Ţara Noastră, iulie 1936 (Anul 14, nr. 1181-1202)

1936-07-02 / nr. 1180 (1181)

ANUL XV No. 1180, Joi 2 iulie 1936 4 Pagini 2 Lei REDACȚIA ȘI ADM^NISTRATIA. D /^y _ 1 ^.*11 •T j* 1 ^ Abonamentul: 500 lei pe an, pentru preoți, învățători 1 București str. Câmpineanuu 4, telef. 4 19.33 £ Organ al partidului Național-Deștin $ îSWa Solidaritatea națională — Unitatea națională împotriva dușmanilor națiunii - D. Alex. Vaida s’a dus zilele trecute la Chișinău, unde a avut loc o adunare a „Frontului Românesc“. Cu acest prilej d. Alex. Vaida a rostit un discurs în care a înfățișat celor prezenți, convingerile sale politice. Intre altele d-sa a spus: „Pot să am divergențe de păreri cu d-nii A. C. Cuza și Octavian Goga, cu toții, însă, vom fi de acord, vom fi urna, prin aceea că nu vrem și nu admitem ca, la porunca străinătății, guvernul și jandarmii să apere presa comunistă“. Firește, d. Alex. Vaida a rezumat obiectivul comun al luptei, din pricina evenimentelor din ultima vreme, dar lupta aceasta mare, care se desfășoară sub semnul mișcării naționale, are, peste tot, aceleși scopuri și un singur ideal. Partidele și grupările naționaliste se deosebesc între ele prin personalitățile care le conduc, prin metoda practică și prin nuanțe în redactarea și expunerea programelor respective. Unele folosesc violența și radicalismul revoluționar. Altele mențin încă în manifestările lor publice o prudență care nu poate însemna abdicarea. Unele vor să birue prin forță, altele prin persuasiune. Diferențele care se văd între ele sunt de suprafață. In fond însă toate au aceleași credințe, chiar când cele mai înaintate dintre ele, nu sunt limpede mărturisite, din cauza deosebirei ne apreciere a situației politice, ca și din pricina temperamentelor celor cari poartă răspunderea conducerii. E, desigur, regretabil, că nu toate afirmă programul lor cu toată puterea necesară în împrejurările de astăzi. Dar să nu stăruim. D. Alex. Vaida a vorbit, așadar, de unitatea de vederi și de luptă, a forțelor naționaliste, în fața primejdiilor comune. Lucurul este, sau mai precis, trebue să fie, să devie exact. Forțele naționaliste urmăresc acelaș lucru. Forțele naționaliste au în fața lor, aceiași dușmani, dușmanii neamului românesc. Forțele naționaliste au de furcă, în fiecare zi, cu străinismul cotropitor, cu evreii, cu comunismul, cu această democrație a corupției publice, în sfârșit, cu toți ceilalți nemernici cari otrăvesc viața românească. Toate forțele naționaliste urmăresc, după cum știm, o nouă așezare a statului românesc. Ce se mai desparte, prin urmare, împrejurările prin care trece România de astăzi impune o solidaritate națională puternică și dinamică. Exemplul se vede în înțelegerea dușmanilor noștri. Forțele de stânga, socialdemocrația, comunismul și partidele democratice au înclinări marxiste și laice, peste toate diferențele dintre ele și lăsând la o parte adversități trecute sângeroase (se cunoaște învrăjbirea dintre comuniști și social-democrați) și-au dat mâna, înfăptuind frontul popular, fățiș în alte țări, încă timid și discret în România, dar, fără îndoială existent, pentru ca să ingCilifeze și să înăbușe revoluția națională. Coaliția nu înseamnă abdicarea de la prerogativele individuale ale fiecărei grupări intrată în formula frontului popular. ■»♦»»♦»♦ [UNK] [UNK] [UNK]»♦»♦»f« « ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] M"*»».« In timpul Revoluției Franceze, nobilimea văzăndu-și situația pierdută, nu mai spera decât in ajutorul străinătății ca s’o salveze. Intr’adevăr, revoluția a făcut o impresie penibilă dincolo de granițele Franței. Cursese prea mult sânge și capete celebre, iar furtuna revoluției era departe de sfârșit. In atmsofera de echilibru și stabilitatea vremii, răsturnările revoluției erau ceva cu totul absurd și neobicinuit. Țarul Rusiei a refuzat să stea de vorbă cu oamenii noului regim. El a considerat ambasador al Franței pe Joseph de Maistre, trimis al Regelui în exil și a refuzat să trateze cu republicanii. Revoluționarii francezi nu au luat însă în seamă opinia mondială și au continuat să desăvârșească ceea ce au început. Ei aveau conștiința că în acțiunea lor se joacă demnitatea unor idei cu o valoare istorică. Pentru împlinirea acestei misiuni, ei nu socoteau esențial asentimentul celorlalte state. Franța își împlinea o fază a istoriei sale față de care opinia străinătății îi era indiferentă. Adversitatea ctitora era un risc necesar al acestei mari acțiuni, dar nimeni nu s-a gândit să dea înapoi din motive de prestigiu național față de străinătate. Marile națiuni nu raportează acțiunile lor la un criteriu exterior ci la propriile lor necesități de viață. Singura lor măsură este conștiința propriului destin. După un secol și mai bine, Rusia a fost teatrul unei revoluții care a îngrozit lumea prin ororile ei. Multă vreme, o mulțime de state n’au vrut să aibă legături diplomatice cu Sovietele, care trăiau izolate atât din punct de vedere politic cât și moral. Pentru bolșevici însă, opinia străinătății n’a avut nici un rol în determinarea felului și a ritmului revoluției. Ei au dus revoluția până l capăt fără să se simtă obligați să dea socoteală nimănui sau să facă din străinătate un judecător autoritar al situației de la ei din țară. In 1922 d. Mussolini a fost calomniat în toate țările democrate ca un uzurpator. Aristide Briand l-a numit „dictator de carnaval” și n’a vrut să trateze cu el. D. Mussolini nu s-a impresionat și a dus la bun sfârșit o operă de o valoare istorică. Azi este un om necontestat și plin de autoritate în toată lumea. In 1933 d. Hitler a luat conducerea statului german. A fost cea mai formidabilă explozie de ură și de groază împotriva acestui om din partea evreilor și a stângii. Toate ziarele democrate și evreești îl calomniau pe pagini întregi și-l botezau asasin și tiran. D. Leon Blum reputat prin inteligența lui, îi prezicea căderea în fiecare lună. Dar d. Hitler n’a căzut și n’a dat nici o atenție campaniilor presei mondiale împotriva lui. El avea o misiune istorică de îndeplinit pe seama poporului german. Zgomotul din afară nu-l interesa. Misiunea Germaniei nu era pusă în funcție de opiniile străine. Orice mare națiune are sentimentul libertății și demnității actelor ei. Ea nu dă socoteală vecinilor de felul în care înțelege să se realizeze. Numai în țările mici există sentimentul perpetuu al unei dependințe de alții. Numai într’o țară care se crede mică, părerile unor ziare franțuzești ca „Le Populaire” sau „L’Oeuvre” sunt citate cu teamă sau cu venerație. Într’o astfel de țară inconștienți ca d. dr. N. Lupu se plâng străinătății să aibă grije că ne cumpără nemții iar „Dimineața” se bucură de lecția pe care ne-o dau gazetele din Paris despre felul cum înțelegem să trăim. Este o realitate deprimantă să vezi oameni și judecăți în care trăește încă sentimentul umilinței nomtre istorice, când România este în stare prin forța ei actuală, să trăiască conștiința deplină a independenții actelor ei. Nota zilei Noi și străinătatea E Fondator stcfavian Goga Capitaliști sau comuniști? „Curierul Israelit“ ziarul ,,Uniunii evreilor români“, dându-se de ultimele izolări cunoscute, încearcă să ne provoace la o lămurire pe seama învinuirilor aduse evreilor. Folosind o îndoelnică abilitate dialectică, gazeta evreiască ar vrea să știe, din gura noastră, pentru care acuzație optăm: evreii sunt capitaliști sau sunt comuniști. Bineînțeles întrebarea e pusă cu tonul polemic cel mai imprudent. „Presa grupărilor de dreapta, cari au închinat steagul lor ideologiilor importate“, e poftită la discuție. In asemenea condițiuni de stil orice atitudine de obiectivă cercetare e imposibilă. „Curierul Israelit“, printr’o absurdă inversare de roluri ne denunță ca dușmani ai nației, scornind minciuna grosolană a ideologiilor importate. Este de la sine înțeles că în fața acestei îndrăsneli „doctrinare“, un răspuns potolit e greu de dat. Mai ales că în împrejurările de astăzi, când încăerările au luat această formă, nu mai este loc pentru controverse academice. Nu suntem datori să răspundem insinuărilor evreiești. „Curierul“ pornește greșit de la o provocare polemică, stropită cu calomnii și se promovează, cu de la sine putere, mentor al politicii românești, Împărțind certificate de bună purtare. Ca ziar al „Uniunii evreilor români“ „Curierul Israelit“ ar fi fost dator să păstreze decența discuției și să se ferească de nenorocitul sistem al provocațiunilor inutile.’ • Chrăsnicia se plătește întotdeauna. Așadar „Curierul Israelit“ ar vrea să afle dela noi: evreii sunt capitaliști sau sunt comuniști ? Ne dăm seama că, doctrinar, cele două chestiuni nu se împacă. Nu poate cineva să fie capitalist și comunist, în acelaș timp. Noi însă nu ne referim la doctrină. Noi observăm faptele și tragem concluzii. Logica faptelor se află, de data aceasta, în conflict cu logica ideilor. Comunismul e adversarul capitalismului. Faptele sunt însă mai elocvente decât ideile. Puterea lor e mai mare decât puterea doctrinelor care rămân pe hârtie. In toată lumea, cei mai de seamă capitaliști sunt evreii. In România marile capitaluri, cele mai multe industrii și majoritatea băncilor uzurate sunt stăpânite de evrei. In toată lumea însă mișcarea comunistă e animată de evrei. In România, după cele ce se știu, cei mai fioroși comuniști simt evrei. Nu există o organizație comunistă descoperită, nu există un proces al „antifasciștilor“, în care elementul principal al agitației să nu fie alcătuit din evrei. Firește, e ciudat. Dar faptele ne stau mărturie. In viața capitalismului evreiesc s-a introdus, la un moment dat, paranteza proletariatului, care este rezultatul celei mai neomenoase exploatări. Stâlpii teoretici și de fapt ai capitalismului sunt evreii. Stâlpii teoretici și de fapt ai comunismului sunt tot evreii. Și una și alta sunt invenții evreești. Pentru noi capitalismul, prin natura sa individualistă, prin rapacitatea și prin morala infamă a câștigului tu orice preț, e o mare primejdie. Dar tot o primejdie egală este și comunismul. Teoretic, capitalismul refuză, din instinct de conservare, comunismul. La rândul său, comunismul dă un puternic asalt capitalismului, care reprezintă crima fără sânge. In fapt însă, ■cei doi dușmani se află în cea mai bună tovărășie. Revoluția însă a fost finanțată de capitalismul semit Când s’a deslănțuit revoluția din Rusia, care nu era, după cum se știe, decât o mișelie evreiască, o parte dintre bancherii semiți din Rusia și-au retras capitalurile și le-au plasat, la loc sigur, în America. De acolo, cu o grijă curioasă, bancherii evrei au ajutat comunismul rusesc. Prin finanța lor, capitaliștii evrei sunt astăzi stăpânii bogățiilor din Rusia. Capitaliștii evrei cari n’au părăsit Rusia, n’au fost nimiciți. Comunismul a distrus nobilimea latifundiară creștină și biserica. Au rămas însă în picioare întreprinderile evreiești și sinagoga. Inițiativa pentru creiarea statului evreiesc din Biro-Bigean. în Rusia se vede acest lucru. Pentru punerea lui pe picioare au contribuit statul, cu 76.036.000 ruble (aproximativ două miliarde și jumătate lei) și numeroase întreprinderi industriale, evreești, fără îndoială, pentru că numai ele au scăpat de pârjolul revoluției, iar un reprezentant al muncitorilor din America, un trimis al capitaliștilor evrei refugiați, se ocupă de această chestiune. Stalin a proectat o nouă constituție, care înseamnă întoarcerea spre capitalism. In Rusia însă capitalismul de astăzi e o exclusivitate evreiască. Din aceste lucruri se vede lămurit că mișcarea comunistă, care este condusă de evrei, nu e, în realitate, decât o nouă diversiune a imperialismului capitalist iudaic,, o altă fază a luptei pentru hegemonia lui Israel. In Rusia capitalismul creștin, care purta totuș aceleași păcate înăscute ale regimului, a fost distrus, pentru că pe ruinele lui să se ridice cetatea capitalismului evreiesc. Rusia de astăzi e o vastă colonie a capitalurilor evreești. Spiritul iudaic a isbutit astfel să realizeze împăcarea antitezelor, întrebarea „Curierului Israelit“ se poate referi și la alt exemplu. Francmasoneria e capitalistă și burgheză. Și totuș francmasoneria ajută comunismul. Pentru că francmasoneria e de esență iudaică. Imperialismul evreiesc inventează, în momentele hotărîtoare ale luptei sale, formule prin care, din culise, pune la cale distrugerea puterilor naționale și creștine, pentru că să grăbească biruința sa în lume. I. P. Prundeni Două pericole încă din timpul campaniei electorale pentru alegerea parțială de la T. Severin, partidul național-țărănist ,acceptând directivele frontului popular antifascist, a adaptat ca temă de atac împotriva partidului Național-Creștin formula pericolului hitlerist sugerată de la Moscova. Cu aceeaș formulă, într’un admirabil concert al ticăloșiei, fac armonică și susținută campanie împotriva mișcării naționaliste oficioasele partidului național-țărănist alăturea de oficioasele „Alianței Israelite universale“ din România. Cu aceeaș formulă agită și se agită d. dr. N. Lupu la Paris, dând acel urât spectacol slugarnic, pe care îl ironiza deunăzi, cu atâta finețe „Candide“. Și în sfârșit, zilele trecute de Iuliu Maniu, vorbind ca să se afle în treabă la Vințul de Jos, în spiritul aceleiaș formule se pronunță față de problmeele de politică externă ale României. Datorită acestei persistente campanii concertate s-a isbutit să se creeze un curent pe o falsă realitate. Pericolul hitlerist nu există, este o sperietoare jidovească pentru proști și o armă de luptă pentru ticăloșia politicienilor ratați de speța d-lui dr. N. Lupu. In adevăr, dacă acest pericol ar fi o realitae, el ar fi să aibă cel puțin o explicație logică. Se spune anume, că Germania cheltuiește imense sume de propagandă în România. D. dr. N. Lupu afirma într’un ziar Parisian, că se cheltuesc 10 milioane de lei lunar, cifră rotundă și precisă. Mai deunăzi ziarele iudeo-comuniste vorbiau de 10 miliarde, cam jumătate din bugetul anual al țării. Ce interese ar avea Germania de apărat în România, pentru a arunca aici atâta bănet? Am vrea să ni se dea lămuriri. Să se spună categoric, cine primește bani din Germania, cât primește și pentru ce anume treabă în sprijinul politicei de la Berlin. Fără aceste lămuriri și preciziuni ,toată campania rămâne o ticăloșie în plus. Noi, mărturisim, nu găsim o explicație acestor mizerabile afirmațiuni, decât în interesul iudeo-comunismului din presa „Alianței Israelite universale“ de a face o diversiune în opinia publică antrenată pe linia revendicărilor naționalismului integral. Iudeo-comunismul trăiește în universalitate, gândește și activează în spiritul internaționalei. E fatal deci să nu conceapă, când este sincer și de bună credință chiar, mobilele mișcării naționaliste, caracterul individualist al politicei naționale, spiritul nou de diferențiere, pe care îl crează și îl impune. Dar ce caută în această ambianță, elemente desprinse din colectivitatea românească? Ce sforăește la Paris d. dr. N. Lupuă, dându-se în spectacol și angajând demnitatea țării, în modul cel mai nerușinat? Aici apare în toată odioasa lui făptură politicianismul unora, capabil de orice, mincinos, trădător și laș. Cu laba întinsă, d. dr. N. Lupu s’a dus la Paris să ceară, să ceară puterea pentru partidul național-țărănist supralicitând cu onoarea țării românești o intervenție, pe care n’o reclamă nimeni aici. Și când, acestea sunt mobilele acțiunii și gândirii „democrate“ se va înțelege ce rosturi are formula lansată de la Moscova a pericolului hitlerist în România. D. Bogdan ;\3 In plină zoÉ națională Cine urmărește, cât de cât, manifestările vieții noastre publice, din ultimul timp, nu poate să nu rămână surprins de ceea ce se petrece sub ochii noștri. Nația întreagă e într’o fierbere cum n’a cunoscut dela războiu încoace. Ai impresia că prerevoluția pe care a descifrat-o vizionarul marilor probleme de existență ale neamului, d. Octavian Goga, cu câțiva ani în urmă, s’a transformat aidoma într’o mare revoluție națională. Până unde va merge această stare de lucruri, nu se știe. Și poate nici rezultatele acestor mari și tumultoase frământări din viața colectivă nu se pot anticipa cu toată precizia. Aceasta pentru simplul motiv că, în domeniul vieții spirituale, efectele depășesc totdeauna cauzele. Se știe, doar ,că războiul mondial s’a început datorită dramei de la Sarajevo, însă ce consecințe neprevăzute, ce deslănțuiri de pasiuni, de energii, de alte multe motive nu s’au pus în acțiune, făcând să sângereze câțiva ani de-a rândul o întreagă omenire așa zisă civilizată, distrugându-se așezări omenești, societăți, chiar împărății ce le lipseau substratul etnic, triumfând, în schimb, principiul autodeterminării popoarelor și deci al emancipării neamurilor de sub cârmuiri străine. Cine ar fi putut întrezări, așadar, toată gama și toate tensiunile sufletești supraomenești, declanșate în urma acelei drame? Cine ar fi putut, mai ales, să prevadă tot complexul de interese și de finalități ale acelui act ? Și încă ceva, cine ar fi putut descifra din această cauză, efectele multiple și atât de bogatelee consecințe ale ei ? Tot astfel, ducând mai departe firul acestor analize, am putea să ne întrebăm : Cine ar fi putut presupune că în doctrina materialismului economic a evreului Karl Marx, se subsumează atâtea conflicte, atâtea răsturnări de valori, de tradiții, de așezări sociale ? Fiindcă, orice s’ar spune, uriașa revoluție comunistă își are originea în doctrina acestui îndrăzneț economist evreu. Cauza atâtor roade sufletești pustiitoare : distrugerea credințelor străbune ale rușilor de altă dată, dărâmarea sfintelor locașuri, înlocuirea proprietății private cu o falsă proprietate colectivă, nimicirea elitei intelectuale autohtone și înlocuirea ei cu tot felul de elemente nechemate, și, mai ales, recrutate din neamul lui Israel, rezidă deci în susnumita doctrină. Totuși, nimeni, înainte de a se pune în practică această doctrină, nu putea să prevadă tot cortegiul de consecințe funeste pentru omenire. Căci, cine ar fi putut bănui că din această doctrină are să răsară într’o bună zi un Stat sovietic ? Mai mult, cine ar fi putut să intuiască iarăși, că acest Stat comunist, are să-și asume rolul de mentor în viața altor popoare. In orice caz, de stăruitor luptător pentru schimbarea așezărilor sociale, după chipul și asemănarea lui? In acest sens, Spania a și căzut în orbita Sovietelor, Franța așijderea. Iar la noi, ofensiva comunistă a luat, în timpul din urmă, proporții neibănuite. încă odată, în domeniul vieții spirituale efectele depășesc cauzele inițiale. Ca să ilustrăm și mai bine această lege inexorabilă a spiritului uman, supunem reflexiunilor cititorilor noștri și alte consecințe, evident de altă natură ale propagandei comuniste în lume. Ne gândim la reacțiunea sănătoasă pe care poporul italian cel dintâi în Europa a manifestat-o, în fața haosului socialist-comunist de care a fost amenințat. Prin contrast cu doctrina comunistă, și ca un efect al ei, s-a ajuns la crearea doctrinei fasciste, bazată tocmai pe tradiție, pe ideea de neam, de credință creștină, de proprietate privată, pe selecțiunea valorilor, din care comunismul și-a făcut un titlu de glorie în a le distruge. Ce a însemnat reacțiunea fascistă, venită la timp, pentru poporul italian, ne-o arată marea biruință a geniului italian din Africa. Pe calea apucată de Italia, merge de câțiva ani și Germania. Reacțiunea efek venit ceva mai târziu, dar, in orice caz, la timp, salvând acest neam din ghiarele aceluiași curent pustiitor comunist. Ce-a urmat se știe. Germania național-socialistă a ajuns să-și afirme pe toate tărâmurile forța morală și fizică. Putem să invocăm în această ordinea de idei, situația Portugaliei, care, mergând pe linia destinelor naționale, a izbutit să-și consolideze într’un chip minunat rosturile sale. Și ca să revenim la constatările din viața noastră socială, putem spune, că asistăm la aceiași reacțiune a bunului simț împotriva tentativelor comuniste, cum s’a întâmplat și aiurea; că acest popor se vrea stăpân pe destinele sale și refuză de acum orice amestec străin în treburile mari naționale; că ființa noastră etnică se opune oricărei intervenții eterogene ; că, în sfârșit, toată simțirea fiilor autohtoni e mobilizată spre a curma cu acțiunea comunistă din țară, și a-și trasa rosturile după imperativele vitale și naționale. I. Lancrănjan L * • și 1n 11 și puncte ••• Bolșevicii la lucru Greva din Franța a reizbucnit cu furie. Kominternul n’a fost satisfăcut de rezultatele primei greve care n’a avut decât consecințe economice. El vrea acum formarea de soviete revoluționare pretutindeni. Kominternul când pune stăpânire pe o țară nu se resemnează atât de repede. Rătăcitul Reîntors în țară, d. Ion Mihalache, șeful partidului național-jidovesc, a fost întâmpinat la graniță de prietenii și susținătorii de la „Dimineața“. D. Ion Mihalache a declarat că cele ce se întâmplă în țară „l-au îngrozit“. Toată lumea știe însă că în țară nu se petrece nimic. Se arde presa jidovească și atâta tot. Publicul se apără de spurcata otravă pe care nu mai vrea s-o citească. Iată ce îngrozește pe d. Ion Mihalache. Fără Sărindar, el este pierdut, căci nu-l mai susține nimeni. De aceea îl apără în mod deschis împotriva sentimentului unanim al țării. Pentru ora răspunderilor, declarația d-lui Ion Mihalache este bine venită. Maxim Gorki — Umanitarism-antibolșevism-comunism — ab «■m. ivMnuv Rusia Sovietică. Leningrad. Sept. 1920. Guvernul sovietic începe discuțiile despre știință. Știința trebuie proletarizată. In „Palatul muncii“ — se pune întrebarea și se răspunde la ea: „Știința ? Ce este știința ? Știința nu este oare un instrument în mâinile poliției anilor deștepți ?“ La această barbară definiție, care justificase până atunci în trei ani de revoluție comunistă, extirparea savanților ruși, „uneltele burgheziei exploatatoare“, Maxim Gorki răpsuinde prin articolul său publicat în revista din Leningrad „Știința și lucrătorii ei“. Ce frumos vorbește acest om! „știința este intelectul cel mai bun al omenirii, e soarele pe care omul l-a creiat din carnea și sângele său... „Trebuie să se înțeleagă, că opera savantului este o bogăție a întregei omeniri și știința este domeniul celei mai mari dezinteresări. „Oamenii de știință trebuie să fie prețuiți, ca cea mai productivă și prețioasă energie a poporului. „Moartea înainte de vreme a unui învățat este o mare pierdere pentru țară, și asta trebuie să o înțeleagă mai cu deosebire guvernul muncitorilor. Uitați-vă la lista savanților, cari au murit în ultimele luni. Veți vedea ce mare este pierderea energiei științifice în țara noastră. Dacă acest proces de dispariție va continua cu o astfel de viteză, țara noastră ar putea să rămână cu desăvârșire fără creer. Adevărata știință este apolitică“. Dacă după aceste cuvinte, rostite în 1920, Maxim Gorki ar fi murit, omenirea ar fi avut dreptul să-l canonizeze ca pe un sfânt. Fiindcă aceste cugetări despre știință și slujitorii ei au fost rostite în timpul celei mai grozave barbarii, ce s’a exercitat vreodată într’o țară și într’o epocă asupra oamenilor de știință — în Rusia sovietică și în epoca dictaturii proletariatului. In timpul acela Maxim Gorki a avut curajul să-și riște viața și să rostească cuvintele de mai sus. Mai sunt apoi, cunoscute două scrisori pe care le scrisese el lui Lenin — în primele zile ale revoluției, când această revoluție părea că nu urmărește altceva decât distrugerea culturii și a civilizației. Niciodată Maxim Gorki nu a fost sublim, ca om, ca literat și ca ideolog, decât atunci când a strigat în fața revoluției să cruțe energia științifică „creerul“ țării. Din literatura, pe care a scris-o cu o inimă atât de bogată de omenie și suferință, chipul lui Gorchi se închiagă ca un chip de martir : suferințele lui ar fi fost ale tuturor desmoșteniților soartei, ale oamenilor acelora, cari aveau foarte puțin omenesc — în viața și în sufletul lor. Nu a fost golan în Rusia cu soarta căruia Gorchi să nu se fi identificat. Nu a fost suflet sângerând — cu care Gorchi să nu plângă amar. Nu a fost amărăciune pe care Gorchi să nu o fi băut până la fund. Și nu a fost o lacrimă în care el să nu vadă sfințenia mânjită a omului îndobitocit. Să nu căutăm în literatura lui — ideologie. Gorki nu a fost ideolog în creația sa literară și acesta este meritul și frumusețea literaturii sale. Suferința nu este categorie ideologică, deși ea poate justifica cele mai revoluționare ideologii. In Gorchi noi și Rusia întreagă și toată omenirea suferindă găsește convingerea că societatea chiar și cea mai barbară nu poate distruge omenia din om. Aș putea spune, că toată literatura lui Gorchi este o amplificare intensificată a acelei lumi, pe care ne-a descoperit-o Dostoievschi în „Amintiri din casa morților“. In această casă a morților — Siberia — oamenii nu au murit încă, fiindcă sunt nemuritori; tot așa nemuritori sunt oamenii în casa cealaltă — în Rusia subterană — și acest adevăr ni-i descopere Gorchi prin opera sa literară. Omul trăește prin omenie — vrea să ne spună Gorchi; omul este nemuritor prin omenie — încheie el o gândire atât de simplă și eternă. Și dacă trăește prin omenie Înseamnă că omenirea evoluează pentru a deveni umană, părăsind regiunile înfricoșătoare ale zoologiei sale de unde a pornit. Și tot ce se face pentru omenie — orice revelație și orice creațiune — trebue să fie o omenie. Iată de ce Gorchi a fost întotdeauna revoluționar, fiindcă revoluția i s-a părut că intrase în paradisul omeniei. Numai în înfățișarea sa umană Gorchi a acceptat, a dorit și indirect a propovăduit revoluția. Revoluția a fost pentru Gorchi sărbătoarea sărbătorilor — prefacerea zoologiei omenești în omenie din care rezultă apoi toate fericirile posibile și tăgăduite omului. Când Gorehi a văzut că revoluția, pe care o aștepta visând emoționat, nu aducea altceva decât barbarie și distrugere, că distrugerea atingea toate viețuitoarele pământului rusesc — fiindcă și oamenii se prefăcuseră în viețuitoare, — fără să cruțe nici pe savanții, mângâietori ai vieții, atunci Maxim Gorki, mereu consecvent cu inima, și sufletul său, a strigat cu riscul vieții sale, care acum i se părea umilită, ofensată și disprețuită: — Vladimir Iliici (Lenin) destul ! Dacă acest proces de stingere și de omucidere a savanților va continua, țara va rămâne fără creer.... Și, evident, atunci, o țară fără creer, o revoluție fără sens — nu sunt oare aceste — cele mai mari urgii pe pământ? In acest gest și în acest strigăt în fața revoluției se isprăvește spiritul creator al lui Gorchi, marele prooroc al omeniei. Umanitarismul nu a avut în ultimele decenii pe un alt reprezentant mai sincer, mai autorizat, și mai (Urmare In pagina 2-a)