Ţara Noastră, februarie 1937 (Anul 15, nr. 1321-1339)
1937-02-01 / nr. 1321
* REDACȚIA ȘI ADMINISTITAȚEA Bacuaresti, str. Câmpineana 4, teleg. 4.19.33 W-V.* Organ al partidului Național-Creștin 1 Abonamentul : 500 lei pe an: pentru preoți, învățători, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni; 100 lei pe 3 luni. Pentru Avem ocazia să semnalăm un articol de mare valoare pentru noi publicat în „Journal de Geneva“ cu titlul măgulitor. „O mare națiune“ Ceia ce ne bucură și mai mult însă, este că „Journal de Geneva“, unul dintre cele mai serioase și obiective ziare, a spus totdeauna, în legătură cu diferite probleme, cuvântul din urmă. A văzut precis evenimentele din Franța cu „Frontul popular”, în ce direcție tinde din Elveția, la fel în legătură cu agitațiile comuniste și francmazone, încât este cunoscut ca ziar bine informat și cu aprecieri exacte. Articolul imblicat la adresa țării și poporului nostru, în cadrul și perspectivele arătate ne măgulește deopotrivă, atât asupra relatării prezentului — cât și asupra a ceia ce poate deveni România pentru viitor. „Cauzele, spune articolul citat, sunt diferite și adesea interdependente , de ordin moral, cum și de ordin material și politic. „Marea națiune“ pe care o prevede „Journal de Geneva“ va fi cu atât mai de preț, cu cât Î >n frontispiciul iei stă scris prinr’un act solemn : „România a Românilor“. De altfel autorul articolului din „Journal de Geneva“ ne-a judecat real, obiectiv. Deși în argumentația sa n’a sesizat, decât o minimă parte din ceia ce avea încă de văzut. Faptul că situația noastră geografică prezintă calități excepționale, poporul nostru virtuți reale și unice aproape ne dă dreptul să credem că laudele care ni se aduc nu vor fi nejustificate. Forța și capacitatea industrială pe care ni le atribue cu mari perspective de viitor — precum și toate resursele de muncă, economie, ordine — în slujba idealului progres și civilizație proprie, marchează un stadiu de bun început. Cultura, în micul făgaș istoric pe care l-a parcurs neamul românesc până’n prezent — n’a trecut neconturat și nici nu va rămâne fără o altitudine nebănuită. Hărțuit de năvăliri barbare, de nori grei și plumburii poporul nostru, n’a eșit încă din perioada adolescenții visătoare. Mâini streine s’au amestecat mereu; literatura a crescut la umbra vorbelor de peste hotare — credința dibuită, istoria necunoscută — totul abia ieșit la lumină. Marele Mihail Eminescu, Creangă, Caragiale, etc, sunt prototipul gloriei noastre de’nceput care ne-au dat măsura geniului nostru ca popor. Lumina pornită de la ei va crește peste întunericul vieții și vor călăuzi gloria viitorului. Destinul nostru, într’adevăr judecat după ei și după zigzagurile istoriei — este un destin mare. Virtualitatea și instinctul creator al neamului nostru e pe drumul cel adevărat. Aurora spre lumină, nația spre conștiință de sine. Ne trebuesc însă, descojite rănile paraziților streini pe care, din exces de ospitalitate și îngăduință, i-am tolerat prea mult. E timpul să ne ridicăm la înălțimea idealului nostru național, și să-l realizăm după chemarea lăuntrică a destinului nostru. Laudele primite, prin pana sinceră a confratelui de la ziarul „Journal de Geneva“ — ne măgulesc și ne încurajează — deși, noi, nu trebue să ne mulțumim numai cu laude. Trebue să ne depășim și să ne dăm în fața istoriei măsura integrală a forțelor noastre reale. de Laude cari ne măgulesc Politicianismul, silvicultorii si pădurile și ne incurajeaza . Reportagiile parlamentare ultime, anunță între altele, comunicarea d-lui senator de Putna N. Jechianu. Nici „nuanța culorii politice“, nici profesia, nu i le știm; am auzit însă că d-sa este un element activ, ce ilustrează flora parlamentară. D-sa nu a pierdut niciun prilej de a se dovedi „un bun prieten al silvicultorilor“ (Sic). S’a plâns d. Jechianu contra: „Zbirilor silvici, cari fac exces de zel, aplicând rigorile Codului silvic și ale Regimului silvic cărora sunt supuse pădurile chiar proprietate privată care insă nu mai este considerată „tabu“ ori „sacră și inviolabilă Se poate să aibă dreptate. Nu punem mâna în foc pentru cazuri izolate ce se vor fi întâmplat aevea, din partea unor ocoale și mai ales din a personalului silvic inferior. Se abuzează uneori la dresarea proceselor de delict și flagrant delict silvic, din care se face instrument de răsbunări personale ori politice, cu ori fără voie. Dar, de aici, mai este o bună distanță, până la exagerarea d-sale cu: „acele trei genuri de procese pe care agenții silvici le fac, atât făptuitorului care fac fără autorizație lemnul necesar pentru nevoi proprii și chiar de pe sfoara lui de răzeșie ori pădurice, cât și obștiei, dar și administratorului acesteia personal, făcându-l solidar responsabil de culpă“, pe care noi nu o credem. Vor fi fost riscaiva cazuri răsfețe, profund regretabile, pe care însă nu trebue să le generalizăm, blamându-se un corp Întreg. D. senator a ales însă o foarte bună temă de agitație, de ațâțări la ură ,a bieților agenți silvici care n’au decât vina, de a înfrunta intemperiile vremii și vicisitudinile politice, ca și instinctele ori nevoile poporului tot «mai ațâțat de demagogii fără răspundere și lipsiți de autocontrolul vorbei și a actelor lor. Silvicultorii sunt „țapii ispășitori“, ce stau in calea islazurilor și a defrișerilor, a pășunatului abuziv; și tot ei înfrânează delictele, pun stavilă puhoaielor care devin torenți, acolo unde a dispărut armatura rădăcinilor vegetației, ravenele luând locul pădurilor dispărute. Pădurimea anonimă este aceia care muncind tăcut vindecă rănile nesocotinței oamenilor pe coastele pleșuve, creznd trudnic opera lor pozitivă a împăduririlor pe care să aibă a le distruge străinii „termitele“ societățile de exploatare cu oblăduirea „cozilor de topor“ dintre „ai noștri". Dacă „pădurea e bun al națiunii“, — după accepția de azi a naționalismului constructiv sau a socialismului de stat și nu ar fi nicio calamitate înțelegând-o ca pe o „funcție socială“, — dar deformată ori greșit înțeleasă, așa cum e la noi care pastișăm doctrinele străine la modă, — atunci silvicultorul vai ar trebui decretat „dușman al națiunii și al progresului“, după vederile înguste ale politicianismului și națiunii neluminată ori rătăcită. Dar uită distinsul senator de Putna, ruina și spectacolul trist pe care îl are zilnic înaintea ochilor, când e în vacanță, opoziție sau vilegiatură, pe coastele Nărujei, Dealul Negru și toate culmile munților Vrancei, din bazinul Putnei, Șușiței, etc. Eu le știu ca fost luptător pe frontul Zăbrăuțui, pe la Muncelu, Varnița, Streuani, ori în sectorul Cașin,Tg. Ocnei, dar și ca fost combatant pe frontul luptei „Bostrichizato”, îndată, după război, când ani dearândul a trebuit să luptăm în lege, stând luni întregi în munte tinerii silvicultori, cu soldați și lucrători organizați pe echipe, spre a stăvili flagelul insectelor devastatoare, ce desăvârșeau ruina răsboiului ca și a societăților „Goets, Union Foresta și altele“. Și-au vândut moșnenii noștri pe prețuri de nimic pădurile lor, cu câțiva porimetrul cub de brad ori pe un sutar hectarul de pădure, pe care le-au acaparat, străinii, acele ventuze ce sug vlaga națiunii și a pământului românesc. In urma lor știm ce rămâne: pustiu și jale. Că sUvidlcitorii divulgă păcatele acestor societăți și nu le dresează proces atunci când sunt în culpă ? Nici interpelatorul senator nu poate crede singur așa ceva! Cine salvează însă totdeauna societățile de speța „Göetz, Tisciller, Groder, Anhauch“, dacă 44.44-444 44 44 444*44-44 44444 44 nu tot politician!i plasați în consiliile de administrație ale acestora ? Unde erau oare și unde sunt politicianii noștri să lumineze nația ? Să le explice, nu lucruri grozave asupra rolului pădurilor și foloasele de ordin material și imaterial, să le lase acestea tot pe seama noastră a oropsiților silvicultori, care vom mai fi făcând și altfel de opere constructive, cu vorba, slova și fapta, iar nu numai „procese de delict“, cum se acuză domnii parlamentari. Dece acești domnișori cu drag de țărănime nu le arată țăranilor măcar prețul real al sterilor și metrului cub de lemn, ori a stânjenului de pădure, pentru o mai dreaptă prețuire atunci când își vând și înstrăinează răzășia lor? De ce nu stau dânșii scut în contra invaziei străinilor? Și de ce aleșii nației nu pierd piling. C. Cristea (Continuare in nas. II-a) 4-M-44-4-4-4 44 4 4-4 44-4 -4 44 4-4-4-4-44-t Doctorul de la Leipzig Psihologii au studiat in ultimele decenii un fenomen foarte interesant care consistă în următorul fapt caracteristic: oamenii cari se simt inferiori sau învinși pe planul vieții reale își caută o compensație pe planul ideal, în închipuire. Sunt oameni săraci cari trăesc visuri de bogăție, șchiopi cari se inchipuc campioni la curse, urîți și respingători cari leagănă planuri de iubire pură. Pe toate planurile vieții există acest tip psihologic care își trăește sentimentul inferiorității sale. In domeniul științific acest sentiment ia forme ciudate. Un caz foarte elocvent îl oferă d. Petre Andrei sociologul d-lui Ion Mihalache. Toată lumea știe că d-sa este fost elev al universității din Iași unde și-a trecut licența și doctoratul. Fapt absolut onorabil cunoscând atmosfera de muncă și seriozitate a universității ieșene. Numai d. Petre Andrei nu se simte onorat cu titlurile sale. D-sa vede în jurul său numai doctori de la facultățile străine din Franța sau Germania. In raport cu ei, d. Andrei se simte prea puțin măgulit de titlul de doctor obținut la Academia Mihăileană. Ca o compensație pentru situația pe care în mod stupid o crede inferioară, d. Petre Andrei face peste tot să se creadă că este doctor din Germania. In cercurile intelectuale este o credință foarte răspândită că d. Andrei este doctor din Leipzig. Cine a avut interesul s’o răspândească este inutil s’o spunem. Intr’un număr recent al revistei ,.încotro“ scrisă de un redactor semit de la „Dreptatea“ și evident inspirată de d. Andrei (d-sa este un bun prieten al evreilor) se spune textual că „se întorcea "dela studii de la Leipzig“ deși prezenta sa acolo n’a fost semnalată de nimeni. Ideea aceasta a fost pusă în circulație de d. Andrei de multă, vreme ci să dea satisfacție orgoliului fără margini al unui om care sufere de obsesia inferiorității sale. D-sa nu vrea să admită că este doctor de la o universitate din țară pentru a evita obligațiile care decurg din acest fapt. Atunci se consolează cu doctoratul de la Leipzig pe care și-l acordă ca o generoasă compensație pentru toate inconvenientele morale pe care le implică doctoratul de la Iași. Complexa personalitate a d-lui Petre Andrei ne obligă să trecem de la psihologie la etică. Aici lucrurile sunt iarăși extrem de inpur&ca. Dar Jincott&‘ ne lămurește multe după chiar inspirația d-lui P. Andrei. Revista vorbind despre Intrarea d-sale în universitate, descrie lupta acerbă care s’a dat cu această ocazie. D. Andrei avea împotriva lui aproape întreg consiliul profesoral. S’a ridicat atunci un om care l-a susținut din răsputeri împotriva ostilității aproape generale. Și-a pus în joc autoritatea și influența lui bine stabilită, reușind să-l impună pe d. Andrei ca profesor. Acest om a fost d. Ion Petrovici. Dar în reportajul pe care d. Andrei l-a dictat la „încotro“ nu pomenește nici un cuvânt de ă. Ion Petrovici căruia ii datorează totul. Pomenește în schimb de subtilul și delicatul G. Ibrăileanu pe care-l numește cu o ironie postumă : „cel mai mare tactician al luptelor universale“. D. Petre Andrei invocă numele unui mort fiindcă față de el nu mai are nici o obligație. Despre d. Petrovici nu spune nimic pentru ca să evite obsesia recunoștinței. Morala lui Andrei este plină de nuanțe, pe care numai obrazul său subțire de democrat le poate suporta. Ca și în cazul doctoratului, d. Petre Andeni fuge de trecut și de legăturile lui. Cu bagajul moral al tuturor ariviștilor democrați d-sa își lansează orgoliul, refulat până azi în sentimentul penibil al inferiorității. Dim. Bogdan I IS Fífifcio a Mi W * - 1 • ¥"În Rătăcirile părintelui Reu Mai zilele trecute, un preot, care ocupă o înaltă funcție misionară în sânul bisericii naționale, publica un fel de apel în „Dimineața“, în care invocând mila creștină laudă foarte inițiativa ziarelor iudeo-comuniste din Sărindar de a deschide o subscripție publică in folosul săracilor Capitalei și îndeamnă publicul sa-și dea obolul. Mărturisim, că am avut un sentiment de repulsiune în fața prozei desgustătoare a părintelui Rey, navigând penibil printre echerele și mistunile Marelui Arhitect al Universului și monorahul stăpânilor din umbră ai tarabei. Dar nu l-am stăpânit. Pe acest preot l-am mai întâlnit bătătorind praguri, cari n’au acces la altarele dreptei credințe. Cu ocazia unei alegeri episcopale, Sfinția Sa își degrada harul primit publicând tot în „Dimineața“ pentru care are o mare preferință și unde i se răspunde la fel, o foarte lipsită de pudoare reclamă personală. Părintele Reu a fost prin America, se spune, și a venit de acolo cu o seamă de obiceiuri americane, pe care tradiția bisericei noastre ortodoxe nu le poate accepta. Sfinția Sa n’a înțeles totuși lecția ce i s’a dat subțire atunci, când la despuierea senitinului a constatat că reclama din „Dimineața“ nu i-a adus nici un vot. Și persistă: Am putea spune, că Ren chemându-1, rău face. Căci iată poate, din faptele de acum, va pricepe, de ce spunem noi, că Sfinția Sa se află în rătăcire. In mare rătăcire. Am urmărit cu multă atenție efectele apelului său în subscripția de la ziarele Alianței israelite universale. N sfătuim să o facă și Sfinția Sa, începând cu „Dimineața“ din 20 Ianuarie 1937, care poartă Nr. 10.804 și până azi se publică zi de zi numele donatorilor. Va constata părintele Reu, ca și noi, că 80% sunt nume sau firme jidovești Spicuim, pentru a-i ajuta să constate, că nu din chemarea „milei creștine“ se întâlnesc acolo: L. Golstein, Mioara dr. Nissim, A. Gross, Izabela școlăriță la grădina de copii ,Anglo-Speranța“, d-na Ernestina L., Frida Mandel, fosta firmă Leon Sanielevici, Mărioara Kisch, Kiva Ornștein, C. Zimer, grupul brig euro-sportiv, Banca Faber - Hassner, Teddy Schwartz, Mily Isac, Mihail Silberstein, Irina Rosenthal, H. Kohn, Al. Marcovici, Pussy Foc, H. Bercovici, Mișu Davidsohn, Nuța Friedmann, Fedia Roller, Barbu Friedmann, Lola Roller, Gogu Halperi, Suzi Țăranu și Ionică Taranu (așa Ionică și așa țăran!), Edwin Feinsilber, firma „Carol Schulder“, d-na Lustig, Mioara și Alexandru Iscovici, Pia I. Goliger, eleva Odette Juster, S. Graur, N. Chipermann, Zâna și Jacky Kirschner, soc. cultura filantropică „Eduard de Max“, personalul firmei L. Jacques Catz , Ios. Reitman, Iacob Follender, dr. I. Goldenberg, Kandel Marcu, Gela Speter, Hary și Ares Feingold, H. Reich, Bruno Heitzner, Jean Loebre, Steinman, Iancu Lazar, Gustav Blumenfeld, elev Marcel Avram, B. Golstein care nu scapă ocazia de a face reclamă, ca și popa Reu cafenelei- Bursa, Sofia dr. Lieblich, Soly Blechner, S. Reis, Paul Kamerling, Boris Naghi Iosef, M. Schwartz, elevul L. Rocah, F. Gredinger,, Arehind, Simelia Dov Bercovici, Rozica Marcovici ,d-na Roșca Zelter, Morel C. Schwartz, B. A. Gherber, Rene Aronovici, elevul Carol Loewenstein, eleva Antoineta Wechsler, Bazarul Popular, și așa mai departe. N'am menționat decât nume cu certă resonanță iudaică și numai din listele până la 25 ianuarie. Numele românești sunt, fie salariații și colaboratorii întreprinderii, cărora li s’a reținut „obolul“ la casă din oficiu, fie militanți ai marxismului, cari repudiază aprioric ideea creștină. Și am mai stâlnit doi preoți. Ii increstăm aici, ca să se știe: S. S. economul Constantinescu Lucaci și S. S. economul George Crețu, cari probabile simt foarte bine între Antoineta Wechsler și Iacob Marcovici, de nu au găsit altă cale mai bună spre a răspunde poruncilor milostiviei creștine. Se va putea zice, că asta nu dovedește decât spiritul filantropic în masa poporului iudeu. Nu e adevărat. E un act de solidaritate iudaică în marele număr de evrei, cari subscriu la „Dimineața“, fiindcă în definitiv in toată această gălăgioasă scormonire de mizerii și de demonstrative acte de filantropie nu e decât o disperată încercare negustorească, de a salva de la faliment taraba din Sărindar, repudiată de conștiința românească și creștină a țării. Sub masca falsului umanitarism ce se afișează, ziarele iudeo-comuniste in chestiune dădeau totuși alarma de războiu pe chestiunea Marocului spaniol și continuă a face, zi de zi și prin cele mai nerușinate falsuri, instigații pentru „războiul sfânt“ al poporului ales. Părintele Rey, prezentându-se in alegere de episcop cu reclamă electorală la „Dimineața“, n’a întrunit nici un vot, pentru că din fericire rabinul dr. Nemirower nu votează la colegiile eparhiale. Iar acum, susținând o acțiune, care n’are nimic a face cu adevărata milă creștină, cu acea care a creat atâtea așezăminte de reală și largă filantropie pe pământul românesc, acoperă cu patrafhirul său perfidele socoteli ale iudaismului, împotriva creștinătății și împotriva nației românești. D. I. Cucu i Un vicariat rutean ? Politica noastră de la răsboi încoace a fost un lung șir de capitulări și de greșeli față de marile comandamente naționale și creștine ortodoxe. De aceea întreaga noastră viață de Stat, ne găsește astăzi după 19 ani de la Unire, in acest greu impas. Este interesant să se știe că toate greșelile și capitulările săvârșite se datoresc, în ultima analiză, regimului democrat, sub egida cărui a fost cârmuită țara în tot acest interval de timp. Nu vom înșira greșelile noi, întrucât pomelnicul lor este nesfârșit și deoarece ele au fost semnalate necontenit în ziarul nostru. Dar nu vom putea trece peste o greșală recentă, fără a-i descifra întreg substratul antinațional și anti-ortodox. E vorba despre tentativa înființării unui vicariat pe seama rutenilor uniți din Bucovina, și pus sub dependența episcopului Russu de la Baia-Mare, încercarea a fost demascată cu vre-o trei zile la urmă de profesor Iorga la Senat, și Înfierată după cum trebuia. Să întemeiem un vicariat, fără nici un motiv plauzibil de Stat, pe seama unui grup mic de indivizi neasimilabili rosturilor noastre românești? In adevăr, de astfel de creațiuni hibride trebue să ne ocupăm la aceste vremuri de restriște? Ne uimește. Și ne uimește pentru faptul că sub orice unghiu am privi acest lucru fie economic, fie național, fie admnistrativ, nu găsim îndreptățirea Înființării unui atare post. Din punct de vedere gospodăresc ar însemna să încarci bugetul Statului cu o sumă anuală destul de mare, mult mai mare decât aceea în care contribue numărul acestor ruteni — cari nu depășesc cifra de 30.000. Ar fi să prilejuim noui neajunsuri la visteria destul de secătuită a Statului. Problema se pune mai grav sub raportul național, însemnează să se încurajeze chiar de către Stat curente separatiste și tacă la frontiere. Este știut că elementul rutean nu se încadrează in aspirațiunile noastre naționale. Și atunci, ce interesa uz oamenii de stat, să consolideze rosturile acestor străini, cu alte orientări decât ale noastre, în casă,la noi? Ceea ce apare și mai uluitor este că, înființarea acestui vicariat este peste prevederile Concordatului, adică peste stipulările tratatului dintre Statul Român și Scaunul Papal. Deci, necuprinsă în legea existentă. Lăsăm la o parte, firește, faptul că însuși acest Concordat trebuie supus unor rectificări în sensul interesului nostru național și ortodox. Cu atât mai mult deci nu putem admite excesul de zel care ne amenință. Nu e nici în interesul Statului și nici într’al bisericei dominante. Ori, vremurile prin care trecem impun azi mai mult ca oricând, sâ ținem seama de poruncile sufletului autentic românesc, păstrat cu atâta grije de biserica ortodoxă, mama duioasă a neamului, cum îi spunea Emavnescu. E scandaloasă indiferența și chiar ostilitatea cu care este tratată biserica dominantă și slujitorii ei, din partea acestor conducători democrați, in schimb acordându-se o suspecta atenție cultelor minoritare, mai bogate și străine de ființa si năzuințele noastre nationale. Dar nu numai atât. Insăși dependența administrativă a acestui eventual vicariat față de episcopia de la Baia-Mare, nu este fericit găsită. Mai întâi, actualul episcop Russu nu este un prea bun român, după unele mărturii ale d-lui Alex. Vaida. El e acela care a cerut preoților din eparhia sa și, prin aceștia, credincioșilor săi, să nu ia parte la întruniri politice cu caracter naționalist. Așa fiind, ne întrebăm, ce rațiuni l-au putut îndemna pe actualul conducător al departamentului Cultelor să ia la considerație o cerere ca aceea de mai sus? Ce motive superioare de conștiință sau îndemnat să se hotărască pentru înființarea unui vicariat pe seama rutenilor? Ce substrat democrat rezidă la baza acestui plan atât de năstrușnic? Noi mărturisim sincer nu înțelegem ce rost ar avea o atare creațiune, care contravine tuturor imperativelor actuale de Stat. Pentru aceea, ne vom opune cu toate forțele acestei noui greșeli, venită din partea unui regim în plină agonie. Sunt prea multe stângăcii de reparat atât morale, cât și materiale. Asanarea o va face noul regim politic pe care-l dorește întreaga suflare românească. Dar deocamdată nu îngăduim ca la șirul de păcate politicianiste să se mai adauge și vicariatul rutean. I. Lancranjan «■*♦ [UNK] ț ♦ + ♦ [UNK] [UNK] [UNK]»♦ [UNK] ț » M Lv •m 1n 11 și puncte Demagogii La granița de Vest nu se mai fac alegeri comunale deoarece nu se poate realiza blocul unic românesc in fața frontului unitar maghiar. Ce valoare au avut adunările antirevizioniste de pe granița de Vest ale partidului național-țărănesc? El refuză blocul național pentru a demonstra pretinsa lui popularitate. Naționalismul din vara trecută nu a fost deci decât o formulă demagogică. Contraste Capitala este de câteva zile înecată in bălți și noroiu. Edilii nu știu însă acest lucru, fiindcă după atâția ani de binecuvântată gospodărie, nici unul dintre ei nu mai merg pe jos. Democrația este productivă. Apelul lui D. Mihail Sadoveanu — nu scriitorul ci salaritaul lui Blumenfeld —» lansează un apel pentru casa ui Eminescu. Dacă marele nostru poet ar ști din ce cadru vorbește d. Mihail Sadoveanu pentru el, dacă l-ar vedea înconjurat de jidani și francmasoni, ar refuza indignat orice sprijin din partea lui. Și-a uitat d. Sadoveanu sfârșitul scrisorii a doua, unde Eminescu spune ceea ce crede despre bunăvoința sprrijinitorilor nechemați? De necrezut Ziarele scriu că postul de președinte al C.A.M.-ului rămas vacant de o lună, nu poate fi complectat din lipsă de candidați. Este singurul caz când regimul liberal — sătul după patru ani de guvernare — are și el odată un strop de modestie în fața unui nou câștig. Dar totuși să nu ne facem prea mari iluzii. Să mai așteptăm. ± ± ± ± ± ± ±+±! Semnele de întregire națională în cursul istoriei românești10 Aproape două mii de ani energia neamului românesc s’a măcinat în lupte de apărare, atât amar de vreme truda noastră cea de toate zilele s’a scurs în mâna altora. Coborând în adâncurile ființei noastre, aveau, dar, dreptate marii spoveditori ai durerilor să spună: „Eu ? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul“ ! (M. Emineu). „Căci holdele noastre cu spicul de aur Streinul le fură belșugul“! (Oct. Goga). Dintru început, pământul țării noastre de azi a fost mereu frământat. Și, astfel, Dacia Felix a ajuns o vale a plângerii. Năvălirea popoarelor a însemnat pen-tru volumul în curs de apariție: „Din prisosința inimii — cuvântări la zile mari“ premiat de soc. culturală „Astra“. Aru Apus o amenințare, din când în când, iar pentru noi o primejdie statornică. Pământul rodnic și frumos a fost mereu amenințat de primejdii. Cronicarul spune, că neamul românesc a fost așezat în „calea răutăților“. Dar ori prin câte „clătiri de vremi“ am trecut, oricâte neamuri străine au fost pe aceste plaiuri, nici urmă n’a mai rămas din ele; sunt „îngropate în cenușe“, numai noi am rămas statornici ai acestei Dacii — „înfipți și nesmulși“, cum spune D. Cantemir. In cumințenia lui, Românul a exprimat plastic taina cea mare a rezistenței noastre, trăinicia rasei: „Apa trece, pietrele rămân“. Această încredere în trăinicia rasei rezultă din conștiința că, pătratei fe uit pe care sunt așezați este al lor, din vremuri străvechi. S’a oprit aici un neam năvălitor, dar n’a fost la stare să sfărâme unitatea noastră sufletească, căci aceeaș rugăciune s’a rostit și pe mai departe și a răsunat acelaș oftat al doinei. Trupul Daciei a fost împărțit, sufletul ei însă niciodată. Cu limpezirea vremurilor, întemeiandu-se cele două principate voivozii români au avut mereu năzuința spre Ardeal. Petru Rareș a trecut Carpații de nouă ori, iar la 1 Noembrie 1599 Mihai Viteazul intră în Alba Iulia. Sabia lui însângerată a fulgerat atunci prin noapte și amintirea ei a rămas pentru totdeauna. Pe urmele lui Mihai a pornit Radu Șerban spre Ardeal și un șir lung de voivozi a fost ispitit de acest vis de mărire care-i fermeca, fie dintr'un tainic îndemn al sângelui, fie dintr’o mijire de conștiință. Când sabia luptătorilor a căzut din mâna ostenită, condeiul cărturarilor i-a luat locul. Cărțile sfinte, tipărite dincolo de Carpați, au pătruns in Ardeal, iar cronicarii arătară originea noastră română și dăinuirea noastră statornică la pământul Daciiei. In Aredal, multă vreme durerile au fost multe. Au urmat nenumărate „lăcrămații la împăratatul“ Austriei și, uneori, crunte răscoale. In urma lui Mihai a rămas o potecă de sânge spre Viena, pe care a mers și Horia la 1784. El a murit pe roată, la Alba Iulia, dar a lăsat o mare moștenire: dorul de libertate. La 1791, într’o cerere către Viena, se arătau lămurit și cu demnitate drepturile Românilor, cari sunt cei mai mulți și cei mai vechi locuitori ai Ardealului. Urmează o epocă de umilire până la 1848, când Bărnuțiu, vestitor de vremuri noi, afirmă cu tărie trăinicia neamului și drepturile lui asupra Aredalului. Dar cererile Românilor din adunarea de la Blaj și luptele lui Iancu au fost zadarnice. împăratul ne-a înșelat din nou și vremuri grele au urmat pentru noi. O ultimă nădejde legată de Viena s’a spulberat la 1892, prin respingerea Memorandului care fiind mut úm impiratul, a fost refuzat de guvernul din Pesta și. Întâmplarea a făcut s’ajungă plicul, cu actele din Ardeal, neatins la București, unde, la sfârșit, în anii trecuți a fost deschis. Dacă „lăcrămația“ a rămas necetită, în schimb s’au deschis sufletele Românilor și gândul mare, al vremurilor noi, s’a spus acum răspicat și cu tărie. Nu mai mergem la Viena, soarele pentru toți Românii răsare la București! De cealaltă parte a Carpaților, răsboiul pentru neatârnare întinerise sufletele și le umpluse de nădejdi, iar expediția din 191? mări încrederea în puterea armatei noastre. După pacea de la București, un val de încredere s’a revărsat in sufletul tuturor Românilor. In vârful Carpaților flutura steagul lui Bălcescu și un dor stăpânea toate sufletele. Când poetul Oct. Goga cânta „Oltul“, cu ale cărui ape „să ne mutăm la altă țară“ și când badea Cârțan lsbea cu dispreț granița dela Predeal (zicând: Cine dracul a mai văzut graniță la mijlocul țării), era cel mai bun semn că se apropie ceasul intregirii neamului. A urmat un sunet de goarnă... și armata noastră a trecut Carpații. Mai trebuia tacă o grea încercare, retragerea și grozava încercare de la Mărășești, ca s’ajungem la 1 Dec. 1918, la Alba Iulia. Dar înainte de a se rosti poporul la Alba Iulia, în parlamentul din Budapesta răsunase răspicat la 18 Octombrie, 1918, cuvântul luptătorului Al. Vaida: „Să se dea fiecărei națiuni din Ungaria posibilitatea de a-și întemeia organizația națională“. După această declarațiune numai la Alba Iulia se putea ajunge. In ziua de 1 Decembrie cetatea lui Mihai clocotea de chiotul de bucurie, în cea mai frumoasă zi a Românilor din Ardeal. Pe zidurile ei, Moții, cari o străjuiau, păreau figurile reînviate ale legionarilor români și vitetul marei mulțimi cerea unirea. V. Goldiș, după ce citește cu glas înfiorat de emoțiune hotărîrea: „Adunarea națională a tuturor Românilor din Transilva- Horia Teculescu (Continuare în noaina II- > ♦ ♦ ♦ ♦ [UNK] ♦ ♦ ♦ [UNK]-»♦a-»»