Ţara Noastră, iulie 1937 (Anul 15, nr. 1411-1431)
1937-07-02 / nr. 1411
Comunitatea națională La Iași a avut loc Duminică congresul anual al „Ligii Culturale“. Cu acest prilej marele cărturar român, prof. Nicolae Iorga a rostit o cuvântare relevând datoria tuturor bunilor români de a reînvia orașul românesc, ștergându-i pecetia înstrăinării pe care o poartă de multe decenii. „Un nou Iași“ a exclamat cărturarul, care descifrează în buciile trecutului, viitorul neamurilor. Strigătul acesta de alarmă care a explodat cu emoție și îngrijorare un glas, printre firele argintii ale unei bătrâneți care nu poate fi acuzată de pasiune necumpănită, îl considerăm ca marcând un eveniment și caracterizând momentul vieții noastre naționale. D. Iorga a fost și este un ponderat. Adversar, ca și noi — cum foarte limpede a arătat la acelaș congres d. prof. A. C. Cuza, președintele nostru suprem — al violențelor de orice fel, savantul istoric a arătat, fără hulă, că orașele românești, în care a strălucit veacuri de-arândul sufletul și mintea românului, mor din punct de vedere național și economic, în învolburarea buruienilor galițiene. O spune aceasta omul de știință, omul politic de ordine, cercetătorul fenomenelor sociale din România, fostul președinte de Consiliu, mai ales. Și unde o spune? Nu la o întrunire publică, nici în preziua unor alegeri în cari supralicitează în circumstanțe de mediu un naționalism care nu mai are nevoe a fi dovedit, pentru a-și asigura un plus de nu știm câte voturi, ci o spune la adunarea membrilor unei societăți căreia i-a dat necontenit și căreia nu i-a cerut decât păstrarea zestrei spirituale pe care i-a oferit-o. Iată deci, Români de pretutindeni, că glasul unui uriaș al înțelepciunii nu mai poate indura răbdarea în care s’a păstrat până azi și sufocat de groaza unei realități ce nu se mai poate repara de la sine, strigă în ultima clipă în care ne mai putem salva că trebue să ne trezim și să ne mișcăm. Sâmburele culturii românești dintr’o epocă întreagă, lașul, nu mai este românesc. lașul oraș, dar mai ales lașul simbol al vieții Moldovei centrale, de Răsărit și de Nord. Unde este splendoarea cărturărească a românismului de altădată ? Unde sunt românii chipeși ai plaiurilor și dâmburilor moldovene ? Au mai rămas sumanele, mai stărnte cămeșile românești, pe dinafară, dar pe multe obraze de aparenți săteni moldoveni cresc perciuni jidovești, iar în sufletele acestora clocotește otrava dușmăniei nutrită milenar pentru tot ceea ce nu se pleacă stelei cu șase colțuri. Jidovii stăpânesc târgurile, iar la sate tot jidovii, îmbrăcați în strae țărănești seacă vlaga pământului Moldovei. Comunitatea semită condusă de Kahale, de Chasidimi și Zadichimi și-a întins firul peste negoț, peste industrie, în profesiile libere, peste viața agricolă întreagă. Cultura, care totdeauna a fost în funcție de desvoltarea economică a unui popor se scutură azi și ea cuprinsă de ghimpii străinismului. Un cărturar și-a ridicat greutatea privirilor de pe ceasloavele vremii ; a văzut năvala mătrăgunei străine care vrea să umbrească sutele de volume ale mărturiilor trecutului națiunii noastre, opera sa de o viață fără răgaz, și a strigat, a chemat salvarea nu pentru munca sa ci pentru patrimoniul unui neam întreg : „Trebue o operă cetățenească sprijinită de toate partidele, care n’au dreptul de a exista decât atunci când servesc interesele morale ale comunității naționale“. Fondator: Octavian Goga REDACȚIA ȘI ADMINIS București. B-dul Academiei: 1 teleS. 4 Abonamentul : 500 lei pe an ; pentru preoți, invățatori, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni, 100 lei pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei anual Director : Alex. Hodoș Confirmarea unei alianțe Românii au marele talent de a nu-și cunoaște prietenii. Cea mai prețioasă dintre ambițiile noastre politice — fiindcă e și cea mai firească, — este și cea mai puțin adâncită de către oamenii politici și presă și e deci cea mai puțin familiară opiniei publice. De aceea intensificarea alianței noastre cu Polonia— cu excepția partidului Național-Creștin — a fost socotită de lumea politică a României ca un fapt divers. Cercurile democratice și liberale vedeau chiar în statul polonez o improvizație dictatorială, care, refuzând să facă jocul parlamentar al partidelor, nu ar avea stabilitatea, maturitatea și forța necesară unui stat cu care se poate păși fără grijă la drum. Vecinătatea cu Rusia Sovietică și siguranța hotarelor celor două țări față de acelaș vecin a dus la alianța definitivă, care neglijată un timp, a fost reactualizată și întărită de înțelepciunea politică a Regelui Carol II. Iată însă că împrejurările politice din ultimul timp, când în Europa se ciocnesc două concepții diferite de viață și două grupe de interese contrarii au deschis perspectiva unei interpretări noi a alianței polonoromâne. Poate că evenimentele de la Varșovia să fi surprins unele cercuri politice de la noi. Pe cei care am asistat la desfășurarea lor și care am jurmărit pas cu pas vizita regală în Polonia, ele nu au avut decât darul să ne lămurească pe deplin și să ne puie în fața unor perspective decisive pentru viitorul politic internațional al României. Mai întâi la Varșovia un popor și un stat au trecut în fața prieteniei și alianței lor un examen strălucit. Nu o țară improvizată ni s’a înfățișat în aceste zile de sărbătoare. Nici un popor care nu știe ce vrea și ale cărei lupte politice îl pun în categoria națiilor bolnave. Polonia de astăzi este într’adevăr „Polonia Restituta“ și restitute in integrum, cu tradiția, cu onoarea, cu fapta, cu voința, cu eroismul din trecut. Parada militară la care am asistat n’a fost o defilare de uniforme multicolore și marșul a cinzeci de mii de oameni gata de războiu. Gata de răsboiu prin voință și asprimea disciplinei, dar gata de răsboiu și prin materialul militar tehnic, care, pe noi românii, ne-a uluit. In acea dimineață alabastră și răcoroasă sute de tancuri grele și ușoare, de tunuri și de unități motorizate au trecut și au plecat steagurile înaintea Regelui României. Și în această plecare de steaguri o nație prietenă își oferă ambei latine de la Dunăre una dintre cele mai bune armate din Europa. Căci ceia ce mai trebuie adaos e și faptul că nenumăratele formațiuni «♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]»+•♦ [UNK] 44 *»-*44 ♦ 44*~» premilitare, care au defilat în costumele lor provinciale, dar cu baioneta la armă, prezentau României o națiune înarmată, o națiune de soldați. Primirea făcută Regelui a avut înseși un caracter excepțional, nu atât prin ritmul cu care s’a desfășurat, cât prin evlavia și entusiasmul cu care o republică monarhică s’a închinat unui Rege, care este singurul mare Suveran din Europa. Și în seara festivă de la Palatul președințial, parcurgând sălile imense ale vechiului castel al Regilor poloni, o veche sală de tron ne înfățișa un tron vechiu de catifea, înconjurat de o frânghie, ca orice obiect prețios de muzeu. Și nu știu de ce în strigătul românesc de „Trăiască Regele“ care a răsunat obsedant zilele acestea din sute de inimi și piepturi poloneze, am deslușit chemarea unei monarhii care se vrea scoasă de la naftalină. Da, da... In Polonia un tron își așteaptă un Rege... ^ ^ ^ Ion Sân-Giorgiu ^ Tânăra poezie polonă ! Cineva a spus cândva că Polonia este țara poeților. Și nu fără dreptate. In fiecare an se publică în Polonia aproape 100 volumașe de poezii noi, dintre care 90% constitue recolta scriitorilor tineri și celor mai tineri. Epoca actuală este caracterizată printr-o expresie deosebită a problemelor sociale. Acest lucru găsește un ecou extrem de viu în poezia tânără, care manifestă un mare interes pentru viața socială. Aceasta nu însemnează că poezia tânără polonă și-a părăsit chemarea ca artă și a devenit un fel de publicistă sau reportaje în versuri. Nu, ea se menține aproape întotdeauna la înălțimea artei adevărate, independente și departe de influențele din afară. Există totuși ceva care face ca poezia actuală să se asemene cu marea poeziei polonă romantică din trecut: iubirea de Patrie. Temperatura sentimentului față de propriul pământ nu s’a răcit deloc, ci a luat numai alte forme ale expresiei poetice, deoarece astăzi patria aceasta este liberă. Cel mai marcant reprezentant al acestui curent este Josef Lobodowski, a cărui lucrare „De vorbă cu Patria“ a obținut „Premiul pentru tineri“ al Academiei polone de literatură pe anul 1936. Lobodowski este un scriitor legat in modul cel mai strâns de viața socială a Poloniei de astăzi. Un temperament foarte răsboinic și care găsește pentru simțirea sa o expresie puternică și adesea violentă. Și-a câștigat renumele de poet liric epic. Versurile sale, deși clocotind de dinamismul sentimentelor, grație insă asprimei strofelor, coloritului și puterei de viață a imaginelor au un patos nobil de epopee concisă. Aatitudinea sa poetică este caracterizată prin asprime, nelipsită însă de accentele unui tragism calm, bărbătesc. Individualitatea lui Lobodoroski a influențat destul de puternic creația unei serii de scriitori tineri, apropiați de el prin tematica și atitudinea lor creatoare. Astfel se prezintă silueta celui de-al doilea laureat al „Premiului pentru Tineri“ oferit de Academia Polonă de Literatură, Swhapelk Karpinski, care a fost premiat in 1935 pentru volumul de versuri intitulat „13 versuri“. Este un scriitor de un temperament cu totul diferit, care își închide preocupările sale în limitele artei, lipsite de accente puternice sociale. Creația lui Karpinski este cu mult mai puțin dinamică, problematica ei este mai puțin extinsă, dar se distinge printr-o deosebită expresie de natură formală. Trebue să adaugăm că el este unul din cei mai talentați scriitori satirici și umoriști ai Poloniei de astăzi, distingându-se prin spiritul său pătrunzător. Wojciech Bak, premiat la concursul literar organizat de „Wiadomosci Literackie“ este un scriitor în afara curentelor amintite mai sus. Este un profund mistic ale cărui versuri se disting printr-o formă originală și frumoasă, pline de adevărată religiozitate. Problemele puse de Bak se concentrează în jurul problemei eterne a credinței și a lui Dumnezeu, a iubirei și a îndoielilor. Bak este autorul volumelor de versuri intitulate : „Povara Cerească“ și „Singurătatea cântă“. In ceea ce privește partea formală a poeziei tinere polone avem de a face într’o măsură oarecare cu influența așa zisei avangarde, o școală care a alcătuit baza futurismului polonez. Este caracteristică pentru actuală tânără poezie polonă mișcarea puternică regionalistă, care dă naștere la centre de creație nu numai în marile orașe de cultură, dar chiar și în orașele mai mici, uneori chiar în orășelele mici. Aceste centre ades dispun de reviste proprii, care oferă poeziei cele mai multe coloane. Centrele cele mai puternice ale regionalismului poetic sunt: Wilno, Poznan, Lublin și Lwow. ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] ♦ [UNK]««♦*♦ [UNK]» TRAȚIA 19.33 4-4-*-4 ♦ Terțul contra terților D. N. Titulescu a ținut zilele trecute o conferință la Bordeaux vorbind despre „Situația europeană și cu deosebire poziția democrației în fața statelor autoritare“. Evenimentul a stârnit în presa franceză un interes limitat: 25 de rânduri cu petit, cuprinzând și titlul. Ca și în conferința d-sale dela Londra, fostul nostru ministru de Externe ia poziție împotriva disciplinelor naționaliste, susținând că o democrație activă poate cruța umanitatea de un nou război, poate asigura unitatea Europei și poate menține libertățile cucerite până acum. E deci un îndemn, pe care îl face d. N. Titulescu, în numele democrației, la luptă contra statelor totalitare, o provocație de război împotriva națiionalismelor, a naționalismului german și a naționalismului italian. E drept că în conferința d-sale dela Bordeaux, d-sa evită de a mai pleda pentru Rusia lui Stalin, ca democrație acceptabilă în această uniune democrată a Europei, pentru care pledează, cu așa de mare zel, de câtăva vreme. Situația e oarecum schimbată după ultimele execuții de la Moscova, iar d. Litvinov, care dăduse sugestii, și poate chiar ceva mai mult și mai concis, la Talloires, se pare că e în disgrație. De aceea d. Titulescu se plasează de rândul acesta între „extreme“ convocând democrațiile să salveze unitatea Europei. Argumentele d-lui N. Titulescu sunt clasicele argumente libertare ale ziarelor iudeo-democrate de pretutindenea. Nu vom putea face afirmația, că d-sa este, ca și aceste amintite ziare, un instrument dirijat într’o anumită direcție, servindu-i-se de-a gata elementele unei logice speciale. Vom semnala numai, că d. N. Titulescu este în contradicție cu sine însuși și că în noua sa ipostază de apostol al nimănui „marele om“ nu cere nici măcar original. Pentru a combate doctrina statelor totalitare, d-sa opune disciplina în libertate a poporului englez și adaugă : „Eu nu cunosc o țară cu libertate mai nelimitată. Dar există alăturea de această libertate o disciplină care crează auto-stăpânirea și care se confundă cu libertatea organizată“. Replica este impresionantă, dar o întâlnim de ani de zile pretutindeni și ori de câte ori democrațiile europene, cari se clatină, nu rezistă la un examen comparativ cu rezultatele obținute în statele naționaliste. Ca d. N. Titulescu, fără să cunoască Anglia ca d-sa, vorbește și d. I. Mihalache, sau orice „intelighență“ mucegăită la „Cazină“ Ca d. N. Titulescu gândesc și scriu Bubi Branișteanu și Schor-Soreanu dela „Adevărul“, Livezeanu de la „Dreptatea“ și zisul Artemie de la „Lupta“. Dar democrația engleză e o cucerire istorică, am putea spune totalitară, a poporului englez, nu efectul perfidelor infiltrațiuni de ideologie și practică destructivă iudaică precum se întâmplă în democrațiile europene. Cuceririle parlamentare engleze premerg cu o sută de ani imensa mașină ideologică a enciclopediștilor, care a pregătit ♦ ♦ ♦ [UNK]+♦.»»»♦ 4 >♦>»♦ [UNK] 4 revoluția franceză. Cromwel a scos masele în stradă la 1648, masoneria s-a organizat pe baze universale la 1717, deschizând porțile iudaismului, filosofia libertară a lui Diderot și d’Alambert, consecința lucrărilor din Loje, a apărut la 1751- 1772, iar forma politică a acestei filosofii, unde masele n’au avut nicio funcție, datează de la 1789. Cuceririle democratice nu șub cuceririle maselor populare nici în Franța, nici în restul Europei, de aceea ele nu au consistența democrației engleze, de aceea în Anglia regalitatea continuă a fi substanța de continuitate istorică a Statului, de aceea acolo comunismul e nul, frontul popular n’a prins, iar instigațiile muncitorești ale Kominternului sunt fără efect. Comparația este în dezavantajul ideii democratice, pe care o slujește d. N. Titulescu, fără originalitate și fără șanse de izbândă. Democrația engleză se apropie mai mult de forma totalitară a naționalismelor, pe care le combate d. N. Titulescu, cu argumentele lui Bubi Brănișteanu. Fiindcă în diversitatea naționalismelor, pe care o crează temperamentul deosebit al fiecărui popor, nu e nicio deosebire între disciplina autoritară a național-socialismului german, acceptată plebiscitar de 96% de germani și liberalismul englez. Ambele sunt expresia unei voințe totalitare. Pe când în sistemul democrațiilor europene, lipsind tradiția istorică națională, ca la englezi, sau acceptarea plebiscitară a conducerii de autoritate, domnește abuzul și conduce la dezagregare națională Internaționala. D. Titulescu numește doctrina totalitară, guvernare prin terți. Adică spune d-sa : „din punct de vedere psihologic, această doctrină se rezumă în pierderea dreptului de a judeca singur situațiile ce ți se prezintă, însărcinând cu acest drept pe un terț, care judecă pentru tine“. In zelul său democrat, ca orice neofit, se ridică chiar împotriva metodelor sale. Probabil că nădăjduește, că în Franța ele nu sunt cunoscute. Noi însă am cunoscut această tiranie a terțului, în persoana d-lui N. Titulescu, pe când d-sa își arogase dreptul, ca ministru de externe, de a judeca pentru întreaga românitate situațiile de politică externă ale României și de a hotări, fără apel, de unul singur,. Ani de zile, nici Parlamentului, nici presei nu i s’a permis să aibă cuvânt în politica externă ; ani de zile țara n’a avut dreptul să ceară socoteală d-lui N. Titulescu de actele sale, cari totuș nu angajau pe d. Titulescu ci angajau țara. România fără a fi un stat propriu zis totalitar, a stat totuși sub tirania terțului Titulescu, iar în ziua când s’a hotărît să judece singură și să hotărască ca voința ei, d. N. Titulescu s’a supărat și strigă, că i s’a făcut o mare nedreptate. Asta sună așa: teoria terților este condamnabilă în statele totalitare, cari desființează Internaționala , dar e absolut necesară în democrație, unde libertatea e numai pentru dulăi... et pour cause. D. I. Cucu ♦ [UNK] [UNK] [UNK]»:♦ [UNK]*♦ [UNK]+♦ [UNK] [UNK] » ♦ » ♦ t» > Mtl* Realități electorale — Cadrele jidovești ale partidului țărănist Un partid, care nu are cadre, nu este partid. Un partid, care nu are cadre românești, nu poate fi un partid național. Un astfel de partid este antinațional, și este prin toate aspirațiunile sale, un partid antiromânesc. Aceste simple adevăruri le înțeleg și copiii, nu le înțeleg însă țărăniștii. Nu le înțeleg fiindcă nu le convine. In acest partid domnește, ca supremă înțelepciune politică, neînțelegerea atât ca incapacitate intelectuală cât și ca forță disjunctivă. Neînțelegerea la acest partid este întunerec al minții și desbinare între oameni. Ce au putut înțelege acești inși despre sine, au înțeles dela noi — nu un zadar le facem de trei ori pe săptămână și fiecare ceas pe zi instrucția intelectuală. Și ca să nu prea ne îndepărtăm de ceea ce trebuie să demonstrăm astăzi țărăniștilor, să precizăm și asta. Un partid, care ca cel „naționalțărănist“ nu are cadre, este prin ființa sa, o hoardă. Putem vorbi de hoarda țărănistă, dar nu se poate vorbi de partidul țărănist." In nomenclatura curentă a partidelor noastre politice, noțiunea „parti“ este întotdeauna convențională când se referă la țărăniști, iar noțiunea „hoardă“ este termenul real, categoric și substanțial. Lucrul s-a adeverit încă în 1928, când hoarda țărănistă a degajat din sine primul guvern al democrației iudeoțărăniste cunoscut sub numele „guvernul Maniu“. Pe atunci însă „hoarda“ se numia „curent“ — și până astăzi această substituire produce confuziuni, astfel în loc de hoarda țărănistă, mulți zic curentul țărănist. Un curent politico-social se deslănțuie din atracția unei idei mari, actuale, frenetice, mistice, care ia înfățișarea tulburătoare a unui ideal: astfel este curent național-creștin, care a fost stârnit din puterea ideii naționale și care imediat a și concretizat idealul modern și, pasionant al poporului român — o Românie a Românilor. Hoarda țărănistă s’a stârnit din pofta de căpătuială a celor ce mergeau încă din 1926 în urma leaderilor democrației iudaice. Era o năvală de flămânzi, de gloate iritate, pornite spre bogățiile țării, care trebuiau nimicite. Hoardele țărăniste au reprodus în zilele noastre o nouă năvălire barbară. Nu ne-am înșelat, când am numit pe țărăniști „neovandali“. Vandalismul țărănist concurează în sălbăticie pe cel comunist. Asta din cauză că atât țărănismul, cât și comunismul, sunt de proveniență iudaică. Cine s’a îndoit de veridicitatea istorică și intelectuală a acestei afirmațiuni, să poftească să vadă alegerile actuale, în care neovandalismul țărănist își arată toată barbaria sa iudaică. Și dacă țărănismul este doctrina barbariei iudaice, țărăniștii sunt neovandali tocmai fiindcă hoarda este alcătuită de iudei. Românul nu e barbar, nu este vandal, chiar atunci când îl pocnește năpasta și devine țărănist. Un român țărănist este, în majoritatea cazurilor, un român rătăcit. Asta se vede mai bine la țară, unde țăranii, când sunt câțiva dintre ei „țărăniști“, înfățișează spectacolul unor oameni trăsniți de Dumnezeu: nu știu ce vor, ce grăesc, ce fac. Bolboresc doar numele „șefilor“, pe care le înjură imediat când li se arată cine sunt acești șefi. Cu iudeii țărăniști — lucrurile se schimbă. Aceștia nu sunt rătăciți, — ci „ideologi“’. Aceștia operează cu idei și idealuri. Și nu există o minte slabă, care să nu cadă victimă. De pildă , Mihalache. El este o victimă a iudaismului. Cu desăvârșire neputincios de a face o critică din punct de vedere social, economic, filosofic și mai ales românesc, Mihalache a acceptat ideia țărănistă nu printr’un proces de gândire comparativă, ci ca un „apucat“, ca un sedus, ca un hipnotizat. Ceea ce nu se poate spune de Madgearu, care ca țărănist reprezintă prestigiul sinistru al consiliilor de administrație, și mai ales nu se poate spune de Lupu, care prin țărănism năzuește spre idealurile vagi ale înfrățirii democratico-comuniste, și care își poartă năpasta intelectuală cu mândria că este stăpân pe un adevăr absolut. Acești conducători și astfel de conducători țărăniști nu pot alcătui cadre, adică nu pot înfrăți elemente omogene, elemente românești, pe platforma unei idei naționale și în vederea unei realizări românești. Care român acceptă — conștient și entuziasmat — să fie o unitate încadrată în „partidul“ hoardelor iudeo-țărăniste? Care român acceptă, afară dacă nu este definitiv „apucat“, să-și angajeze sufletul și cugetul pentru o luptă condusă de generalii din culise ai iudaismului? ■ Astfel de români nu există decât ca victime, ca „apucați“. Și, totuși, in aceste alegeri „partidul“ țărănist se luptă și parțial câștigă. Prin ce câștigă? Nici prin ideia, nici prin ideal, nici prin prestigiul românesc de intelectual al șefilor, nici prin dragostea electorilor față de ei. Ci printr’un singur lucru : prin susținerea disciplinată a ovreimii din întreaga Românie Mare. Deși ovreimea dela noi nu alcătuește cadrele oficiale, nu alcătuește „evidența de registru“ a partidului țărănist, totuși — ei sunt adevăratele cadre ale țărăniștilor prin solidaritatea de rasă, de interes, de ură față de mediul românesc și naționalist în care sunt obligați să trăiască. Nu există nație mai solidară decât cea evreiască și evreimea nu a fost altădată în istoria împrăștierii sale mai solidară decât în promovarea ideologică, în propagarea politică, în susținerea țărănismului românesc. Cadrele țărăniste, deși lipsesc ca formațiuni de români și de țărani, ele sunt to tîi. Dragoș (Continuare în pag. 11-a) ■ [UNK] Linii și puncte... Altă versiune In legătură cu călătoria d-lui Virgil Madgearu la Paris, noi am scris un articol, care s’a bucurat de un idiot și ridicol răspuns din partea haimanalelor de la „Dreptatea“. Azi suntem în măsură să revenim cu alte amănunte, cari schimbă puțin situația. D. Virgil Madgearu, alarmat de situația financiară din Franța și de măsurile luate de guvernul frontului popular, s-a dus la Paris să se intereseze de soarta imenselor sale depozite din băncile franceze. Coluri bugetare Noul ministru de finanțe al Franței, luându-și postul în primire și făcând o scurtă raită prin casele de bani, a putut constata că în casa tezaurului nu se mai aflau decât 20 milioane franci. Politica financiară a frontului popular s-a dovedit, astfel, falimentară. Remedierea răului e anevoioasă. Se vorbește de o serioasă mărire a impozitelor. Iată un aspect al binefacerilor frontului popular. Ceartă D. Ion Mihalache, care se află la Dobrești, primește vizita d-lui dr. N. Lupu. Cei cari știu câte ceva din taina acestei întrevederi spun că d. dr. N. Lupu a fost poftit la Dobrești cu un scop precis. D. Ion Mihalache îl va pune în fața dilemei, sau se lasă de comunism, sau va fi exclus din partid. Ca o imediată urmare, se vorbește de demisia d-lui dr. N. Lupu din fruntea organizației Capitalei. ♦ 4444444 444 444-4M44*44 »4 *4*1 Tuhacevschi - „hitlerist“ Oa nu cumva numele mareșalului omorît mișelește să nu lase în urma sa o ideie de prestigiu și ca nu cumva să treziască sentimente de admirațiune, iudeii prin presa lor — iudeii noștri și cei din străinătate —au hotărît să-l facă de ocară. Și, de bunăseamă, nu există o cădere mai mare și mai urâtă pentru cineva din punct de vedere jidovesc, decât să fii „hitlerist“. Hitlerist și fascist. In ura lor nestăpânită, iudeii nu te lasă liniștit nici în mormânt, dacă este în interesul lor să te calomnieze, mai ales atunci când gura ție închisă cu zăvoarele morții. Cu acest fel de a calomnia — în cazul lui Tuhacevski — se confirmă acuzarea acelora, cari susțin că dacă iudaismul stalinist din U. R. S. S. cere, pentru a-și justifica murdăria și crima, să se spună că mareșalul a fost „hitlerist“, iudeii de la noi trebue să zică în presa lor : „bine i-a făcut că l’a curățat“. Dar tocmai acuzarea de „hitlerism“ pune pe Tuhacevschi în atenția universală. Nu există om să nu-și pună întrebarea cu nedumerire : „cum așa dintr’odată, un om legat cu conștiința și cu toată viața sa de un regim, la crearea și la întărirea căruia a colaborat cu osârdie, se întoarce împotriva operei sale“ Fiindcă,regimul comunist s’a întărit pe câmpul militar, în luptele cu inamicii intervenționiști, la care a participat, convins și eroic, Tuhacevschi și nu din virtutea miraculoasă a citatelor din Marx- Engels-Lenin și Stalin ! Mai mult decât Stalin și toți comuniștii fiecari, cari rod paginile respingătoare ale lui Karl Marx și Lenin, otrăvindu-se cu otrava absurdităților economice, un om ca Tuhacevschi ca militar, cu inteligența sa pozitivistă, cu sufletul său creator, a făcut să se stabilizeze — pe cât a fost posibil — regimul sovietic ca un nou stat, cu prestigiu internațional, oricât de periculos a fost considerat de către toată lumea pentru tendințele sale iudeo-imperialiste. Dintr’odată acest om renunță la opera sa. Și devine „hitlerist“. Ba chiar spion în favoarea Reichului hitlerist. Povestea este prea stupidă, chiar și pentru capetele cele mai găunoase. Tuhacevschi cu tovarășii lui de moarte a încercat eliberarea Rusiei de iudasmul marxist cu tot ce însemnă acest termen ca regim, ca infern. Acesta este purul și singurul adevăr. El a întreprins lichidarea stalinismului, convingându-se că dictatorul de astăzi nu numai că nu a izbutit să realizeze o viață socialistă, pe care a voit-o și Tuhacevschi, ci a izbutit în numele socialismului să transforme Rusia în colonie jidovească. Stalinismul, pentru Tuhacevschi, nu este altceva decât o formulă și o acțiune prin care iudaismul universal a transformat un imperiu național iintr’o „patrie a tuturor aventurierilor internaționaliști“, și patriot, Tuhacevschi a cerut ca Dar nu numaia asta. Inteligent valorificare a muncii sale, ca tot ce este doctrină să fie subordonat realității naționale. Dacă prin socialism leninist Rusia poate progresa — atunci : „trăiască acest socialism și oamenii cari îl propovăduesc și îl realizează”. Dar dacă prin socialism comunist, patria piere atunci — „blestemat să fie el!”. Tuhacevschi a fost până la sfințenie consecvent cu cugetul său. El a abjurat țarismul, fiind ofițer din elita imperială, din cauză că a văzut că Rusia s-a prăbușit datorită autocrației sterile și anacronice. El a trebuit să repudieze stalinismul, convingându-se că niciodată, niciodată un popor nu poate prospera din nici un punct de vedere prin ceea ce este absolut absurd, absolut nonsens, absolut irealizabil, și absolut criminal. Această experiență, această verificare a stalinismului leninist, a făcut-o Tukacevschi nu in două-trei zile, și nu în doai-trei ani, ci în douăzeci de ani, — aproape o viață de om. Și nu ca un copil, nu ca un hipnotic, nu ca un ignorant și imbecil s’a comportat mareșalul față de realitatea ambiantă, ci ca unul care și-a dedicat viața — ca opera să fie națională, posibilă, umană și rusească. Și-a dat seama, că în regimul iudeo-stalinist, acest lucru nu e posibil. Nu ar urma din această Constatare, că trebuie să se recurgă la un pronunciammento, ca să fie răsturnată autoritatea despotică a lui Stalin și a comitetului central. Se poate admite că el a urmărit transformarea acestei autorități într’una rusească. Oficial, accepta pe Stalin și partidul comunist. Ar fi acceptat și pe dracul, cu condiția ca cu ajutorul lui să poată trăi națiunea și patria. Astfel, nu de mult, anul trecut prin Martie, la primul congres al aviatorilor stalionoviști, prezidat de Tuhacevschi, el declară: „Mișcarea stahanovistă în aviație are o însemnătate mai mare decât în celelalte feluri de armament. Este un gen de armă, căruia tovarășul Stalin îi dă toată atenția și de care poartă grije neîncetat și cotidian”. Unde poți deschide gura acolo, în țara lui Stalin, fără să amintești de el, de dictator. Apoi, Tuhacevschi își termină discursul : „Aș vrea să atrag atenția voastră asupra acestor chestiuni, care sunt hotăritoare în pregătirea tehnică a războiului. Sunt convins că noi, toți sub conducerea lui Climent Efremovici Voroșilov, sub conducerea partidului și a marelui nostru șef Stalin vom realiza cele mai mari victorii în opera de apărare a granițelor noastre”. Amintind aici de partid și de Stalin, mareșalul rostește obligator formule sacramentale. Dar în sufletul lui e convins că nici partidul, nici „marele șef” nu pot realiza idealul patriei, care trebuie pregătită pentru atac sau apărare. Care suintt ideile ce l-au putut seduce ? Desigur, ideia mare și G. M. Ivanov (Continuare în pag. 11-aX 1