Ţara Noastră, aprilie 1938 (Anul 16, nr. 1577-1579)
1938-04-10 / nr. 1577
A eșit sămănătorol Mântuitorul a asemuit pe purtătorii cuvântului bun cu sămănătorii, iar adevărurile spuse lumei le-au asemuit cu sămânța aruncată cu nădejde în pământ. Pământul ar fi sufletul nostru, inima și judecata noastră a celor multi, cari avem nevoie de lumină. Mulți sămănători s'au ivit în țară la noi de la unire încoace. Au răscolit sufletele cu vorbe bine ticluite, au aruncat, vorbe mari, spunând că ei vor să schimbe viața neamului românesc. Feluri de idei spuneau în vorbele lor. Lucruri pe cari le auziseră și ei de prin străinătăți și acum ziceau că vor să fericească nația cu ele. Unii ziceau că sunt democrați, alții că sunt radicali, adică vreau să schimbe totul din rădăcină. Unii ziceau, cum zic și astăzi, că sunt legitimiști, adică tot la o lege care-o fi aia, alții că sunt conservatori, adică de cei cari păstrează apucăturile din trecut. Fel de fel de istorii. Și mai ales stăruința ca poporul să le dea votul ca să poată ajunge la cârmuire. Mulți au ajuns și, cum au ajuns, au uitat și de cele ce le-au spus și de numele ce și l-au dat. Și-au văzut mai ales de trebușoarele lor. Și multi s'au pricopsit. Dar poporul binele nu l-a văzut de la ei. Că, uite, moții din munții lui Avram Iancu și acum se judecă pe la Cluj cu un jidov, care nu se lasă și nu vrea să dea din pădurile cotropite. Și doar câți clăntăi au trecut prin țara moților, făgăduind că vor face ei dreptate ! De aceia noi am zis că poporul să nu se mai ia după limbuți iau nu au nici un nume câștigat prin munca binefăcătoare. Un om care nu are un nume bun făcut prin vrednicia lui, nu are nici răspundere. El vorbește orice, că n'are nici rușine și nu are ce pierde. Dar omul cu nume se gândește la cinstea lui, la judecata lumei. Că știm zicala veche. Decât să-ți iasă nume rău, mai bine să-ți iasă un ochiu. De aceia în scrisul și în vorba lui, Octavian Goga, care e un invățat cu mare nume și profesor la universitate, a ocolit minciuna. A scris și a vorbit pe înțelesul tuturor, fără să aducă Învățătură după moda din streinătate. El a zis : „ Nu ne trebue școală dela pahonti și dela alți streini. Noi avem neamul nostru și legea noastră. Să ținem la ele și să muncim pentru întărirea puterei noastre. Fiecare, la rosturile lui, să se gândească și să-și dea seama că e un ostaș al neamului și al legei. Când poate și-i vine rândul, să-și facă datoria. Așa a făcut și el. Când a fost la cârmuire, s'a gândit să curețe grădina țărei de mărăcini și de pălămidă. Așa puțin cât a stat la cârmă, dar se cunoaște. Și lucrul bun făcut de el se tine în seamă de cei cari știu să judece binele și adevărul. Octavian Goga n’a sămănat vorbe, ci fapte. De aceia noi credem într ânsul. Bu cred acum și aceia cari slugărniceau prin diferite partide. Acuma când se pune preț pe om și nu pe vorbărie, noi suntem mândri că am stat alături și am prins adevărul de la un astfel de om, care, ori și unde și oricând, tot mare rămâne. El este pentru noi sămănătorul sămânței ce va rodi binele și frumosul pentru țară și neam.De aceia primim cu bucurie cuvântul lui bun și suntem mândri că numai noi avem un astfel de om. După douăzeci de ani dela Unirea Basarabiei La 9 Aprilie se împlinesc douăzeci de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă. E un popas sărbătoresc, când se cuvine să ne oprim — răsfoind istoria neamului nostru — asupra acelei pagini in care s'a înscris, cu cinste și curaj, primul act de unire a unei provincii înstrăinate cu România Mică. Reamintindu-ne acele clipe istorice sufletul ni se umple de bucurie, dar și de tristețe. De bucurie, fiindcă a fost cel dintâi pas spre Unirea cea mare și de tristețe, întrucât Basarabia a fost cel din urmă ținut, care să atragă atenția stăpânirii de după răsboiu, pentru mulțumirea nevoilor ei numeroase. Basarabia a fost provincia cea mai nebăgată în seamă de guvernările democrate, cea mai uitată, cea mai urgisită. Și dacă este așa, această stare de lucruri se datorește mai-mărimilor ei politice, în frunte cu un oarecare Pan Halipa. Acești politicieni hapsâni, și-au bătut joc de sufletul bun și îngătuitor al basarabeanului, l-au mințit și înșelat fără frica de Dumnezeu și fără rușine, i-au stors vlaga, ca pe urmă râsul lor de batjocură să răsune peste văile și dealurile pustiite, peste gospodăriile sărăcite, rămase în paragină. Așa a ajuns Basarabia după douăzeci de ani de la Unire. Amintirile ne poartă pe drumurile întortochiate ale trecutului, stropite cu lacrimile, sudoarea și sângele înaintașilor. Amintipnimie, dincolo de Prut, frații noștri deapănă acum povestea care a fost. Răscolind trecutul, privind prezentul, ochii tuturora se îndreaptă cu nădejde spre viitor Acest viitor se cade să li se pregătească după vrednicia de cari au dat dovadă odinioară. Cei chemați s-o facă, trebue să-și aplece urechea, să asculte durerile pământului basarabean, să le aline pe cât îngădue putința de azi, fiindcă „străjerii neclintiți, ce stau necurmat de veghe la porțile Răsăritului atăt de amenințat“, merită din plin aceasta. Nedreptățile trecutului apropiat, nedreptăți cari sunt pentru noi o rușine, trebuesc îndreptate.' DARUL DOMNULUI Pentru greșala ce-a făcut-o Adam a fost îndepărtat din rai, unde avea de toate, din îndurarea tatălui ceresc. — Ce voi face eu, Doamne, că eram învățat doar să întind mâna și să am tot ce-mi dorește inima! Și a răspuns Dumnezeu: — Du-te pe pământ și prin munca ta, fă din locul pe care-l stăpânești, un rai tot așa de luminos! Vezi că lui Dumnezeu tot i-a fost milă de făptura lui și nu l-a lăsat in sălbăticie ca pe fiarele sălbatice. I-a luat raiul, dar i-a dat pricepere și minte și i-a dat putere de mujică. I-a spus cu alte cuvinte: — Ai voit să fi ca mine de înțelept. Iată, te ajute, nu trebue să te iei după viclenia șarpelui. Nu prin minciună și trândăvie vei putea să știi toate și să le faci pe toate. Ci prin osteneală și strădanie. Iți dau pământul în stăpânire. Fă prin lucrul mânilor tale un rai din el. Arată-te vrednic să porți chipul meu! Prin muncă vei ajuuge să cunoști binele și vei fi fericit. Așa a spus Domnul și sfânt este rostul lui. Că prin bătaie de cap și prin stărțuință la lucru, omul s'a ridicat și a ajuns în unele părți ale pământului să facă din bucățica lui de loc un rai de frumusețe și de îmbelșiugare. Unde a ajuns mintea omenească prin muncă vedem și înțelegem că Dumnezeu, nu l-a pedepsit pe Adam, când l-a scos din rai, ci l-a pus numai la încercare, să vaidă ce va face făptura lui, când va fi lăsată numai la vrednicia ei. Și omul a arătat că în adevăr este în el scânteie dumnezeiască. Ia să ne gândim numai la istețimea cu care a reușit să prindă puterea fulgerului, să facă lumină când vrea, să alerge cu trenurile, sau cu căruțele fără cai. Să ne gândim cum a ajuns el să se înnalțe în zbor mai sus decât pasările cerului, să vorbească d un depărtări mari și să fie auzit. Cântă un cântăreț în America și noi îl ascultăm la Radio. E mare câștig al muncei omenești și mare pas făcut spre desăvârșire. Prin muncă omul a pus stăpânire pe pământ, pe ape și pe văzduhuri. A ajuns să măsoare mărimea stelelor și să alerge pe fundul mărilor. A ajuns să vindece boale, să deschidă timpul omenesc și să curețe stricăciunea de pe măruntaie. A ajuns să dea vedere celor ce-și pierduseră vderea. Te minunezi uneori, cum se minuna lumea ,de cele ce le săvârșeau apostolii. Dau unii de muncă și o socotesc drept greutate. Mare greșală. Asta este adevăratul păcat. Păcat de neiertat. Să nu vrei tu să te asemeni tatălui tău ceresc, care de la începutul lumei lucrează și ne dă lumina soarelui și pacea nopții și ne dă rodnicia și frumusețea primăverei și ne dă belșugul câmpurilor și răcoarea grădinilor și viinii care veselește inima omului. De mii de ani erau în Italia niște lacuri și mlaștini, pe cari chiar și împăratul Traian s’a strădjuit să le sece, că cuprindeau pămâmt cât trei județe. Toți au zis că nu se poate așa ceva. Acum ducele Mussolini a zis: Munca poporului italian va birui orice piedică. Și s'au pus meșterii pe lucru și în trei ani de zile au scurs smârcurile și-au făcut acolo niște grădini ca un povet și Și-au făcut sate și-au dat pământ de lucru oamenilor. De-a rămas lumea uimită, când astăvară au eșit la secerat și-au văzut rodnicia pământului care zăcuse sub ape de când lumea. Ei, dar dacă m'ar fi fost munca și stăruința, ar fi putut ei Italienii să facă din niște mocirle un rai? De-aia zic să prețuim munca și să nu râvnim la trâmtorii cari pierd vremea lui Dumnezeu, stau și clevetesc sau înjură că toate rele au venit în Iume prin lene. Că așa este făcut omul. El trebue să facă ceva. Și dacă nu înfăptuește lucrul bun, se dă la ticăloșie. . Suntem acum în toiul muncilor de primăvară. Să punem tot sufletul nostru și toată râvna în facerea lucrului bum. Așa numai ne vom apropia de tatăl nostru ceresc. Așa vom ridica țara și neamul la cinstire și la lumină. SIMION POTCOAVA S3. Octavian Goga rostîeidu-și cuvântarea — la Academia Română — despre Prăbușirea Austriei, pe care o publicăm și revista „Țara Noastră“ din 9 Aprilie 1938. A împotriva secetei Vântul suflă necontenit, când cald, când rece, ceea ce face ca pământul să se usuce foarte repede. Nu poate fi o greșală mai mare pentru un plugar decât atunci când nu știe să-și aleagă timpul ca să facă însămânțarea. Cel mai mare dușman al plugarului este seceta și prin nefericireara noastră are mult de suferit de pe urma acestei pacoste. Cu toate acestea omul a invadat să se apere și împotriva secetei. Dacă încă nu a ajuns să facă să ploaie atunci când trebuie, în schimb știe astăzi cum să-și păstreze apa strânsă în pământ în timpul toamnei și iernei prin lucrări meșteșugite ale pământului. Am mai spus-o și cu alte prilejuri. Ploile și zăpezile ce cad in România in timpul toamnei și iernei ajung ca să ne dea putința de a căpăta o recoltă mulțumitoare, chiar dacă nu cade un strop de ploaie în primăvară, bineînțeles dacă ne dăm osteneala să economisim apa strânsă in pământ. Cari sunt acele lucrări meșteșugite ale pământuli, mă veti întreba, Iată-le•• In primul rând este desmiriștirea care îngroapă semințele de buruieni și le face să încolțească, totodată scoate deasupra pământului tot felul de gângănii cari astfel mor. Nu uitați că buruienile fură o mare parte din apa trebuincioasă plantei cultivate. Urmează apoi arăturile aflând de toamnă, cari nu pot lipsi. Ele sunt acelea cari înlesnesc ca să se strângă cât mai multă apă în pământ. Vine apoi însămânțarea cât de timpurie, fără a se mai face o nouă arătură și numai după o simplă grăpare, căci cu cât vom scormoni pământul mai puțin în adâncime primăvara, cu atât vom economisi mai multă apă. Vin apoi grăpările semănăturilor de toamnă, cari au darul de a rupe pojghița de la suprafață, ceea ce face că se astupă porii pământului, împiedicând astfel să se piardă apa. Prăjitul sau săpatul cât de des de asemenea împiedică pierderea apei cu condiția ca să nu scormonim prea adânc pământul. Va fi destul să rupem numai scoarța și să tăiem buruienile. Semănăturile, după cum am mai spus-o, trebuiesc făcute primăvara cât mai de timpuriu și, mai ales, să semănăm în aceiași zi ceea ce s’a arat sau s’a grăpat. Este o mare greșală când se ară și se lasă două, trei zile până ce se seamănă. In aceste două-trei zile sămânța s’ar fi umflat și ar fi gata să încolțească. Dacă la aceste sfaturi mai adăugați acela pe care vi-l dăm destul de des, de a vă planta hotarele proprietăților dvs. cu perdele de salcâmi, înspre miazănoapte și răsărit, cari vă vor apăra împotriva vânturilor, fără îndoială că veți învinge seceta. Față cu seceta care se prelungește, Institutul de Cercetări Agronomice sfătuește pe agricultori să ia următoarele măsuri pentru a păstra apa în pământ: Să grăpeze bine toate arăturile făcute din toamnă ori din primăvară, care nu s’au semănat încă Crăpatul trebue să facă un strat mărunt de pământ la suprafața arăturii. Acest strat are rostul să păstreze apa în pământ.Acolo unde pământul nu a fost arat încă nici toamna, nici primăvara, să se are și să se grăpeze imediat. Dacă seceta va continua și în timpul sămănatului sfeclei, porumbului, fasolei sau altor plante care urmează să se semene de acum încolo, atunci se va întrebuința înainte de semănatul acestor plante cultivatorul sau prășiturile și apoi se va grăpa. Nu se va întrebuința plugul pentru a nu atâra mult pământul și a pierde astfel apa din el. A. TALAȘESCU % Inimă curată Cu ochii înnecați în lacrimi Psalmistul s’a rugat odată— In pieptul meu, ceresc părinte. Sădește inimă curată. Căci curățenia din suflet E soră focului din soare Și n’are nici o însușire Fără de dânsa vre-o valoare. Și poate unul ca să facă Cu măestrie orice vede, De n’are inimă curată, in veci într’ânsul nu se ’ncrede iu inima curată vine Cu drag iubirea de dreptate. Și cinstea cea neprihănită Cu dor spre dânsa se abate. Recunoștința, omenia Acolo sunt la ele acasă, Aripa îngerului păcei Dien zbor asupra ei se lasă. Și pot furtunile ispitei In ea cu furie să bată. Nu vor putea să năruiască un veci o inimă curată !••• I. U. SORICU POVESTE DE JALE De OCTAVIAN GOGA Dacă treci cu, căruța prin cutare sat de pe câmpia Ardealului ori prin Moldova și Bucovina și te oprești în drum, să-ți holdînești caii la crâșma din capul satului, cel ce va scoate capul pe fereastră, să-ți dee bună ziua și să te poftească, cu multă plecăciune, în curte, va fi de bună seamă un jidan bătrân adus de spete, cu barba mițoasă, cu perciunîi cârlionați și cu ochii de veveriță. Așa e în mai toate satele. Dacă ai trece prin cincisprezece sate și ți-ai pune în gând să-ți aprinzi ciubucul, numai cu chibrit ciumpărat dela negustor român, apoi de bună seamă că n’ai face pagubă în tutun. Povestea tuturor acestor crâșmari se aseamănă. Mi-aduc aminte din copilărie Pare că-l văd și acum pe jupânu Barbă-putredă, cum îl povedea satul pe crâșmarul jidan. Atunci era un moșneag cu chipul de Caiafă, cu barba albă ruginită. Umblă cu cârja, de slăbănog ce era, și în toată făptura lui numai ochii trăiaiu. Ochii aceia mici și strălucitori cari jucau sub tremurarea pleoapelor. Acest moșneag batjocorit de tot satul, după care strigau copiii, a măsurat patruzec de ani rachiul în porțiile creștinilor din sătulețul lui. In această vreme s’au schimbat supiemenii de treburi și rândueli în sat, fruntașii au ajuns la sapă de lemn, oamenii de neam bun au plecat să se bage slugi, mulți au ajuns la temniță chiar dela masa din crâșmă, numai el a rămas în pace și săntăate. L-au înjurat toți, i-au făgăduit că-i smulg barba, când l-au prins cu minciuna. Și el tot s’a ridicat. Așa a ajuns deasupra cu încetul, întâi și-a cumpărat casa în care trăia cu chirie. Mai târziu un petec din grădina vecinului. Făcea lumânări de său și le vindea pe ouă. Pe vremea secerii, vindea pe grâu, la culese de vii, pe must. Și avea de tot felul: galoane, și arniciu și cercei și năframe și piper... Se jeluia în toată buma vremea că-i sărac, că moare de foame, că befutura se scumpește. Băieții șiii trimeteai la școală. Și se plângea că au, să-i pue capul, că risipesc tot, că au să ajungă pe drumuri... N aud ca acum: „Mi pripidește Herșălă mi pripidește”... Ei, și știți ce s'a ales pe urmă?. Ce-a rămas moștenire după acest Barbă pu,tredă, slăbănog, când și-a închis pe vecie ochii aceia fără astâmpăr? Au rămas bani, bani claie-grămadă. Moștenitorii au vândut creioaica hodorogită și astăzi au fabrică de spirt la oraș, frate-său e domn mare. Așa e oamenii, buni, povestea. Așa se ridică pe spatele voastre acest neam aricios. Se ridică și vă supune, pentru că în mâna lor ajunge banul. Și banul e puterea. La fabrica de spirt, al cărei horn varsă sumeț fumrul în văzduh e întreg temeiul din truda voastră. Acolo-s banii pentru rachiu și ouăle și grâul și mustul și toate cele. Și jidoviul prăsește ceafă tot mai groasă. Și-a schimbat și haina și numele. Și nu-și mai aduce aminte de nimic. Nici de când l-a trântit cutare un pârâu, când sta încă în fața crâșmei tată-său, nici de câmd ducea lumânări la săteni. Nu mai știe nimic, și dacă ar îndrăzni să se apropie cutare de dânsul dintre țăramii cumpărători de odinioară, să-i ceară ajutor, l-ar da pe trepte... Nici slugi nu vrea din satul unde e și astăzi cocioaba veche. Zice că-i sătul de oamenii ăștia. Și știți ce mai zice? Zice că-s hofit Povestea acestui sătuleț o auziți, cinstiți cetitori, în toate părtulie. Maramureșul geme de ei. Acolo sunt ca misipul mării. Moldova întreagă a ajuns, pe mâna lor. Și aici și dincolo s’au lățit în dreapta și stânga. Și unde au pus odată piciorul acela care tremură la genunchi, acolo au prins putere. Prind rădăcini de grabă și se sporesc ca iepurii de casă. Și unde au ajuns se alege praf de truda gospodarilor. In Maramurăș și în Moldova țăranii îngheață de frig în casă și n’au o coajă de mălai și s bolnavi și flămânzi și se prăpădesc de pe fața pământului. Neamul nostru, de firea lui e pacinic, blând și nu vrea răul de aproapelui. Romanțul nu vrea stricăciunea altuia. Dar acest neam bun, milos, cuviincios și iertător mu trebui lăsat în [lada acelora cari vîn cu meșteșugul ascuns al fățărniciei asupra lui. Traiul acestui neam trebue păzit. Munca lui cere răsplată, Hărnicia lui cere roadă. Și nimeni nu poate fi acel județ păcătos care ar putea cere ca tot (Continuam lin pag. II-a)