Ţara Noastră, august 1937 (Anul 15, nr. 1432-1452)

1937-08-01 / nr. 1432

Fondator: Octavian Goga, REDACȚIA București, Și administrația B-dul Academiei: 1 teleS. 4*19.331 Abonamentul : 500 lei pe an ; pentru preoți, învățători, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni: 100 lei pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei anual Director : Alex. Hodoș [voia ji falimentul pill Orice Român, care a fost în vara aceasta la munte sau la ma­re, să se odihnească sau, să-și caute sănătatea, a putut să con­state din propria lui experiență, invazia rasei lui Israel în toate stațiunile noastre balneare sau climaterice. Jidanii sunt pretu­tindeni în majoritate, fie că ar­cuirea caracteristică a profilului lor se apleacă asupra meselor fie că pielea lor puhavă, punctată cu pistrui, se prăjește la soare pe plaja de la Carmen-Sylva. Cei cari n’au a­­vut parte să se deplaseze până la fața locului, fiind țintuiți subt cerul torid al Capitalei de slujbă sau de sărăcie (câteodată unul și acelaș blestem al existenței), au fost în măsură să citească prin gazete lista vizitatorilor, de la A­­bramovici până la Zuckermann, având prilejul să desfășoare în gând amare reflexii cu privire la originea etnică a vilegiaturiș­­tilor din România­ Mare. Jupanul, bine hrănit tot tim­pul anului, bea apă de Căciula­­ta, ca să i se topească sarea de la încheieturi ; balabusta, grasă ca o batoză, face cură de slăbire cu masaj și hidroterapie, iar pu­­rății gălăgioși și obraznici spurcă apa Mării Negre, ca și cum le-ar mai fi dat odată să treacă fără înnot Marea Roșie... E o hărmă­laie, o învălmășală, o avalanșe de replici în idiș și recomandări în aproximativă românească de Hârlău: „Observă, Marcel, că apă e de-acum adăncit...“ Românul, după cum vedem, a început să se împace cu prezen­ța acestor musafiri nechemați, tolerându-le cu resemnare veci­nătatea lărmuitoare, ca și cum ar fi natural, ca trei sferturi din populația flotantă a localităților de vară să pută a usturoi și să se poarte cu arbori. Noi suntem o țară tolerantă și nici măcar în hotelurile Statului (vezi Mehadia) sau, în ale Societăților curat ro­mânești (vezi Govora-Călimă­­nești), nu se gândește cineva să aplice o formulă de „numerus­­clausus“, adică p­leacă de pro­­porționalitate. Ploșnițele ne-au copleșit și nimeni nu dă cu pu­țin „Flit“! Ceea ce ni Se pare, însă, că în­trece orice măsură, e spectaco­lul pe care ni-l oferă mănăstirile noastre creștinești. Și în aceste locașuri de reculegere în tovără­șia lui Dumnezeu, au năvălit ji­danii... Vi se pare firesc? Nouă, nici de­cum. Mănăstirile sunt la noi vechi ctitorii voivodale, de pe vremea când Iuda nu se a­­rătase pe meleagurile noastre. Mănăstirile, cu ziduri de cetate, și icoane stropite cu lacrimi de Domniță, n’au fost totdeauna, ca astăzi, localuri de petrecere cu pui fripți, sardele și baterii cu sifon, la ghiață. Acum, ce-i drept, vremurile s’au răsturnat, unde se cânta odinioară „îngerul a strigat“, se adună lăutarii la um­bră, și glasul răgușit al cizeru­­lui de modă noaă, urlă de se cu­tremură pe pereți portretele cu­­vioșilor epitropi de-acum trei veacuri: —„ Ce știi tu ce-i dra­gostea“... E pur și simplu, un sacrilegiu, pe care nu se dau înlături să-l or­ganizeze unele gazete bucurește­­ne, în autobuze cu cheflii și cu damigene. Ne pare rău. Dar, la aceste regrete pe care le îndrep­tăm spre creștinii veniți să-și fri­gă pastrama pe subt clopotnițe bătrâne, se adaugă indignarea precisă și categorică, pe care o opunem în fața valului de jidani, cari nu se sfiesc să se așeze, fie chiar numai pentru o lună, prin smeritele chilii mănăstirești. Zia­rul „Buna Vestire“ ne-a spus, de­unăzi, ce s’a întâmplat la mănă­stirea Văratec, unde numai mul­țumită reacțiunii vizitatorilor creștini (în frunte cu prietenul nostru dr. Haralamb Vasiliu de la Botoșani), un numeros grup de jidani gălăgioși, cu mașini, cu gramofoane și cu clondire, a fost întors din drum și scos din in­cinta monahală pe care venise s-o pângărească... Democrații circumciși de la „Dimineața“, firește, au protestat împotriva acestui act de... huli­ganism. Dar pașnicii locatari ai mănăstirilor din Moldova nu s’au lăsat intimidați și au hotârât să ceară I. P. S. Sale Mitropolitului Nicodim de la Iași interzicerea formală a ne­ creștinilor în preaj­ma altarelor, cari nu pentru ei au fost ridicate. E o măsură cât se poate de logică și de dreaptă. Nouă nu ne-ar veni niciodată în gând, să facem chef pe pragul unei Sinagogi, cu monorah-ul lângă noi IM » »*­»V » »»♦ [UNK] ♦ *«♦*­«* »» + ♦ ■«»■»♦»»» »4 ♦ [UNK]**♦ [UNK] [UNK] « Jidanii la mănăstire Bucuria lui Israil Israil se bucură peste măsură de victoria­ electorală a țărăniș­tilor. Și, bucurându-se, cere gu­vern pentru țărăniști. De multe ori, iar în timpul din urmă, în­totdeauna iudaismul din țara noastră s’a identificat cu țără­nismul, dar, de data asta, iudeii fac atâta gălăgie strigând: „noi suntem democrația învingătoa­re“, lăsând să se înțeleagă că, „noi“ suntem „ei“ țărăniștii, par­tidul țărănist. Toate bucuriile a­­cestea iudaice rămân, totuși, fără niciun folos, o simplă bucurie de o clipă sub iluzia unei victorii. Din toate bucuriile astea ale lui Israil, un singur lucru e adevă­rat, un singur lucru este plin de învățăminte: țărănismul își da­­torește succesele electorale, atât cât aceste succese pot fi socotite, ipotetic, ca succes, exclusiv iuda­ismului din România. Prin sine însuș, țărănismul ca fenomen ro­­mânesc, nu înseamnă nimic. Să vedem acum „succesele“ iu­­deo-țăranismului. Noi am mai s­pus și altă dată, că țărănismul, ar trebui să fie tot atât de to­rențial în 1937, după cum a fost în 1928. Acest criteriu are o im­portanță colosală: el ne dă po­sibilitatea să înțelegem dacă și cât este țărănismul o mișcare românească astăzi așa cum a fost el acum zece ani. Oare cine poate tăgădui ceea ce ochii au văzut și ceea ce mintea a con­statat atunci, în anii — într’ade­­văr — de triumf uriaș al țără­nismului, când nu numai iudeii din târguri și orașe, când nu numai clasa noastră țărănească, ci întreaga țară, întreg poporul român se transformase într'un curent țărănesc, devenise un tu­mult al democrației iudeo-țără­­niste. Atunci, și nu acum, țără­nismul devenise expresia unică a întregului popor român, atât de mare a fost rătăcirea tuturor, a­­tăt de irezistibilă a fost ispita iudaică! De ce astăzi țărănismul a ră­­mas comparativ a zecea parte din ceea ce era cu 10 ani înain­te? Iată întrebarea sub care se pune în discuție mișcarea țără­nistă cu toate „succesele ei“ de astăzi. Unde sunt mulțimile ță­rănești? Unde este poporul, care urlă ca un vulcan descătușat sub steagurile țărăniste din 1928? Unde sunt inimile, care băteau în puls „național țărănesc“? Unde sunt, în sfârșit, iluziile de viață nouă, dreaptă, sfântă și cinstit-românească, pe care le infiltrase în fiecare cuget țără­nismul de odinioară? Nimic nu a mai rămas de atunci, totul a fost val și ca valul a trecut. Și dacă a rămas ceva — este ideia, pe care astăzi o reprezintă ca pe o ideie perfidă tot românul din simpla și grozava cauză că aceas­tă ideie s’a dovedit a fi o ideie jidovească, și au rămas cadrele, foarte reduse, dar foarte discipli­nate — cadre iudaice care și al­cătuiesc baza solidă a țărănismu­lui „românesc“. Cine poate tăgă­dui acest adevăr? Unde s’au dus românii, cari erau în număr co­vârșitor țărăniști urlători și grozavi în fanatismul lor acum câțiva ani? De ce nu biruie astăzi țărănismul sută la sută? Fiindcă nu mai este românesc, fiindcă prin țărănism se exteriorizează numeric exclusiv elementele ji­dovești și minoritare din Țara Românească. Ceea ce conducăto­rii țărănismului numesc „succes" — acest succes este integral un succes iudaic. Fără ovreimea din țară, țărăniștii s’ar fi egalat cu conservatorii lui Grigore Filipes­cu. Și Grigore Filipescu împreu­nă cu iudeii lui Mihalache ar fi obținut tot atât de mari suc­cese, cât le are acum țărănismul iudaic. Că doar înseamnă ceva ovreimea la noi și când vrea ea și când vor valeții ei, atunci se pot obține succese răsunătoare. Măcar și pentru câțiva ani, până când se va rezolvi energic și o­­perativ așa numita problemă evreiască, care este în realitatea sa a plăgii jidovească peste capul poporului român. Și dacă e vorba de succes, suc­cesul este al nostru, al dreptei naționaliste. Acum zece ani, dreapta naționalistă exista ca un mic curent, care propaga cu în­credere și cu sinceritate ideia ro­­mânească pentru o Românie nouă. Astăzi ne mai trebuie în­că puțin, trebuie ca poporul să vadă bine ce este țărănismul, ca să reproducă sub steagurile noastre românești și creștinești tumultul său uriaș pentru o Ro­mânie a Românilor. Sunt destui români încă, dintre­ țărani și printre ei, cari chiar dacă au fugit de iudaismul țărănist, s’au îndreptat inspre cluburile muce­găite ale liberalilor. Dar și acești români vor fugi de acolo, imediat ce liberalii vor pleca dela putere. Fapt este, că românimea nu mai este țărănistă, că totul ce e viu și poartă chip de român și cuget național s’a adunat la noi — la dreapta naționalistă, în fruntea că eria­stă, lucrând și organizând, partidul Național-Creștin. Țără­­­­nismul ca mișcare jidovească bântuie încă prin târgurile pline de jidani și prin mtasele minori­tare — dar asta nu ne sperie. Pe noi ne interesează să desro­­bim cugetul românesc — premi­­za restaurării românilor în țara lor românească. Și în asta, am izbutit: alegerile de ieri au do­vedit că, poporul român este conștient de sine și că el are o conștiință eliberată de orice zmintenla iudaică. Cine a învins deci in aceste a­­legeri? Ideia românească. Noi. Acum nu mai suntem zece mii, câteva sute de mii de români, naționali, creștini, muncitori, ță­rani și burghezi români — ci suntem milioane, suntem întreg poporul Clasele au devenit și se desăvârșesc în românitate dina­mică, încă o alegere, dar o ale­gere liberă, așa cum manifest o cere conștiința românească, și așa­ cum au anunțat-o ca pe un postulat de moralitate publică d-nii A. C. Cuza și Oct. Goga, și vom vedea cum iudaismul va fi chemat să dea socoteală de fără­delegile lui, pe care le săvârșește Gh. Dragoș (Urmare in pagina 2-a) o tipografie românească în Piatra Neamț Frumosul graiu românesc, încă de acum o sută ani în urmă, în pitores­cul ținut al Neamțului se tipărea în­­tr’o tiparniță înființată de marele cărturar G. Asachi, în saitul Văleni, situat la 3—4 km. de Piatra Neamț și care apoi cu vremea a fost desfi­ințată. Prin anul 1897/98, adică acum 40 ani s’a înființat în Piatra Neamț, o tipografie românească sub conducerea inimosului profesor C. D. Gheorghiu, care a adus reale servicii cauzei ro­mânești din jud. Neamț. Tipografia a fost condusă de acest profesor până la moartea sa și apoi a fost vândută după război unei organizații politice din București. Cum în Piatra Neamț, mai exista vre-o 7------S tipografii jidonești, toa­te la dispoziția partidelor liberal și țărănist, elementul de elită românesc se vedea sabotat până și în scrisul românesc de acei jidani și jidăniți, care vor distrugerea complectă a ele­mentului românesc din acest oraș. Față și de propagadă continue a d-lor profesori: A. C. CUZA și OC­TAVIAN GOGA, conducătorii parti­dului Național-Creștin, care activează și în acest județ prin mănunchiul de români de acolo, un grup de intelec­tuali creștini din Piatra Neamț, com­pus din: pensionari militari de rezer­vă, profesori și învățători, avocați, ingineri și negustori creștini, au pus bazele unei tipografii românești în chiar inima orașului Piatra Neamț. S’au depus acum la cre­area acestei tipografii 292.000 lei, numai de ro­mâni ce simt românește. Și cum a­­ceastă înjghebare fiind creiată pe baza de cooperativă și în care s’a precizat că nu se admit ca membri decât­ locuitori majori creștini de ambele sexe, s’a acordat imediat de Centrala Cooperativelor, un împrumut de 500.000 lei. Așa că cu acești 792.000 lei s’a purces la lucru. Duminică 25 Iulie 1937, s’a inaugu­rat această tipografie românească, în prezența unui sobor de preoți și a elitei intelectualilor creștini din Pia­tra Neamț indiferent de crezul lor politic. _ _­­ Au lipsit dela această manifestare a scrisului românesc numai acei poli­­ticiani liberali și țărăniști, care sunt feudați în solda jidanilor și pocite și a familiilor jidovești, căci s’au jenat a fi la un loc cu tot ce simte româ­nește din acest județ. In această zi de 25 Iulie 1937, când s’au pus bazele tipografiei creștinești la Piatra s’a putut verifica cine sunt absenți dela cauza românească. Azi, deci, în jud. Neamț avem două tipografii creștinești: cea de la Mănăs­tir­ea Neamțului unde tipăresc cărți cu caracter religios și tipografia „Gh. Asachi“ din Piatra Neamț unde vor colabora numai acei ce simt româ­nește din jud. Neamț. Cu începere dela 15 August 1937 se va tipări și un ziar românesc special pentru județul Neamț și în care va predomina graiul românesc înăbușit azi de jidani și de slugile lor. Se vor arăta toate nelegiuirile, tâlhăriile, a­­buzurile, înstrăinările fără de­legile și vânzările de consecință. Vor fi­ ară­tați acei poliiticieni care au vândut bogățiile județului jidanilor și soc­ie­tăților străine. Felicităm sincer pe acei români care au muncit dezinteresat la în­jghebarea acestei tiparnițe românești și rugăm pe toți bunii români din ju­dețul Neamț, să se înscrie cooperatori la această tipografie și a-i da tot spri­jinul spre a învia prin scris, aceia ce a întrezărit marele cărturar „G. Asa­­chi“, care acum 100 ani, a înființat cea dintâi tiparniță românească in satul Văleni de lângă Piatra Neamț. Ing. M. P. Florescu I «-»■»♦.»♦«■1***1 I »« «♦*■»■»»♦­ [UNK]»■» »*♦ [UNK] [UNK] [UNK] »«»»»**♦ « ««*♦ [UNK] [UNK]*» ♦ »»♦*­»♦-» Maidanul bucuriilor Poate că redactorii „Dreptății” au destule motive să fie veseli: 461.775 voturi în alegerile admini­strative, asigurările de succesiune date de d. Grigore Filipescu, pasiu­nea d-lui­ Inculeț pentru punerea pe picioare a rotativei, iată, în sfâr­șit, câteva dintre pricinile mai de seamă, pentru care se râde în stra­da Clemenceau. După patru ani de opoziție care, față d­e marea popularitate din 1928 și după nesfârșita putere a guvernelor național-țărăniste din timpul regenței, au însemnat mai ales, o adâncă amărăciune, o de­cepție față de toată poezia unor iluzii atât de înșelătoare, aexim, când pare că mijește, în depărtare, o altă soartă pentru d. Ion M­­ihala­­che, ar fi din partea noastră o gre­­șală de psihologie să interzicem — teoretic numai, bineînțeles, pentru că altfel nu avem niciun drept — isbucnirile de bucurie ale „Dreptă­ții”. Dar, ca și mama lui Napoleon, ar trebui spunem: „Numai să fie”... Bucuria e ceva foarte ciudat. O conferință despre râs, de pildă, e mai anevoioasă chiar decât o pre­legere teologică despre transubstan­­țiațiunne. Bucuria e o stare sufletea­scă aproape enigmatică și nu se pot încă determina toate multiplele sale aspecte: psihologice, fisiologice și așa mai departe. Să o ferim însă de discuție. Prima condiție a bucuriei este discreția, este elgeanța, este modes­tia ei, este, oricum, pudoarea. Exis­tă bucurii în care „preopinenții” se dau peste cap, se îmbată, se pupă cu lumea pe stradă, sparg felina­rele de la colțuri sau vioara lăuta­rului din cârciumă. Există, de ase­­menea bucurii pe cari discreția le învăluie în purpura ei de aur, ni­mic nu e strident în ele, nimic vul­gar, nimic agresiv, nimic exagerat — totul pare atât de normal încât, în adevăr, o atare bucurie răspân­dește până departe razele optimis­mului său... Așa­dar național-țărăniștii sunt fericiți. Bucuria lor e însă atât de ostentativă, încât e caraghioasă. Partidul se simte puternic și-și crede asigurată succesiunea. Con­știința popularității și senzația sa­tisfacțiilor viitoare contribue la des­­lănțuirea, întreținerea și agravarea acestei stări de mulțumire de sine Profesiunea ne obligă să cetim întreaga presă. Uneori este, ce să vă spunem, amuzantă această în­deletnicire, găsim prin ziare destule motive de distracție și gravitatea altora e atât de solemnă încât tre-»«­♦ [UNK]»♦ [UNK] ♦ [UNK]*•♦. »­^­fre ««»­»♦ bue să râdem — de cele mai multe ori însă, lectura integrală a gazete­lor politice, e deprimantă, ea lasă în urmă un gust penibil de cenușe, o tristă amintire de ceea ce este va­loare, stil, ținta înt­r’un scris chi­nuit de atâtea obsesii clinice... Fără voia noastră, sântem constrânși să cetim zilnic „Dreptatea”, ba chiar să polemizăm și în fiecare după a­­miază ne apropiem de ea cu o re­pulsie aproape­ fizică. D. Mihail D. Halea, care mai este încă în timpul liber, profesor universitar, a reușit să coboare definitiv și iremediabil, nivelul oficiosului țărănist. Altă da­tă am propus „Dreptății” un fel de armistițiu: să lăsăm la o parte due­lurile de adjective și să discutăm problemele cari ne preocupă și ne despart. Nu ni s’a răspuns. „Dreptatea“ continuă, cu aceeași stranie convingere, să se compromi­tă câte puțin în fiecare zi, abdicând deja orice sentiment de rușine și de demnitate. Am urmărit comentariile făcute pe marginea ultimelor alegeri. Să recunoaștem, dinainte, că național­­țărăniștii au luat destule voturi ca să se fudulească. De ce mai era nevoie, așa­dar, de această inunda­ție de cerneală, peste o hârtie care și ea, s’o fi mirând de câte lături gramaticale o calcă în picioare? Ar fi interesant să reproducem u­­nele pasagii caracteristice. Spațiul însă nu ne permite a­­ceastă delicată atenție. Votul, iată: — „Grăbitul Cășcărel-Vangă — spunea că d. Mihalache trebue să se gândească „asupra situației în pro­priul său partid“. Ei bine, domnule Cășcărel, s’a gândit și iată: La To­­poloveni, lista d-lui Mihalache a ob­ținut 1305 voturi, iar a dumitale 300 voturi. Iți place?! Nu te sinu­cizi?! Dacă n’o faci ești laș sau ne­simțit. Ei, ce faci? Mai trăești?! Mai ești șef de organizație?! Mai ești ministru, neferitule?...“ S’ar putea culege de pe maidanurile bu­curiei țărăniste un camion de sdrențe, de cioburi de străchini, oa­se de câini morți de foame, nasturi de la pantalonii putreziți prin bu­l­­gare și tot felul de alte duioase perle de stil, cari demască o tristă men­talitate de mahala politică. Aruncându-ne din nou ochii peste pogoanele polemice ale „Dreptății’ aproape nu știm ce să admirăm mai mult: vacanța inteligenții, in­terimatul călcâielor cugetătoare, e­­leganța atacurilor cari nu merg pâ­nă la înjurătura de mamă, sau imensa­­ușine care se cască isteric sub poalele haimanalelor veseliei... I. P. Prundeni comunist rus ------------------- - III ] Dacă dictatorul roșu, Stalin cu­­ șeful G. P. U.-ului Ejov au drep­tate, că spionii statelor capitalis­te pot să-și desfășoare în plin activitatea lor pe teritoriul U. R. S. S.-ului și au­­ știut să atragă de partea lor pe cei mai de seamă conducători comuniști — mare­șali, generali, comisari ai poporu­lui­, și diferiți șefi de autorități sau instituții sovietice, atunci partidul comunist nu numericeș­­te, chiar și moralmente este com­plect descompus și vai d­e țara care este condusă de un aseme­nea partid și de reprezentanții lui. Purtătorii moralei revoluțio­­naro-comuniste și-au pierdut simțul elementar de iubire față de patria lor „proletară“ și doc­trina lor marxistă, așa că siste­mul leninist-stanilist este cu to­tul putred în Statul în descom­punere. Partidul comunist rus se gă­sește deci în complecta destră­mare și s-a dovedit cu totul inca­pabil ca partid de guvernământ. După toate evenimentele ce se petrec acolo se vede, că dictato­rul roșu, Stalin, și-a pierdut ori­ce speranță în partidul său co­munist, care este de fapt vinovat de toate nenorocirile și de tot de­zastrul din Rusia­ Sovietică. Stalin încearcă acuma să atra­gă masele populare cu constitu­ția lui „democratică“ și să se ba­zeze în viitor pe așa zișii „bolșe­vici in afară de partid“, cadrele tehnice și partizanii personali devotați, puși în locurile de co­mandă. El dă cea mai mare a­­tențiune conducerei armatei ro­șie și în special G. P. U-ului, ca­re au fost curățate de elemente­le dubioase și opoziționiste. Suprimând pe adversari săi politici, opoziționiștii de dreapta și de stânga, sub diferite etiche­te de „dușmani ai norodului“, Stalin caută să se sprijine pe masele populare și apelează la „bolșevici în afară de partid“, sperând să-și mențină mai de­parte puterea sa dictatorială. Miza se face deci pe masele po­pulare, cu care dictatorul roșu caută să se împace, apărând în rolul „democratului desăvârșit“ și răzbunătorul asupra „dușma­nilor“ maselor muncitoare. Toată șiretenia georgiană a lui Stalin- Djugașvili es­te zădarnică. S’a mânjit prea mult cu sângele po­porului rusesc ca să mai poată debuta în rolul unui „pacifica­tor“. Nimeni nu’l mai crede. Po­porul rusesc, prin impasibilita­tea sa continuă față de autoex­­terminarea reciprocă a păianje­nilor comuniști și împotrivirea pasivă, s-a arătat destul de vrăj­maș față de regimul stalinist, în­treaga politică a lui Stalin este să-și însușească rolul bolșevis­mului, adică să spună că „parti­dul comunist acesta sunt eu și ce poruncesc eu așa trebuie să fie“! Stalin înțelege aceasta foarte bine și acuma stă în deacurme­­zișul drumului — drumului isto­riei rusești, de unde desigur va fi alungat foarte curând, fiindcă așa nu mai poate să dureze mult zvârcolirile din ultimul timp ale Kremlinului au fost foarte dăunătoare pentru prestigiul partidului comunist. Partizanii de rând au căutat să se răzbune pe șefii lor pentru tot „socialis­mul“ și bi­rocrația comunistă. Istoria epurației cadrelor a ară­tat că partidul comunist se înă­bușe în duhoarea propriului său puroiu: întâi cei de sus au curățat ca­drele comuniste de elementele dubioase din rândurile de jos, iar apoi au fost curățiți singuri de alții, în u­rma răzbunărei ce­lor de jos. Prima epurație a dat naștere la răzbunarea personală din partea partizanilor de jos și a maselor muncitorești. Partidul comunist nu a fost re­cunoscut niciodată de țărănimea rusă și doctrina comunistă, nu a fost însușită de poporul rusesc, iar dictatorul roșu și doctrinarul cel mare și dovedit prin actele sale arbitrare și discreționare, că partidul a fost compus de cele mai rele elemente ale populației rusești, care și-a bătut joc 20 de ani de poporul rus. Partidul comunist rus este deci mort și ori cum ar încerca Sta­lin să-l readucă la viață, toate încercările vor fi zadarnice. Un mort nu se va mai putea lecui. Partidul comunist a ajuns la momentul, când i se poate apli­ca singurul remediu, ori lichida­rea lui complectă, ori extermina­rea absolută a tuturor membrilor actuali, al căror nu­măr a rămas și așa foarte restrâns în urma tututror epurațiilor. Justin I. St. j ♦ ♦ ♦*♦»«»»♦ [UNK] «* »♦ [UNK]»»♦ [UNK] [UNK] ♦ *♦­»-» Linii și puncte... Nu e confuzie Cineva dela „Adevărul“ întumeș­­te presa naționalistă, aruncându-i în spate confuzia pe care ar face-o între comuniști și so­cial-de­mocrați. Intr’adevăr, noi am spus că parti­dul național-țărănist s’a cartelat în diverse alegeri județene cu so­­cial-democrații și comuniștii. Emil Sârghie cred c că este aici o insi­nuare calomnioasă, pentru că soci­al­­democrații și­­ comuniștii ar fi în dușmănie. Bolșevicii și social-democrații au fost, e drept, cei mai neîmpăcați adversari. Au fost, dar nu mai sunt. Formula frontului popular­ n’a avut alt scop decât să-i apro­pie. Mai mult chiar. In Franța se în­cearcă în prezent un partid unic de stânga, alcătuit din comuniști și social-democrați Cine face, așa­dar, confuzie? Demisionează d. Madgearu? Naiv cum este, cu toată șiretenia sa înăscută, d. Ion Mihalache, ni se spune, ar fi întocmit lista de prefecți și chiar lista viitorului gu­vern. Din acest tablou lipsește d. Virgil Madgearu. Istoricul armean și naș al lui Aușnitt nu va mai fi ministru. Din această pricină se șoptește că d. Virgil Madgearu va demisiona din partid. Știrea nu este confirmată încă. Se pare însă că a fost lansată chiar de d. Virgil Mad­gearu, care, astfel, încearcă un fel de șantaj, pentru a i se oferi, ca­ satisfacție, ministerul de Finanțe. Cine plătește Telegramele externe vorbesc de călătoria d-lui Eden la Roma și de o reluare amicală, de colaborare, chiar, de raporturi a Angliei cu Ita­lia. Aceleași telegrame ne anunță că politica engleză „navighează către apele generalului Franco“. Elveția a recunoscut guvernul naționalist din Burgos. S’ar părea că simpatia dintre Anglia și Germania reînvie timpurile rivalității franco-engleze de sub Napoleon. Cine plătește, așa­dar? Franța fi­rește, care n’are mici ministru la Roma, care atacă necontenit Italia, sprijină guvernul bolșevic din Va­lencia și merge în alianță militară cu Rusia sovietică. Franță va rămâ­ne astfel descoperită spre Spania naționalistă, spre Italia fascistă și așa mai departe. Mai realistă An­glia merge după indicația fapte­lor... In temnițele bolșevice VIII —Pregătiri de mutare. Lipsa de îngrijire pentru bolnavi. Moartea unui ofițer. Din nou înghe­suiți în duba închisorii — Continuându-și povestirea a­­venturilor sale in închisoarea Taganka, Naudeau arată că după două lunii a fost transportat, îm­preună cu toți preveniții politici, în altă temniță tot din Moscova. „De câteva zile — scrie el — se sponea că prizonierii politici vor fi mutați de la Taganka. Unii afirmau că aveam să fim trimiși îintr’un lagăr de concen­trare, alții credeau că vom fi în­chiși într’o fostă mănăstire din Moscova. „Intenția mutării noastre se preciza de altfel. Ni se ordonase chiar să restituim cărțile ce îm­prumutasem din biblioteca tem­niței. O notă publicată de izvestia, comunica că se luase hotărirea ca toți deținuții poli­tici să fie concentrați, în închi­­so­area Butirky, stabiliment care să fie ținut îndeaproape supra­veghere prin proprii agenți ai comisiunei extraordinare. Ne aș­teptau deci zile „frumoase“! Con­sideram plecarea noastră drept foarte apropiată și în fiecare di­mineață ne făceam bagajul pen­tru a fi în orice moment gata de plecare. Devenisem însă foarte pesimiști, Butirky bucurându-se de o reputație sinistră“. In foiletoanele precedente am mai arătat că la Taganka nu exista nici infirmerie, nici medi­camente și că cei cari aveau ne­norocirea să se îmbolnăvească erau lăsați să moară fără nici un fel de îngrijire. Aceasta a fost soarta unui ofițer care, atins de pneumonie, zăcea întins în pat, așteptând îngrijirile care nu so­seau niciodată. „Codeținutul nostru, doctorul Halperine, — scrie Naudeau,­ ascultându-l, declară că ofițerul se găsea in pericol de moarte și se grăbi să anunțe administrația temniței. Insă nici medicul, nici vre­un infirmier nu-și făcu apa­riția, și nici medicamente nu so­seau. Intr’o dimineață, observa­răm că bolnavul devenise livid și totul ne arăta că se apropia ago­nia. Doctorul Halperine mai in­sistă încă odată cerând ajutoa­re, fără rezultat și de acea dată. Auzeam gemetele muribundului, dominând zgomotul obișnuit din sală. Marii săi ochi abia dacă se deschideau în fața sa acoperită de umbre verzui. El gemu astfel trei zile în mijlocul nostru fără să putem să-i venim în ajutor. L-am văzut dăndu-și ultima su­flare tocmai în momentul când plecam pentru totdeauna din sala no. 1, a temniței Taganka... „Bolșevicii păreau deciși să ne creieze tot felul de neplăceri. Hotărîndu-se mutarea noastră la Buterky, le-ar fi fost ușor să procedeze la evacuarea fiecărei camere în parte, pentru a nu des­părți pe prizonierii pe cari o cap­tivitate lungă îi apropiase și-i împrietenise. Stăpânii noștri ho­­tărîseră însă astfel, dresând o listă unică, după alfabet, și cu­prinzând pe toți deținuții poli­tici din toate camerele și celu­lele închisorii. Evacuarea se fă­cea pe baza acestei liste, în gru­puri de câte 50, luați din toate colțurile înch­isoriii. Bagajele noastre erau aruncate toate îm­preună într’un camion automo­bil, pe noi însă soldați brutali ne împingeau și înghesuiau într’o dubă. — „Poftiți sus, domnilor bur­­puî! — striga un erou din ar­mata roșie. Poftiți ! Veți fi mai bine ca în tramvai și vă va costa și mai­eftin !“. „Și de astă dată eram atât de înghesuiți în dubă, încât unii dintre noi se simțeau aproape de leșin. Niciodată nu fusesem atât de abătut ca în această scurtă călătorie d­e la Taganka la Bu­tirky, dintr’un cartier al Mosco­vei, în altul. Când se va termina oare această comedie ? Cât timp mă voi mai vedea tranformat în jucărie in mâinile unei bande de sălbatici albi ? Mă pătrunse­sem de această ideie că ajunsesem jucăria unei bande de hotentoți travestiți în europeni. Ce avea de comun cu aplicarea unui so­cialism sănătos sinistrul trata­ment la c­are eram supuși atâți intelectuali, profesori, ofițeri, zia­riști, avocați, pictori și artiști ? Ce știau despre socialism, despre comunism sălbaticii cari ne tâ­­rau din temniță în temniță ? Sguduiturrile greului vehicul ne făceau să cădem unii peste al­ții, fără a ne putea ține și agăța de ceva, atât de comprimate erau membrele noastre. Credeam că fusesem destul de nenorocit în cursul ultimelor două luni. A­­veam să aflu însă foarte curând că mi se rezervase o soartă și mai mizerabilă, o soartă atât de tristă, încât amintirea captivită­ții mele de la Taganka îmi inspi­ra regrete­­,, I

Next