Ţara Noastră, februarie 1938 (Anul 16, nr. 1561-1572)
1938-02-01 / nr. 1561
ANUL xvn No. 1561 1 Suveranul țărănimii S. Regele a acordat scriitorului englez Hector Bolitho un mare interview care a apărut în ziarul „Sunday Express“. Cu acest prilej Suveranul a făcut unele declarații foarte importante în legătură cu înalta Sa grijă pentru poporul românesc. Dar ceea ce trebue, mai ales, să fie reținut din acest interview este marea iubire pe care o are M. S. Regele pentru țărănime. Simți în cuvintele regate cum bate o inimă fierbinte pentru cea mai numeroasa clasă românească și cum se desprind gândurile Sale de viitor, pentru tot ce se va face pe seama harnicei noastre țărănimi. „Interesul meu cel mai de seamă, a spus Suveranul, este pentru țăranii români. Timp de 600 de ani și-au apărat libertatea față de invadatori. Caracterul țăranilor români este una din preocupările mele cele mai importante ca Rege”, iar mai departe, în fața întrebării: — „Și dacă n’ați fi Rege? —. „Cred că aș fi fost învățător”, a răspuns Suveranul. Din aceste calde cuvinte oricine poate să-și dea seama de însemnătatea pe care o are țărănimea in preocupările Suveranului, cum și de solitütudinea M. S. Regelui pentru muncitorul brazdei râbânești. Sunt pare că două destine cari au mers împreună pe acelaș drum totdeauna și care nu s’ar mai putea despărți niciodată. Cine cunoaște istoria aționala poate pricepe taina acestei legături. Voivozii noștri, pe vremuri când nu exista nici burghezie și nici populație orășenească stabilă, se întâlneau, în zilele lor de bucurie ca și în clipele de tristețe, cu eroii anonimi aproape ai plugului, cu această aristocrație agrară, demnă și curată, a răzeșilor de altădată. Mândria răzeșilor, ca și tăria voivodală erau două lumi care se proecau armonic și unitar în împrejurările timpului. Deosebita atenție pe care Suveranul nostru de astăzi o arată față de țărănime descinde, s’ar spune, din poruncile istoriei și din această dragoste reciprocă, perpetuată peste veacuri până în clipa de față. Dar grija Suveranului față de țărănime pornește și din alte chibzuieli. Satul, pe care M. S. Regele l-a prezentat atât de strălucit la Academia Română, este singurul zăcământ de energie românească și împrospătare cu elemente pure și , vârtolise, a centrelor urbane. Burghezia noastră este încă foarte aproape de punctul ei de plecare, satul. La temelia statului stă puternică și neclintită clasa țărănească, monarhică din naștere, iar idealul ei politic este Regele care conduce. Cele două mari valori naționale: Regele și țărănimea se ostenesc laolaltă să dea țării strălucirea la care are dreptul. 2noiannan0aEi0DnnnnanDnanDnanaEiQODnnnnnonaDnnaD!aaaaaapaiaE Normele morale In manifestul pe care partidul introducând în el deputați jidevi național-țărănist l-a adresat țarei în vederea alegerilor, aproape nu este rând în care și nu întâlnim cuvântul morală. Norme morale, ținută morală, viață morală, moralitate politică și socială.... Ai crede că este vorba de o predică rostită de un cucernic pater, care a renunțat de mult la grijile cele lumești și, închinându-se cu totul vieței duhovnicești, vorbește celor dornici de pocăință despre vanitatum vanitas. Și doar este vorba de un manifest prin care se cere poporului să-și dea votul pentru oameni, pe cari i-am văzut lucrând, i-am văzut ce preț au pus pe morală, i-am cumpănit în ipostaza așa de înjositoare „legați de gât cu lanțul de aur al jidovilor după cum așa de plastic îi caracterizează părintele Moța. Redactorii manifestului făceau foarte bine dacă ar fi deschis cartea de fabule a celui ce a scris Toporul și Pădurea. Ar fi citit povestea lupului și a vulpoiului moralist și ar fi ocolit un cuvânt care, venit de la dânșii, trezește sau indignare, sau ilaritate. Oricât ar fi de iertător acest popor românesc, sunt la activul moraliștilor democrați păcate cari nu se uită. A veni la cârmă fluturând înaintea neamului de plugari flamura țărănistă, pentru ca apoi, în mod criminal, să dai jldovilor pământul luat prin expropriere dela proprietarii români, este credem un procedeu pe care numai morala democrată îl admite. A da iama în bunurile statului, a te înconjura de samsari și de contrabandiști din neamul lui Iuda pentru a devasta codri și a-ți bate joc de munca țăranului, pare c’ar fi cam alături de moralitate. La care capitol să înregistrăm procesele ce mai sunt și acum în curs cu traficurile de influență, cu sperțurile înmânate în latrine, cu înarmarea țarei ? Morală ? Cine a dat pământul Basarabiei pentru colonizarea jidovilor ? Cine a dat pământul Cadrilaterului la străini? Cine spurcat parlamentul românesc, aleși prin înșelarea bunei credințe a bietului țăran ? Morală ? Șoaptele desmetece, insinuările și murdarele bălăcăriri debitate de toți nespălații la adresa Capului Țârei, din ce oficină au pornit ? Dar o frază care mărturisește adevărul, în manifestul monument al platitudinei: „Poporul român nu e dornic de robie, iar țăranul român abia a scăpat de șerbie“. Da. Abia a scăpat de șerbia jidovească, pe care i-au pus-o după gât democrația necinstită. A trebuit să vie partidul Național-Creștin să’l scape. Cei lpgați de mâini cu lanțul de aur al jidovilor s’au temut de stăpânii lor să se atingă măcar de cârlionțar de la tâmplele lui Tischler. Și acest popor curățit de voiala paraziților știe cine l-a mântuit de peire. Credincios al crucei lui Hristos, va arăta că știe să-și facă datoria către binefăcătorii săi. Laokoon * Izbânda de la Geneva vensmul Ligiii Națiunilor a aa câștig de cauză României în chestiunea reclamațiilor jidănești. In ordine politică și diplomatică, acesta este o mare izbândă realizată, pe seama țării, de d. Istrate Micescu, ministrul nostru de Externe. In ce constă această izbândă ? Mai întâi, d. Istrate Micescu a făcut acolo dovada, că rassa marilor diplomați n'a început în România cu d. N. Titulescu pentru a se sfârși tot cu d. N. Titulescu. Impresia pe care a făcut-o în lumea diplomatică d. Istrati Micescu a fost dintre cele mai măgulitoare pentru d-sa, iar pentru poporul român, pentru inteligența și cultura lui, pentru mândria lui legitimă, o adevărată revelație. Un succes diplomatic este condiționat de complexul de forțe și dificultăți, care trebuiesc înlăturate, de conjunctura în care s'a produs tema în discuție și, desigur, de valoarea resurselor personale ale diplomatului, de tactul și puterea lui de convingere. Cu atât mai mare este meritul d-lui Istrate Micescu, cu cât d-sa, reprezentant al unei țări relativ mică, își asuma pentru întâia oară greaua răspundere de a înfrunta și de a învinge o indefinită dar tenace atmosferă de ostilitate. In adevăr, în momentul când ministrul nostru de Externe descindea la Geneva, situația României nu era de loc ușoară. Două mari puteri interveniseră în favoarea iudeilor, iar la Liga Națiunilor forțele internaționalei iudaice manevrau să ne situeze în poziție de acuzați. In aceste împrejurări, d. Istrate Micescu a desfășurat o laborioasă activitate pentru a convinge, pe de o parte, că ceea ce se petrece în România este perfect normal și nu poate fi temeia de nicio alarmă, iar, pe de altă parte spre a înlătura pretenția de urgență a plângerilor iudaice, cari tindeau tocmai să obțină, prin această procedură bruscată, un certificat pentru tema alarmistă a internaționalei iudaice. Și a isbutit. D. Istrate Micescu se întoarce victorios la București. Incăodată și poate în forma cea mai categorică, Alianța israelită universală iese înfrântă în luptă cu noi. După afirmațiunile ziarului parisiah „Le Temps" doi delegați ai coaliției mondiale evreești, d-nii Peretzweig și Tarblum, au stat în permanență la Geneva, pentru a obține punerea în discuție cu urgență a plângerilor iudee. De aici de la noi a plecat la Paris, înainte de plecarea d-lui Istrate Micescu la Geneva, d. dr.ilderman, președintele Uniunii evreilor din România (nu români, cum se intitulează pretențios și alterativ) și se găsește încă în străinătate, unde agită împotriva țării, împreună cu Șmil Honigman și alți jidani, pe cari îi știm. Au crezut jidovii, că mai pot să se opună curentului naționalist al vremii și că le va reuși încă o dată să determine o acțiune de imixtiune în treburile interne ale României. Au crezut, că falsul umanitarism cu care își ascund tendințele lor absurde de dominație universală mai pot angaja popoare mari împotriva altor popoare mai mici. Au crezut, că intrigile lor pot naște adversități ideologice din care ei să tragă foloase. Ideea de drept a suveranității naționale a fost adaptată ca principiu de bază în discuțiunile de la Societatea Națiunilor. Poporul iudeu va fi astfel nevoit să înțeleagă, că insistând pentru menținerea poziției lui false de până acum se pune în stare de inferioritate, se exclude din concertul popoarelor lumii și decade din orice pretenție de suveranitate. Faptul, că delegații coaliției mondiale evreești au fost tratați ca reclamanți fără calitate, confirmă noua orientare a Ligii Națiunilor, care este orientarea ei cea justă și care o situează în rolul ei firesc. D. I. Cucu 8 PAGINI 2 LEI Taxa poștală plătită In numerar conform aprobării Direcț. Generale P, X, T. cu Nr. 16.510/938 Marți 1 Februarie 1938 Organ al partidului Național-Creștin _ BIROURILE: STR. BELVEDERE 6, ET. Vondator : Octavian Goga | Tel. Direcția 5.58.95, Redacția 5.56.83, 4.19.33 Administrația Abonamentul: 600 lei pe an; pentru învățători, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni ; 100 lei pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei anual. Director: I. N. Sofien ____301 Aniversarea Germaniei national socialiste Germania sărbătorește cinci arti de la înscăunarea regimului celui nou național-socialist în persoana conducătorului eie Adolf Hitler. Intr’acest răstimp, relativ foarte scurte, ea a înfrânt greutăți, a restaurat ordinea internă și, mai presus de orice, a sfărâmat blocul comunist, care amenința liniștea Europei. Va trebui să mai treacă multă vreme pentru ca atât continentul nostru, cât și părțile celelalte ale lumii, solidare la o aceeaș cultură, să recunoască deplin opera făptuită de Hitler. Acest om a fost providențial pentru neamul său. El s’a ridicat tenace din straturile muncitoare, pe umerele lor vânjoase s’a sprijinit tot timpul cât a luptat eroic până a pus mâna pe putere, și până în ziua de azi sp.a răni îîlor crefiincios Lumea atât din Apus cât și din Răsărit se obișnuise, înainte de marele răsboiu european, cu tipul de socialist care se face că luptă pentru nevoile muncitorimii și împotriva burgheziei, până ce el parvenea în rândurile acesteia. Iar după răsboiu, noi am cunoscut acelaș tip transformat, în felurite țări, în comunist care vrea răsturnarea întregei așezări sociale și politice naționale. Hitler a pus capăt amândoror acestor tipuri de așa ziși socialiști, și a creat omul nou care își închină viața revendicărilor muncitorești, dar fără ca, pentru aceasta, să înceteze a-și servi patria sa. Programul său nazist progermanic poate să contrazică naționalismele altor țări împrejmuitoare sau îndepărtate. Dar omul pe care l-a realizat dânsul, în opoziție cu cel vechi , liberal, democrat, socialist sau comunist, nu este, pentru aceea, mai puțin o cucerire a civilizației europene. Astfel, la serbarea Germaniei nu ia parte numai poporul german, cuprins între hotarele celui de al treilea imperiu, ci întreaga civilizație și cultură care au fost salvate de Hitler de la prăbușirea lor în neantul comunist. In cinci ani de zile această țară, datorită lui Adolf Hitler, a făcut dreptate muncitorimii, dreptate pe care în zadar i-o făgăduiseră regimurile democratice. In cinci ani de zile ea a revenit la conștiința națională pe care aceste regimuri o înnăbușiseră atât în rândurile muncitoare cât și în cele ale claselor conducătoare. Azi Germania este un popor unitar în muncă și o națiune unică în suflet de la un hotar al ei la altul. Rând pe rând rămășițele trecutului care o fărâmițau, fie pe provincii sau pe municipii medievale, au fost înlăturate din calea unității naționale, care azi este biruitoare pretutindeni. România este un popor cu trecutul și destinul ei aparte de cele ale Reichului germanic. Ceea ce prețuim noi, poporul român, în uriașele transformări lăuntrice ale poporului german, este îndemnul pe care l-a dat acesta tuturor națiunilor de a-și afirma ființa etnică. Drept urmare a acestui îndreptar, Hitler a avut curajul ca, în disprețul falsei ideologii umanitariste, să-și curețe țara de penetrațiile iudaice, care-i falsificau imaginea ei genuină. In România mică, profesorul A. C. Cuza, în România mare d. Octavian Goga au văzut, pentru neamul nostru, aceeaș primejdie evreească, în creștere continuă, și de proporții mult mai mari decât în al treilea Reich. Triumful lui Hitler a îndemnat un câștig principial de cauză pentru d-nii Cuza și Goga. Măsurile conducătorului german au spulberat dintr’odată calomniile oficinei evreești la adresa curentului naționalist din România, pe care îl înfiera, în presa ei mondială. Ele au înlesnit simțitor ca opera guvernului Goga să nu apară în străinătate drept o persecuție de rasă, ci un act de civilizație națională. După cei cinci ani de guvernare național-socialistă, nimeni nu se mai indignează peste hotare de hotărîrile pe care le ia guvernul român național-creștin. Sub aceste perspective, Hitler și Germania național-socialistă au făcut un real serviciu tuturor popoarelor creștine care se împărtășesc din acelaș patrimoniu de cultură și civilizație real umană. D. HITLER Ci vei, de când toți strigă Izbândă Nu mai pot lua cinci sute la sută dobândă! Revizuirea din Vechiul Regat de MIRCEA BOBEȘ Situațiunea evreilor din Vechiul Regat din punct de vedere al cetățeniei este următoarea: Până la Decretul Lege 2085 din 28 Mai 1919, evreii chiar născuți în țară nu se bucurau de cetățenie afară de aceia, cărora prin legi speciale li s-au acordat drepturile cetățenești. Ca o consecință a păcei, datorită unor împrejurări asupra cărora nu insistăm, s’au acordat aceste drepturi în massă tuturor evreilor născuți în țară, sau născuți întâmplător în străinătate, dar din părinți așezați în țară. Procedura prevăzută de Decretul Lege a fost foarte sumară, și tot foarte sumar a fost aplicată. O simplă cerere adresată judecătoriei de care aparținea noul cetățean era suficientă. Nu era nevoie să alăture nici măcar actul de naștere, afirmațiunea petiționarului că s’a născut în țară, fiind, îndestulătoare. Judecătoriile nu erau obligate să facă nici un fel de cercetare, ci trimitea și tablourile formate parchetului care trebuia să facă cercetări, pentru a putea eventual să se opune la încetățenire. Parchetul, cum era și natural, nu a făcut cercetările prin membrii lui, ci le-a făcut prin organele auxiliare, poliție și jandarmi, cari iarăș nu mai insistau în a arăta modul cu totul sumar în care au făcut aceste cercetări. Este cu totul surprinzătoare ușurința care s’a pus la legiferarea acestei importante, chestiuni, care oricât s’ar zice că a fost impusă de anumite considerațiuni externe, totuși trebuia privită în mod mai serios. Lucrul s’ar explica poate prin acela că Decretul Lege 2085 s’a alcătuit imediat după răsboiu, când entuziasmul și bucuria biruinței ne-au făcut mai toleranți decât se cuvenea și prea puțin prevăzători, și prin aceia că guvernul din Mai 1919, nu a avut momentul prielnic de a cugeta (Continuare în pag. ll a) (Continuare în pag. ll-aX I. Lupaș: Paralelism istoric de Bucur Țincu Nu demult ne-am ocupat de două lucrări ale d-lui prof. I. Lupaș apărute în cursul anului trecut : Probleme școlare“ și „Istoria unirii Românilor“. Scriind despre aceste admirabile cărți, una de preocupări didactice iar alta de sinteză istorică neîncercată încă la noi, relevam activitatea fecundă a d-sale, care cu fiecare an care trece, adaugă la șirul valoroaselor sale cărți, scrieri noi și pline de interes. Noul volum apărut la sfârșitul anului 1937, intitulat „Paralelism istoric“ confirmă constatarea noastră, fiindcă el adaugă o verigă nouă la o lungă și prețioasă serie de lucrări. El cuprinde adunarea unui mare număr de articole publicate în ziare și reviste timp de 30 de ani de la 1907 până astăzi. In acest vast ciclu istoric s’au petrecut atâtea evenimente esențiale, încât însemnarea și comentarea lor prezintă un deosebit interes. Fața lucrurilor s-a schimbat radical în 30 de ani, astfel că o comparație între ele și azi este utilă din multe puncte de vedere. Din acst motiv, d. prof. L Lupaș a intitulat volumul său „Paralelism istoric“, fiindcă el însemnează oglinda epocii dinainte și de după război și posibilitatea de comparare dintre ele. Comparația este în istorie o metodă foarte mult utilizată pentru apreciabilele ei rezultate, căci oricât ar fi de ireversabil cursul timpului, fenomenele prezintă totuși analogii, cel puțin formale dacă nu de conținut. Volumul copios al d-lui prof. I. Lupaș, începe cu articolele publicate în epoca maghiară. Ele sunt o analiză necruătoare a șovinismului unguresc pe cart-l demască fără cea mai mică teamă sau menajament. Este de mirare că aceste articole — scrise dealtfel cu multă documentare și obiectivitate — nu i-au provocat autorului încurcături mult mai grave decât cele pe care le-a avut. Autorul a fost condamnat la închisoare de trei luni pentru articolul „Toate plugurile umblă“, articol frumos și just, dar fără cea mai mică urmă de „îndemn la instigație“ așa cum a fost calificat. Mult mai dureroase pentru unguri sunt părerile citate de d. prof. I. Lupaș din autorii nemți, în care poporul maghiar este executat în mod sângeros. „Zadarnic vom căuta câteva pietre — spune Franz von Löhrer — cu care să fi contribuit Maghiarii la marele edificiu de progres al omenirii. Nu există o singură idee de cultură — fie în domeniul juridic, militar sau de stat, în religie și morală, în artă și știință, sau în oricare alt domeniu — care să fi pornit de la Maghiari luându-și drumul spre omenirea civilizată“. Citatul este mult mai lung dar nu-l putem reproduce în întregime aici. El este un răspuns foarte dureros pentru orgoliul maghiar pe care-1 demască în mod definitiv. Cu asemenea izvoare istorice documentate — deci fără subiectivitate — răspundea d. prof. I. Lupaș șovinismului maghiar care spune despre noi Românii că suntem o rasă inferioară. Cu argumente de aceiași natură a distrus d-la mitul „culturii patriotice maghiare“ pentru care totul era maghiar sau vrednic de maghiarizat. Când privim înapoi epoca aceasta de luptă și frământare, de șovinism maghiar și iredentism a naționalităților oprimate, ne dăm seama că oamenii acelui timp au fost niște luptători plini de curaj și de demnitate. Articolele d-lui prof. I. Lupaș îți provoacă un sentiment de admirație și stimă pentru scrisul său care nu era altceva decât o mare îndrăzneală într-o epocă de persecuții și intoleranță pentru Români. Atitudinea d-lui prof. I. Lupaș pe care o relevă articolele sale — și care era aceea a tuturor naționalităților din imperiul habsburgic — nu este de ură și aversiune față de Unguri ca popor. Ea era un protest împotriva imperialismului unguresc, nejustificat și absurd pentru o națiune care nu putea să-l exercite. Ungurii voiau să domine toate popoarele nemaghiare obligându-i să se simtă unguri ca suflet și cultură. De aici toată intoleranța lor, închiderea multor școale, suspendarea ziarelor și întemnițarea conducătorilor. Poporul maghiar era odios în șovismul și imperialismul lui asupra unor națiuni care-l refuzau. Sufletul maghiar este incapabil de universalitate și tendința lui de a se impune altor popoare era o siluire a vieții și dreptului lor la libertate. împotriva acestei tendințe au luptat toate naționalitățile oprimate. Articolele d-lui prof. I. Lupaș sunt izvorîte din atmosfera acestei lupte care a fost foarte veche căci spune d-sa referindu-se la istoricul austriac Redlich „că teama de o apropiată prăbușire și dezorientare a acestui imperiu cel puțin de la jumătatea secolului XVIII-lea nu a dispărut nici o clipă din sufletul cărmuitorilor lui“ (p. 365). Multe din articolele d-lui prof. I. Lupaș se ocupă cu situația minorităților maghiare dela noi, creiată după război — ce minunat paralelism istoric — combătând mentalitatea celor cari au rămas la vechile idei ale refacerii Ungariei în vechea ei formă. Iredentismul maghiar este din acest motiv o absurditate, deoarece vechea Ungarie s-a prăbușit ca structură istorică și nu va mai putea să se refacă niciodată, iar pe de altă parte situația minorităților de la noi este incontestabil mai bună decât aceea de sub epoca maghiară. Comparația făcută adesea de d. prof. I. Lupaș este foarte concludentă mai ales că %