Ţara Noastră, septembrie 1936 (Anul 14, nr. 1223-1241)
1936-09-03 / nr. 1223
% Pagini Cel % 9 fW 4NCXV No. 1223, Joi 3 Septembrie 1936 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA. București str. Câmpineanu 4, telet. 4.19 33 Organ al partidului National-Creștin \ Abonamentul: S00 lei pe an, pentru preoți, invitateri, studenți *1 săteni 400 lei anual , 200 per 6 luni, 100 per luni. Pentru instituțiuni «I autorități 1000 .er. Un nou guvern ! -- Nu, acelaș... Au francezii o vorbă, pentru a caracteriza asemenea situații : — „Cu cât se schimbă mai mult, cu atât se deosebește mai puțin de ceea ce a fost!” Intr’o zi de sfârșit de August, în anul Domnului 1938, pe la ora 4 după masă, d. Gh. Tătărescu a înștiințat pe cetățenii României, că a înaintat M. S. Regelui demisia guvernului. După două ceasuri, d. Gh. Tătărescu, însărcinat încă odată cu alcătuirea unei noui liste ministeriale, își ticluise cât ai clipi din ochi, lista colaboratorilor cu cari are de gând să parcurgă ultima etapă a cârmuirii actuale. Repeziciunea cu care s’a operat dovedește, pentru noi, două lucruri. Mai întâi, s’a urmărit ca opinia publică din țară, dar mai ales cercurile politice din străinătate, să n’aibă nici măcar 24 de ore impresia unei crize de regim. In al doilea rând, totul fusese rânduit de mai înainte, după program. Ca într'un joc amuzant de societate, fiecare știa, de mai ’nainte, pe care fotoliu va avea să se așeze, in clipa când regizorul va bate din palme strigând cuvântul de ordine. Remanierea! D. N. Titulescu, găsindu-se ca totdeauna departe de Capitală, desțărat prin profesiune și european prin temperament, neștiiind regulele jocului, a rămas pe din afară, având să reflecteze acum asupra altui proverb franțuzesc, pe care, într’o bună românească l-am tălmăci astfel: — „Cine lipsește, se păcălește!” Ca să zică, piesa de teatru s’a jucat și n’a avut decât un act. Fără pauză, ca la cinematograf... Nouă ne rămâne, întrucât ni se îngăduie, să descifrăm consecințele acestei reîncarnări a guvernului liberal. De obicei, un regim simte nevoia unei împrospătări de forțe, după o intensă activitate creatoare, de-a lungul căreia anumite resorturi slăbesc și unele energii se epuizează. Cu deosebire un partid mare, în depozitele căruia se găsesc totdeauna rezerve tinere, simte din când în când nevoia, în plină guvernare, să facă apel la elementele încă ne experimentate, pentru a-și pune la încercare cadrele și pentru a respecta principiul vital al neîncetatei înoiri, ale aceleiaș idei subt alte întruchipări. De data aceasta, însă, nu s’a petrecut așa ceva. Nu s’a arat mai adânc, ci s’a amestecat puțin pământul la suprafață! Un singur nou venit în mijlocul Consiliului de miniștri, d. Mircea Djuvara. Câțiva subsecretari de Stat inediți, ale căror atribuții nici nu s’au fixat încă precis. (D. Mihail Berceanu s’a plimbat două zile, ca o pendulă a competinței oscilatorii, între departamentul Cultelor și acel al Agriculturii). încolo, câteva înaintări în grad, lipsite de însemnătatea, care li se atribuise la început. D. I. Inculeț a ajuns vicepreședinte al Consiliului, adică în mod ostentativ mâna dreaptă a d-lui Gh. Tătărescu, ceea ce era și până acuma, pe subt masă... D. Dumitru Luca dela Giurgiu, un om simpatic de altfel, spirit echilibrat și gospodar cu bunsimț, a fost înălțat în fruntea departamentului Internelor.Fără să reprezinte, însă, acea cruzime neîmpăcată și acea brutalitate represivă, pe care unii pescuitori în apă tulbure o și vedeau năpustindu-se împotriva mișcării naționaliste). D. Mihail Negură, o altă persoană foarte cumsecade, a fost avansat ministru plin, cum se zice în jargonul culoarelor parlamentare... Și pe urmă ? A, da, departamentul Finanțelor, pe aceste vremuri de grave preocupări, a fost încredințat incomparabilului, celebrului, viteazului daco-roman Cancicov, iar politica externă a României a trecut din mâinile nervoase (și cam cheltuitoare) ale d-lui N. Titulescu, în acele ale d-lui Victor Antonescu, fostul nostru ministru la Paris și voluntar în uniformă franceză pe frontul aliat de la Salonic. (Destule titluri, ca să nu fie suspectat în capitala Franței). Așa, dar, destule schimbări în ce este și în fond, nicio deosebire de ce a fost. Ne gândim la prefacerile pe care le așteaptă țara și ne dăm seama, că nu asemenea cârpeli de suprafață vor putea să potolească setea de dreptate, care arde pieptul națiunei românești. Să privim lucrurile în față și să ne dăm seama, că SINGURA FORMULA care poate să aducă o destindere în marea încordare pe care o trăim, nu-i decât REZOLVAREA INTEGRALA A NĂZUINȚELOR ROMANEȘTI, spre ajungerea țintei finale cuprinsă in lozinca mântuitoare : ROMANIA A ROMANILOR. Guvernarea partidului liberal, după tragica prăbușire a lui I. G. Duca, a încercat să dezlege problema, cu mijloacele cunoscute ale democrației parlamentare, legiferând chiar în sensul apărării muncii românești. Roadele nu se văd, însă, nicăeri. Se vor arăta de-acum înainte ? Cu remanieri de felul celei îndeplinite acum, nu credem... Prin urmare, noi ridicăm din umeri, indiferenți, privind sforile care se trag, pentru mazilirea unora și înălțarea altora, și, până ce nu vom vedea venind transformarea adâncă, a în suș sufletului românesc îndrumat spre o viață cu adevărat nouă, nu vom dezarma. D. Octavian Goga a petrecut de curând câteva luni de fructuoasă vacanță, hotăriți să rămână în serviciul Țării chiar și în timpul în care ceilalți muritori obiiciinuesc să-și acorde odihnă. Președintele național,-creștin, pe care o scurtă convalescență l-a îndrumat mai întâi într’o localitate balneară din Franța, n’a eșuat nici de data asta să uite puțin prescripțiile medicale și, rupându-se de la datoriile către sine, s’a dat ca de obicei grijilor colective. Pentru asta, firește, el a fost copios înjurat! Cititorii noștri își amintesc că în cursul acestei veri noi am avut aici destule răfueli cu intransigenții patrioți de pe strada Sărindar (sau jalnicii lor complici de la ziarul Dreptatea) cari nu admiteau in ruptul capului itinerariul de vacanță al d-lui Octavian Goga. Se știe într’adevăr că, până azi cel puțin, simplonul politicei noastre, al democrației evreești, nu cunoștea decât ruta Paris, cu destinația firească a Frontului popular... Nu permiteau braverii subt niciun cuvânt, nu îngăduiau întreprinzătorii vânzători de mosoare, de opinii, și de țară chiar, dacă se poate, un voiaj al unui om politic care să treacă altfel decât prin capitala bolșevismului democrat. Dar d. Octavian Goga, cum singur ne mărturisește, n’a crezut necesar să ceară și autorizația d-lui Ițic Sloiman, pseudonimul colectiv al democrației „românești“ și angrosist de opinie publică în țară la noi... El s’a putut duce liber în felul acesta într’o țară mare, cuminte, foarte puternică, în care și România e bine să fie puțin prezentă ! O țară de care până astăzi, noi aproape că ne-am bătut joc — putem foarte bine s’o spunem ! N’am cunoscut prețul unei prietenii care ni se oferia, care ni se oferă încă — și pe care foarte puțini s’au priceput s’o cultive... D. Goga s’a dus, cum se știe, la Berlin... Ce „trădare“, într’adevăr ! Căci s’au găsit mizerabili cari au scris cuvântul acesta și, de o rea credință vecină cu infamia, au încercat, să stoarcă nu știu ce lacrămi patriotice, răscolind morminte și aruncând in poetul desrobirii cu oasele morților din război ! Lucrul acesta a fost posibil, posibil la noi, în țara asta în care străinul și mercenarul s’au înfipt ca niște păduchi în inima românească. — iar cronicarul unui timp mai bun va avea desigur să judece odată aberația stărilor noastre de azi dacă n’ar fi decât din abjecția acestei cerneli care curge fără control, atâtea abominabile calomnii tipărite ! Să nu pretindă însă nimeni, căci nu s’ar putea preciza ușor cât de adânc lucrează forțele antinaționale care au pus astăzi stăpânire pe noi sau cât de mult s’a întins caracatița monstruoasă a calomniei peste toate activitățile românești... Lăsând astfel la o parte chiar opinia lui „Ițic Sloiman“, în ghetto-ul din care a pornit, mi-ar ajunge poate să nu amintesc decât campania lungă a Dreptății, să amintesc de pildă cum un neghiob (dintre cei mai subtili) care redactează acest ziar de mizerie, a crezut că poate surprinde „trădarea“ într-un moment sesizant: Chiar în ziua aniversării Mărășeștilor, ...d. Octavian Goga, închipuiți-vă, dedea mâna cu d. Adolf Hitler ! Faptul este riguros exact... cu atât mai mult cu cât d. Goga nu avea, cu adevărat, nimic să regrete pe seama zilei glorioase de la Mărășești...Dar toate „trădările“ d-lui Goga au fost ca aceasta pe care v’o spun și care mi se pare chiar că a fost cea mai gravă, după cum au apreciat apărătorii Anei Pauker sau internaționalțărăniștii protejați de rotativele sioniste și mosculare din Sărindar! Ca și, când, într’adevăr, Mărășeștii ar fi trebuit să fie — nu pentru d. Hitler... — ci pentru d. Octavian Goga o aniversare dramatică ! Sau, ca și când un om politic român, de suprafața și răspunderea d-lui Octavian Goga, ar putea, ar avea dreptul, să ostracizeze In aeternum o țară cu care țara lui s’a găsit cândva în conflict ! Dar cine ar mai încerca să priceapă... In acest conflict amuzant în care imprudenta prostie supralicitează larg și reaua credință și infamia, noi asistăm zâmbitori, mulțumindu-ne să ascultăm hohotele de râs care se ridică din țară — și nu ne voim arbitri. Dar ni se pare, cu toate astea, interesant să desprindem din rumoarea obștească, sentimentul public care a privit vizita d-lui Goga la Berlin ca o rectificare de mult așteptată a atitudinei românești în fața problemelor stringente, totale, pe care le pune ziua de azi. Un om politic, fost de vreo trei ori, mi se pare, ministru, și viitor, desigur — dar cu toate astea una din cele mai remarcabil inteligențe pe care le avem ! fîmi spunea de curând, vorbindu*-mi de călătoria d-lui Goga* — Faptul numai că el s’a dus acolo și felul în care a fost primit, este de ajuns ca să reprezinte un act patriotic. Și este profund adevărat ! Reichuil a făcut omului nosstru de Stat o excepțională primire care-și ia de altfel o semnificație deosebită când vom aminti că ea s’a produs chiar în timpul în care se mai găsia la Berlin și o delegație a statului major maghiar... In această primire — și în această coincidență — nouă ni este permis să vedem încă odată mâini puternice, mâini prietenoase care se întind spre noi. D. Goga le-a strâns, calm, discret — ca o asigurare și ca un început... Concluziile lui, el le-a spus deunăzi ziarelor românești și noi le vom vedea în curând. Până atunci însă, se poate afirma cu destulă siguranță, că un alt orizont s’a luminat, undeva... Toma Vlădoiu Acțiunea d-lui Octavian Goga Dușmanii culturii Bestialitatea fără seamăn a comuniștilor în Spania nu poate fi asemănată decât cu măcelul făcut tot de ei acum 17 ani în Rusia. Este o viziune de apocalips scăldată în sânge omenesc, o sete bestială de distrugere și nimicire, oameni arși de vii, rupți în bucăți, spintecați; mănăstiri și biserici incendiate; morminte profanate, opere de artă nimicite; răzbunări executate după cele mai savante procedee abisiniene. Toate instinctele atavice ale sălbăticiei au ieșit la iveală într'o isbucnire prădalnică și fără control. Nimic nu mai are valoare în fața unei devastatoare: trecutul, arta, omul. Faptul revoluției nu explică și nu scuză grozăviile ce se petrec în Spania. Acolo este ceva mai mult decât efervescența unui moment de răzvrătire sau de intensitate a unor pasiuni deslănțuite. Este aplicarea unei doctrine speciale care a prevăzut și a organizat totul. Toate masacrele sunt dictate și impuse de catechismul comunist și nu pot fi atribuite unei psihologii a momentului. Comunismul i-a învățat pe spanioli ca și toți ceilalți, că religia nu este decât „opiul poporului“ iar bisericile un anacronism. Bisericile au fost distruse nu din întâmplare ci dintro pornire constantă și lucidă. Doctrina marxistă infiltrată în spiritul popular a indicat de mult dușmanul în biserica lui Christos, care este unul dintre cele mai vechi și mai solide ale culturii omenești. Oamenii au fost de asemenea arși de vii dintr’o ură organizată de doctrina marxistă. Pentru marxiști oamenii se împart în categorii sociale care trebue să se urască de moarte. Nu există un spirit omenesc, o unitate morală a omului, cucerită prin civilizație. Oamenii sunt burghezi și proletari iar ei trebue să se extermine. Când comuniștii au făcut prizonieri sau au prins oameni fără apărare au văzut in ei pe adversarii indicați de doctrină. I-au ars de vii și i-au schinguit cu rafinamentului războinicilor africani. Comunismul este dușmanul culturii, al valorilor și al omului. Este dușmanul conștient, metodic și hotărât. In cultură el vede un produs de clasă care trebue distrus. De aceea arde bisericile cari au făcut glorie Spaniei și tradiției ei. In om vede un burghez pe care-l suprimă. Nici o doctrină n'a desconsiderat omul ca comunismul. El nu vrea oameni ei partizani. Valoarea intrinsecă a omului creator al spiritualității nu există pentru el. Omul de celulă agentul revoluționar este Ungurul acceptat. Tradiția culturii europene a fixat omului o valoare independentă de circumstanțe. El era o conștiință un absolut. Comunismul l-a degradat la rangul de partizan care trebue să se lupte cu dușmanii lui de moarte „burghezii“. In trecut, comuniștii văd stagnarea și moartea. Ignorează însă fecundul, transmisibilul, eternul. El ignorează cultura în general, fondată pe valori spirituale și omenești, pe tradiție și continuitate. Irobe savant pregătite și executate lucid de către comuniștii spanioli sunt cea mai bună dovadă de invazia barbariei pe scena istoriei. Gr. Diaconu Pentru câțiva camarazi de altădată Solidaritatea generației tinere a fost, drept, fără prea mare răsunet, spartă de cei câțiva camarazi rătăciți, din motive pe care nu vrem să le înțelegem, sub căpitănia d-lui Virgil Madgearu. I-am văzut pe toți zilele trecute, ascultând cu mâinile încrucișate, prelegerea patriotică a celui mai notoriu ambuscat. A fost, într’adevăr, o priveliște dureroasă, un tablou pe care ne dorim să nu-l mai vedem niciodată. M’a cuprins o nesfârșită revoltă, dar mai ales o melancolie ciudată, înaintea acestor câțiva camarazi ai mei, ai noștri, de altădată, nu încă de mult, când ne sî>liciumam, între foame și ideal, în sălile de cursuri din universitate. Nu este numai mânia pentru o trădare atât de repede venită, dar mai ales stătue în noi îngrijorarea pentru o atât de șubredă așezare sufletească, de care dau dovadă acești băeți cari se lasă catehizați de cel mai găunos și inutil om politic. Generația aceasta tânără, născută pe ruinele civilizației, chinuită și aruncată de inepuizabilele capricii ale destinului, la o insolubilă răscruce, s’a trudit să-și fixeze soarta și să se înzestreze, singură, prin forțe care, vă asigur, nu veneau dinafară, cu un ideal. A fost, în acele zile dramatice și totuș atât de senine, o teribilă goană pe urmele idealului, o alergare nebună după năluca viitorului. Toată grija pentru sfertul de pâine, atât de des absent, de la o masă de anahoret, a fost dată la o parte, suferințele fizice s’au grămădit una peste alta, alcătuind un reperitor monument al eroismului, tocmeala cu viața a fost pur și simplu asasinată, iar deasupra tuturor mucenicilor, se ridicase semeață și hotărîtă, generația aceasta bolovănoasă, făcută să schimbe din temelie o viața trăită până atunci mediocru și sterp. Pentru ce s’au ridicat impresionantele baricade sufletești ale generației tinere ? In niciun caz pentru pâine. Cu atât mai puțin pentru confort și bogăție. Bătălia tuturor a fost pentru cucerirea idealului, pentru o nouă cultură, pentru o altă inimă, pentru tot ceea ce se cuprinde în domeniul atât de vast al ideilor creatoare. Câțiva, puțini la număr, fără îndoială, după cum se vede, s’au rupt din blocul generației noastre, au luat-o razna, spre alte chemări. Iată-i pe toți, numărați pe degete, ciulind urechile, ca să prindă din sbor, cuvintele bolborosite anapoda de d. Virgil Madgearu. Ca să vedeți cât de absurdă e abdicarea bieților băieți de peste drum, destul să cităm această catastrofală frază rostită de d. Virgil Madgearu : „Noi care avem ca șef al Basarabiei pe Pantelimon Halippa, noi să primim lecții de patriotism?“ E cuprinsă în fraza aceasta întreaga tragedie a celor câțiva plecați să bată, altfel, pe din dos, la porțile de serviciu ale vieții. Un tineret care-și recunoaște șef și stegar pe Pantelimon Halippa nu mai are drept nici la stima cuvenită adversarilor. E o degradantă prăvălire in beznă și incultură. Dar să lăsăm aceste lucruri deoparte. N’avem de gând să facem polemică, nici să cerem socoteală cuiva. Fiecare e liber să meargă pe picioarele sale. Să ne înțelegem însă limpede și bărbătește, între noi. Ne cunoaștem doar destul de bine, ca să nu mai fie nevoie să ne tragem „pe sfoară”. Ce-a vrut generația universitară care a dat năvală in viață sub semnul revoltei? O țară nouă, un ideal, un suflet renăscut, cât mai multă cultură și mai ales liberarea de sub apăsarea tiranică a materialului atât de actuală atunci, ca și astăzi. Și deodată, peste noapte, câțiva și-au strâns boarfele și au plecat. Nimeni nu-i regretă. Mai devreme sau mai târziu despărțirea era necesară. Pe culmi nu rezistă decât plămânii puternici. Iar urcușul pentru rahitici e atât de greu!... S’au dus repede, pe întuneric și astăzi fac mătănii și se lovesc cu fruntea de pământ în fața d-lui Virgil Madgearu, care n’a tremurat niciodată pentru un ideal, sărută cu o sadică pasiune cămașa din ce în ce mai murdară a d-lui Ion Mihalache, au ca șef de generație — ce rușine ! — pe Pantelimon Halippa și sorb cu nesaț din plosca d-lui dr. N. Lupu cel mai fioros farseur cunoscut în istoria noastră politică. Au găsit acolo, la umbra unei cămăși care e tot mai roșie, mai mult ideal ? Dar nu de glume avem vreme. Băieții aceștia pierduți în erezie ar trebui să deschidă ochii. Acolo e tirania, acolo e viața cu cartelă, acolo e societatea materialistă, care nu suportă o silabă de independență, acolo e disprețul pentru om, incultura, domnia burții și răstignirea idealului... I. P. Prundeni nan m suitori! In 1919, generalul Averescu nevoind să se prezinte în alegeri, s’au prezentat alții, în locul său. Așa s’a născut partidul țărănist. Născut dintr’o escrocherie, nu putea trăi decât tot prin escrocherie, a dovalda nepotrivirea între promisiunile din vremea opoziției și ticăloșiile .În vremea guvernării, ^tiăzi face acelaș lucru. Ca să zăpăcească lumea și nimeni să nu mai știe ce are de gând partidul țărănist, fiecare fruntaș, fiecare dintre conducători, spune și susține altceva, având aerul că se ceartă, așa cum fac pungașii de buzunare prin bâlciuri, cari împărțindu-se in tabere și încăerându-se peste capetele victimelor, se duc apoi să-și împartă frățește punga celor zăpăciți și jefuiți de „cei ce se certau“. Toată lumea, surprinsă de părerile atât de contradictorii ale conducătorilor țărăniști, s’ar fi așteptat, or la stabilirea unui punct de vedere comun, or la părăsirea partidului, de către cei cari nu se încadrează programului partidului. Dar partidul n’are alt program decât „venirea la putere“, oricum și prin orice mijloace, vor spune unii. Și în acest program, e drept, se încadrează toți țărăniștii, dela comuniști până la conservatori. Spectacolul este totuși caraghios. D. Maniu este contra celui ce s’ar cădea să fie pentru și nu se împacă, de 5-6 ani cu tactica partidului, în care rămâne totuși, făcând declarații cari pun partidul in grea situație. Șeful partidului declară că ceia ce spune d. Maniu constitue „un punct de vedere strict personal“. D-rul Lupu e comunist și vicepreședinte al partidului, merge la Paris și face apel la jidani „să salveze țara din ghiarele fascismului și hitlerismului“, ca și cum nu i-ar ajunge jidanii de la noi, cari încă n’au sărăcit și sunt destul de generoși pentru d-rul Lupu. D. Mihalache declară iarăși că, ce zice dr. Lupu constitue un punct de vedere „strict personal“, iar ce face și cum se învârtește d-rul Lupu, constitue chestiuni de interes personal. Ca interesul d-rului Lupu să nu fie însă prea personal, a plecat și d. Madgearu cu el la Paris și nimeni nu crede că s’a întors cu mâna goală. D. Mihalache însă ne lămurește că „nu e Taine să știe dreapta ce face stânga“. D. Costăchescu declară că nu e prea cinstit și nici românesc să constitui „gărzi țărănești adică să organizezi pe țanci, ca să aperi pielea și averea jidanilor, avere făcută din jupuirea românilor. Dar și acesta, după conducerea partidului, este un punct de vedere „strict personal“. Tot puncte de vedere „strict personale“ au d-nii Potârcă-Călinescu (cacofonia nu-i a autorului ci a partidului țărănist). D. Mihalache ne mai lămurește că „așa-i iizf un partid democrat“. Nu ne lămurește insă ce se va întâmpla, dacă toți aceștia ar constitui un guvern, așa cum pretind și vor cu toții. Rămân fiecare la punctele de vedere strict personale și atunci e anarhie și prăpăd pe capul țării, sau renunță la aceste puncte de vedere, atât de divergente și atunci sunt niște simplii șarlatani sau oportuniști? Din unele declarații se pot trage și alte concluzii, în afară de aceia că toate scamatoriile vechiului politicianism au fost însușite de țărăniști, cu o ușurință și o nerușinare uimitoare. D. Potârcă nu vede comunismul, în partidul țărănist și nu vede pe comuniști, — firește din cauza burții, — deși membrii partidului țărănist fac parte din toate asociațiile comuniste și fac declarații comuniste în presa jidovească. D. Maniu recomandă constituirea gărzilor țărănești ca să apere pe „cetățenii pașnici“, — așa numește d-sa pe jidani — de atacurile unor „cete de bătăuși“ (așa califică tineretul român). Firește nici pomeneală, memorie pierdută complect, în ce privește asasinarea, de către „cetățenii pașnici“, a românilor: Borgovan la Mehedinți, Damian la Briceva, în Basarabia și fr. fr'TU'O'TVT« l'O 5T!+1 Ș -f v o arăta măcar un caz de asasinare de cealaltă parte perciunată. D. Mihalache, ca șef și mai șiret, parcă ar fi învățat, de când era mic, numai la școala din Fanar. D-sa, și bine înțeles partidul, nu mai sunt comuniști de când au încheiat cartelul electoral cu conducătorii comuniștilor, ci sunt naționaliști get-beget, de când au primit pe Aușnit și pe Zipstein în partid. Insă, ca democrați, — firește, —nu pot împedica poporul să se orienteze încotro îl trage inima, adică încotro îl corupe presa jidănească și agenții iudeo-comunismului. Tot d. Mihalache sfătuește poporul să rămână lângă cămașa sa internațional-țărănistă, ferindu-se de „tirania neagră a fascismului cât și de „dictatura comunistă Dictatura fiind necesară câteodată, — insă, tirania niciodată, tirania înseamnă — și d. Mihalache o știe — stăpânirea brutei și a brutelor fără răspundere, pe când dictatură înseamnă o disciplină impusă de nevoi sociale și naționale. A spune că fascismul, reprezentând grupare, mănunchiuri, fascii, de puteri naționale, cu scop de a stăvili dezordinea și a ajuta opera de reconstrucție, înseamnă tiranie neagră și primejdioasă, iar comunismul celor ce dau foc bisericilor ,și omoară pe creștini și naționaliști sau se împușcă între ei ca acum de curând la Moscova, ar fi o simplă și dulce dictatură, este mai mult decât rea credință. Este șarlatanism politic, în așteptarea rezultatului luptei dintre lumea naționalcreștină și lumea iudeo-comunistă și mai ales pentru a fi pe placul celor cu subvenții partidului. Dacă victoria se va desena de partea naționaliștilor toți scamatorii țărănismului vor fi naționaliști, fiindcă țăranul este naționalist și ei sunt doar antreprenorii sau geambașii nevoilor țăranilor. Dacă însă iudeo-comunismul are și învingător, țărăniștii vor declară ca sunt comuniști chiar din pântecele mămuichilor lor, și că nu numai fiul dar și popa dela Arsura slujea m biserică pentru isbânda jidanilor. ■ Așa încât nu este vorba de nici o harababură în partidul țărănist ci pur și simplu de o scamatorie ’ cu rolurile împărțite ca la teatru, fiecare imbrăcându-se cu alt costum și punându-și altă mască, după care se ascunde însă aceiași mutră lipsita de credință, și cinste, dar lacomă de mărire și pricopsire, prin orice mijloace și pe spinarea oricui. Arhit. I. D. Enescu ■ -< .— Linii și puncte • • • Dezavuare După invalidarea nedreaptă și arbitrară a d-lui Jean Chiappe de către frontul popular la Cameră, acesta s-a prezentat din nou în fața alegătorilor. A fost reales la Paris cu 4500 voturi împotriva candidatului stângii care a luat numai 700 voturi. Realegerea d-lui Chiappe cu o majoritate atât de impresionantă este o palmă aplicată de către corpul electoral francez, frontului popular care s-a pretat la o flagrantă nedreptate. Majoritatea zdrobitoare cu care este trimis în Cameră un candidat al dreptei, este cea mai bună dovadă de resurecția provocată în Franța după abia câteva luni de guvernare a frontului popular. Protest Oficiosul național-țărănesc „Dreptatea“ n’a apărut patru zile în semn de protest. Cum protestul său n’a avut nici un efect, ziarul țărănist și-a reluat liniștit discreta lui apariție. Violența iudaică — Partidul Național-Creștin veghează pe fortărețele Cetății Românești — de GH. DRAGOȘ Cu perfidia care îi inspiră și îi conduce în viață, inamicii naționalismului ortodox românesc — e vorba în primul rând de iudeii militanți — nu scapă niciodată zina și ora ca să nu vorbiască despre „violența național-creștinilor“, pe care îi numesc „huligani“, „bandiți“, ocărându-i așa cum știi iudeii să ocărască. Cu astfel de oameni nu se stă la vorbă. Limba lor este un instrument de violență. Proorocul Ieremia îi denunță din îndepărtata antichitate : „ei se servesc de limba lor ca de un arc pentru minciună și nu pentru adevăr și cu asta se întăresc pe pământ, trecând de la un rău la altul“. Și în altă parte : .Limba lor este o săgeată ucigătoare; ea nu vorbește decât ca să înșele. Cu gura vorbesc de pace ca prietenul lor, dar în secret îl întind curse“. Aceștia sunt iudeii, cari trăiesc în mijlocul nostru și cari „îmbrățișează“ pe români și cauzele românești, pentru ca mai bine să-i loviască. Limba lor este un instrument de violență — asta să nu o uităm — chiar când ea sueră, ca limba de șarpe, cele mai perfide încântâri. In ultimul timp, pentru a lovi în vigilența românească, dar mai cu deosebire în vigilenta partidului Național-Creștin, iudeii cu sabăiagoimiilor , punând în uz toate, teoriile lor, umblă să răspândiască printre românii de pretutindeni ideia despre violența naționalismului nostru, ideia despre naționalismul, care este violență din cauza că este naționalism românesc. Ați mai văzut o perfidie mai revoltătoare? De când tribunul neamului, d. Octavian Goga, a rostit în Parlament că : „în arsenalul nostru politic există și principiul violenței“ — iudeii nu mai au pace. De câte ori am afirmat, că violența românească, violența noastră — de care vorbește șeful nostru — EsTE O ATITUDINE DE DEFENSIUNE IN FAȚA TUTUROR AGRESIUNILOR, pe care inamicii interni și externi ai neamului nostru le practică în țara asta și împotriva țării acesteia. Este oare o violență de repudiat atitudinea soldatului român care își apără țara ca soldat și ca român ? Violența soldatului împotriva agresorului este o datorie sfântă. Pe această violență defensivă a oștirii naționale este fondat întregul sistem de apărare al țării. De ce îl atacă iudeii sub forma doctrinei antimilitariste ? Sau este oare violent ofițerul, care apără energic și fără cruțare Monarhia și pe Monarh De ce iudeii atacă atât de violent monarhia și instituțiile monarhice și de ce condamnă energia românească cu care ele sunt apărate? N’are voie ofițerul să fie violent în fața teroriștilor, cari cu arma în mână asaltează instituția monarhică ? Să răspundă iudeii la asta ! Să ne spună cum împacă ei democrația pe care o predică, cu violență cu care atacă monarhia. Sau, mai departe, este oare condamnabilă, ca violența, energia preotului, care pune zăgaz agresiunilor ateiste, îndreptate împotriva Bisericii Naționale ? Sau nu cumva este o violență nedreaptă și urâtă, energia și cinstea și veghea magistratului, a funcționarului administrativ, a tuturor celor ce apără, prin jurământ și din dragoste românească, patrimoniul și realitățile mari și istorice ale țării ? Și de ce este violent partidul Național-Creștin cu doctrina lui, cu șefii, cu elita lui românească, cu toți membrii lui devotați ordinei, disciplinei și armoniei — partid care, inspirându-se din ceea ce este Hristos, din ceea ce este Rege și din ceea ce este Națiune, — ’ luptă numai pentru izbânda ideilor și a moralităților religioase, a fundamentului monarhic și a integrității naționale. Este asta o crimă de violență ? Fiindcă, luptând chiar pentru Hristos, Rege și Națiune — partidul nostru nu atacă, ci apără. Apărând Sfânta Sfintelor Neamului — acest partid se găsește în DEFENSIVA PERMANENTA. Și aceasta este marea lui superioritate, aceasta este neîntrecuta lui importantă, un rezumat — partidul Național- Creștin și doctrina și toți membrii lui suntem împotriva oricărui fel de violență, care nu este defensivă și care nu este devotament față de Hristos de Reige, de Națiunea română’. UN FIR DE PAR NU VA CADEA DIN CAPUL ACELUIA, CARE NU ATACA PE HRISTOS. PE (Continuare în pagina ll-a)