Ţara Noastră, august 1937 (Anul 15, nr. 1432-1452)
1937-08-01 / nr. 1432
Fondator: Octavian Goga, REDACȚIA București, Și administrația B-dul Academiei: 1 teleS. 4*19.331 Abonamentul : 500 lei pe an ; pentru preoți, învățători, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni: 100 lei pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei anual Director : Alex. Hodoș [voia ji falimentul pill Orice Român, care a fost în vara aceasta la munte sau la mare, să se odihnească sau, să-și caute sănătatea, a putut să constate din propria lui experiență, invazia rasei lui Israel în toate stațiunile noastre balneare sau climaterice. Jidanii sunt pretutindeni în majoritate, fie că arcuirea caracteristică a profilului lor se apleacă asupra meselor fie că pielea lor puhavă, punctată cu pistrui, se prăjește la soare pe plaja de la Carmen-Sylva. Cei cari n’au avut parte să se deplaseze până la fața locului, fiind țintuiți subt cerul torid al Capitalei de slujbă sau de sărăcie (câteodată unul și acelaș blestem al existenței), au fost în măsură să citească prin gazete lista vizitatorilor, de la Abramovici până la Zuckermann, având prilejul să desfășoare în gând amare reflexii cu privire la originea etnică a vilegiaturiștilor din România Mare. Jupanul, bine hrănit tot timpul anului, bea apă de Căciulata, ca să i se topească sarea de la încheieturi ; balabusta, grasă ca o batoză, face cură de slăbire cu masaj și hidroterapie, iar purății gălăgioși și obraznici spurcă apa Mării Negre, ca și cum le-ar mai fi dat odată să treacă fără înnot Marea Roșie... E o hărmălaie, o învălmășală, o avalanșe de replici în idiș și recomandări în aproximativă românească de Hârlău: „Observă, Marcel, că apă e de-acum adăncit...“ Românul, după cum vedem, a început să se împace cu prezența acestor musafiri nechemați, tolerându-le cu resemnare vecinătatea lărmuitoare, ca și cum ar fi natural, ca trei sferturi din populația flotantă a localităților de vară să pută a usturoi și să se poarte cu arbori. Noi suntem o țară tolerantă și nici măcar în hotelurile Statului (vezi Mehadia) sau, în ale Societăților curat românești (vezi Govora-Călimănești), nu se gândește cineva să aplice o formulă de „numerusclausus“, adică pleacă de proporționalitate. Ploșnițele ne-au copleșit și nimeni nu dă cu puțin „Flit“! Ceea ce ni Se pare, însă, că întrece orice măsură, e spectacolul pe care ni-l oferă mănăstirile noastre creștinești. Și în aceste locașuri de reculegere în tovărășia lui Dumnezeu, au năvălit jidanii... Vi se pare firesc? Nouă, nici decum. Mănăstirile sunt la noi vechi ctitorii voivodale, de pe vremea când Iuda nu se arătase pe meleagurile noastre. Mănăstirile, cu ziduri de cetate, și icoane stropite cu lacrimi de Domniță, n’au fost totdeauna, ca astăzi, localuri de petrecere cu pui fripți, sardele și baterii cu sifon, la ghiață. Acum, ce-i drept, vremurile s’au răsturnat, unde se cânta odinioară „îngerul a strigat“, se adună lăutarii la umbră, și glasul răgușit al cizerului de modă noaă, urlă de se cutremură pe pereți portretele cuvioșilor epitropi de-acum trei veacuri: —„ Ce știi tu ce-i dragostea“... E pur și simplu, un sacrilegiu, pe care nu se dau înlături să-l organizeze unele gazete bucureștene, în autobuze cu cheflii și cu damigene. Ne pare rău. Dar, la aceste regrete pe care le îndreptăm spre creștinii veniți să-și frigă pastrama pe subt clopotnițe bătrâne, se adaugă indignarea precisă și categorică, pe care o opunem în fața valului de jidani, cari nu se sfiesc să se așeze, fie chiar numai pentru o lună, prin smeritele chilii mănăstirești. Ziarul „Buna Vestire“ ne-a spus, deunăzi, ce s’a întâmplat la mănăstirea Văratec, unde numai mulțumită reacțiunii vizitatorilor creștini (în frunte cu prietenul nostru dr. Haralamb Vasiliu de la Botoșani), un numeros grup de jidani gălăgioși, cu mașini, cu gramofoane și cu clondire, a fost întors din drum și scos din incinta monahală pe care venise s-o pângărească... Democrații circumciși de la „Dimineața“, firește, au protestat împotriva acestui act de... huliganism. Dar pașnicii locatari ai mănăstirilor din Moldova nu s’au lăsat intimidați și au hotârât să ceară I. P. S. Sale Mitropolitului Nicodim de la Iași interzicerea formală a ne creștinilor în preajma altarelor, cari nu pentru ei au fost ridicate. E o măsură cât se poate de logică și de dreaptă. Nouă nu ne-ar veni niciodată în gând, să facem chef pe pragul unei Sinagogi, cu monorah-ul lângă noi IM » »*»V » »»♦ [UNK] ♦ *«♦*«* »» + ♦ ■«»■»♦»»» »4 ♦ [UNK]**♦ [UNK] [UNK] « Jidanii la mănăstire Bucuria lui Israil Israil se bucură peste măsură de victoria electorală a țărăniștilor. Și, bucurându-se, cere guvern pentru țărăniști. De multe ori, iar în timpul din urmă, întotdeauna iudaismul din țara noastră s’a identificat cu țărănismul, dar, de data asta, iudeii fac atâta gălăgie strigând: „noi suntem democrația învingătoare“, lăsând să se înțeleagă că, „noi“ suntem „ei“ țărăniștii, partidul țărănist. Toate bucuriile acestea iudaice rămân, totuși, fără niciun folos, o simplă bucurie de o clipă sub iluzia unei victorii. Din toate bucuriile astea ale lui Israil, un singur lucru e adevărat, un singur lucru este plin de învățăminte: țărănismul își datorește succesele electorale, atât cât aceste succese pot fi socotite, ipotetic, ca succes, exclusiv iudaismului din România. Prin sine însuș, țărănismul ca fenomen românesc, nu înseamnă nimic. Să vedem acum „succesele“ iudeo-țăranismului. Noi am mai spus și altă dată, că țărănismul, ar trebui să fie tot atât de torențial în 1937, după cum a fost în 1928. Acest criteriu are o importanță colosală: el ne dă posibilitatea să înțelegem dacă și cât este țărănismul o mișcare românească astăzi așa cum a fost el acum zece ani. Oare cine poate tăgădui ceea ce ochii au văzut și ceea ce mintea a constatat atunci, în anii — într’adevăr — de triumf uriaș al țărănismului, când nu numai iudeii din târguri și orașe, când nu numai clasa noastră țărănească, ci întreaga țară, întreg poporul român se transformase într'un curent țărănesc, devenise un tumult al democrației iudeo-țărăniste. Atunci, și nu acum, țărănismul devenise expresia unică a întregului popor român, atât de mare a fost rătăcirea tuturor, atăt de irezistibilă a fost ispita iudaică! De ce astăzi țărănismul a rămas comparativ a zecea parte din ceea ce era cu 10 ani înainte? Iată întrebarea sub care se pune în discuție mișcarea țărănistă cu toate „succesele ei“ de astăzi. Unde sunt mulțimile țărănești? Unde este poporul, care urlă ca un vulcan descătușat sub steagurile țărăniste din 1928? Unde sunt inimile, care băteau în puls „național țărănesc“? Unde sunt, în sfârșit, iluziile de viață nouă, dreaptă, sfântă și cinstit-românească, pe care le infiltrase în fiecare cuget țărănismul de odinioară? Nimic nu a mai rămas de atunci, totul a fost val și ca valul a trecut. Și dacă a rămas ceva — este ideia, pe care astăzi o reprezintă ca pe o ideie perfidă tot românul din simpla și grozava cauză că această ideie s’a dovedit a fi o ideie jidovească, și au rămas cadrele, foarte reduse, dar foarte disciplinate — cadre iudaice care și alcătuiesc baza solidă a țărănismului „românesc“. Cine poate tăgădui acest adevăr? Unde s’au dus românii, cari erau în număr covârșitor țărăniști urlători și grozavi în fanatismul lor acum câțiva ani? De ce nu biruie astăzi țărănismul sută la sută? Fiindcă nu mai este românesc, fiindcă prin țărănism se exteriorizează numeric exclusiv elementele jidovești și minoritare din Țara Românească. Ceea ce conducătorii țărănismului numesc „succes" — acest succes este integral un succes iudaic. Fără ovreimea din țară, țărăniștii s’ar fi egalat cu conservatorii lui Grigore Filipescu. Și Grigore Filipescu împreună cu iudeii lui Mihalache ar fi obținut tot atât de mari succese, cât le are acum țărănismul iudaic. Că doar înseamnă ceva ovreimea la noi și când vrea ea și când vor valeții ei, atunci se pot obține succese răsunătoare. Măcar și pentru câțiva ani, până când se va rezolvi energic și operativ așa numita problemă evreiască, care este în realitatea sa a plăgii jidovească peste capul poporului român. Și dacă e vorba de succes, succesul este al nostru, al dreptei naționaliste. Acum zece ani, dreapta naționalistă exista ca un mic curent, care propaga cu încredere și cu sinceritate ideia românească pentru o Românie nouă. Astăzi ne mai trebuie încă puțin, trebuie ca poporul să vadă bine ce este țărănismul, ca să reproducă sub steagurile noastre românești și creștinești tumultul său uriaș pentru o Românie a Românilor. Sunt destui români încă, dintre țărani și printre ei, cari chiar dacă au fugit de iudaismul țărănist, s’au îndreptat inspre cluburile mucegăite ale liberalilor. Dar și acești români vor fugi de acolo, imediat ce liberalii vor pleca dela putere. Fapt este, că românimea nu mai este țărănistă, că totul ce e viu și poartă chip de român și cuget național s’a adunat la noi — la dreapta naționalistă, în fruntea că eriastă, lucrând și organizând, partidul Național-Creștin. Țărănismul ca mișcare jidovească bântuie încă prin târgurile pline de jidani și prin mtasele minoritare — dar asta nu ne sperie. Pe noi ne interesează să desrobim cugetul românesc — premiza restaurării românilor în țara lor românească. Și în asta, am izbutit: alegerile de ieri au dovedit că, poporul român este conștient de sine și că el are o conștiință eliberată de orice zmintenla iudaică. Cine a învins deci in aceste alegeri? Ideia românească. Noi. Acum nu mai suntem zece mii, câteva sute de mii de români, naționali, creștini, muncitori, țărani și burghezi români — ci suntem milioane, suntem întreg poporul Clasele au devenit și se desăvârșesc în românitate dinamică, încă o alegere, dar o alegere liberă, așa cum manifest o cere conștiința românească, și așa cum au anunțat-o ca pe un postulat de moralitate publică d-nii A. C. Cuza și Oct. Goga, și vom vedea cum iudaismul va fi chemat să dea socoteală de fărădelegile lui, pe care le săvârșește Gh. Dragoș (Urmare in pagina 2-a) o tipografie românească în Piatra Neamț Frumosul graiu românesc, încă de acum o sută ani în urmă, în pitorescul ținut al Neamțului se tipărea într’o tiparniță înființată de marele cărturar G. Asachi, în saitul Văleni, situat la 3—4 km. de Piatra Neamț și care apoi cu vremea a fost desființată. Prin anul 1897/98, adică acum 40 ani s’a înființat în Piatra Neamț, o tipografie românească sub conducerea inimosului profesor C. D. Gheorghiu, care a adus reale servicii cauzei românești din jud. Neamț. Tipografia a fost condusă de acest profesor până la moartea sa și apoi a fost vândută după război unei organizații politice din București. Cum în Piatra Neamț, mai exista vre-o 7------S tipografii jidonești, toate la dispoziția partidelor liberal și țărănist, elementul de elită românesc se vedea sabotat până și în scrisul românesc de acei jidani și jidăniți, care vor distrugerea complectă a elementului românesc din acest oraș. Față și de propagadă continue a d-lor profesori: A. C. CUZA și OCTAVIAN GOGA, conducătorii partidului Național-Creștin, care activează și în acest județ prin mănunchiul de români de acolo, un grup de intelectuali creștini din Piatra Neamț, compus din: pensionari militari de rezervă, profesori și învățători, avocați, ingineri și negustori creștini, au pus bazele unei tipografii românești în chiar inima orașului Piatra Neamț. S’au depus acum la crearea acestei tipografii 292.000 lei, numai de români ce simt românește. Și cum această înjghebare fiind creiată pe baza de cooperativă și în care s’a precizat că nu se admit ca membri decât locuitori majori creștini de ambele sexe, s’a acordat imediat de Centrala Cooperativelor, un împrumut de 500.000 lei. Așa că cu acești 792.000 lei s’a purces la lucru. Duminică 25 Iulie 1937, s’a inaugurat această tipografie românească, în prezența unui sobor de preoți și a elitei intelectualilor creștini din Piatra Neamț indiferent de crezul lor politic. _ _ Au lipsit dela această manifestare a scrisului românesc numai acei politiciani liberali și țărăniști, care sunt feudați în solda jidanilor și pocite și a familiilor jidovești, căci s’au jenat a fi la un loc cu tot ce simte românește din acest județ. In această zi de 25 Iulie 1937, când s’au pus bazele tipografiei creștinești la Piatra s’a putut verifica cine sunt absenți dela cauza românească. Azi, deci, în jud. Neamț avem două tipografii creștinești: cea de la Mănăstirea Neamțului unde tipăresc cărți cu caracter religios și tipografia „Gh. Asachi“ din Piatra Neamț unde vor colabora numai acei ce simt românește din jud. Neamț. Cu începere dela 15 August 1937 se va tipări și un ziar românesc special pentru județul Neamț și în care va predomina graiul românesc înăbușit azi de jidani și de slugile lor. Se vor arăta toate nelegiuirile, tâlhăriile, abuzurile, înstrăinările fără delegile și vânzările de consecință. Vor fi arătați acei poliiticieni care au vândut bogățiile județului jidanilor și societăților străine. Felicităm sincer pe acei români care au muncit dezinteresat la înjghebarea acestei tiparnițe românești și rugăm pe toți bunii români din județul Neamț, să se înscrie cooperatori la această tipografie și a-i da tot sprijinul spre a învia prin scris, aceia ce a întrezărit marele cărturar „G. Asachi“, care acum 100 ani, a înființat cea dintâi tiparniță românească in satul Văleni de lângă Piatra Neamț. Ing. M. P. Florescu I «-»■»♦.»♦«■1***1 I »« «♦*■»■»»♦ [UNK]»■» »*♦ [UNK] [UNK] [UNK] »«»»»**♦ « ««*♦ [UNK] [UNK]*» ♦ »»♦*»♦-» Maidanul bucuriilor Poate că redactorii „Dreptății” au destule motive să fie veseli: 461.775 voturi în alegerile administrative, asigurările de succesiune date de d. Grigore Filipescu, pasiunea d-lui Inculeț pentru punerea pe picioare a rotativei, iată, în sfârșit, câteva dintre pricinile mai de seamă, pentru care se râde în strada Clemenceau. După patru ani de opoziție care, față de marea popularitate din 1928 și după nesfârșita putere a guvernelor național-țărăniste din timpul regenței, au însemnat mai ales, o adâncă amărăciune, o decepție față de toată poezia unor iluzii atât de înșelătoare, aexim, când pare că mijește, în depărtare, o altă soartă pentru d. Ion Mihalache, ar fi din partea noastră o greșală de psihologie să interzicem — teoretic numai, bineînțeles, pentru că altfel nu avem niciun drept — isbucnirile de bucurie ale „Dreptății”. Dar, ca și mama lui Napoleon, ar trebui spunem: „Numai să fie”... Bucuria e ceva foarte ciudat. O conferință despre râs, de pildă, e mai anevoioasă chiar decât o prelegere teologică despre transubstanțiațiunne. Bucuria e o stare sufletească aproape enigmatică și nu se pot încă determina toate multiplele sale aspecte: psihologice, fisiologice și așa mai departe. Să o ferim însă de discuție. Prima condiție a bucuriei este discreția, este elgeanța, este modestia ei, este, oricum, pudoarea. Există bucurii în care „preopinenții” se dau peste cap, se îmbată, se pupă cu lumea pe stradă, sparg felinarele de la colțuri sau vioara lăutarului din cârciumă. Există, de asemenea bucurii pe cari discreția le învăluie în purpura ei de aur, nimic nu e strident în ele, nimic vulgar, nimic agresiv, nimic exagerat — totul pare atât de normal încât, în adevăr, o atare bucurie răspândește până departe razele optimismului său... Așadar național-țărăniștii sunt fericiți. Bucuria lor e însă atât de ostentativă, încât e caraghioasă. Partidul se simte puternic și-și crede asigurată succesiunea. Conștiința popularității și senzația satisfacțiilor viitoare contribue la deslănțuirea, întreținerea și agravarea acestei stări de mulțumire de sine Profesiunea ne obligă să cetim întreaga presă. Uneori este, ce să vă spunem, amuzantă această îndeletnicire, găsim prin ziare destule motive de distracție și gravitatea altora e atât de solemnă încât tre-»«♦ [UNK]»♦ [UNK] ♦ [UNK]*•♦. »^fre ««»»♦ bue să râdem — de cele mai multe ori însă, lectura integrală a gazetelor politice, e deprimantă, ea lasă în urmă un gust penibil de cenușe, o tristă amintire de ceea ce este valoare, stil, ținta într’un scris chinuit de atâtea obsesii clinice... Fără voia noastră, sântem constrânși să cetim zilnic „Dreptatea”, ba chiar să polemizăm și în fiecare după amiază ne apropiem de ea cu o repulsie aproape fizică. D. Mihail D. Halea, care mai este încă în timpul liber, profesor universitar, a reușit să coboare definitiv și iremediabil, nivelul oficiosului țărănist. Altă dată am propus „Dreptății” un fel de armistițiu: să lăsăm la o parte duelurile de adjective și să discutăm problemele cari ne preocupă și ne despart. Nu ni s’a răspuns. „Dreptatea“ continuă, cu aceeași stranie convingere, să se compromită câte puțin în fiecare zi, abdicând deja orice sentiment de rușine și de demnitate. Am urmărit comentariile făcute pe marginea ultimelor alegeri. Să recunoaștem, dinainte, că naționalțărăniștii au luat destule voturi ca să se fudulească. De ce mai era nevoie, așadar, de această inundație de cerneală, peste o hârtie care și ea, s’o fi mirând de câte lături gramaticale o calcă în picioare? Ar fi interesant să reproducem unele pasagii caracteristice. Spațiul însă nu ne permite această delicată atenție. Votul, iată: — „Grăbitul Cășcărel-Vangă — spunea că d. Mihalache trebue să se gândească „asupra situației în propriul său partid“. Ei bine, domnule Cășcărel, s’a gândit și iată: La Topoloveni, lista d-lui Mihalache a obținut 1305 voturi, iar a dumitale 300 voturi. Iți place?! Nu te sinucizi?! Dacă n’o faci ești laș sau nesimțit. Ei, ce faci? Mai trăești?! Mai ești șef de organizație?! Mai ești ministru, neferitule?...“ S’ar putea culege de pe maidanurile bucuriei țărăniste un camion de sdrențe, de cioburi de străchini, oase de câini morți de foame, nasturi de la pantalonii putreziți prin bulgare și tot felul de alte duioase perle de stil, cari demască o tristă mentalitate de mahala politică. Aruncându-ne din nou ochii peste pogoanele polemice ale „Dreptății’ aproape nu știm ce să admirăm mai mult: vacanța inteligenții, interimatul călcâielor cugetătoare, eleganța atacurilor cari nu merg până la înjurătura de mamă, sau imensaușine care se cască isteric sub poalele haimanalelor veseliei... I. P. Prundeni comunist rus ------------------- - III ] Dacă dictatorul roșu, Stalin cu șeful G. P. U.-ului Ejov au dreptate, că spionii statelor capitaliste pot să-și desfășoare în plin activitatea lor pe teritoriul U. R. S. S.-ului și au știut să atragă de partea lor pe cei mai de seamă conducători comuniști — mareșali, generali, comisari ai poporului, și diferiți șefi de autorități sau instituții sovietice, atunci partidul comunist nu numericește, chiar și moralmente este complect descompus și vai de țara care este condusă de un asemenea partid și de reprezentanții lui. Purtătorii moralei revoluționaro-comuniste și-au pierdut simțul elementar de iubire față de patria lor „proletară“ și doctrina lor marxistă, așa că sistemul leninist-stanilist este cu totul putred în Statul în descompunere. Partidul comunist rus se găsește deci în complecta destrămare și s-a dovedit cu totul incapabil ca partid de guvernământ. După toate evenimentele ce se petrec acolo se vede, că dictatorul roșu, Stalin, și-a pierdut orice speranță în partidul său comunist, care este de fapt vinovat de toate nenorocirile și de tot dezastrul din Rusia Sovietică. Stalin încearcă acuma să atragă masele populare cu constituția lui „democratică“ și să se bazeze în viitor pe așa zișii „bolșevici in afară de partid“, cadrele tehnice și partizanii personali devotați, puși în locurile de comandă. El dă cea mai mare atențiune conducerei armatei roșie și în special G. P. U-ului, care au fost curățate de elementele dubioase și opoziționiste. Suprimând pe adversari săi politici, opoziționiștii de dreapta și de stânga, sub diferite etichete de „dușmani ai norodului“, Stalin caută să se sprijine pe masele populare și apelează la „bolșevici în afară de partid“, sperând să-și mențină mai departe puterea sa dictatorială. Miza se face deci pe masele populare, cu care dictatorul roșu caută să se împace, apărând în rolul „democratului desăvârșit“ și răzbunătorul asupra „dușmanilor“ maselor muncitoare. Toată șiretenia georgiană a lui Stalin- Djugașvili este zădarnică. S’a mânjit prea mult cu sângele poporului rusesc ca să mai poată debuta în rolul unui „pacificator“. Nimeni nu’l mai crede. Poporul rusesc, prin impasibilitatea sa continuă față de autoexterminarea reciprocă a păianjenilor comuniști și împotrivirea pasivă, s-a arătat destul de vrăjmaș față de regimul stalinist, întreaga politică a lui Stalin este să-și însușească rolul bolșevismului, adică să spună că „partidul comunist acesta sunt eu și ce poruncesc eu așa trebuie să fie“! Stalin înțelege aceasta foarte bine și acuma stă în deacurmezișul drumului — drumului istoriei rusești, de unde desigur va fi alungat foarte curând, fiindcă așa nu mai poate să dureze mult zvârcolirile din ultimul timp ale Kremlinului au fost foarte dăunătoare pentru prestigiul partidului comunist. Partizanii de rând au căutat să se răzbune pe șefii lor pentru tot „socialismul“ și birocrația comunistă. Istoria epurației cadrelor a arătat că partidul comunist se înăbușe în duhoarea propriului său puroiu: întâi cei de sus au curățat cadrele comuniste de elementele dubioase din rândurile de jos, iar apoi au fost curățiți singuri de alții, în urma răzbunărei celor de jos. Prima epurație a dat naștere la răzbunarea personală din partea partizanilor de jos și a maselor muncitorești. Partidul comunist nu a fost recunoscut niciodată de țărănimea rusă și doctrina comunistă, nu a fost însușită de poporul rusesc, iar dictatorul roșu și doctrinarul cel mare și dovedit prin actele sale arbitrare și discreționare, că partidul a fost compus de cele mai rele elemente ale populației rusești, care și-a bătut joc 20 de ani de poporul rus. Partidul comunist rus este deci mort și ori cum ar încerca Stalin să-l readucă la viață, toate încercările vor fi zadarnice. Un mort nu se va mai putea lecui. Partidul comunist a ajuns la momentul, când i se poate aplica singurul remediu, ori lichidarea lui complectă, ori exterminarea absolută a tuturor membrilor actuali, al căror număr a rămas și așa foarte restrâns în urma tututror epurațiilor. Justin I. St. j ♦ ♦ ♦*♦»«»»♦ [UNK] «* »♦ [UNK]»»♦ [UNK] [UNK] ♦ *♦»-» Linii și puncte... Nu e confuzie Cineva dela „Adevărul“ întumește presa naționalistă, aruncându-i în spate confuzia pe care ar face-o între comuniști și social-democrați. Intr’adevăr, noi am spus că partidul național-țărănist s’a cartelat în diverse alegeri județene cu social-democrații și comuniștii. Emil Sârghie cred c că este aici o insinuare calomnioasă, pentru că socialdemocrații și comuniștii ar fi în dușmănie. Bolșevicii și social-democrații au fost, e drept, cei mai neîmpăcați adversari. Au fost, dar nu mai sunt. Formula frontului popular n’a avut alt scop decât să-i apropie. Mai mult chiar. In Franța se încearcă în prezent un partid unic de stânga, alcătuit din comuniști și social-democrați Cine face, așadar, confuzie? Demisionează d. Madgearu? Naiv cum este, cu toată șiretenia sa înăscută, d. Ion Mihalache, ni se spune, ar fi întocmit lista de prefecți și chiar lista viitorului guvern. Din acest tablou lipsește d. Virgil Madgearu. Istoricul armean și naș al lui Aușnitt nu va mai fi ministru. Din această pricină se șoptește că d. Virgil Madgearu va demisiona din partid. Știrea nu este confirmată încă. Se pare însă că a fost lansată chiar de d. Virgil Madgearu, care, astfel, încearcă un fel de șantaj, pentru a i se oferi, ca satisfacție, ministerul de Finanțe. Cine plătește Telegramele externe vorbesc de călătoria d-lui Eden la Roma și de o reluare amicală, de colaborare, chiar, de raporturi a Angliei cu Italia. Aceleași telegrame ne anunță că politica engleză „navighează către apele generalului Franco“. Elveția a recunoscut guvernul naționalist din Burgos. S’ar părea că simpatia dintre Anglia și Germania reînvie timpurile rivalității franco-engleze de sub Napoleon. Cine plătește, așadar? Franța firește, care n’are mici ministru la Roma, care atacă necontenit Italia, sprijină guvernul bolșevic din Valencia și merge în alianță militară cu Rusia sovietică. Franță va rămâne astfel descoperită spre Spania naționalistă, spre Italia fascistă și așa mai departe. Mai realistă Anglia merge după indicația faptelor... In temnițele bolșevice VIII —Pregătiri de mutare. Lipsa de îngrijire pentru bolnavi. Moartea unui ofițer. Din nou înghesuiți în duba închisorii — Continuându-și povestirea aventurilor sale in închisoarea Taganka, Naudeau arată că după două lunii a fost transportat, împreună cu toți preveniții politici, în altă temniță tot din Moscova. „De câteva zile — scrie el — se sponea că prizonierii politici vor fi mutați de la Taganka. Unii afirmau că aveam să fim trimiși îintr’un lagăr de concentrare, alții credeau că vom fi închiși într’o fostă mănăstire din Moscova. „Intenția mutării noastre se preciza de altfel. Ni se ordonase chiar să restituim cărțile ce împrumutasem din biblioteca temniței. O notă publicată de izvestia, comunica că se luase hotărirea ca toți deținuții politici să fie concentrați, în închisoarea Butirky, stabiliment care să fie ținut îndeaproape supraveghere prin proprii agenți ai comisiunei extraordinare. Ne așteptau deci zile „frumoase“! Consideram plecarea noastră drept foarte apropiată și în fiecare dimineață ne făceam bagajul pentru a fi în orice moment gata de plecare. Devenisem însă foarte pesimiști, Butirky bucurându-se de o reputație sinistră“. In foiletoanele precedente am mai arătat că la Taganka nu exista nici infirmerie, nici medicamente și că cei cari aveau nenorocirea să se îmbolnăvească erau lăsați să moară fără nici un fel de îngrijire. Aceasta a fost soarta unui ofițer care, atins de pneumonie, zăcea întins în pat, așteptând îngrijirile care nu soseau niciodată. „Codeținutul nostru, doctorul Halperine, — scrie Naudeau, ascultându-l, declară că ofițerul se găsea in pericol de moarte și se grăbi să anunțe administrația temniței. Insă nici medicul, nici vreun infirmier nu-și făcu apariția, și nici medicamente nu soseau. Intr’o dimineață, observarăm că bolnavul devenise livid și totul ne arăta că se apropia agonia. Doctorul Halperine mai insistă încă odată cerând ajutoare, fără rezultat și de acea dată. Auzeam gemetele muribundului, dominând zgomotul obișnuit din sală. Marii săi ochi abia dacă se deschideau în fața sa acoperită de umbre verzui. El gemu astfel trei zile în mijlocul nostru fără să putem să-i venim în ajutor. L-am văzut dăndu-și ultima suflare tocmai în momentul când plecam pentru totdeauna din sala no. 1, a temniței Taganka... „Bolșevicii păreau deciși să ne creieze tot felul de neplăceri. Hotărîndu-se mutarea noastră la Buterky, le-ar fi fost ușor să procedeze la evacuarea fiecărei camere în parte, pentru a nu despărți pe prizonierii pe cari o captivitate lungă îi apropiase și-i împrietenise. Stăpânii noștri hotărîseră însă astfel, dresând o listă unică, după alfabet, și cuprinzând pe toți deținuții politici din toate camerele și celulele închisorii. Evacuarea se făcea pe baza acestei liste, în grupuri de câte 50, luați din toate colțurile închisoriii. Bagajele noastre erau aruncate toate împreună într’un camion automobil, pe noi însă soldați brutali ne împingeau și înghesuiau într’o dubă. — „Poftiți sus, domnilor burpuî! — striga un erou din armata roșie. Poftiți ! Veți fi mai bine ca în tramvai și vă va costa și maieftin !“. „Și de astă dată eram atât de înghesuiți în dubă, încât unii dintre noi se simțeau aproape de leșin. Niciodată nu fusesem atât de abătut ca în această scurtă călătorie de la Taganka la Butirky, dintr’un cartier al Moscovei, în altul. Când se va termina oare această comedie ? Cât timp mă voi mai vedea tranformat în jucărie in mâinile unei bande de sălbatici albi ? Mă pătrunsesem de această ideie că ajunsesem jucăria unei bande de hotentoți travestiți în europeni. Ce avea de comun cu aplicarea unui socialism sănătos sinistrul tratament la care eram supuși atâți intelectuali, profesori, ofițeri, ziariști, avocați, pictori și artiști ? Ce știau despre socialism, despre comunism sălbaticii cari ne târau din temniță în temniță ? Sguduiturrile greului vehicul ne făceau să cădem unii peste alții, fără a ne putea ține și agăța de ceva, atât de comprimate erau membrele noastre. Credeam că fusesem destul de nenorocit în cursul ultimelor două luni. Aveam să aflu însă foarte curând că mi se rezervase o soartă și mai mizerabilă, o soartă atât de tristă, încât amintirea captivității mele de la Taganka îmi inspira regrete,, I