cu apă de trandafiri. In toate colțurile, mai înainte de a triumfa, ideea a cerut sacrificii de simțire și de sânge. Eu mă declar și pentru unul, și pentru celălalt, iată mărtu­­risirea mea. Iar acum, așteptați ordinele mele! (Cuvântarea d-lui Octavian Goga a fost întreruptă tot tim­pul de furtunoasele ovații ale ascultătorilor). - I—wwh aMBBBBBfr ** *’99**** 4444444444444444444444444444444444444444444444444444444 ■4444 4444444444-44­4­4­4­4­4­4­4­4444-4 Umbre chinezești —* Ideia și copita <— Orice om, care nu suferă de ficat, de darul beției, de țâină și de alte prejudecăți interne poa­te înțelege ușor că, o copită nu este o abstracție. In privința co­pitei, nimeni nu are dreptul să-și facă iluzii. De­oarece, chiar da­că ar admite punctul de vedere iluzionist și ar stărui să ne con­vingă, că realitatea nu este rea­litate, ci este fum și închipuire, tot va trebui la urma urmelor să admită, că o copită are o solidă identitate materială. Așa că, în filozofia pozitivistă, copita capătă prestigiul unui ul­tim și definitiv argument. Ba chiar se poate dovedi, că pofta de filozofare pornește din copită. Cum filozofia derivă din sen­zația ca prim element de cunoa­ștere, — senzația, pe care o co­pită bine aplicată o dă omului, i nervilor [ intelectului lui» îl de G. M. IVANOV poate sili să desfășoare un proces de cugetare atât de intens și de fructuos, încât să ajungă să des­copere chiar și adevăruri meta­fizice. Să ne amintim în treacăt de blândul și înțeleptul părinte al filozofiei, Socrate. Marele înțe­lept al antichității căpătase, cine știe în ce împrejurări, o copită de la un mamifer patruped oare­care. Cazul s’a discutat, desigur filozoficește, în toate cercurile cugetătoare din Atena. In urma căror cugetări s’a stabilit adevă­rul, așa zis de experiență, că o­­mul, dacă are minte trebuie să evite ocaziunile în care — și să nu facă faptele pentru care i se poate aplica justificat o copită. Iată ce înaltă cugetare ne-a lă­sat copita, pe care a încasat-o divinul înțelept. Copita mai poate fi și un bun străjer al moralității. De acest lucru m’am convins de visu. E mult de atunci, pe semne când eram copilandru. Mi-aduc amin­te, ca prin vis. Mă găsiam într’o ogradă boerească, în care zben­guia o iapă. Și fiindcă eram co­pilandru, nu știam ce înseamnă asta. Un alt copilandru însă, ca­re știa ce înseamnă asta, s’a strecurat în grajdul cailor , și a deschis ușa. Și de acolo, din se­­miîntunerecul grajdului, s’a re­pezit ca viforul în direcția iepei un falnic armăsar, care cu o su­perbă impetuozitate de zmeu ne­gru, lucitor și cu ochii aprinși și-a manifestat spontan intenția să dea iepei oarecare fericire. Cum însă iapa nu era dispusă să se bucure de viață într-un timp neprevăzut de legile firii — de­oarece zbenguiala ei nu era alt­ceva decât o exuberanță de voie bună — a aplicat armăsarului cu picioarele dinapoi o serie d­e lo­vituri cu copita, atât de abil și vehement, încât a izbutit să-și salveze morala personală, evi­tând în plus cine știe ce compli­cații ulterioare. De atunci, sunt, iată, zeci de ani de când s’a pro­dus evenimentul, ai mă- gândit oridecâte ori cere cazul: dacă fe­cioarele noastre ar purta în loc de unghii lunguiețe și t­­andafi­­rii, (și unse cu „Ora” ca în re­vistele de modă) ceva copite so­lide la mâini și la picioare, câte din ele, dacă nu chiar toate, și-ar salva fecioria și morala persona­lă ori de câte ori cavalerii seducă­tori le șoptesc cuvinte cu înțele­suri amăgitoare și cu intențiuni subversive. Când copita prezintă atât în filozofie, cât și în morala perso­nală și publică un interes atât de incontestabil — ce înseamnă, vă rog să-mi spuneți, acest dispreț pe care unele naturi poetice și alte naturi de crocodil îl arată a­­cestui admirabil și minunat ar­gument, de care se servesc câ­teodată, în împrejurări utile, cei ce scriu, cei ce gândesc, cei ce luptă pentru izbânda unei idei, unui adevăr, unui entusiasm no­bil și mântuitor ? Ce înseamnă asta, vă rog să-mi spuneți, că de câtva timp, de când ne-a statornicit pentru toată viața năzuințele naționali­ste, mă tot pisează un democrat cu mefistofelica intenție să mă convingă, că aici „se scrie cu cor­pita”. Nu cu capul, ci cu copita! —— așa afirmă dumnealui, dom­nul democrat. Domnul — vreau să știți — e astăzi „autoritate”, și deși e democrat sau fiindcă e democrat stăpânește viața, cum stăpânește crocodilul mocirla. — Eu, domnul meu, — îi răs­pund, nu scriu nici cu capul nici cu copita. Scriu cu Hardtmuth no. 2. îmi place mai mult decât no. 1. Totuși, când e nevoie, în „împrejurările utile”, sunt în stare să dau unei idei, care tre­sare în creerul meu, soliditatea copitei și dintr’o copită să fac un argument subtil și pătrunză­tor. Ai înțeles ? N’ai înțeles ni­mic ! — Cum așa ? — Uite cum. Voi, crocodilii și democrații sunteți elemente per­verse. Vă place — ca desert — să vă îndopați cu minciuni și iluzii. Vă place să vi se spună că sun­teți eleganți la fizic și gentle­meni la suflet. Că sunteți, în sfârșit, o altă specie de heruvimi. Sau, mai pe românește, vă pla­ce să vă lingă cineva sub coadă, cu fapta, cu vorba sau cu scrisul. (Codtinu are în pag. II), ^ » 4­4­4­4­4­4­4­44444-­44444444 ^♦»♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]+ + «4<»++44444+44*M< Exemplul Italiei —> Națiunile sunt tari prin ele insele . Acțiunea hotărâtă a Italiei, de a-și întinde puterea de stă­pâni­­re în Africa, pe un teritoriu co­lonial atât de necesar dezvoltă­rii sale ca mare națiune, se da­­torește numai încrederii, ce-i in­spiră virtuțile renăscute ale ita­lienilor. Aceste virtuți, moștenite de la cuceritorii lumii, cari au fost cetățenii Romei de acum două mii ani, amorțiseră până ’n ziua când apăra ducele Musso­lini în fruntea poporului italian. Sub conducerea acestui bărbat de Stat providențial a făcut na­țiunea italiană progrese uimitoa­re, ridicându-se prin muncă, cul­tură și disciplină la o treaptă de desvoltare, care impune respect și admirațiune tuturor celorlal­te națiuni. Este un exemplu stră­lucit acesta mai ales pentru na­țiunea română, care prin poziția ei geografică este chemată să joace un rol foarte însemnat în mijlocul celorlalte state și na­țiuni din Sud-Estul european. Italia a înțeles foarte bine, că nu poate avea încredere decât în propriile ei puteri. De aceea, fără a neglija câtuși de puțin legătu­rile de prietenie cu celelalte na­țiuni, ea și-a văzut de interesele ei, pregătindu-se neîncetat pen­tru a se afirma ca o națiune mare și tare pe dreptul ei la viață. România n’are voie de cuceriri și de teritorii coloniale ca Italia. Așadar­ă nu ,în scopul acesta ii poate servi Ca exemplu națiunea italiană. Țara noastră este des­tul de întinsă, spre a cuprinde și hrăni cu bogățiile ei o populație de două ori mai numeroasă. Insă ceea­ ce trebue să luăm exemplu acum de la italieni este dragostea nețărmurită de neam, conștiința sublimă națională, singura în stare să ne dea încrederea în noi înși­ne, spre a ne ridica la trea­pta cel puțin de adevărați stă­pâni ai pământului nostru stră­moșesc. Puternici prin noi înșî­ne, da, acesta este scopul măreț, spre care trebue să țintim, pătrunși de cel mai adânc naționalism. In rândurile noastre n’au ce căuta străm­ofilii, cari și-au vândut conștiința de neam, dacă au a­­vut-o. Organismul nostru de Stat trebue curățit bine, deparazitat cu cea mai mare îngrijire de toa­te infiltrațiunile străine, cari n’au nici-o înrudire sufletească cu națiunea română. Abia de curând și cu multă ti­miditate se încearcă purificarea aparatului nostru de Stat de străinii, cari sub titlul de cetă­țeni minoritari îndrăznesc să-și arate dușmănia față de autori­tățile Statului, în ale cărui ser­vicii au fost și mai sunt încă în­găduiți. Ori, cum ar fi posibilă încrederea națiunii române in destinul ei, când țara, cu toate bogățiile ei, este lăsată tuturor neamurilor străine, cari o con­sideră drept colonie a lor afri­cană ? Avem în fața noastră strălu­citul exemplu al iubirii de neam, care-i mână pe ita­lieni la iz­bândă prin pustiurile Africei, spre a-și asigura, dreptul la via­ță, țara lor nefiind încăpătoare și prea săracă pentru a-i hrăni pe toți. Noi, românii, n’avem ne­voie să ne întindem prin ținuturi, sălbatice, spre a le civiliza. Pă­mântul nostru să-l stăpânim, în țara noastră să ne întocmim rosturile ca națiune de viitor, tare ne dreptul nostru la viață. Și’n drumul așezării noastre definitive, ca stăpâni în țara noastră, să nu, mai îndrăznească nimeni nepedepsit să ni­ se pună obstacol. Avem încredere deplină în conștiința de neam, la care am început să ne trezim acum și noi, românii, căci națiunea noastră este destul de tare, prin ea însăși, să-și stăpânească țara. Am fost pare că vrăjiți să stăm în nemișcare, într’o nefirească a­­morțire, îndurând toate mizeriile veneticilor cu o resemnare de în­vinși ai soartei. Abia ne dăm a­­cum seama, cât de mult am lip­sit dela datoria noastră, perzând un timp prețios, de a ne pregăti pentru rolul însemnat, ce-l avem de jucat în mijlocul țărilor, cari ne înconjoară, și cari nu ne pot stima decât știindu-ne destul de tari prin noi înși­ne, fi. Istrafeț

Next