Ţara Noastră, februarie 1937 (Anul 15, nr. 1321-1339)

1937-02-01 / nr. 1321

* REDACȚIA ȘI ADMINISTITAȚE­A Bacuaresti, str. Câmpineana 4, teleg. 4.19.33 W-V.* Organ al partidului Național-Creștin 1­ Abonamentul : 500 lei pe an: pentru preoți, învățători, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni; 100 lei pe 3 luni. Pentru Avem ocazia să semnalăm un articol de mare valoare pentru noi publicat în „Journal de Ge­neva“ cu titlul măgulitor. „O mare națiune“ Ceia ce ne bucură și mai mult însă, este că „Journal de Gene­va“, unul dintre cele mai se­rioase și obiective ziare, a spus totdeauna, în legătură cu dife­rite probleme, cuvântul din ur­mă. A văzut precis evenimentele din Franța cu „Frontul popu­lar”, în ce direcție tinde­ din El­veția, la fel în legătură cu agi­tațiile comuniste și francmazo­­ne, încât este cunoscut ca ziar bine informat și cu aprecieri exacte. Articolul imblicat la adresa țării și poporului nostru, în ca­drul și perspectivele arătate ne măgulește deopotrivă, atât asu­pra relatării prezentului — cât și asupra a ceia ce poate deveni România pentru viitor. „Cauzele, spune articolul ci­tat, sunt diferite și adesea in­terdependente , de ordin moral, cum și de ordin material și poli­tic. „Marea națiune“ pe care o prevede „Journal de Geneva“ va fi cu­ atât mai de preț, cu cât Î >n frontispiciul iei stă scris prin­­r’un act solemn : „România a Românilor“. De altfel autorul articolului din „Journal de Geneva“ ne-a ju­decat real, obiectiv. Deși în ar­gumentația sa n’a sesizat, de­cât o minimă parte din ceia ce avea încă de văzut. Faptul că situația noastră geografică pre­zintă calități excepționale, po­porul nostru virtuți reale și u­­nice aproape ne dă dreptul să credem că laudele care ni se aduc nu vor fi nejustificate. Forța și capacitatea industrială pe care ni le atribue cu mari perspective de viitor —­ precum și toate re­sursele de muncă, economie, or­­dine — în slujba idealului progres și civilizație proprie, marchează un stadiu de bun în­ceput. Cultura, în micul făgaș isto­ric pe care l-a parcurs neamul românesc până’n prezent — n’a trecut neconturat și nici nu va rămâne fără o altitudine nebă­­nuită. Hărțuit de năvăliri barbare, de nori grei și plumburii poporul nostru, n’a eșit încă din perioa­da adolescenții visătoare. Mâini streine s’au amestecat mereu; literatura a crescut la umbra vorbelor de peste hotare — cre­dința dibuită, istoria necunoscu­tă — totul abia ieșit la lumină. Marele Mihail Eminescu, Creangă, Caragiale, etc­, sunt prototipul gloriei noastre de’n­­ceput care ne-au dat măsura geniului nostru ca popor. Lumi­na pornită de la ei va crește pes­te întunericul vieții și vor că­lăuzi gloria viitorului. Destinul nostru, într’adevăr judecat după ei și după zigzagu­rile istoriei — este un destin mare. Virtualitatea și instinctul cre­ator al neamului nostru e pe drumul cel adevărat. Aurora spre lumină, nația spre conștiin­ță de sine. Ne trebuesc însă, descojite rănile paraziților streini pe ca­re, din exces de ospitalitate și îngăduință, i-am tolerat prea mult. E timpul să ne ridicăm la înălțimea idealului nostru na­țional, și să-l realizăm după chemarea lăuntrică a destinului nostru. Laudele primite, prin pana sinceră a confratelui de la ziarul „Journal de Geneva“ — ne mă­­gulesc și ne încurajează — deși, noi, nu trebue să ne mulțumim numai cu laude. Trebue să ne depășim și să ne dăm în fața is­toriei măsura integrală a forțe­lor noastre reale. de Laude cari ne măgulesc Politicianismul, silvicultorii si pădurile și ne incurajeaza . Reportagiile parlamentare ul­time, anunță între altele, comu­nicarea d-lui senator de Putna N. Jechianu. Nici „nuanța culorii politice“, nici profesia, nu i le știm; am auzit însă că d-sa este un ele­ment activ, ce ilustrează flora parlamentară. D-sa nu a pierdut niciun pri­lej de a se dovedi „un bun prie­ten al silvicultorilor“ (Sic). S’a plâns d. Jechianu contra: „Zbirilor silvici, cari fac exces de zel, aplicând rigorile Codului silvic și ale Regimului silvic că­rora sunt supuse pădurile chiar proprietate privată care insă nu mai este considerată „tabu“ ori „sacră și inviolabilă Se poate să aibă dreptate. Nu punem mâna în foc pentru ca­zuri izolate ce se vor fi întâm­plat aevea, din partea unor ocoa­le și mai ales din a personalului silvic inferior. Se abuzează uneori la dresarea proceselor de delict și flagrant delict silvic, din care se face ins­trument de răsbunări personale ori politice, cu ori fără voie. Dar­, de aici, mai este o bună distanță, până la exagerarea d-sale cu: „acele trei genuri de procese pe care agenții silvici le fac, atât făptuitorului care fac fără autorizație lemnul necesar pentru nevoi proprii și chiar de pe sfoara lui de răzeșie ori pă­durice, cât și obștiei, dar și ad­ministratorului acesteia personal, făcându-l solidar responsabil de culpă“, pe care noi nu o credem. Vor fi fost riscaiva cazuri răs­fețe, profund regretabile, pe care însă nu trebue să le generali­zăm, blamându-se un corp În­treg. D. senator a ales însă o foarte bună temă de agitație, de ațâțări la ură ,a bieților agenți silvici care n’au decât vina, de a în­frunta intemperiile vremii și vi­cisitudinile politice, ca și instinc­tele ori nevoile poporului tot «mai ațâțat de demagogii fără răspundere și lipsiți de autocon­trolul vorbei și a actelor lor. Silvicultorii sunt „țapii ispăși­tori“, ce stau in calea islazurilor și a defrișerilor, a pășunatului a­­buziv; și tot ei înfrânează delic­tele, pun stavilă puhoaielor care devin torenți, acolo unde a dis­părut armatura rădăcinilor vege­tației, ravenele luând locul pă­durilor dispărute. Pădurimea anonimă este aceia care muncind tăcut vindecă ră­nile nesocotinței oamenilor pe coastele pleșuve, creznd trudnic opera lor pozitivă a împăduriri­lor pe care să aibă a le distruge străinii „termitele“ societățile de exploatare cu oblăduirea „cozilor de topor“ dintre „ai noștri". Dacă „pădurea e bun al națiu­nii“, — după accepția de azi a naționalismului constructiv sau a socialismului de stat și nu ar fi nicio calamitate înțelegând-o ca pe o „funcție socială“, — dar deformată ori greșit înțeleasă, așa cum e la noi care pastișăm doctrinele străine la modă, — a­­tunci silvicultorul vai­ ar trebui decretat „dușman al națiunii și al progresului“, după vederile înguste ale politicianismului și națiunii neluminată ori rătăcită. Dar uită distinsul senator de Putna, ruina și spectacolul trist pe care îl are zilnic înaintea o­­chilor, când e în vacanță, opo­ziție sau vilegiatură, pe coastele Nărujei, Dealul Negru și toate culmile munților Vrancei, din bazinul Putnei, Șușiței, etc. Eu le știu ca fost luptător pe frontul Zăbrăuțui, pe la Mun­­celu, Varnița, Streuani, ori în sectorul Cașin,Tg. Ocnei, dar și ca fost combatant pe frontul luptei „Bostrichizato”, îndată, după război, când ani dearândul a trebuit să luptăm în lege, stând luni întregi în munte tinerii sil­vicultori, cu soldați și lucrători organizați pe echipe, spre a stă­vili flagelul insectelor devasta­toare, ce desăvârșeau ruina răs­­boiului ca și a societăților „Goets, Union Foresta și altele“. Și-au vândut moșnenii noștri pe prețuri de nimic pădurile lor, cu câțiva pori­metrul cub de brad ori pe un sutar hectarul de pă­dure, pe care le-au acaparat, străinii, acele ventuze ce sug vlaga națiunii și a pământului românesc. In urma lor știm ce rămâne: pustiu și jale. Că sUvid­lcitorii divulgă păcatele acestor societăți și nu le dresează proces atunci când sunt în culpă ? Nici interpelatorul senator nu poate crede singur așa ceva! Cine salvează însă totdeauna societățile de speța „Göetz, Tis­­ciller, Gr­oder, Anhauch“, dacă 44.4­4-444 44 44 444*44-44 44444 44 nu tot politician!i plasați în con­siliile de administrație ale aces­tora ? Unde erau oare și unde sunt politicianii noștri să lumineze nația ? Să le explice, nu lucruri grozave asupra rolului pădurilor și foloasele de ordin material și imaterial, să le lase acestea tot pe seama noastră a oropsiților silvicultori, care vom mai fi fă­când și altfel de opere construc­tive, cu vorba, slova și fapta, iar nu numai „procese de delict“, cum se acuză domnii parlamen­tari. Dece acești domnișori cu drag de țărănime nu le arată țărani­lor măcar prețul real al sterilor și metrului cub de lemn, ori a stânjenului de pădure, pentru o mai dreaptă prețuire atunci când își vând și înstrăinează răzășia lor? De ce nu stau dânșii scut în contra invaziei străinilor? Și de ce aleșii nației nu pierd pil­ing. C. Cristea (Continuare in nas. II-a) 4-M-44-4-4-4 44 4 4-4 44-4 -4 44 4-4-4-4-44-t Doctorul de la Leipzig Psihologii au studiat in ulti­mele decenii un fenomen foarte interesant care consistă în urmă­torul fapt caracteristic: oamenii cari se simt inferiori sau învinși pe planul vieții reale își caută o compensație pe planul ideal, în închipuire. Sunt oameni săraci cari trăesc visuri de bogăție, șchiopi cari se inchipuc campi­oni la curse, urîți și respingători cari leagănă planuri de iubire pură. Pe toate planurile vieții există acest tip psihologic care își trăește sentimentul inferiori­tății sale. In domeniul științific acest sentiment ia forme ciudate. Un caz foarte elocvent îl oferă d. Petre Andrei sociologul d-lui Ion Mihalache. Toată lumea știe că d-sa este fost elev al univer­sității din Iași unde și-a trecut licența și doctoratul. Fapt ab­solut onorabil cunoscând atmos­fera de muncă și seriozitate a universității ieșene. Numai d. Petre Andrei nu se sim­te onorat cu titlurile sale. D-sa vede în jurul său numai doctori de la fa­cultățile străine din Franța sau Germania. In raport cu ei, d. Andrei se simte prea puțin mă­gulit de titlul de doctor obținut la Academia Mihăileană. Ca o compensație pentru si­tuația pe care în mod stupid o crede inferioară, d. Petre Andrei face peste tot să se creadă că este doctor din Germania. In cercurile intelectuale este o cre­dință foarte răspândită că d. Andrei este doctor din Leipzig. Cine a avut interesul s’o răspân­dească este inutil s’o spunem. Intr’un număr recent al revistei ,.încotro“ scrisă de un redactor semit de la „Dreptatea“ și evident inspirată de d. Andrei (d-sa este un bun prieten al evreilor) se spune textual că „se întorcea "dela studii de la Leipzig“ deși prezenta sa acolo n’a fost sem­nalată de nimeni. Ideea aceasta a fost pusă în circulație de d. Andrei de multă, vreme ci să dea satisfacție orgoliului fără mar­gini al unui om care sufere de obsesia inferiorității sale. D-sa nu vrea să admită că este doc­tor de la o universitate din țară pentru a evita obligațiile care decurg din acest fapt. Atunci se consolează cu doctoratul de la Leipzig pe care și-l acordă ca o generoasă compensație pentru toate inconvenientele morale pe care le implică doctoratul de la Iași. Complexa personalitate a d-lui Petre Andrei ne obligă să trecem de la psihologie la etică. Aici lu­crurile sunt iarăși extrem de in­­pur&ca. Dar Jincott&‘ ne lămu­rește multe după chiar inspira­ția d-lui P. Andrei. Revista vorbind despre Intra­rea d-sale în universitate, des­crie lupta acerbă care s’a dat cu această ocazie. D. Andrei avea împotriva lui aproape întreg consiliul profesoral. S’a ridicat atunci un om care l-a susținut din răsputeri împotriva ostilită­ții aproape generale. Și-a pus în joc autoritatea și influența lui bine stabilită, reușind să-l im­pună pe d. Andrei ca profesor. Acest om a fost d. Ion Petrovici. Dar în reportajul pe care d. An­drei l-a dictat la „încotro“ nu pomenește nici un cuvânt de ă. Ion Petrovici căruia ii datorează totul. Pomenește în schimb de subtilul și delicatul G. Ibrăilea­­nu pe care-l numește cu o iro­nie postumă : „cel mai mare tac­tician al luptelor universale“. D. Petre Andrei invocă nu­mele unui mort fiindcă față de el nu mai are nici o obligație. Despre d. Petrovici nu spune nimic pentru ca să evite obsesia recunoștinței. Morala­­­ lui An­drei este plină de nuanțe, pe care numai obrazul său subțire de democrat le poate suporta. Ca și în cazul doctoratului, d. Petre Andeni fuge de trecut și de legă­turile lui. Cu bagajul moral al tuturor ariviștilor democrați d-sa își lansează orgoliul, refu­lat până azi în sentimentul pe­nibil al inferiorității. Dim. Bogdan I IS Fífifci­o a Mi W * - 1 • ¥"În Rătăcirile părintelui Reu Mai zilele trecute, un preot, care ocupă o înaltă funcție misionară în sânul bisericii naționale, publica un fel de apel în „Dimineața“, în care invocând mila creștină laudă foarte inițiativa ziarelor iudeo-co­­muniste din Sărindar de a deschide o subscripție publică in folosul să­racilor Capitalei și îndeamnă pu­blicul sa-și dea obolul. Mărturisim, că am avut un sentiment de repul­­siune în fața prozei desgustătoare a părintelui Rey, navigând penibil printre echerele și mistunile Marelui Arhitect al Universului și monora­­hul stăpânilor din umbră ai tara­bei. Dar nu l-am stăpânit. Pe acest preot l-am mai întâlnit bătătorind praguri, cari n’au acces la altarele dreptei credințe. Cu ocazia unei a­­legeri episcopale, Sfinția Sa își de­grada harul primit publicând tot în „Dimineața“ pentru care are o mare preferință și unde i se răs­punde la fel, o foarte lipsită de pu­doare reclamă personală. Părintele Reu a fost prin America, se spune, și a venit de acolo cu o seamă de obiceiuri americane, pe care tradi­ția bisericei noastre ortodoxe nu le poate accepta. Sfinția Sa n’a în­țeles totuși lecția ce i s’a dat sub­țire atunci, când la despuierea seni­­tinului a constatat că reclama din „Dimineața“ nu i-a adus nici un vot. Și persistă: Am putea spune, că Ren chemându-1, rău face. Căci iată poate, din faptele de acum, va pricepe, de ce spunem noi, că Sfin­ția Sa se află în rătăcire. In mare rătăcire. Am urmărit cu multă a­tenție efectele apelului său în sub­scripția de la ziarele Alianței israe­lite universale. N­ sfătuim să o facă și Sfinția Sa, începând cu „Dimi­neața“ din 20 Ianuarie 1937, care poartă Nr. 10.804 și până azi se pu­blică zi de zi numele donatorilor. Va constata părintele Reu, ca și noi, că 80% sunt nume sau firme jido­vești Spicuim, pentru a-i ajuta să constate, că nu din chemarea „mi­lei creștine“ se întâlnesc acolo: L. Golstein, Mioara dr. Nissim, A. Gross, Izabela școlăriță la grădina de copii ,Anglo-Speranța“, d-na Ernestina L., Frida Mandel, fosta firmă Leon Sanielevici, Mărioara Kisch, Kiva Ornștein, C. Zimer, grupul brig euro-sportiv, Banca Fa­ber - Hassner, Teddy Schwartz, Mily Isac, Mihail Silberstein, Irina Rosenthal, H. Kohn, Al. Marcovici, Pussy Foc, H. Bercovici, Mișu Da­vidsohn, Nuța Friedmann, Fedia Roller, Barbu Friedmann, Lola Rol­ler, Gogu Halperi, Suzi Țăranu și Ionică Taranu (așa Ionică și așa țăran!), Edwin Feinsilber, firma „Carol Schulder“, d-na Lustig, Mioara și Alexandru Iscovici, Pia I. Goliger, eleva Odette Juster, S. Graur, N. Chipermann, Zâna și Jacky Kirschner, soc. cultura filan­tropică „Eduard de Max“, persona­lul firmei L. Jacques Catz , Ios. Reitman, Iacob Follender, dr. I. Gol­denberg, Kandel Marcu, Gela Spe­­ter, Hary și Ares Feingold, H. Reich, Bruno Heitzner, Jean Loebre, Stein­­man, Iancu Lazar, Gustav Blumen­­­feld, elev Marcel Avram, B. Gol­stein care nu scapă ocazia de a face reclamă, ca și popa Reu cafenelei- Bursa, Sofia dr. Lieblich, Soly Blechner, S. Reis, Paul Kamerling, Boris Naghi Iosef, M. Schwartz, elevul L. Rocah, F. Gredinger,, Ar­­ehind, Simelia Dov Bercovici, Ro­­zica Marcovici ,d-na Roșca Zelter, Morel C. Schwartz, B. A. Gherber, Rene Aronovici, elevul Carol Loe­­wenstein, eleva Antoineta Wechsler, Bazarul Popular, și așa mai departe. N'am menționat decât nume cu certă resonanță iudaică și numai din listele până la 25 ianuarie. Nu­mele românești sunt, fie salariații și colaboratorii întreprinderii, cărora li s’a reținut „obolul“ la casă din oficiu, fie militanți ai marxismului, cari repudiază aprioric ideea creș­tină. Și am mai s­­tâlnit doi preoți. Ii increstăm aici, ca să se știe: S. S. economul Constantinescu Lucaci și S. S. economul George Crețu, cari probabil­­e simt foarte bine între Antoineta Wechsler și Iacob Marco­vici, de nu au găsit altă cale mai bună spre a răspunde poruncilor milostiviei creștine. Se va putea zice, că asta nu do­vedește decât spiritul filantropic în masa poporului iudeu. Nu e ade­vărat. E un act de solidaritate iu­daică în marele număr de evrei, cari subscriu la „Dimineața“, fiind­că în definitiv in toată această gă­lăgioasă scormonire de mizerii și de demonstrative acte de filantropie nu e decât o disperată încercare negustorească, de a salva de la fa­liment taraba din Sărindar, repu­diată de conștiința românească și creștină a țării. Sub masca falsu­lui umanitarism ce se afișează, zia­rele iudeo-comuniste in chestiune dădeau totuși alarma de războiu pe chestiunea Marocului spaniol și continuă a face, zi de zi și prin cele mai nerușinate falsuri, instigații pentru „războiul sfânt“ al poporului ales. Părintele Rey, prezentându-se in alegere de episcop cu reclamă elec­torală la „Dimineața“, n’a întrunit nici un vot, pentru că din fericire rabinul dr. Nemirower nu votează la colegiile eparhiale. Iar acum, susținând o ac­țiune, care n’are nimic a face cu a­­devărata milă creștină, cu acea ca­re a creat atâtea așezăminte de reală și largă filantropie pe pă­mântul românesc, acoperă cu pa­­trafhirul său perfidele socoteli ale iudaismului, împotriva creștinătății și împotriva nației românești. D. I. Cucu i Un vicariat rutean ? Politica noastră de la răsboi încoace a fost un lung șir de capitulări și de greșeli față de marile comandamente naționale și creștine ortodoxe. De aceea întreaga noastră viață de Stat, ne găsește astăzi după 19 ani de la Unire, in acest greu impas. Este interesant să se știe că toa­te greșelile și capitulările să­vârșite se datoresc, în ultima analiză, regimului democrat, sub egida căru­i a fost cârmuită țara în tot acest interval de timp. Nu vom înșira greșelile noi, în­trucât pomelnicul lor este nes­fârșit și deoarece ele au fost semnalate necontenit în ziarul nostru. Dar nu vom putea trece peste o greșală recentă, fără a-i descifra întreg substratul anti­național și anti-ortodox. E vor­ba despre tentativa înființării unui vicariat pe seama rutenilor uniți din Bucovina, și pus sub dependența episcopului Russu de la Baia-Mare, încercarea a fost demascată cu vre-o trei zile la urmă de­­ profesor Iorga la Senat, și Înfierată după cum tre­buia. Să întemeiem un vicariat, fă­ră nici un motiv plauzibil de Stat, pe seama unui grup mic de indivizi neasimilabili rosturilor noastre românești? In adevăr, de astfel de creațiuni hibride trebue să ne ocupăm la aceste vremuri de restriște? Ne uimește. Și ne uimește pentru faptul că sub orice unghiu am privi acest lucru fie economic, fie național, fie adm­nistrativ, nu găsim în­dreptățirea Înființării unui atare post. Din punct de vedere gospodă­resc ar însemna să încarci bu­getul Statului cu o sumă anuală destul de mare, mult mai mare decât aceea în care contribue numărul acestor ruteni — cari nu depășesc cifra de 30.000. Ar fi să prilejuim noui neajunsuri la visteria destul de secătuită a Statului. Problema se pune mai grav sub raportul național, însem­nează să se încurajeze chiar de către Stat curente separatiste și tacă la frontiere. Este știut că elementul rutean nu se înca­drează in aspirațiunile noastre naționale. Și atunci, ce interes­a uz oamenii de stat, să consolide­ze rosturile acestor străini, cu alte orientări decât ale noastre, în casă,la noi? Ceea ce apare și mai uluitor este că, înființarea acestui vica­riat este peste prevederile Con­cordatului, adică peste stipulă­­rile tratatului dintre Statul Ro­mân și Scaunul Papal. Deci, ne­cuprinsă în legea existentă. Lă­săm la o parte, firește, faptul că însuși acest Concordat tre­buie supus unor rectificări în sensul interesului nostru națio­nal și ortodox. Cu atât mai mult deci nu putem admite excesul de zel care ne amenință. Nu e nici în interesul Statului și nici într’al bisericei dominan­te. Ori, vremurile prin care tre­cem impun azi mai mult ca ori­când, sâ ținem seama de porun­cile sufletului autentic româ­nesc, păstrat cu atâta grije de biserica ortodoxă, mama duioa­să a neamului, cum îi spunea E­­mavnescu. E scandaloasă indife­rența și chiar ostilitatea cu care este tratată biserica dominantă și slujitorii ei, din partea aces­tor conducători democrați, in schimb acordându-se o suspecta atenție cultelor minoritare, mai bogate și străine de ființa si nă­zuințele noastre nationale. Dar nu numai atât. Insăși de­pendența administrativă a aces­tui eventual­ vicariat față de e­­piscopia de la Baia-Mare, nu est­e fericit găsită. Mai întâi, actualul episcop Russu nu este un prea bun român, după unele mărturii ale d-lui Alex. Vaida. El e acela care a cerut preoților din epar­hia sa și, prin aceștia, credincio­șilor săi, să nu ia parte la întru­niri politice cu caracter națio­nalist. Așa fiind, ne întrebăm, ce ra­țiuni l-au putut îndemna pe ac­tualul conducător al departa­mentului Cultelor să ia la con­siderație o cerere ca aceea de mai sus? Ce motive superioare de conștiință sau îndemnat să se hotărască pentru înființarea u­­nui vicariat pe seama rutenilor? Ce substrat democrat rezidă la baza acestui plan atât de năs­trușnic? Noi mărturisim sincer nu în­țelegem ce rost ar avea o atare creațiune, care contravine tutu­ror imperativelor actuale de Stat. Pentru aceea, ne vom opu­ne cu toate forțele aceste­i noui greșeli, venită din partea unui regim în plină agonie. Sunt prea multe stângăcii de reparat atât morale, cât și materiale. Asana­rea o va face noul regim politic pe care-l dorește întreaga su­flare românească. Dar deocam­dată nu îngăduim ca la șirul de păcate politicianiste să se mai adauge și vicariatul rutean. I. Lancranjan «■*♦ [UNK] ț ♦ + ♦ [UNK] [UNK] [UNK]»♦ [UNK] ț » M L­v •­m 1­n 11 și puncte Demagogii La granița de Vest nu se mai fac alegeri comunale deoarece nu se poate realiza blocul unic românesc in fața frontului unitar maghiar. Ce valoare au avut adunările an­­tirevizioniste de pe granița de Vest ale partidului național-țărănesc? El refuză blocul național pentru a de­monstra pretinsa lui popularitate. Naționalismul din vara trecută nu a fost deci decât o formulă demago­gică. Contraste Capitala este de câteva zile îne­cată in bălți și noroiu. Edilii nu știu însă acest lucru, fiindcă după atâția ani de binecu­vântată gospodărie, nici unul dintre ei nu mai merg pe jos. Democrația este productivă. Apelul lui D. Mihail Sadoveanu — nu scrii­torul ci salaritaul lui Blumenfeld —» lansează un apel pentru casa ui E­­minescu. Dacă marele nostru poet ar ști din ce cadru vorbește d. Mihail Sa­doveanu pentru el, dacă l-ar vedea înconjurat de jidani și francmasoni, ar refuza indignat orice sprijin din partea lui. Și-a uitat d. Sadoveanu sfârșitul scrisorii a doua, unde Emi­nescu spune ceea ce crede despre bunăvoința sprrijinitorilor neche­mați? De necrezut Ziarele scriu că postul de preșe­dinte al C.A.M.-ului rămas vacant de o lună, nu poate fi complectat din lipsă de candidați. Este singurul caz când regimul li­beral — sătul după patru ani de guvernare —­ are și el odată un­ strop de modestie în fața unui nou câștig. Dar totuși să nu ne facem prea mari iluzii. Să mai așteptăm. ± ± ± ± ± ± ±+±! Semnele de întregire națională în cursul istoriei românești10 Aproape două mii de ani ener­gia neamului românesc s’a măci­nat în lupte de apărare, atât a­­mar de vreme truda noastră cea de toate zilele s’a scurs în mâna altora. Coborând în adâncurile ființei noastre, aveau, dar, drep­tate marii spoveditori ai dureri­lor să spună: „Eu ? îmi apăr sărăcia și ne­voile și neamul“ ! (M. Emin­eu). „Căci holdele noastre cu spicul de aur Streinul le fură belșugul“! (Oct. Goga). Dintru început, pământul țării noastre de azi a fost mereu fră­mântat. Și, astfel, Dacia Felix a ajuns o vale a plângerii. Năvăli­rea popoarelor a însemnat pen-tru volumul în curs de apa­riție: „Din prisosința inimii — cuvântări la zile mari“ premiat de soc. culturală „Astra“. Aru Apus o amenințare, din când în când, iar pentru noi o primej­die statornică. Pământul rodnic și frumos a fost mereu amenin­țat de primejdii. Cronicarul spune, că neamul românesc a fost așezat în „calea răutăților“. Dar ori prin câte „clătiri de vremi“ am trecut, ori­câte neamuri străine au fost pe aceste plaiuri, nici urmă n’a mai rămas din ele; sunt „îngropate în cenușe“, numai noi am rămas statornici ai acestei Dacii — „în­fipți și nesmulși“, cum spune D. Cantemir. In cumințenia lui, Românul a exprimat plastic taina cea mare a rezistenței noastre, trăinicia rasei: „Apa trece, pietrele ră­mân“. Această încredere în trăinicia rasei rezultă din conștiința că, pătratei fe uit pe care sunt așezați este al lor, din vremuri stră­vechi. S’a oprit aici un neam nă­vălitor, dar n’a fost la stare să sfărâme unitatea noastră sufle­tească, căci aceeaș rugăciune s’a rostit și pe mai departe și a ră­sunat acelaș oftat al doinei. Tru­pul Daciei a fost împărțit, sufle­tul ei însă niciodată. Cu limpezirea vremurilor, în­­temeiandu-se cele două principate voivozii români au avut mereu năzuința spre Ardeal. Petru Ra­­reș a trecut Carpații de nouă ori, iar la 1 Noembrie 1599 Mihai Vi­teazul intră în Alba Iulia. Sabia lui însângerată a fulgerat atunci prin noapte și amintirea ei a rămas pentru totdeauna. Pe ur­mele lui Mihai a pornit Radu Șerban spre Ardeal și un șir lung de voivozi a fost ispitit de acest vis de mărire care-i fermeca, fie dintr'un tainic îndemn al sân­gelui, fie dintr’o mijire de con­știință. Când sabia luptătorilor a căzut din mâna ostenită, condeiul căr­turarilor i-a luat locul. Cărțile sfinte, tipărite dincolo de Car­­pați, au pătruns in Ardeal, iar cronicarii arătară originea noas­tră română și dăinuirea noas­tră statornică la pământul Da­cii­ei. In Aredal, multă vreme dure­rile au fost multe. Au urmat ne­numărate „lăcrămații la împăra­­tatul“ Austriei și, uneori, crunte răscoale. In urma lui Mihai a rămas o potecă de sânge spre Viena, pe care a mers și Horia la 1784. El a murit pe roată, la Alba Iulia, dar a lăsat o mare moștenire: dorul de libertate. La 1791, într’o cerere către Viena, se arătau lămurit și cu demni­tate drepturile Românilor, cari sunt cei mai mulți și cei mai vechi locuitori ai Ardealului. Ur­mează o epocă de umilire până la 1848, când Bărnuțiu, vestitor de vremuri noi, afirmă cu tărie trăinicia neamului și drepturile lui asupra Aredalului. Dar cererile Românilor din a­­dunarea de la Blaj și luptele lui Iancu au fost zadarnice. împă­ratul ne-a înșelat din nou și vremuri grele au urmat pentru noi. O ultimă nădejde legată de Viena s’a spulberat la 1892, prin respingerea Memorandului care fiind mut úm impiratul, a fost refuzat de guvernul din Pesta și. Întâmplarea a făcut s’a­­jungă plicul, cu actele din Ar­deal, neatins la București, unde, la sfârșit, în anii trecuți a fost deschis. Dacă „lăcrămația“ a ră­mas necetită, în schimb s’au des­chis sufletele Românilor și gân­dul mare, al vremurilor noi, s’a spus acum răspicat și cu tărie. Nu mai mergem la Viena, soare­le pentru toți Românii răsare la București! De cealaltă parte a Carpaților, răsboiul pentru neatârnare înti­nerise sufletele și le umpluse de nădejdi, iar expediția din 191? mări încrederea în puterea ar­matei noastre. După pacea de la București, un val de încredere s’a revărsat in sufletul tuturor Românilor. In vârful Carpaților flutura steagul lui Bălcescu și un dor stăpânea toate sufletele. Când poetul Oct. Goga cânta „Oltul“, cu ale cărui ape „să ne mutăm la altă țară“ și când ba­dea Cârțan lsbea cu dispreț gra­nița dela Predeal (zicând: Cine dracul a mai văzut graniță la mijlocul țării), era cel mai bun semn că se apropie ceasul intre­girii neamului. A urmat un sunet de goarnă... și armata noastră a trecut Carpații. Mai trebuia tacă o grea încer­care, retragerea și grozava în­cercare de la Mărășești, ca s’aj­un­gem la 1 Dec. 1918, la Alba Iulia. Dar înainte de­ a se rosti poporul la Alba Iulia, în parlamentul din Budapesta răsunase răspicat la 18 Octombrie, 1918, cuvântul luptătorului Al. Vaida: „Să se dea fiecărei națiuni din Ungaria posibilitatea de a-și întemeia organizația națională“. După a­­ceastă declarațiune numai la Alba Iulia se putea ajunge. In ziua de 1 Decembrie cetatea lui Mihai clocotea de chiotul de bucurie, în cea mai frumoasă zi a Românilor din Ardeal. Pe zidu­rile ei, Moții, cari o străjuiau, păreau figurile reînviate ale le­gionarilor români și vitetul marei mulțimi cerea unirea. V. Goldiș, după ce citește cu glas înfiorat de emoțiune hotă­­rîrea: „Adunarea națională a tu­turor Românilor din Transilva- Horia Teculescu (Continuare în noaina II- > ♦ ♦ ♦ ♦ [UNK] ♦ ♦ ♦ [UNK]-»♦a-»»

Next