Telegraful Roman, 1856 (Anul 4, nr. 1-102)

1856-05-30 / nr. 42

Telegrabtulu ese de doc ori ce septemănă: Mercurea și Sămugăta.­­ G Prenumerațiunea se face în Siniu la espeditura foiei, pe asfa­­­ră la C. R. pește, cu aani gata, prin scrisori francate, adresate­­ espeditură. Prețiulu prenumerațiunei pentru Sibiu este pe anu 7, ol. m. c. car zo. pe o jumătate de anu 3. ol. 30. cr. Pentru celelalte părți ale Transilvanii și pentru provinciele din Monarhiă pe unu anuu. fl. ear pe o jumătate de anu 4. fl.­­ Inseratele se plătescu cu 4. cr. șirul cu slove mi­i. Pentru pripi­ și țeri străine pe unu anu 12 f. pe 7. anu 6 f. m. c. Maiu 1850. N2 42. ani­­ ANULU voin­a Deveni­. lunruut:.­­ Junie 6 iunie e­n. Sările au mai încetat. Șirile din ținutul Loire sunt tot așa trist, Împăratul propt a cerceta­­t acest ținut. a o scurtă luci­r­e asupra istoriei . (Negoțului), cuterite, a fost totdeauna și este și acuma un factor de căpetenie de a înainta popoarele în cetățenire. Căci de­și moti­­vul lui original fu­ trebuința fisică și interesul material, totuși, n­u­ tot. treia Cartagenii bu Romanii, se slăbi Cartago, pănă cănd în ur­­ma răsboiului de nimicire, în a. 116 în. de He, se resipi de Abia August (pe la a. 30 în. de He) mai putu rădica în­­cătra negoțul scăzut, care acum începu a înflori și în Europa, mai timpuriu în insula Malta și în Lusitania în Spania, unde se rădicase fabrici de pănură. Pe la a. 52 după He, se crede a se fi rădicat Londonul și a se fi făcut îndată loc de pe goț. În zilele lui Aurelian (pe cănd așa dată treceau coloniile romane din Dacia preste Dunăre, pe la a. 270 după ce, se crede a se fi adus întăia oară din India la Roma mătasă, carea atunci se num­­er­e un mijloc dintre cele mai lucrătoare spre a împreuna po­­păuna cu aur. Prin răsboaiele și strămutările popoarelor, ce poate depărtate, spre a comunica științele lor, și spre a­lții prin aceasta o cultură mai înaltă între dănsele. Nu­moloasele din afară, ce le aduce negoțul țerilor, dănd productelor­ lor preț, și stărnind în toate părțile activitate și viață, pu acelea sînt bunul cel mai prețioe, ce i se mulțumește omenimea. Nu înmul­­țirea bogățiilor, ci creșterea comorilor spirituale și morale e pu­­terea, ce a contribuit atăta la desvoltarea genului omenesc, va fi clară fără de tot interesul a fi și ceva din istoria negoțului. Pe căt a putut străbate ochiul neobosit al istoriei în întu­­mnecimile cele depărtate ale bechimei. Fenicienii au fost d­intre ei po­­poarele istorice cei dintăiu, ce au studiat arta plutirei cu multă atenție. Și posiția verișoarei lor, ce se întindea prin Siria de astăzi de a lungul mărei mediterane, încă era astfel cu, încăt au trebuit ei de timpuriu să întrebuințeze drumuri de apă, să aducă producte, de care nu aveau­­ și așa ei se ved­e ui­ta­­ții neguțetoriei, carea firește se cuprindea numai în schimbarea muravurilor lor pe altele streine. Lor le urmară apoi locuitorii litorali (termureni) și insulari ai Siriei, Asiei mici și ai Greciei. Fen­icienii, cari i se par a fi avut mănăfăpturi însemnate, cerce­­tau încă pe la a. 900 în de He. Britania pentru cositoriu; acea­­sta o urmară mai tărziu și Cartagenii. Fenicienii încuragiați de căștig, cercară apoi călătorii pe mare și mai întinse, și pe lăn­­gă aceea, că rădicară în Spania mai multe cetăți litorale, se zice, că pe la a. 600 în­ de He, ar fi plutit din marea roșie îm­­prejurul Africei, și așa prin cea mediterană ar fi ajuns apoi în Egipt; și Grecii se crede, că ar fi plutit pănă prin Galia s­au Franța de astăzi, ar fi zidit Marsilia și ar fi învățat pre mo­­teni a lucra pămăntul, a sădi vii și a purta negoț. Cetățile de frunte ale Fenicienilor au fost Sidon, ce îl numesc un isto­­ric „tărgul națiilor­” și Tirul. Cest din urmă se resipi după o apărare eroică și cerbicoasă, ce arată din destul puterea lui cea mare prin Alecsandru Macedonenul la 332 în­ de He. și mă­­car că după moartea resipitoriului se rădică de nou, totuși floa­­rea negoțului ie răpi Alecsandria, ce o zidise eroul tiner după numele său la un braț de Nil în Egipt.­­ E un fenomen nea­­șeptat, dar purcezătoriu din firea stăpănirei lor, că Romanii, carii tocmai pe atunci ajunsese­­ să zicem așa­­ la ajunul pute­­rei lor, nu aveau aplecare deosebită spre negoț. Acesta dacă se concentra prin norocoasa posiție a Alecsandriei în Egipt, un­­de pentru înaintarea lui pănă pe la a. 260 în. de Hc. Ptole­­meu Filadelful un canal de la Nil pănă la marea roșie. Cu Alecsandria se întrecea Cartago, zidită după o tradiție de re­­gina Tirului Dido, într'un loc prea priincipe plutirei și negoțu­­lui în Lorica despre miază­noapte, nu departe de țermurii mă­­rei mediterane. Prin restonele, ce le avară în suta a doua și sguduiră de aci înainte Europa, păuiși firește și negoțul, seră­­cind țerile cele mai importante, mai bogate și mai frumoase. Prin căderea împărăției romane se nimb­i mai de tot și negoțul Britaniei, și trecu în Italia, unde pe la sfărșitul sutei a B-lea de la He, se rădică Veneția prin cetățenii, ce scăpaseră după ri­­sipirea cetății Acvilea de biciul cel de foc al lui Atila, ducele Unilor, Genua, Florența, și Pisa începură un negoț foarte vioiu cu toate literele mărei mediterane. Pe cănd în seculul al șaptelea și al optulea negoțul pe Nil și pe marea roșie scăzu­­se, și rămășița se prefăcuse în negoț de caravane prin Siria spre sinul persiez; Veneția creștea și se întăria pe curmat. Lon­­donul reapucă putere, Hamburgul la descărcarea Elbei în marea germană s­au nordică se făcu cetate, și Germania prin înrădă­­cinarea și lățirea creștinătății însă începu a desvolta viață activă neguțătorească.­­ În seculul al noălea, pe cănd împă­­răția cea puternică a Frăncilor începu a se desorganisa, pe cănd pacea Europei era tulburată prin Saraceni (Arapi) la miazăzi, prin popoarele slavice la răsărit și la miază­noapte prin Nor­­mani, abia în Italia și în împărăția grecească mai avea negoțul cămp de lucrare, mai cu seamă se deosebia Veneția, carea atăt în seculul acesta, căt și în cel următor purta negoț foarte mănos cu Levanta (Grecia și Asia mică). În Germania începu­­ră a se înființa mănăfăpturi de lănă. (va urma). R. Monarhia Austriacă. Transilvania. (urmare din Nr. 38 și începere). Sibiiu 209-le Maiu. În Nrul 38 al acestui Jurnal văzu­­răm cum îngrijesc sălbaticii din insulele soțietății și Turiii pentru curățenia locurilor de îngropare, și cu ce gust le în­­frumsețează popoarele cele civilizate. Pildă dară să ne fie oamenii aceia, carii de­și locuesc în acele părți ale lumii, unde încă învățătura cea mântuitoare a religiei creștinești pănă acum n'au străbătut, unde luminosul soare al culturei și al civilizației încă nu 'și au revărsat binecuvântatele sale raze. Carii de­și sânt înfierați cu acea numire îndesositoare „Sălbatici” to­­tuși îi vedem că poartă o astoeliu de îngrijire pentru locurile acele, unde se așează cei mutați din această vieață. Pildă să ne fie mai departe Turcii, carii de­și au oareșcare cunoscință despre unui adevărat Dumnezeu; totuși învățătura religiei lor e foarte departe de aceea, ce au zise nu demult o persoană înaltă bisericească, că adecă „mahomedanismul ar fi o sectă a creștinis­­mului.” În sfârșit pildă să ne fie purtarea de grije și înfrumse­­țarea ce o văzurăm în țerile cele binecuvântate, unde cultura și civilisația în pămănteni aduse de mai multe veacuri, au înaintat . u.

Next