Ţara Noastră, aprilie 1937 (Anul 15, nr. 1360-1376)
1937-04-01 / nr. 1360
Problema minorităților Evenimentele politice de pe Continent cari se desfășoară intr’o tensiune neobișnuită, determină pe fiecare popor la o grije deosebită față de elementul etnic. Deci, nu numai la popoarele cari au inaugurat un regim nou, pe temeiul principiului etnic, se constată această preocupare vitală, dar chiar și la acele cari se complac intr’un internaționalism vag și infructuos. Nici chiar Franța nu se sustrage dela acest proces, dacă nu de conducătorii ei actuali, cel puțin de conducătorii de mâine. La noi, de asemenea se insistă pe zi ce trecem mai mult asupra acestei idei. Decât că trebuie să o spunem că ea constitue o preocupare numai a grupărilor naționaliste, și nici decum a guvernului actual sau a celor ce l-au precedat. In orice caz, aceștia din urmă nu și-au făcut din problema etnicului un punct central al concepțiilor și acțiunilor lor politice. Nefăcându-și acest lucru, nu s’au preocupat nici de altă problemă vitală, care derivă din prima, aceia a minorităților. In schimb această problemă a minorităților constituie un punct programatic pentru partidul Național-Creștin. „Din primul moment al constituirei sale — spunea A. C. Cuza, în articolul de fond de ieri din „Apărarea Națională“ — partidul Național-Creștin, și-a lămurit, cu toată precizia, atitudinea sa față de „minorități“, ca să nu fie nici o îndoială, în această privință, și să știe fiecare ce are de făcut“. Ca dovadă despre aceasta, președintele suprem al partidului Național-Creștin, invocă pasajul respectiv din actul constitutiv al partidului, unde se precizează accepțiunea pe care o dăm minorităților, precum și împărțirea lor pe categorii. Anume: a) minorități încadrate în ideia Statului național; b) minorități cu tendințe centrifuge de la hotarele țării ; c) elementul evreesc, cu impulsuri extrateritoriale și potrivnic consolidării Statului. Pentru fiecare categorie programul partidului Național-Creștin prevede anumite raporturi, mai apropiate ori mai îndepărtate, cu Statul. Aceste raporturi sunt impuse din rațiuni naționale și culturale. Căci „cine zice cultură, zice nație. Cine zice nație — ca putere de cultură spune d. A. C. Cuza — zice Stat. Cine zice Stat, zice unitate națională deplină a Statului, ca o condiție esențială a puterii sale, ca să poată îndruma și apăra cultura nației lui“. In fața acestei inalte Înțelegeri a rostului Statului, d-sa imparte minoritățile în cele loiale și cele neloiale. Față de primele, se înțelege, Statul are o atitudine ocrotitoare, față de celelalte trebuie să ia atitudine de apărare. „In fruntea acestora — prin însăși religia lor, în principiu dușmană „șoimilor“ — stau jidanii, alcătuind minoritatea neloială de oriunde“. Ca probă, d. A. C. Cuza semnalează situațiile din Rusia Sovietică și din Spania. Apoi d-sa conchide : „In fața acestei supreme primejdii, este evident că minoritarii creștini loiali, din România, sunt prin natura lucrurilor, uniți cu Românii, cari la rândul lor au interes să trăiască sincer frățește cu dânșii“. Socotim că aceste aprecieri ale președintelui suprem al partidului Național-Creștin sunt de natură să înlăture unele nedumeriri printre creștinii minoritari, cu cari dorim conviețuire loială și amicală. REDACȚIA ȘI ADMINISTEAT Bisaaresti, siv. Câampineanu 4, telef. 4.19.S3 Organ al partidului Național-Creștin Ah(?Sulmentul : 500 lei pe an student STaRteni 400 lei anual; 200 lei , ',patru institutiuni si autor. « Pactul italo-iugoslav Până ieri, nori negri umbreau cerul Adriaticei; astăzi, orizontul s-a înseninat. Tensiunea între cele două țări riverane — Italia și Iugoslavia — a făcut loc unei prietenii de budoar, dovadă că porumbița albă a păcii se poate strecura printre fulgere și trăsnete.... Politica — să nu se uite — e ca zeul Ianus , are două înfățișări : când marțială, când senină și liniștită. Ferice de cine știe să profite la timp ! După marele război, între Italia și Iugoslavia se puneau atâtea probleme, de ordin teritorial și etnic : puncte sensibile, nevralgice ! La 25 ianuarie 1924, bătrânul bărbat de stat Pasici și colaboratorul său Nineici se duseră la Roma, în vederea unei înțelegeri cu Italia; la 27 se semnă convenția în baza căreia Fiume trecea la regatul peninsular, iar teritoriul rural la Iugoslavia. A fost luna de miere, a prieteniei italo-iugoslave.... Cât a durat această prietenie ? Cât durează viața rozelor ! Una din chestiunile grave era și chestiunea Albaniei (chestia Albaniei e așa de sensibilă încât, nici n’a fost atinsă la recentul pact) — mărul discordiei. In iulie 1924, guvernele din Roma și Belgrad conveniră să se abție de la orice amestec în luptele interne din țara beilor feudali, al cărei guvern era un guvern liberalo-democrat, având ca șef pe episcopul Fan Noli. Urât de musulmani, atacat de bei, nesusținut de popor, fu răsturnat de actualul rege rege Ahmed Zogu, care, în capul bandelor și sub protecția Belgradului, ocupă Tirana, capitala Albaniei. Drept recunoștință, revoluționarul Zogu cedă Iugoslaviei satele Vermaș și Sf. Naum. Susținând pe Ahmed Zogu, Belgradul violase convenția, călcând totodată și convenția internațională din 1921, care autoriza Italia să intervie mari militari, în caz de violare a hotarelor Albaniei. Dar lucrurile s’au oprit aci. In schimb, diplomația puse în mișcare uneltele sale , și, nu trecu mult, Ahmed Zogu părăsi Belgradul pentru capitalurile oferite Băncii Naționale a Albaniei, de guvernul ducelui Mussolini. Consecințele: în Noembrie 1926 se închee tratatul de la Tirana pe cinci ani, care prevedea ajutor reciproc, statu quo teritorial, politic și juridic pentru Albania, nici un acord militar sau politic cu altă putere — deci o imixtiune, inteligent voalată, a Italiei, în politica internă din țara lui Scanderberg... Un consorțiu al băncilor italiene a împrumutat guvernul de la Tirana cu 50.000.000 fr. aur, potrivit înțelegerii. Italia câștigă partida; tratatul de la Tirana creiă o situațiune politică și strategică privilegiată Italiei în peninsula balcanică : Grecia, Iugoslavia aveau o lance în coaste — intr’un eventual conflict armat. Aceasta fiind situațiunea Italiei, în Albania, înțelege oricine susceptibilitățile și teama Iugoslaviei, din care au rezultat raporturile de dușmănie între cele două țări vecine de pe litoralul Adriaticei; se mai înțelege, totodată, grija guvernului Mussolini de a lucra în contra oricărei confederații a statelor balcanice, a cărei ființă ar fi fost o slăbire și o amenințare directă a politicii și a intereselor italiene în Balcani și Adriatica; se mai înțelege politica ducelui — o politică de apropiere față de statele dunărene : Austria și Ungaria, ca contra greutate față de înțelegerea balcanică și Mica înțelegere. Politica ducelui, rece, pozitivă, realistă, absolut egoistă, din punctul de vevedere italienesc, își găsește explicația ; ea are ceva din strălucirea și frigiditatea ghețarilor necruțători.... S’o admirăm, fără ca să ne pară rău, căci, interesele mari ale neamului stau deasupra sentimentalismelor bolnave și efuziunilor lirice ridicole... Dar, iată că ducele a manevrat în contra curentului prin pactul recent, spre surpriza tuturora ; o apropiere de Iugoslavia pare un miracol; și, totuși, miracolul e real. Acum, înțelegem mai ușor amiciția eternă dintre Bulgaria și Iugoslavia precum înțelegem și izvorul inspirației.... Frumusețea Mediteranei are — desigur — multe secrete și multe ispite.... Etiopia e departe, iar spatele trebuesc totdeauna asigurate ! Pentru viitor, nici Brennerul nu trebue neglijat, întrucât politica e damă capricioasă și cu toane.... Dar, cum’rămâne cu revizionismul ? Bietele armuri ale cavalerilor din pusta hunică !.... Vor rugini în cuiu ! Huși Tulliu ........I-OXO ........ Intr’un articol anterior ne-am ocupat în mod fugitiv de atitudinea și preferințele grupului „H“ al d-lor Ghiață și Bejan din Prahova și-am arătat că In timp ce protestau împotriva organizațiilor cu insigne, placarde și „cămăși colorate“ — dumnealor ca o demonstrație pozitivă, înființau fățiș, cu preoți, cu slujbe religioase, cu „cămăși galbene“ și cruci — organizații tinerești para-militare depunând jurământ și uzând de salutul „fascist“. Au fost prinși chiar în obiectivul fotografic primind defilarea „arcașilor“ tineretului liberal din Prahova, sfidând în „concrete“ ceia ce susțineau teoretic pentru alte partide și formațiuni din opoziție. Parlamentul a ținut cum se știe o ședință destul de furtunoasă cu argumente „tari“ emise cu câtva timp înainte chiar de d. Bejan — ca apoi să luăm cunoștință din gazetele din Capitală despre funcționarea fățișe a organizațiilor paramilitare „arcușești“ din fieful șefului liberal ploeștean. Această inconsecvență voită ca să nu o calificăm de ,,abuz de putere“ și de rea credință — n’o găsim cu nimic justificată, mai ales după loiala și buna înțelegere generală a tuturor partidelor asupra măsurilor necesare de ordin intern, pentru păstrarea Mniștei și siguranței statului. Abia au așteptat probabil „decapitarea” avântului tineresc din uniformele disciplinare ale opoziției ■— pentru ca să asistăm, ilegal, sub patronajul însuși al ministrului din Prahova, d. Bejan, la organizarea oficială în primării a formațiunilor „arcășești” cu uniforme, cu insigne, cu drapele, cu jurăminte și defilări — deși justiția a sancționat aspru pe câțiva purtători de uniforme din opoziție. Iată dovada concretă a unei adrese oficiale, pe care a lansat-o chiar primarul comunei Sinaia către partizanii aderenți: ! Chemare ! " „Iubite amice, cu onoare sunteți rugat, a participa în ziua de Sâmbătă 27 Martie c. orele 6 seara, în sala de consiliu a primăriei la ședința ce va avea loc (pentru întocmirea programului serbărilor arcășești, ce se va organiza în ziua 1 de Duminică 11 Aprilie c. to prezența d-lui ministru P. Bejan, președintele arcașilor din județul Prahova pentru care serbare urmează să se pregătească uniformele dvs. și insignele, precum și formarea corului arcașilor în vederea mai multor excursiuni ce se vor face in cuprinsul țării și.... eventual in străinătate”. Acesta este textul semnat oficiali de primarul din comuna Sinaia pentru legitimarea menționatei „inconsecvențe” și ilegalități din partea guvernului. Regimul de favoare îl știam că există în afara legii dar nu și împotriva legii făcută explicit și cu caracter uniform. Sau poate ploeștenii din vechea „Republică” a lui Nea Iancu Carigiale și-au amintit de faimoasele controverse asupra „trădării” pe care vor să le aplice pe teren... Dar atunci sigur nar trebui să apelăm și noi la aceiași ilariantă replică: „dacă e trădare, trădare să fie dar... să știm și noi”. Ce zice d. ministru Bejan de această... lunecare ? Ion Molea Nota zilei Cine calcă legile... Ceva despre o scrisoare.•• După o sumară cercetare a grascordarea din partidul național-țăi. maticii, d. Ion Mihalache, stăpân, însfârșit, pe acordurile subiectului cu predicatul, s’a așezat în fața unui imens cearceaf de hârttie albă, cu creionul la ureche și ideile în ismerie. D. dr. N. Lupu s’a trezit — se trezește uneori chiar și d. dr. N. Lupu — cu o nemărginitoare epistolă, scrisă și subscrisă de d. Ion Mihalache. Unii n’au noroc in dragoste — e dureros, firește — alții sunt urmăriți de ghinion in afaceri, d. lon Mihalache, care ar fi dorit să rămână în istoria noastră literară ca un erou al genului epistolar reabilitat, calcă în străchinile pe cari le sparge cu o poftiă aproape sadică, ori de câte ori pune mâna pe stilou ca să alcătuiască o scrisoare. Cele douăsprezece faimoase epistole ale sale, despre omizi și tăvălug, adresate țăranilor, cari așteptau deja reprezentantul lor sămânță bună și tractoare, sunt cunoscute și ele au fixat definitiv valoarea politică a autorului lor, ca și, mai ales, teribila sinceritate a celui care le-a iscălit. Prin scrisorile sale agricole, d. Ion Mihalache n’a făcut altceva decât să înșele țărănimea, dându-i de cetit, când era obligat să-i dea altceva. Prin scrisoarea fără de sfârșit, adresată d-lui dr. N. Lupu, d. Ion Mihalache încearcă să ascundă realitatea, sub aparențe de unitate și prietenie, când se știe că dincolo, în culise, se dă cea mai sângeroasă luptă de ambiții și rivalități personale. Admirăm, oricum, această covârșitoare literatură amărâtă, care întunecă snceritatea Și adevărul. „Mă doare, spune d Ion Mihalache, repet și aci, potrivirea de împrejurări care mă împedică a fi lângă d-ta în acest ceas fericit al vieții d-tale. Ai fi fost gentil, le-ai înțeles, d-ta însuți m’ați reținut”. Iată, într’adevăr, o mărturisire care ne mișcă. D. Ion Mihalache n’a avut nimic de făcut în Duminica sărbătoririi d-lui dr. N. Lupu — și totul nu s’a dus la Huși. Această absență trădează în Dim. Bogdan rănesc. Dar ce tragic sună aceste câteva cuvinte: Ai fost genul, le-ai înțeles, d-ta însuți m’ai reținut! După această dramatică introducere, d. Ion Mihalache, cu o duioșie melodramatică, evocă începuturile țărănismului, lupta d-lui dr. N. Lupu — și așa mai departe: vorbe mari și goale, sonore și stupide, dar poate, mai ales, mincinoase, pentru ca după o biată pledoarie pentru sdreanța bolșevică dela Arsura, să cheme răzbunarea cerului — și să asigure pe d. dr. N. Lupu de toată prietenia sa. Dar unde este sinceritatea? In aceeaș zi, în care câțiva fruntași de mâna a treia, în cap cu asasinul Hudiță și dulceagul Ralea, ajutați de câțiva băeți zăpăciți, conduși de Octav Livezeanu, aprindeau candela la piciorele d-lui dr. N. Lupu, s’a ținut în Capitală, o adunare a tineretului național-țărănist din București. Tineretul acesta, cu o violență aproape neobișnuită, a atacat direcția bolșevică susținută de d. dr. N. Lupu în partid și ca o consecință practică a acestor învinuiri, s’au înjghebat comitetele de sancționare. Tineretul național-țărănist care s’a adunat Duminică în Capitală, stă sub influența directă a d-lui Ion Mihalache, iar cel care a condus atacul împotriva d-lui dr. N. Lupu, este un om de casă, puțin cam ridicol, al d-lui Ion Mihalache. Prin urmare, iată o scrisoare de prietenie, iar după ea imediat, această întrunirre care pălmuește pe d. dr. N. Lupu. Unde este, încăodată, sinceritatea? N’ar mai fi poate nevoe să ne oprim asupra unui lucru cunoscut. Scris .»".rea d-lui Ion Mihalache vorbește de țărănism, iar d. dr. N. Lupu a fost sărbătorit pentru „pacificarea” țărănească din 1907. Ce-a fost țărănismul politic al îndrăsneților, se vede din ce-a ajuns astăzi; unica nădejde a evreilor. Dar să nu insistăm, e prea dureros... AIK MNE pentru restaurarea politică și economică a Europei Dr. Otto Chr. Fischer, conducătorul grupului băncilor Reichului din Berlin, a făcut recent o expunere relativ la restaurarea politică și economică a Europei. Spicuim din interesantele sugestiuni ale marelui financiar german : Războiul și modul cum a fost lichidat ne-a lăsat o Europă sângerând din nenumărate răni. Acest război a rupt echilibrul dintre țările agricole și industriale răsturnând pozițiile dintre țările creditoare sau debitoare. Din această situație a rezultat o nouă constelație pe piața mondială și schimbări în principiile politicei comerciale, cari la rândul lor au atras după sine nouă metode de schimb de la țară la țară, nouă condițiuni de constituire a prețurilor internaționale și modificări de formă în regulamentele internaționale. Aceste modificări au desechilibrat legăturile economice, atrăgând bine înțeles după sine grave tulburări. Dat fiind că economiile naționale nu mai puteau face față pericolelor iminente, cari amenințau reaprovizionarea și creditele, stagnând toată viața economică, a trebuit să se ia măsuri de ordin economic pentru a se apăra contra tulburărilor și încurcăturilor, provocate de aceste schimbări de structură. Lupta concurenței pentru cucerirea piețelor, care a devenit din ce în ce mai aprigă în urma eforturilor făcute de țările industriale pentru găsirea de nouă debușeuri, contribui de asemenea mult la criza economică mondială. Din constatările de mai sus reese că revoluțiunile care au avut loc în Europa nu se mărginesc la simple deplasări de frontieră, ci că au atras după sine, pentru cea mai mare parte a Europei, o tulburare și o schimbare complectă a condițiunilor de viață și de lucru. Măsurile de ordine ale politicei exterioare nu vor putea fi încoronate de succes decât dacă atmosfera de neîncredere și de inerție dintre popoare va fi înlocuită printr’o încredere și o voință pozitivă de a ajunge la o colaborare fecundă. Acest principiu aplicat domeniului economic înseamnă că nu se va putea susține o economie bună și rezonabilă decât făcând o politică rezonabilă și cuminte. Aceasta nu înseamnă nicidecum că nu ar trebui să ne ocupăm de probleme economice decât după rezolvarea chestiunilor politice. Dimpotrivă trebuie să plecăm de la principiul că economia poate să joace un rol eminent atât în vederea pregătirii unei politice constructive cât și pentru consolidarea unei încrederi reciproce și a unei cooperații politice. Insă nu se poate imagina ca încrederea să fie restabilită atât timp cât pe domeniul relațiunilor între economiile naționale nu se va face o lichidare a factorilor acestor neajunsuri, rezultând din greșelile comise în epoca de după război; tot așa cum nu se poate face pe un teren o construcție nouă până ce nu s’au curățat vechile dărâmături și bălării. Desigur că sunt unii factori, cari nu mai pot fi eliminați pentru că s’a format în decursul timpului adaptarea — dealtfel puțin salutară economiei mondiale — cu nouile împrejurări, cum este cazul de exemplu cu nouile industrii înființate în diferite locuri nejustificabile din punct de vedere al unei localizări fericite. Din contră alți factori ar putea fi puși în ordine cu puțină bunăvoință și cu vederea clară a situației efective. Printre aceștia trebuie menționată și problema datoriilor internaționale și perturbațiile monetare rezultând din aceasta. O soluție definitivă a problemei monetare, conform necesităților unei economii mondiale bine ordonată, implică lichidarea problemei datoriilor internaționale. Ori condițiunile normale de încredere și de colaborare nu vor putea fi restabilite atât timp cât o datorie internațională atingând astăzi încă circa 200 miliarde mărci aur, inclusiv părțile considerate de pe acum nerecuperabile și trecute la contul de profit și pierdere, stă drept contrapartidă a unei cifre de afaceri de mai puțin de 100 miliarde a comerțului mondial și grevează ca o ipotecă invizibilă relațiunile dintre națiuni, provocând de o parte nemulțumirea și mizeria și nutrind de partea cealaltă așteptări și promisiuni imposibil de satisfăcut. Reconstituirea de relațiuni noui de credite, cari ar îmbogăți economia mondială din punct de vedere al cerințelor și cari s’ar substitui datoriilor politice grevând economia mondială, ar echivala nu numai cu o lichidare de mult așteptată, ci ar constitui și o chezășie pozitivă pentru viitor, căci numai o majorare de consumație va permite realizarea șanselor solide și durabile de exploatare a capacității de producție majorată din lumea întreaga. De asemenea, conform tratatului de pace după războiul mondial lumea este împărțită, în ceea ce privește repartizarea materiilor prime disponibile pe glob, în națiuni cari posedă și altele cari nu posedă aceste elemente. Evenimentele din ultimii ani au arătat pericolul pe care-l reprezintă pentru pace lipsa de materii prime ale unei țări și în sferele politice și economice s-a stabilit de mult că trebuie să se găsească o formulă politică pentru soluția acestor dificultăți. Este într’adevăr surprinzător, cum în secolul al 20-lea — într’o epocă de accelerare nemaipomenită a tuturor mijloacelor de transport și transmisiune, când avionul, telegrafia fără fir, televiziunea apropie țările între ele, când aproape nu mai există o distanță mai mare de o zi de la un continent la altul — neînțelegerile cele mai flagrante cu privire la caracterul și intențiunile diferitelor națiuni se repetă încontinuu. Este o mare nenorocire că diferitele popoare nu se cunosc mai bine între ele. Greaua răspundere, care apasă pe umerii conducătorilor marilor puteri, în special celor creditoare,ar trebui să contribuie la faptul că trebuesc ascultate și lucrurile, pe cari nu am dori să le auzim și în definitiv poate că distanța între „a auzi“ și ,,a reacționa“ nu este chiar atât de mare pe cât ar vrea pesimiștii să ne facă să o credem. ♦ ♦ »♦ ♦ ♦ t ♦ [UNK]4-»++ • • • Linii și puncte Bietul dr. N. Lupu D. dr. Lupu și-a pus la cale sărbătorirea dela Huși. Am cetit lista celor cari au fost de față acolo. Afară de d-nii Mihai Popovici și Petre Andrei, restul n’au fost decât oameni fără importanță în partid. Bietul dr. N. Lupu! Fripturiști și neofripturiști In partidul național-țărănesc se duce in prezent o sângeroasă luptă între tabere. Unii sunt fripturiști, alții sunt neofripturiști. Este poate, singurul moment de sinceritate din partid. La urma urmelor e acelaș lucru: fripturiști și neofripturiști... Preferă decretele-legî - -------------------------- ----— ...—a. Un ziar de prânz a găsit, în sfârșit, o sensațională noutate: Parlamentul nu se mai deschide în Aprilie, d. Gh. Tătărescu preferă să guverneze cu decrete-legi. Ba bine că nu! -4,,4,*4++ + + -».»t 444»»*+++444 ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] ♦ » 444-t-M~i-S-4-M->-4+4- — Cultele și Statul național — de prof. I. SAVIN Problema cultelor e un capitol nou în configurația vieții noastre de stat. Capitol pe care România de dinainte de război nu l-a cunoscut. Stat al unei singure religii, cea creștină ortodoxă, căreia îi aparținea aproape totalitatea românilor de baștină,, statul român a proclamat biserica, ortodoxă drept biserică a sa, acordând celorlalte culte, întâmplător aflate între granițele țării, libertatea de funcționare, ca o urmare a libertăților cetățenești constituționale, supunându-le, în ce privește dreptul lor de manifestare, legilor și rigorilor privitoare la siguranța statului și morala publică. In România de după război însă s’a produs și sub această lătare, o fundamentală schimbare. Statutul minorităților, cu care tratatele internaționale au gratificat România revenită la fireștile ei hotare ,a adus cu sine și o problemă a confesiunilor. Aceste minorități, moștenire, toate, a conglomeratului etnic și religios din fosta împărăție austro-maghiară, au rămas astfel cu anumite drepturi și privilegii în domeniul organizațiilor religioase, drepturi și privilegii de care noua constituție a țării, ca și diferite legiuiri ulterioare, s’au crezut obligate să fie seamă. Așa că, astăzi, aceste confesiuni au devenit realități de care viața noastră politică trebue să țină seamă, dăndu-le locul ce li se cuvine în cadrele firești de funcționare ale unui stat național și unitar, supus comandamentelor naționale, așa cum este, sau vrea să fie, statul român. Deci preocuparea de configurația confesională a statului nostru sau de regimul cultelor, ceia ce e tot una, e necesară. Și din mai multe considerente. Dintre ele, aici, voi indica numai pe unele. Primul considerent este că problema cultelor fiind egală cu problema dominării și ridicării maselor populare la care religia este forța spirituală de căpetenie, această forță spirituală nu poate scăpa de sub controlul statului, și mai ales, nu poate fi lăsată să se desvolte și să se manifeste în contra statului. Un al doilea considerent îl constitue faptul, că la noi problema cultelor se identifică cu problema minoritarilor, care au făcut din libertățile confesionale mijloace de agitație pentru revendicări naționale. Așa că problema cultelor nu e numai o problemă de ordin spiritual, care și numai prin această lăture a ei trebue să ne intereseze, dar e și una de ordine politică și națională, care, cunoscută mai adânc în țelurile și actele ei, este de natură să ne alarmeze. Și însfârșit un al treilea considerent rezidă în faptul că problema cultelor înseamnă, în primul rând, problema locului pe care biserica de temelie a neamului, care e biserica ortodoxă, îl ocupă în organizația și preocuparea statului, ca și, în raportul acestuia față de toate celelalte culte, aflate înăuntrul granițelor lui. Acesta este, după cum se va vedea, capitolul cel mai alarmant al problemei. Sunt deci puternice temeiuri, care să pledeze pentru o cât mai exactă cunoaștere a situației cultelor la noi, situație care, în prezent, nu e acela pe care, la chip normal, ele ar trebui să o aibă într’un stat național și unitar. Căci poate în nici un alt domeniu cedările și încercările n’au fost mai mari și mai catastrofale pentru ființa neamului nostru ca în cel al religiei. Aceste cedări și abdicări s’au făcut, toate, pe seama și în dauna bisericii ortodoxe, care dacă a fost până mai dăunăzi religia de stat a României și singura lui religie, a ajuns să fie astăzi una dintre diferitele religii aflătoare între granițele statului, cu același drept juridic și pe aceiași linie de protecție și considerare ca ele. Sau, pe un nivel și mai scoborît ca unele dintre ele, după cum se va arăta în expunerea de față. S’a crezut ,poate, că prin această largă liberalitate în materie de culte și in dauna bisericei naționale să asigură și se consolidează situația externă a României mărite. Nu știu în ce măsură această credință s’a realizat. Ceia ce este sigur însă, este faptul că prin acest procedeu s’a slăbit unul din cei mai puternici stâlpi ai coheziunii și solidității noastre interne, care a fost și este tocmai religia națională a țării. I Cultele și partidele Vina ca și răspunderea acestei situații o poartă. Întreagă, partidele noastre politice. Lipsite de atașament și ele înțelegere față de realitățile religioase, în genere, s’au arătat mai ales lipsite de înțelegere și solicitudine față de religia autohtonă a țării, pe care ei, cei chemați să o apere, au abandonant-o și depreciat-o. Deși, superioara intuiție a unuia dintre oamenii noștri politici, strâns legat de realitățile organice ale ființei noastre etnice, avusese clara viziune și dăduse adevărata soluție a problemei, atunci, când, în 1920, înființase un minister al Cultelor. Aceasta a fost d Octavian Goga. Prin această înființare d-sa ridicase problema cultelor, cu toată gravitatea ei și sub toate aspectele ei, pe primul plan al preocupărilor de guvernare, tinzând a face din biserica națională puntea de comandă în viața spirituală a țării și axa regulatorie față de toate celelalte culte. Intenție și tendință care n’au fost înțelese și nici urmărită de reprezentanții celorlalte partide, care au urmat la cârma acestui minister cu atât de frumoase și generoase perspective înființat. S’a opus la aceasta, firește și temperamentul ca și puterea de înțelegere a oamenilor care, întâmplător, au stat în fruntea departamentului. Dar s’au opus, în primul rând, concepțiile politice în materie religioasă ale partidelor politice, care ne-au guvernat în răstimpul de la 1921 și până astăzi și ale căror rezultate sunt cele pe care le vedem astăzi. Dintre aceste partide e vorba, în primul rând, de acelea, care au guvernat mai îndelung, și care au dispus, astfel de soarta și destinele României de după războiu. Și acestea sunt: parti- -(Urmare In pagina 2-a)