Ţara Noastră, iulie 1937 (Anul 15, nr. 1411-1431)

1937-07-02 / nr. 1411

Comunitatea națională La Iași a avut loc Duminică congresul anual al „Ligii Cultu­rale“. Cu acest prilej marele cărturar român, prof. Nicolae Iorga a rostit o cuvântare rele­vând datoria tuturor bunilor ro­mâni de a reînvia orașul româ­nesc, ștergându-i pecetia înstrăi­nării pe care o poartă de multe decenii. „U­n nou Iași“ a excla­mat cărturarul, care descifrează în buciile trecutului, viitorul neamurilor. Strigătul acesta de alarmă care a explodat cu emoție și îngrijo­rare un glas, printre firele argin­tii ale unei bătrâneți care nu poate fi acuzată de pasiune ne­cumpănită, îl considerăm ca marcând un eveniment și carac­terizând momentul vieții noastre naționale. D. Iorga a fost și este un ponderat. Adversar, ca și noi — cum foarte limpede a arătat la acelaș congres d. prof. A. C. Cuza, președintele nostru su­prem — al violențelor de orice fel, savantul istoric a arătat, fără hulă, că orașele românești, în care a strălucit veacuri de-a­­rândul sufletul și mintea româ­nului, mor din punct de vedere național și economic, în învolbu­rarea buruienilor galițiene. O spune aceasta omul de știință, omul politic de ordine, cercetă­torul fenomenelor sociale din România, fostul președinte de Consiliu, mai ales. Și unde o spu­ne? Nu la o întrunire publică, nici în preziua unor alegeri în cari supralicitează în circumstan­țe de mediu un naționalism care nu mai are nevoe a fi dovedit, pentru a-și asigura un plus de nu știm câte voturi, ci o spune la adunarea membrilor unei socie­tăți căreia i-a dat necontenit și căreia nu i-a cerut decât păstra­rea zestrei spirituale pe care i-a oferit-o. Iată deci, Români de pretutindeni, că glasul unui u­­riaș al înțelepciunii nu mai poa­te indura răbdarea în care s’a păstrat până azi și sufocat de groaza unei realități ce nu se mai poate repara de la sine, stri­gă în ultima clipă în care ne mai putem salva că trebue să ne tre­zim și să ne mișcăm. Sâmburele culturii românești dintr’o epocă întreagă, lașul, nu mai este românesc. lașul oraș, dar mai ales lașul simbol al vieții Moldovei centrale, de Ră­sărit și de Nord. Unde este splen­doarea cărturărească a românis­mului de altădată ? Unde sunt românii chipeși ai plaiurilor și dâmburilor moldo­vene ? Au mai rămas sumanele, mai stărnte cămeșile românești, pe dinafară, dar pe multe obraze de aparenți săteni moldoveni cresc perciuni jidovești, iar în sufletele acestora clocotește o­­trava dușmăniei nutrită milenar pentru tot ceea ce nu se pleacă stelei cu șase colțuri. Jidovii stă­pânesc târgurile, iar la sate tot jidovii, îmbrăcați în strae țără­nești seacă vlaga pământului Moldovei. Comunitatea semită condusă de Kahale, de Chasidimi și Zadi­­chimi și-a întins firul peste ne­goț, peste industrie, în profesiile libere, peste viața agricolă în­treagă. Cultura, care totdeauna a fost în funcție de desvoltarea economică a unui popor se scu­tură azi și ea cuprinsă de ghim­pii străinismului. Un cărturar și-a ridicat greu­tatea privirilor de pe ceasloavele vremii ; a văzut năvala mătră­­gunei străine care vrea să um­brească sutele de volume ale mărturiilor trecutului națiunii noastre, opera sa de o viață fără răgaz, și a strigat, a chemat sal­varea nu pentru munca sa ci pentru patrimoniul unui neam întreg : „Trebue o operă cetățenească sprijinită de toate partidele, care n’au dreptul de a exista decât a­­tunci când servesc interesele mo­rale ale comunității naționale“. Fondator: Octavian Goga REDACȚIA ȘI ADMINIS București. B-dul Academiei: 1 teleS. 4 Abonamentul : 500 lei pe an ; pentru preoți, invățatori, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni, 100 lei pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei anual Director : Alex. Hodoș Confirmarea unei alianțe Românii au marele talent de a nu-și cunoaște prietenii. Cea mai prețioasă dintre amb­ițiile noastre politice — fiindcă e și cea mai firească, — este și cea mai puțin adâncită de către oamenii­­ politici și presă și e deci cea mai puțin familiară o­­piniei publice. De aceea inten­sificarea alianței noastre cu Po­lonia— cu excepția partidului Național-Creștin — a fost soco­tită de lumea politică a Româ­niei ca un fapt divers. Cercurile democratice și liberale vedeau chiar în statul polonez o impro­vizație dictatorială, care, refu­zând să facă jocul parlamentar al partidelor, nu ar avea sta­bilitatea, maturitatea și forța necesară unui stat cu care se poate păși fără grijă la drum. Vecinătatea cu Rusia Sovie­tică și siguranța hotarelor celor două țări față de acelaș vecin a dus la alianța definitivă, care neglijată un timp, a fost reac­tualizată și întărită de înțelep­ciunea politică a Regelui Ca­­rol II. Iată însă că împrejurările politice din ultimul timp, când în Europa se ciocnesc două con­cepții diferite de viață și două grupe de interese contrarii au deschis perspectiva unei inter­pretări noi a alianței polono­­române. Poate că evenimentele de la Varșovia să fi surprins unele cercuri politice de la noi. Pe cei care am asistat la desfă­șurarea lor și care am jurmărit pas cu pas vizita regală în Po­lonia, ele nu au avut decât da­rul să ne lămurească pe deplin și să ne puie în fața unor pers­pective decisive pentru viitorul­­ politic internațional al Româ­niei. Mai întâi la Varșovia un po­por și un stat au trecut în fața prieteniei și alianței lor un exa­men strălucit. Nu o țară im­provizată ni s’a înfățișat în a­­ceste zile de sărbătoare. Nici un popor care nu știe ce vrea și ale cărei lupte politice îl pun în categoria națiilor bolnave. Po­lonia de astăzi este într’adevăr „Polonia Restituta“ și restitute in integrum, cu tradiția, cu o­­noarea, cu fapta, cu voința, cu eroismul din trecut. Parada militară la care am asistat n’a fost o defilare de uniforme multicolore și marșul a cinzeci de mii de oameni gata de războiu. Gata de răsboiu prin voință și asprimea disciplinei, dar gata de răsboiu și prin ma­terialul militar tehnic, care, pe noi românii, ne-a uluit. In acea dimineață alabastră și răcoroa­să sute de tancuri grele și u­­șoare, de tunuri și de unități motorizate au trecut și au ple­cat steagurile înaintea Regelui României. Și în această plecare de steaguri o nație prietenă își oferă amb­ei latine de la Dună­re una dintre cele mai bune ar­mate din Europa. Căci ceia ce mai trebuie adaos e și faptul că nenumăratele formațiuni «♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]»+•♦ [UNK]­ 4­4 *»-*4­4 ♦ 44­*~» premili­tare, care au defilat în costumele lor provinciale, dar cu baioneta la armă, prezentau României o națiune înarmată, o națiune de soldați. Primirea făcută Regelui a avut înseși un caracter ex­cepțional, nu atât prin ritmul cu care s’a desfășurat, cât prin evlavia și entusiasmul cu care o republică monarhică s’a în­chinat unui Rege, care este sin­gurul mare Suveran din Europa. Și în seara festivă de la Palatul președințial, parcurgând sălile imense ale vechiului castel al Regilor poloni, o veche sală de tron ne înfățișa un tron vechiu de catifea, înconjurat de o frânghie, ca orice obiect pre­țios de muzeu. Și nu știu de ce în strigătul românesc de „Tră­iască Regele“ care a răsunat ob­sedant zilele acestea din sute de inimi și piepturi poloneze, am deslușit chemarea unei monar­hii care se vrea scoasă de la naf­talină. Da, da... In Polonia un tron își așteaptă un Rege... ^ ^ ^ Ion Sân-Giorgiu ^ Tânăra poezie polonă ! Cineva a spus cândva că Polo­­nia este țara poeților. Și nu fără dreptate. In fiecare an se publi­că în Polonia aproape 100 volu­mașe de poezii noi, dintre care 90% constitue recolta scriitorilor tineri și celor mai tineri. Epoca actuală este caracteri­­zată printr-o expresie deosebită a problemelor sociale. Acest lucru găsește un ecou extrem de viu în poezia­ tânără, care manifestă un mare interes pentru viața socia­lă. Aceasta nu însemnează că poezia tânără polonă și-a părăsit chemarea ca artă și a devenit un fel de publicistă sau reportaje în versuri. Nu, ea se menține aproa­pe întotdeauna la înălțimea artei adevărate, independente și de­parte de influențele din afară. Există totuși ceva care face ca poezia­ actuală să se asemene cu marea poeziei polonă romantică din trecut: iubirea de Patrie. Temperatura sentimentului față de propriul pământ nu s’a răcit deloc, ci a luat numai alte forme ale expresiei poetice, deoarece astăzi patria aceasta este liberă. Cel­ mai marcant reprezentant al acestui curent este Josef Lo­­bodowski, a cărui lucrare „De vorbă cu Patria“ a obținut „Pre­miul pentru tineri“ al Academiei polone de literatură pe anul 1936. Lobodowski este un scriitor le­gat in modul cel mai strâns de viața socială a Poloniei de astăzi. Un temperament foarte răsboi­­nic și care găsește pentru simți­­rea sa o expresie puternică și a­­desea violentă. Și-a câștigat re­­numele de poet liric epic. Versu­rile sale, deși clocotind de dina­mismul sentimentelor, grație insă asprimei strofelor, coloritului și puterei de viață a imaginelor au un patos nobil de epopee conci­să. Aatitudinea sa poetică este caracterizată prin asprime, ne­lipsită însă de accentele unui tragism calm, bărbătesc. Indivi­dualitatea lui Lobodoroski a in­fluențat destul de puternic cre­ația unei serii de scriitori tineri, apropiați de el prin tematica și atitudinea lor cre­atoare. Astfel se prezintă silueta celui de-al doilea laureat al „Premiului pen­tru Tineri“ oferit de Academia Polonă de Literatură, Swhapelk Karpinski, care a fost premiat in 1935 pentru volumul de versuri intitulat „13 versuri“. Este un scriitor de un temperament cu totul diferit, care își închide pre­ocupările sale în limitele artei, lipsite de accente puternice socia­le. Creația lui Karpinski este cu mult mai puțin dinamică, proble­matica ei este mai puțin extinsă, dar se distinge printr-o deosebită expresie de natură formală. Tre­bue să adaugăm că el es­te unul din cei mai talentați scriitori sa­tirici și umoriști ai Poloniei de astăzi, distingându-se prin spiri­tul său pătrunzător. Wojciech Bak, premiat la con­­cursul literar organizat de „Wia­­domosci Literackie“ este un scri­itor în afara curentelor amintite mai sus. Este un profund mistic ale cărui versuri se disting prin­tr-o formă originală și frumoasă, pline de adevărată religiozitate. Problemele puse de Bak se con­centrează în jurul problemei e­­terne a credinței și a lui Dum­nezeu, a iubirei și a îndoielilor. Bak este autorul volumelor de versuri intitulate : „Povara Ce­rească“ și „Singurătatea cântă“. In ceea ce privește partea forma­lă a poeziei tinere polone avem de a face într’o măsură oarecare cu influența așa zisei avangar­­de, o școală care a alcătuit baza futurismului polonez. Este caracteristică pentru ac­tuală tânără poezie polonă miș­carea puternică regionalistă, ca­re dă naștere la centre de crea­ție nu numai în marile orașe de cultură, dar chiar și în orașele mai mici, uneori chiar în orășelele mici. Aceste centre ades dispun de reviste proprii, care oferă po­­eziei cele mai multe coloane. Centrele cele mai puternice ale regio­nalismului poetic sunt: Wilno, Poznan, Lublin și Lwow. ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] ♦ [UNK]««♦*♦ [UNK]» T­R­AȚIA 19.33 4-4-*-4 ♦ Terțul contra terților D. N. Titulescu a ținut zilele tre­cute o conferință la Bordeaux vor­bind despre „Situația europeană și cu deosebire poziția democrației în fața statelor autoritare“. Eveni­mentul a stârnit în presa franceză un interes limitat: 25 de rânduri cu petit, cuprinzând și titlul. Ca și în conferința d-sale dela Londra, fostul nostru ministru de Externe ia poziție împotriva disciplinelor naționaliste, susținând că o demo­crație activă poate cruța umanita­tea de un nou război, poate asigura unitatea Europei și poate menține libertățile cucerite până acum. E deci un îndemn, pe care îl face d. N. Titulescu, în numele democrați­ei, la luptă contra statelor totali­tare, o provocație de război împo­triva națiionalismelor, a naționa­lismului german și a naționalismu­lui italian. E drept că în conferin­ța d-sale dela Bordeaux, d-sa e­­vită de a mai pleda pentru Rusia lui Stalin, ca democrație accepta­bilă în această uniune democrată a Europei, pentru care pledează, cu așa de mare zel, de câtăva vreme. Situația e oarecum schimbată după ultimele execuții de la Moscova, iar d. Litvinov, care dăduse sugestii, și poate chiar ceva mai mult și mai concis, la Talloires, se pare că e în disgrație. De aceea d. Titulescu se plasează de rândul acesta între „extreme“ convocând democrațiile să salveze unitatea Europei. Argumentele d-lui N. Titulescu sunt clasicele argumente libertare ale ziarelor iudeo-democrate de pretutindenea. Nu vom putea face afirmația, că d-sa este, ca și aceste amintite ziare, un instrument diri­jat într’o anumită direcție, ser­­vindu-i-se de-a gata elementele u­­nei logice speciale. Vom semnala numai, că d. N. Titulescu este în contradicție cu sine însuși și că în noua sa ipostază de apostol al ni­mănui „marele om“ nu cere nici măcar original. Pentru a combate doctrina sta­telor totalitare, d-sa opune disci­plina în libertate a poporului en­glez și adaugă : „Eu nu cunosc o țară cu libertate mai nelimitată. Dar există alăturea de această li­bertate o disciplină care crează auto-stăpânirea și care se con­fundă cu libertatea organizată“. Replica este impresionantă, dar o întâlnim de ani de zile pretutin­deni și ori de câte ori democrațiile eu­ropene, cari se clatină, nu rezistă la un examen comparativ cu rezul­tatele obținute în statele naționa­liste. Ca d. N. Titulescu, fără să cu­noască Anglia ca d-sa, vorbește și d. I. Mihalache, sau orice „inteli­­ghență“ mucegăită la „Cazină“ Ca d. N. Titulescu gândesc și scriu Bubi Branișteanu și Schor-Soreanu dela „Adevărul“, Livezeanu de la „Dreptatea“ și zisul Artemie de la „Lupta“. Dar democrația engleză e o cucerire istorică, am putea spu­ne totalitară, a poporului englez, nu efectul perfidelor infiltrațiuni de ideologie și practică destructivă iu­daică precum se întâmplă în demo­crațiile europene. Cuceririle parla­mentare engleze premerg cu o sută de ani imensa mașină ideologică a enciclopediștilor, care a pregătit ♦ ♦ ♦ [UNK]+♦.»»»♦ 4 >♦>»♦ [UNK] 4 revoluția franceză. Cromwel a scos masele în stradă la 1648, masone­ria s-a organizat pe baze universa­le la 1717, deschizând porțile iuda­ismului, filosof­ia libertară a lui Di­derot și d’Alambert, consecința lu­crărilor din Loje, a apărut la 1751- 1772, iar forma politică a acestei filosofii, unde masele n’au avut nicio funcție, datează de la 1789. Cu­ceririle democratice nu șub cuce­ririle maselor populare nici în Franța, nici în restul Europei, de aceea ele nu au consistența demo­crației engleze, de aceea în Anglia regalitatea continuă a fi substanța de continuitate istorică a Statului, de aceea acolo comunismul e nul, frontul popular n’a prins, iar in­­stigațiile muncitorești ale Komin­­ternului sunt fără efect. Comparația este în dezavantajul ideii democratice, pe care o slujește d. N. Titulescu, fără originalitate și fără șanse de izbândă. Democra­ția engleză se apropie mai mult de forma totalitară a naționalismelor, pe care le combate d. N. Titulescu, cu argumentele lui Bubi Brăniștea­­nu. Fiindcă în diversitatea națio­­nalismelor, pe care o crează tempe­ramentul deosebit al fiecărui po­por, nu e nicio deosebire între dis­ciplina autoritară a național-socia­­lismului german, acceptată plebis­citar de 96% de germani și libera­lismul englez. Ambele sunt expre­sia unei voințe totalitare. Pe când în sistemul democrațiilor europene, lipsind tradiția istorică națională, ca la englezi, sau acceptarea ple­biscitară a conducerii de autorita­te, domnește abuzul și conduce la dezagregare națională Internațio­nala. D. Titulescu numește doctrina to­talitară, guvernare prin terți. Adi­că spune d-sa : „din punct de ve­dere psihologic, această doctrină se rezumă în pierderea dreptului de a judeca singur situațiile ce ți se prezintă, însărcinând cu acest drept pe un terț, care judecă pentru ti­ne“. In zelul său democrat, ca orice neofit, se ridică chiar împotriva metodelor sale. Probabil că nădăj­­duește, că în Franța ele nu sunt cu­noscute. Noi însă am cunoscut a­­ceastă tiranie a terțului, în persoa­na d-lui N. Titulescu, pe când d-sa își arogase dreptul, ca ministru de externe, de a judeca pentru întrea­ga românitate situațiile de politică externă ale României și de a ho­­tări, fără apel, de unul singur,. Ani de zile, nici Parlamentului, nici pre­sei nu i s’a permis să aibă cuvânt în politica externă ; ani de zile țara n’a avut dreptul să ceară socoteală d-lui N. Titulescu de actele sale, cari totuș nu angajau pe d. Titu­lescu ci angajau țara. România fără a fi un stat propriu zis tota­litar, a stat totuși sub tirania ter­țului Titulescu, iar în ziua când s’a hotărît să judece singură și să ho­tărască ca voința ei, d. N. Titulescu s’a supărat și strigă, că i s’a făcut o mare nedreptate. Asta sună așa: teoria terților este condamnabilă în statele tota­litare, cari desființează Internațio­nala , dar e absolut necesară în de­mocrație, unde libertatea e numai pentru dulăi... et pour cause. D. I. Cucu ♦ [UNK] [UNK] [UNK]»:♦ [UNK]*­♦ [UNK]+♦ [UNK] [UNK] » ♦ » ♦ t» > Mtl*­ Realități electorale — Cadrele jidovești ale partidului țărănist Un partid, care nu are cadre, nu este partid. Un partid, care nu are cadre românești, nu poate fi un partid național. Un astfel de par­tid este antinațional, și este prin toate aspirațiunile sale, un partid antiromânesc. Aceste simple adevăruri le înțe­leg și copiii, nu le înțeleg însă ță­răniștii. Nu le înțeleg fiindcă nu le convine. In acest partid domnește, ca supremă înțelepciune politică, neînțelegerea atât ca incapacitate intelectuală cât și ca forță disjunc­­tivă. Neînțelegerea la acest partid este întunerec al minții și desbinare între oameni. Ce au putut înțelege acești inși despre sine, au înțeles dela noi — nu un zadar le facem de trei ori pe săptămână și fiecare ceas pe zi instrucția intelectuală. Și ca să nu prea ne îndepărtăm de ceea ce trebuie să demonstrăm astăzi țărăniștilor, să precizăm și asta. Un partid, care ca cel „național­­țărănist“ nu are cadre, este prin ființa sa, o hoardă. Putem vorbi de hoarda țărănistă, dar nu se poate vorbi de partidul țărănist." In no­menclatura curentă a partidelor noastr­e politice, noțiunea „parti“ este întotdeauna convențională când se referă la țărăniști, iar no­țiunea „hoardă“ este termenul real, categoric și substanțial. Lucrul s-a adeverit încă în 1928, când hoarda țărănistă a degajat din sine pri­mul guvern al democrației iudeo­­țărăniste cunoscut sub numele „gu­vernul Maniu“. Pe atunci însă „hoarda“ se numia „curent“ — și până astăzi această substituire pro­duce confuziuni, astfel în loc de hoarda țărănistă, mulți zic curentul țărănist. Un curent politico-social se deslănțuie din atracția unei idei mari, actuale, frenetice, mistice, care ia înfățișarea tulburătoare a u­nui ideal: astfel este curent na­­țional-creștin, care a fost stârnit din puterea ideii naționale și care imediat a și concretizat idealul modern și, pasionant al poporului român — o Românie a Românilor. Hoarda țărănistă s’a stârnit din pofta de căpătuială a celor ce mer­geau încă din 1926 în urma leade­­rilor democrației iudaice. Era o nă­vală de flămânzi, de gloate iritate, pornite spre bogățiile țării, care trebuiau nimicite. Hoardele țără­niste au reprodus în zilele noastre o nouă năvălire barbară. Nu ne-am înșelat, când am num­it pe țărăniști „neovandali“. Vandalismul țărănist concurează în sălbăticie pe cel co­munist. Asta din cauză că atât ță­rănismul, cât și comunismul, sunt de proveniență iudaică. Cine s’a în­doit de veridicitatea istorică și in­telectuală a acestei afirmațiuni, să poftească să vadă alegerile actuale, în care neovandalismul țărănist își arată toată barbaria sa iudaică. Și dacă țărănismul este doctrina bar­bariei iudaice, țărăniștii sunt neo­vandali tocmai fiindcă hoarda este alcătuită de iudei. Românul nu e barbar, nu este vandal, chiar atunci când îl pocnește năpasta și devine țărănist. Un român țărănist este, în majoritatea cazurilor, un român rătăcit. Asta se vede mai bine la țară, unde țăranii, când sunt câțiva dintre ei „țărăniști“, înfățișează spectacolul unor oameni trăsniți de Dumnezeu: nu știu ce vor, ce grăesc, ce fac. Bolboresc doar nu­mele „șefilor“, pe care le înjură imediat când li se arată cine sunt acești șefi. Cu iudeii țărăniști — lucrurile se schimbă. Aceștia nu sunt rătăciți, — ci „ideologi“’. Aceș­tia operează cu idei și idealuri. Și nu există o minte slabă, care să nu cadă victimă. De pildă , Mi­halache. El este o victimă a iudais­mului. Cu desăvârșire neputincios de a face o critică din punct de vedere social, economic, filosofic și mai ales românesc, Mihalache a acceptat ideia țărănistă nu prin­­tr’un proces de gândire compara­tivă, ci ca un „apucat“, ca un se­dus, ca un hipnotizat. Ceea ce nu se poate spune de Madgearu, care ca țărănist reprezintă prestigiul sinis­tru al consiliilor de administrație, și­­ mai ales nu se poate spune de Lupu, care prin țărănism năzuește spre idealurile vagi ale înfrățirii democratico-comuniste, și care își poartă năpasta intelectuală cu mân­dria că este stăpân pe un adevăr absolut. Acești conducători și astfel de conducători țărăniști nu pot alcă­tui cadre, adică nu pot înfrăți ele­mente omogene, elemente româ­nești, pe platforma unei idei națio­nale și în vederea unei realizări românești. Care român acceptă — conștient și entuziasmat — să fie o unitate încadrată în „partidul“ hoardelor iudeo-țărăniste? Care român acceptă, afară dacă nu este definitiv „apucat“, să-și angajeze sufletul și cugetul pentru o luptă condusă de generalii din culise ai iudaismului? ■ Astfel de români nu există decât ca victime, ca „apu­cați“. Și, totuși, in aceste alegeri „par­tidul“ țărănist se luptă și parțial câștigă. Prin ce câștigă? Nici prin ideia, nici prin ideal, nici prin pre­stigiul românesc de intelectual al șefilor, nici prin dragostea electo­rilor față de ei. Ci printr’un singur lucru : prin susținerea disciplinată a ovreimii din întreaga Românie Mare. Deși ovreimea dela noi nu alcătuește cadrele oficiale, nu alcă­­tuește „evidența de registru“ a par­tidului țărănist, totuși — ei sunt adevăratele cadre ale țărăniștilor prin solidaritatea de rasă, de inte­res, de ură față de mediul românesc și naționalist în care sunt obligați să trăiască. Nu există nație mai solidară decât cea evreiască și e­­vreimea nu a fost altădată în isto­ria împrăștierii sale mai solidară decât în promovarea ideologică, în propagarea politică, în susținerea țărănismului românesc. Cadrele ță­răniste, deși lipsesc ca formațiuni de români și de țărani, ele sunt to­­ tîi. Dragoș (Continuare în pag. 11-a) ■ [UNK] Linii și puncte... Altă versiune In legătură cu călătoria d-lui Vir­gil Madgearu la Paris, noi am scris un articol, care s’a bucurat de un idiot și ridicol răspuns din partea haimanalelor de la „Dreptatea“. Azi suntem în măsură să revenim cu alte amănunte, cari schimbă puțin situația. D. Virgil Madgearu, alarmat de situația financiară din Franța și de măsurile luate de guvernul frontu­lui popular, s-a dus la Paris să se intereseze de soarta imenselor sale depozite din băncile franceze. Coluri bugetare Noul ministru de finanțe al Fran­ței, luându-și postul în primire și făcând o scurtă raită prin casele de bani, a putut constata că în casa tezaurului nu se mai aflau decât 20 milioane franci. Politica financiară a frontului popular s-a dovedit, astfel, falimen­tară. Remedierea răului e anevoioa­să. Se vorbește de o serioasă mărire a impozitelor. Iată un aspect al binefacerilor frontului popular. Ceartă D. Ion Mihalache, care se află la Dobrești, primește vizita d-lui dr. N. Lupu. Cei cari știu câte ceva din taina acestei întrevederi spun că d. dr. N. Lupu a fost poftit la Dobrești cu un scop precis. D. Ion Mihalache îl va pune în fața dilemei, sau se lasă de comunism, sau va fi exclus din partid. Ca o imediată urmare, se vorbește de demisia d-lui dr. N. Lupu din fruntea organizației Capitalei. ♦ 4444444 444 444-4M44*44 »4 *4*1 Tuhacevschi - „hitlerist“ Oa nu cumva numele mareșa­­lului omorît mișelește să nu lase în urma sa o ideie de prestigiu și ca nu cumva să treziască sen­timente de admirațiune, iudeii prin presa lor — iudeii noștri și cei din străinătate —au hotărît să-l facă de ocară. Și, de bună­­seamă, nu există o cădere mai mare și mai urâtă pentru cineva din punct de vedere jidovesc, de­cât să fii „hitlerist“. Hitlerist și fascist. In ura lor nestăpânită, iudeii nu te l­asă liniștit nici în mormânt, dacă este în interesul lor să te calomnieze, mai ales a­­tunci când gura ți­e închisă cu zăvoarele morții. Cu acest fel de a calomnia —­ în cazul lui Tuha­­cevski — se confirmă acuzarea acelora, cari susțin că dacă iuda­ismul stalinist din U. R. S. S. cere, pentru a-și justifica mur­dăria și crima, să se spună că ma­reșalul a fost „hitlerist“, iudeii de la noi trebue să zică în presa lor : „bine i-a făcut că l’a cură­țat“. Dar tocmai acuzarea de „hit­­lerism“ pune pe Tuhacevschi în atenția universală. Nu există om să nu-și pună întrebarea cu ne­dumerire : „cum așa dintr’odată, un om legat cu conștiința și cu toată viața sa de un regim, la crearea și la întărirea căruia a colaborat cu osârdie, se întoarce împotriva operei sale“­­ Fiindcă,­­regimul comunist s’a întărit pe câmpul militar, în luptele cu ina­micii intervenționiști, la care a participat, convins și eroic, Tu­hacevschi și nu din virtutea mi­raculoasă a citatelor din Marx- Engels-Lenin și Stalin ! Mai mult decât Stalin și toți comuniștii fiecari, cari rod paginile respin­gătoare ale lui Karl Marx și Le­nin, otrăvindu-se cu otrava ab­surdităților economice, un om ca Tuhacevschi ca militar, cu inte­ligența sa pozitivistă, cu sufletul său creator, a făcut să se stabili­zeze — pe cât a fost posibil — regimul sovietic ca un nou stat, cu prestigiu internațional, oricât de periculos a fost considerat de către toată lumea pentru tendin­țele sale iudeo-im­perialiste. Dintr’odată acest om renunță la opera sa. Și devine „hitlerist“. Ba chiar spion în favoarea Rei­­chului hitlerist. Povestea este prea stupidă, chiar și pentru ca­petele cele mai găunoase. Tuhacevschi cu tovarășii lui de moarte a încercat eliberarea Ru­­siei de iudasmul marxist cu tot ce însemnă acest termen ca re­­gim, ca infern. Acesta este purul și singurul adevăr. El a întreprins lichidarea stalinismului, convin­­gându-se că dictatorul de astăzi nu numai că nu a izbutit să rea­lizeze o viață socialistă, pe ca­re a voit-o și Tuhacevschi, ci a izbutit în numele socialismului să transforme Rusia în colonie jidovească. Stalinismul, pentru Tuhacevschi, nu este altceva de­cât o formulă și o acțiune prin care iudaismul universal a tran­sformat un imperiu național ii­ntr’o „patrie a tuturor aventurie­rilor internaționaliști“, și patriot, Tuhacevschi a cerut ca Dar nu num­aia asta. Inteligent valorificare a muncii sale, ca tot ce este doctrină să fie subordonat realității naționale. Dacă prin so­cialism leninist Rusia poate pro­gresa — atunci : „trăiască acest­­ socialism și oamenii cari îl pro­­povăduesc și îl realizează”. Dar dacă prin socialism comunist, patria piere atunci — „blestemat să fie el!”. Tuhacevschi a fost până la sfințenie consecvent cu cugetul său. El a abjurat țarismul, fiind ofițer din elita imperială, din cauză că a văzut că Rusia s-a prăbușit datorită autocrației ste­rile și anacronice. El a trebuit să repudieze stalinismul, convin­­gându-se că niciodată, niciodată un popor nu poate prospera din nici un punct de vedere prin ce­ea ce este absolut absurd, absolut nonsens, absolut irealizabil, și absolut criminal. Această expe­riență, această verificare a sta­­linismului leninist, a făcut-o Tu­­kacevschi nu in două-trei zile, și nu în doai-trei ani, ci în două­zeci de ani, — aproape o viață de om. Și nu ca un copil, nu ca un hipnotic, nu ca un ignorant și imbecil s’a comportat mareșalul față de realitatea ambiantă, ci ca unul care și-a dedicat viața — ca opera să fie națională, posi­bilă, umană și rusească. Și-a dat seama, că în regimul iudeo-stalinist, acest lucru nu e posibil. Nu ar urma din această­­ Constatare, că trebuie să se re­curgă la un pronunciammento, ca să fie răsturnată autoritatea des­potică a lui Stalin și a comite­tului central. Se poate admite că el a urmărit transformarea a­­cestei autorități într’una ruseas­că. Oficial, accepta pe Stalin și partidul comunist. Ar fi acceptat și pe dracul, cu condiția ca cu ajutorul lui să poată trăi națiu­nea și patria. Astfel, nu de mult, anul trecut prin Martie, la primul congres al aviatorilor stalionoviști, prezidat de Tuhacevschi, el declară: „Mișcarea stahanovistă în avia­ție are o însemnătate mai mare decât în celelalte feluri de arma­ment. Este un gen de armă, că­ruia tovarășul Stalin îi dă toată atenția și de care poartă gri­je neîncetat și cotidian”. Unde poți deschide gura acolo, în țara lui Stalin, fără să amintești de el, de dictator. Apoi, Tuhacevschi își termină discursul : „Aș vrea să atrag atenția voastră asupra a­­ce­stor chestiuni, care sunt hotă­­ritoare în pregătirea tehnică a războiului. Sunt convins că noi, toți sub conducerea lui Climent Efremovici Voroșilov, sub condu­cerea partidului și a marelui nos­tru șef Stalin vom realiza cele mai mari victorii în opera de a­­părare a granițelor noastre”. A­­mintind aici de part­id și de Sta­lin, mareșalul rostește obligator formule sacramentale. Dar în su­fletul lui e convins că nici parti­dul, nici „marele șef” nu pot rea­liza idealul patriei, care trebuie pregătită pentru atac sau apă­rare. Care suintt ideile ce l-au putut seduce ? De­sigur, ideia mare și G. M. Ivanov (Continuare în pag. 11-aX 1

Next