Ţara Noastră, decembrie 1936 (Anul 14, nr. 1285-1302)

1936-12-03 / nr. 1285

Unirea este torța noastră In trecutul românesc, i­deea de unire a constituit elementul central al sentimentelor și ideologiei națio­nale. Redeșteptarea noastră națio­nală a avut de la început ca prin­cipiu de acțiune și de gândire ideea unității tuturor Românilor. Relie­fată în mod variabil după împreju­rările istorice și după domeniile in care se manifesta, înfățișându-se fie sub forma obscură dar sigură a sen­timentului popular, fie sub forma lucidă a gândirii politice, ideea uni­rii a fost călăuza noastră de viață. Unirea a avut pentru noi o du­blă semnificație, una morală și una politică. Semnificația morală a fost trăită în special înainte de războiu și s’a tradus sub forma necesității de regăsire de sine a unei comuni­tăți legată printr’o identitate de limbă, religie și de aspirații sufle­tești. Acest sentiment al unirii, jus­tificat in psihologia românească de impulusuri atavice, a primit o ex­presie desăvârșită in operele scrii­torilor noștri, fiindcă ei au fost tot­deauna interpreții procesului de simțire a masselor și vizionarii unor vremuri mai bune. Semnificația po­litică a unirii a însemnat cel mai fundamental aspect al acestui eve­niment, fiindcă el dădea românis­mului o nouă valoare istorică și un stat național care se confundă cu aspirațiile integrale ale comunității românești. Prin faptul unirii, România nu mai este un obiect al istoriei, fiind­că nu mai poate nimeni dispune de părți din trupul ei pentru finali­tăți care-i sunt străine. Ea devine subiect al istoriei ,autoare a desti­nului ei, cu o conștiință integrală a intereselor ei naționale. Acest fapt schimbă cu totul sentimentul propriei sale valori în fața istoriei și în raporturile cu celelalte națiuni. Unirea are acest sens dinamic per­manent fiindcă ea nu este o dată sau un fapt istoric ci un eveniment cu o valoare veșnic vie și prezentă. Semnificația valorii istorice a unirii a început să se diminueze in momentul în care sentimentul na­țional care a făurit unirea a fost înlocuit cu doctrina democrației iar Statul național — suprema expre­sie a conștiinței noastre istorice — a devenit un stat al nimănui. In loc ca ideea și sentimentul unirii să-și păstreze valoarea lor dinamică inte­grală și să constitue principiul nos­tru de existență politică, formulele politicei post-belice au însemnat o disociație permanentă a sentimen­tului de comunitate și o diminuare a valorii lui politice. Naționalismul a ajuns aproape să fie eliminat din calculele politice, înlocuit fiind cu perceptele unei democrații cu circu­lație universală. Este meritul de neconstestat al d-lui Octavian Goga de a fi considerat unirea ca un e­­veniment cu o valoare dinamică permanentă și a­­ fi făcut din națio­nalism axa politicei noastre de stat. Dacă aceste mari adevăruri au fost neglijate de unii sau combătute de alții, astăzi ele au fost complect reabilitate de cursul istoriei con­temporane. Unirea este semnul unic sub care putem să trăim și să ne desvoltăm. Acest adevăr este valabil în fața istoriei actuale ca și o axiomă de geometrie. Unirea este forța noa­stră. Cele mai multe națiuni au vă­zut în principiul unirii formula lor de viață și desvoltare, într’o vreme cu aspect de tragedie ca cea de azi Disensiunile interne, interesele par­­ticulare, viziunil« politice mărginite, au fost suprimate în cele mai multe țări pentru a putea realiza unitatea necesară în fața amenințărilor ex­terne. Politica internă a statelor nu poate și nu trebue să aibă alt sens decât ca o pregătire pentru acțiu­nea extrenă, adică pentru asigura­rea integrității teritoriale a națiunii. Statul nu poate și nu trebue să fie decât întruparea acestei necesități de existență a națiunii în cadrele ei naturale. România n’are veleități imperia­liste. Ea nu reclamă unirea pentru finalități războinice și nici nu le sprijinește la alții. Unirea este pen­tru noi conștiința puterii noastre de rezistență în fața istoriei. Ea este principiul creator al unei civilizații proprii, care este astăzi misiunea noastră cea mai importantă .Unirea este centrul de convergență al doc­trinei și acțiunii noastre politice. Noi am combătut democrația și ideea de pace concepute ca finalități proprii fiindcă singurul principiu în care credem este existența națiunii care nu-i posibilă decât prin unire. Unirea este secretul nostru de exis­­ten­ță națională. Numai sub semnul ei se poate realiza conștiința noa­stră istorică și misiunea noastră în lume. Unirea este singura noastră forță. Bucur Țincu »-MM » ♦ ♦ ♦ + +» + ♦+■­+++♦ + + ♦ [UNK] [UNK]•»+♦ ♦ ♦ [UNK]-»+*■ [UNK]»+■+ + *^+4+4 + 4 + + + 4­44444 „Unirea” în literatură Marea sărbătoare națională „Unirea“, visată de atâtea înain­tași, înfăptuită cu atâtea jertfe, odată cu atâtea lacrimi de bu­curie — a fost prea vulcanică, prea luminoasă. Extaziați de a­­ceastă „uniune“ — scriitorii noș­­trii n’au c­at cum era de așteptat marea epopee a neamului. N’au cântat-o în extazul lor, în măsu­ra în care a fost visată și cânta­tă veacuri dearăndul. Nici proza, nici lirica nu s’a instrunat să-i arate apogeul, sa-i sublimeze înălțimile eșite din a­­dâncul istoriei. Fenomenul acesta îl înțelegem. Este real. Sguduirea prea puter­nică, entuziasmul consumat în energia revărsată pe câmpuri la hotare n’a trecut încă în slova cuminte. După epoca de pregătire și frământare sufletească, dinain­tea războiului, când toate idealu­rile se contopeau într’o singură așteptare, într’un singur focar luminos — săvârșirea s’a făcut directă, fără zgomot, tăcută, ca orice taină de prea mare sfințe­nie. Credem însă, că după această perioadă de extas­ nebulosa își va începe cont­ur­area, își va scoate la lumină eroii, gloria. La pragul istoriei așteptăm cântecul cel mare, apogeul sacrificiului reali­zat în f(­r tă culturală și națio­nală. Cântecul desrobirii, cântecul li­bertății, cântecul viitorului, chiar dacă s’a canalizat in epoca noas­tră spre naționalism, spre mișca­rea energetică, tocmai această­ platformă, acest ferment nou clă­dește literatura și cultul trecutu­lui. Figurile mai istorice, ca o vi­ziune spre ideal, vor trebui să a­­pară din adâncul lor spre lumi­nă. Miile de suflete anonime din vârtejul morții pentru întregirea neamului, își cer dreptul, cel pu­țin, la recunoștința viitorimii— și această re­­­noștință sub for­mă plastică, pregnantă, reală — n’o fac decât conăcele și gân­dul. Sensibilitatea neamului, con­cretizată în cel mai de preț răsă­rit al Unirei — va trebui să glă­suiască Relaxarea, oboseala, ex­tazul care ne-au paralizat con­templația, să se risipească spre noi închegări de forme cultu­­rale. S’au strecurat între noi, în an­tologia noastră postbelică, goluri prea mari, ruperi prea brusce de trecut și de real încât atmosfera creiată de ei a scindat lumea ve­che de lumea, nouă. Străini mulți, neromâni și ca spirit și ca etnicitate au furat firul de legătură. Ne-au înstrei­­nat gândul și sensibilitatea, ne­­au disociat in molecule amorfe cu o platformă, cvasi internațio­nală. Dovada cea mai bună este ab­sența de la război încoace a vene­rației pentru trecut, pentru scrii­torii înaintași pentru eroii lite­raturii care au pus fundamentul tradiției noastre culturale. Acelaș motiv real este și în le­gătură cu „venerarea“ care tre­buia dusă până la epopee­a feno­menului Unirii neamului. Au devenit nihiliști, sceptici față de orice valoare și lipsiți de orice spirit de creație. Spiritele au început să se cla­rifice însă, modernismul să dis­pară, iar revenirea, la echilibru sufletesc gata de creație. Așteptăm din freamătul nou al mișcărilor naționale, să răsară lumina cea vie în care să fie vă­zut, în măreția lui, marele răz­boi, actul unirii și punctul de plecare pentru noi realizări de faptă și de gând. Ion Molea ■­ *?''■ [UNK] [UNK] [UNK]0.■ V Poate niciodată, ca acum, n'a fost mai necesară examinarea limpede și, fără părtinire a zes­trei politice, pe care au adus-o în actul unirii de la 1618, țările românești reunite. Din această retrospecțiune, înlesnită de pers­pectiva lămuritoare a celor 18 ani trecuți, se desprinde o bună și dreapta judecată asupra îm­prejurărilor politice determinan­te, pe cari le trăim astăzi. Pe ideea centrală a statului na­țional, pe care o înfățișa în 1918 România liberă, ieșită victorioa­să din războiu, țările românești eliberate din dominații politice diferite s’au regrupat, în mod lo­gic și fără sguduiri în adâncime. Fenomenul se explică de la sine min. caracter unitar al românis­mului întregit în granițele întin­derii lui etnice. Bucovina și Ba­sarabia, istoricește recent desbi­­națte din trupul Moldovei și-au păstrat intactă pecetea originei lor de veacuri. La Suceava stră­juia candela de la mormântul lui Ștefan cel­ Mare, pe care forma­lismul fictivei administrații aus­­tria­ce n’a fost in stare să o înă­bușe din conștiința moldovneas­­că a maselor bucovinene. Pe Nis­tru, la Hotin, la Tighina, la Ce­tatea Albă se ridicau zidurile ce­tăților de glorie ale românismu­lui răsăritean, pentru a însemna limita eternității noastre națio­nale sub vremelnicia stăpânirii rusești, întoarcerea la obârșie a acestor teritorii moldovene a fost un act politic formal, con­sfințind starea, de fapt, care nu s’a întrerupt niciun moment, a permanentei noastre naționale aici. De aceea, atât Basarabia, cât și Bucovina, au intrat de la început în cadrele României Mari, cu un concept politic de interes general românesc: con­cepția antisemită. Vorbim, fireș­te, de aportul maselor populare, spre deosebire de politica de am­bianță specială a așa zisei demo­crații țărăniste, care neavându-și originea în conștiința provincia­lă, n’a durat și nici nu poate fi considerată ca un aport politic în actul unirii de la 1918. Țările transcarpatin­e, Ardea­lul, Banatul, Crișana și Maramu­reșul nu au avut decât parțial și temporar o unitate politică cu principatele românești. Stăpâni­rile lui Ștefan cel Mare sau ale lui Petru Rareș în Ardeal au lă­sat desigur urme istorice și mai cu seamă urme de influen­ță culturală și bisericească. Dom­nia militară a lui Mihai Vitea­zul a fost prea fulgerătoare pentru a crea un titlu de con­tinuitate politică. Dar aceste ținuturi românești, după cum ex­plica deunăzi d. prof. N. Iorga, în magistrala d-sale comunicare făcută la Academia Română, ca răspuns la întâmpinarea d-lui Iuliu Maniu, și-au păstrat în cursul veacurilor caracterul lor de individualitate națională ro­mânească din epoca voivodatelor și a cnezatelor, caracter pe care nu l-a putut modifica nici su­prapunerea tutelei feudale de la Viena, nici măcar efortul domi­nației statului maghiar premer­gătoare cu o jumătate de veac desmembrării monarhiei austro­­ungare. Prin asta aportul politic al țărilor tran­scarpatine este cu atât mai prețios în actul unirii. Individualitatea românească de dincolo de munți a adus în uni­tatea națională acea dârzenie naționalistă, care i-a alcătuit în­seși armătura ei de rezistență în trecut și prototipul acestei con­științe este desigur personalita­tea covârșitoare și victorioasă azi a d-lui Octavian. Goga, care ia opoziție pătura ardelenească conducătoare, dar în perfectă concordanță cu logica milenară a românismului de acolo, a pro­clamat integrarea deplină și fără condiții a Ardealului in Româ­nia întregită. Spre deosebire de alte popoare, unirea țărilor românești, în spi­ritul și voința maselor, s’a făcut spontan și dintr’un început du­rabil. Cehoslovacia mai are și azi o chestiune slovacă de rezolvat. Jugoslavia e încă sbuciumată de problema croată, Ardealul nu a fost și nu est­e o problemă în Ro­mânia, fiindcă Ardealul e roma­nitate conștient și voluntar de­venită România. Acest, grandios proces de spontaneitate istorică a fost desigur întunecat o vreme de concepția politică greșită a unor conducători ardeleni. Un rest din vechiul partid național ardelean, în frunte cu d. Iuliu Maniu a agitat ani de zile pro­vincia de dincolo de Carpați cu un soiu de democrație regiona­listă, din care n’a rămas aproa­pe nimic. D. Al. Vaida-Voevod e acum în capul unei mișcări na­ționaliste, în care se distinge toa­tă individualitatea de veacuri a Ardealului. D. Iuliu Maniu a a­­bandonat toate formulele de or­goliu provincial, care iau creat falsa popularitate de la 1928 și ne așteptăm să abandoneze și i­­deile democratice, cari i-au adus atâta simpatie în coloanele pre­sei iudeo-comuniste din Săria­t’ar cuveni sa nu se chem­ám de ei. In asemenea momente, de obicei, pentru a nu se tulbura măreția zi­lei, toți corbii istoriei se împărtă­șesc din indulgența și iertarea ce­lorlalți. De data aceasta însă, stri­când buna rânduială de până astăzi, suntem siliți să vorbim puțin și de profitorii unirii, mai ales că poste­ritatea, generoasă și bună, nu-i va înregistra și generațiile viitoare nu-i vor­­ noaște. Au fost mulți! Cine-ar sta, acuma, după optsprezece ani, să-i mai nu­mere! Ba chiar au început să se piardă, se șterg urmele rușinii și peste viața lor urâtă se așterne ui­tarea. Unirea a fost, într’adevăr, un act, covârșitor. Firește, poporul ro­mânesc din Ardeal nu l-a așteptat pe Wilson ca să se reîntoarcă acolo unde, totuși, cu sufletul a fost în­totdeauna. Dar atât de copleșitor a fost strigătul dela Alba Iulia, unde a duduit apocaliptic glasul fraților la exodul din robie, încât toți ce­ eari au făcut ceva pentru unire, toți eroii unei mișcări de sacrificiu, sub apăsarea baionetei dușmane, au pironit ochii în cerul lui Dumnezeu, privind dincolo, departe, peste vea­curi, trecutul care acuma se ducea pentru veniie"­­. In fața visului îm­plinit luptătorii din prima linie au rămas oarecum dezorientați de a­­tâta bucurie. Și iată cum, ca din pământ, au apărut inevitabilii profitori. Oameni cari n’au însemnat nimic în sgudui­­toarea frământare dinaintea unirii, cari au vietuit la întunecec, departe de sbcutium, au dat năvală la ban­chetul românismului, ca să tragă foloasele. Bursierii unirii se plimbă astăzi în limuzine de lux, au ajuns miniștri, au pătruns în Parlament, câțiva au făcut cunoștință chiar cu parchetul, dar, în sfârșit, se pot so­coti fericiți pentru o ascensiune care, altfel, ar fi fost cu neputință. D. Pantelimon Halipa a fost excelență și va mai fi, probabil Dacă n’ar fi fost unirea, d. Pantelimon Halipa dar. Căci Ardealul nu este și n’a fost democrat. Ardealul este prin tradiție istorică naționalist. Simion Bărnuț n’a fost democrat, decât în măsura în care această formule destruc­tivă îi servea să submineze autoritatea străină su­prapusă în țările românești trans­carpatine. Masa românească a Ardealului n’a avut o conștiință democratică, în spiritul democra­ției internaționale, pe care și l-a însușit d. Iuliu Maniu, infectân­­du-se de ambianța democratică, pe care o crea în România, după 1918, ofensiva iudeo democrată. In­trarea, cu care se începe orice adunare publică ardelenească, „fraților“ nu e nimic democrat. Ea nu înseamnă­ „tovarăși“, a­­glomerație in comun de indivizi diferiți ca structură morală pen­tru a sluji o cauză de împrumut și pentru folosul unor profitori nevăzuți. Ea este expresia de con­știință a unei comunități organi­ce, de stațiminte și credințe la fel, între indivizii cari simt cot la cot porunca soldarității națio­nale. Aceasta este aportul politic real, pe care l-au adus provin­ciile românești în actul unirii. Ardealul cu celelalte țări româ­nești transcarpatine, o conștiin­ță­­ naționalistă dârză, provinciile moldovene noțiunea pericolului jidovesc pentru puritatea misiu­nei noastre istorice. Ambele con­tribuții de o netăgăduită valoare astăzi, în lupta decisivă pe care o dă românismul spre a se de­termina deplin stăpân la el a­ C3,să. D. !. Cucu ar fi și astăzi un biet dascăl, pe undeva, gângavind o liecție necu­noscută De Sever Bocu, din cealaltă parte de țară, nu s’ar fi învrednicit de toate onorurile știute, dar, fi­rește, nici de reputația cunoscută. D. Aurel Dobrescu, această sinistră celebritate politică, nu ar fi fost mi­nistru, ci doar un borfaș oarecare, fără dimensiunile constatate de procuror, iar codrii n’ar mai fi fost prădați. D. Sauciuc Săveanu ar fi lâncezit anonim pe margini de țară, iar Romulus Boilă n’ar fi fost mi­nistru in niciun consiliu dirigent și nici șacal al înarmării cu comision Inofensivul Buzdugan, poet și ne­gustor de mere, în fond însă om de treabă și nulitate liniștită, n’ar mai fi isbutit să-și facă o atât de duioasă aureolă. Dar d. Ion Miha­­lache, ce-ar fî însemnat, dacă s’ar fi prezentat în alegerile dela 1919 generalul Averescu? D. Virgil Mad­­gearu ar fi și astăzi contabil la fie­răria fratelui său Nică, dacă nu și-ar fi dat seama că trebue să se facă ghidul celor cari veneau de dincolo. Cei cari au făcut unirea, au știut s’o respecte, pentru că au iubit-o. Unii dintre ei au socotit că rolul lor s’a terminat, și s’au retras. Au fă­cut o greșală, dar a fost frumos. Alții au încercat să-și găsească un echilibru sufletesc în țara cea nouă, să-și pună voința în slujba noului ideal, au lucrat pentru desăvârșirea unirii, cu aceeași râvnă, uneori cu mai puțină pricepere, dar neconte­nit cu inima curată- Mizerabilii au speculat ca la bursă.. Toți aventu­rierii norocului, pentru care nu exi­stă nimic sfânt, decât stomacul și ambiția lor, au năvălit la prasnic, stropind cu noroi peste unire. A fost, în acest răstimp, un spectacol sfâșietor. Unirea n’a fost umbrită. Ea e a­­tât de mare și strălucirea ei atât de puternică, încât nimic n’o poate în­tuneca . 1. P. Prundeni Uliți poli i­­tator fiin­ti­ni »» » Profitorii Unirii ►«»♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] 4.4­4­ 4-4~4-4~H~1-4-444 44­4­4 44444.44.4444.44.444 44 + 4 ♦ [UNK]'■»♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] Ö Biserica și Unirea Punctul culminant al istoriei noastre a fost atins prin actul Unirii. Este un adevăr ce nu poa­te suferi nici o discuție. In acest act se rezumă întreaga epopee a românismului. Pentru atingerea lui s’au jertfit cele mai alese fi­­guri alle neamului, timp de câ­teva veacuri. In special, dela cu­cerirea Albei­ Iulia de marele voivod, Mihai Viteazul, care prin brațul lui vânjos și prin intuiția sa genială de a uni, fie și numai pentru o clipă, pe fiii de acelaș sânge sub un singur sceptru, i­­dealul Unirii a fost suprema noastră dogmă politică și visul nostru cel mai scump. Spre acest ideal au convers toate eforturile mari individuale și colective. Toate instituțiile cari constitu­­tiesc pârghiile unei societăți bine organizate — ca Biserica, Școa­la, Armata, etc., — au contri­buit, firește, într’o măsură maxi­mă la realizarea acestei înalte ține. Dintre contribuțiile săvârși­te de aceste instituțiuni, gândul nostru se oprește aci, în special, la Biserica națională. Este un act de deferență pe care trebuie să le arătăm în toate împrejurările, dar mai ales în momente de sărbătoare, institu­țiilor cari s’au confundat in ros­tul lor cu rostul neamului și cu năzuințele sale cette mai subli­me. Ori, printre aceste instituții Biserica ocupă un loc de frunte. Ea a fost acela care ne-a dat unitatea de credință, element primordial de coeziune socială. Sub egida ei s’a­ creat limba noas­tră literară unitară pentru toate teritoriile locuite de Români, dându-ne arma cea mai aleasă de diferențiere față de alte nea­muri. Sub oblăduirea ei au luat ființă cele­ dintâi școli, menite să dea primele instrucțiuni tinere­lor generațiuni, pregătin­d astfel sufletele spre o înaltă chema­re în lume. Ea a pus bazele celor dintâi creațiuni artistice — ne gândim în deosebi la Mănăstirile noastre, cari și astăzi trezesc ad­mirația învățaților de pretutin­deni — angajând geniul româ­nesc la adevărate capodopere și prin aceasta s-a creat cea mai înaltă justificare morală în lup­ta de întrecere dintre popoare. Ea a fost, într’un cuvânt, forța cea mai determinată în închega­rea unității noastre spirituale, care a pemers unității politice. Contribuția Bisericei pentru Unire a fost, deci, incomensura­bilă. Numai inconștienții sau duș­manii neamului nu vor să audă și să adm­ită acest mare adevăr, ce se impune cu atâta evidență din trecutul nostru istoric. Oame­nii cu scaun la cap, însă, și acei ce înțeleg că măririle viitoare ale unui neam se fundamente­ază pe moștenirile spirituale ale trecu­tului, nu pot să nu recunoască meritul acestei instituțiuni sacre la crearea istoriei noastre înseși și ca atare să nu-i poarte o reală condescendență. Trebue să spunem acest lucru cu toată francheța astăzi. De ce? Fiindcă’ niciodată vrăjmașii Bi­sericei nu s’au năpustit atât de diabolic asupra ei și a slujitori­lor ei, cu scopul vădit de a-i di­minua forța morală pe care o de­ține în Stat, și pentru aceasta de a slăbi însăși așezările actuale ale Statului. Acest vrăjmaș ne­împăcat este bine cunoscut tutu­ror: e comunismul. Iar rolul lui nefast, acolo unde a fost lăsat să-și facă de cap — cum e cazul cu Rusia și mai cu Spania — este notoriu. Nu mai insistăm asupra aces­tui fapt, fiindcă este prea limpe­de în mintea tuturor bunilor ro­mâni și creștini Suntem cu toții convinși de țelurile și armele ne­umane ale comuniștilor, distru­gători de orice­ valori. In schimb, va trebui să insis­tăm cu toată puterea asupra a­­portului mare pe care Biserica neamului l-a adus pentru cea mai mare izbândă a noastră Unirea. Să subliniem cu țări acest lucru și să fim încredințați că ea va fi și in viitor o cetate inexpugnabilă a sufletului ro­mânesc, în fața tuturor vrăjma­­șilor. Cu o singură condiție însă, să fim creștini adevărați, ceea­­ce echivalează să fim, ca și în trecut, creatori de valori națio­nale. I. Latierănjan L* * * mni și puncte 9 m­e» Se va declara? Judecătorul de instrucție a dat ordonanță definitivă de dare în ju­decată a lui Romulus Boilă pentru trafic de influență. Romulus Boilă care a refuzat până acum „să se declare“ va fi si­lit să-și recapete graiul pentru a-și povesti isprăvile. Zeloșii Presa iudeo-comunistă vorbește și ea de circumstanță despre aniver­sarea unirii. .Am putea să-i întrebăm pe jupâ­­nii din Sărindar ce au făcut ei pen­tru unire și unde au fost în timpul războiului? Nu cumva în rândurile lor sunt unii condamnați pentru înaltă trădare? Pathosul ei ne pare cu atât mai suspect cu cât este mai exagerat. Trădătorii Imediat după unire, când d. Oc­tavian Goga s’a despărțit de parti­dul național din Ardeal neacceptând caracterul regionalist al luptei ace­stuia, el a fost numit „trădător“ fiindcă s’a „aliat cu regățenii“. Ani de zile s’a dus o campanie perfidă la adresa d-lui Octavian Goga pe această temă. La fel au fost considerați ca trădători și alți fruntași ardeleni ca marele Vasile Goldiș, Ioan Lupaș, I. Lapedatu și alții cari s’au despărțit de partidul național pentru aceleași motive. Nerozia acestei acuzații i-a scutit pe cei incriminați de orice apăra­re. Simbolul unirii serbat la 1 De­cembrie de o țară întreagă a însem­nat totdeauna un răspuns categoric și fără replică. Azi nu se mai vorbește de „tră­dătorii“ de ieri fiindcă numărul lor se confundă cu țara întreagă. Din arsenalul de luptă al partidului d-lui Iuliu Maniu a dispărut prin aceasta una dintre cele mai serioase arme de luptă. Altă­­ crimă" D. Octavian Goga nu a fost acuzat numai de „trădare“ față de regă­țeni ci și de alianță cu revizioniști străini. Evident cei mai aprinși naționa­liști și antirevizioniști sunt Fagure, Braunstein, Blumenfeld și alți neo­fiți debarcați din Galiția. Să nu mai discutăm. 1-4444“»-4-4"»-4444+4­+ 4~4-­4-4~4"M­+­1-4-4-4~»^ * »++ 4 + * ♦ ♦-4-4"4~4~4+4~4~44~4- 444-4-4-4444 4 + 4 " < Ideea monarhică, temeiul unității naționale*) — încoronarea la Aliba-Iulia «­» Privirile mari de ansamblu nu le poate da decât perspectiva distanței. In adevăr, orizontul larg care îți îngâdue să vezi de­parte nu se deschide decât la înălțime. Din balconul tău poți vedea curtea vecinului și acaretu­rile meschine ale acelui interior, de sus insă, din vârful de munte, detaliile se topesc și înaintea o­­chilor se desfășură peisajul vast, în toată măreția lui. Ca și în lumea materială, as­censiunile sunt indicate și în do­meniul abstracțiunilor, când vrei să îmbrățișezi o rază întinsă de gândire. Și aici se cere sacrificiul detaliilor, atingerea unui punct de înălțime, ca de-acolo, de sus, problema să se desvelească min­ții pornite spre cercetare. Firește, pentru acest urcuș se cere o anume forță pe care, de *) Din volumul „Mustul care *) Din fierbe“. de OCTAVIAN GOGA ! obicei, sufletele comune nu o au și de aceea nu tuturor le e dat să pătrundă în regiunile senine ale idealului» cei mai mulți ră­mân jos prinși în frământările brutale ale vieții și gândul lor nu se ridică mai sus ca aburul dela bucătărie... In fața încoronării dela Alba­­Iulia, noi ne dăm silința să ne ridicăm cât mai sus, ca să putem vedea cât mai departe. Coroana regală a României în­tregite ne face in acest moment unic, să înlăturăm toate mizeriile clipei și planând deasupra vea­curilor să căutăm pentru sufletul nostru un acord cu eternitatea. In acest chip, credem, vom feri de orice notă vulgară strălucitul eveniment și ungerea întâiului Rege al tuturor românilor ni se va înfățișa în perspectiva ei is­torică, îndeplinim deci operația de e­liminare a detaliilor și rugăm pe cetitori să ne urmeze. Să se smulgă cu toții, cum am făcut și noi, din vârtejul precizărilor curente, să înlăture amărăciuni­le zilei, dela criza valutară până la peregrinajele miniștrilor libe­rali în Ardeal, și dela înălțimea ideii de unitate națională, să ju­dece destinele neamului româ­nesc. Astfel, și numai astfel, sărbă­toarea primește semnificarea ei adevărată. Cortegiul umbrelor cotidiane se retrag și în locul lui apare cortegiul trecutului nos­tru. Veac de veac, din negura în­ceputului și până astăzi, uriașul caleidoscop prezintă aspecte va­rii din sb­liciumul milenar. Fă­râmițați subt diverse constelații politice, neamul nostru se arată la atâtea și atâtea răspântii ale vieții sale istorice. Este, în defi­nitiv, o lungă poveste tristă, stro­pită cu mult sânge și cu multe lacrămi. Se desfac nenumărate învățăminte din paginile acestei epopee, pe care cronica, în parte abia, le-a trecut posterității. Is­toriografii și poeții se vor adăpa din nesecata fântână de plân­geri, descifrând palpitările mare­lui suflet chinuit de vremuri. Un isbitor adevăr resumativ insă, se­­ ridică îndărătnic de după apă­sarea tuturor veacurilor și lumi­nează însuși misterul de exis­tență al acestui popor traco-ro­­mm­amic. Este neadormita, perma­nenta năzuință de a păstra, aici pe solul istoric un patrimoniu sufletesc distinct, o conștiință de unitate a unui organism n­ațio­­nal. Pentru cine privește dela cu­venita înălțime trecutul româ­nesc, constatarea sumară pe care o flace, este tocmai instinctul todeauna treaz al înrudirii de sânge, ce-a depășit încontinuu granițele politice și a plămădit, la adăpostul schimbărilor recen­te, unitatea noastră de Stat. Con­știința aceasta a societății netul­­burate, indică lumii misiunea internațională a românismului la porțile Orientului european și este în acelaș timp cea mai lu­minoasă consacrare pentru legi­timitatea existenței noastre ca Stat național. Acesta este procesul nostru cu care de două mii de ani ne-am înfățișat la toate instanțele, ca să fim­ respinși neîncetat de soar­ta vitregă. Abia acum se înregis­trează și actul de dreptate isto­rică prin care crezul unui neam primește o unanimă recunoaște­re postumă, aducând deodată cu triumful principiului de naționa­litate în întreaga Europă centra­lă și unitatea noastră de Stat. Privită deci în lumina unei perspective istorice, încoronarea dela Alba-Iulia însemnează pe­cetluirea in fața noastră și a lu­mii, a acestui proces încheiat a­­cum definitiv, cea mai solemnă clipă a istoriei noastre. Ea se în­deplinește în locul unde înainte cu trei sute de ani visul a fulge­rat în noapte, trezie de spaima unui romantic voevod, care cu atâția precursori avansați ai a­­devărurilor neconstimnate încă, cu moartea silnică s-a prăbușit în nemurire. In adevăr ascensiunea pe cul­me e orbitoare de astă dată. Un fior necunoscut ne străbate în toa­te fibrele. Pulsul istoriei noastre ne svâr­­nește la tâmpit cu o putere necu­noscută. Din subconștientul de veacuri al unui popor apare seva lui de viață, într’o admirabilă plenitudine de sănătate robustă, iar jur împrejur se ivește heca­tomba dg, jertfe cari au răscum­părat biruința, cohortă fără sfâr­șit, de la arcașii medievali și pâ­nă la soldații de la Mărășești... Spectacolul este prea lung, ner­vii se întind sub o imensa apăsa­re, și sufletul se pierde într’un elan de pietate mistică călătorind departe... Odată în viața unui neam veș­nicia îți acordă paharul, te chi­­mă la un astfel de simposion moral... * Iată de­ ce mergem la Alba- Iulia, ca fierul să-l putem resim­ți de aproape, mai covârșitor, mai spontan. Mulțimea a sesizat și ea înțelesul praznicului, fiind călă­uzită de instinctul sigur al mas­selor anonime. Că sunt și potriv­nici care rămân la casa lor, po­ticniți fiecare de altă buturugă a prezentului, lucrul e de sine înțe­les, la o anumită înălțime firele slabe au amețeli și cad. Vom fi indulgenți și nu le vom cere o­­pintiri peste puterile lor, nici mă­car zâmbete de milă nu avem pentru nimeni azi, clipa l­e îm­pietrește în atitudine de contem­­palție mută în fața viziunii... Nu mai suntem nici buni, nici răi, suntem spectatori umili la un sfârșit de dramă măreț cum n’a mai fost și cufundat! în tăcere religioasă auzim cum In jurul nostru respiră eternitatea. jp*

Next