Telegraful Roman, 1880 (Anul 28, nr. 1-151)

1880-04-08 / nr. 42

166 TELEGRAFUL ROMAN. 1791, art. de lege XX: 2848 și prin­­ art. de lege IX: 1868. Și iață cu aceste legi trebue se ne uimim foarte, vedend că guvernul actual — și astfel nu n’a mai purces nici un guvern pănă acum — a res­­turnat cum am zice autonomia bise­­ricei sârbesci prin schimbarea cea mai nouă în patriarh­atul sârbesc de­numind într’un mod unilateral pe ad­ministratorul. Vă asigur, că de se întâmpla un asemenea lucru cu re­formații, parlamentul ar fi aflat mij­loace pentru a sili pe guvern se proceadă pe cale legală, într’o afacere cu mult mai neînsemnată, la regula­­rea serbătoarei sântului Ștefan, par­lamentul a silit pe ministrul să-și re­­voace ordinațiunea. Și ce ar zice pro­testanții Ungariei, când ministrului president­­ i-ar trece prin minte, a de­numi pe unii superintendent, pe alții a-i pensiona, și a designa voinicesce persoane și a stabili salarie , întrebarea bisericei serbesci a ținut cu anii pe guvernul unguresc într’un resuflet. S’au trimis diverși comisari regi în Ungaria de sud și s’a maniat un feliu de stare de asediu, pănă ce în urmă se resolvi și se delătură dela ordinea grijei întrebarea bisericei serbesci prin alegerea patri­­arh­ului Ivacicoviciu și prin statutul congresual sancționat dela 14 Maiu 1875. Cât a ținut întreaga crisă ori­entală comisiunea congresuală ’și-a provă­tut afacerile în toată liniștea, a creat ordine și legalitate în aface­rile autonome. Guvernul unguresc n’a avut nici cea mai mică causă pentru a fi nemulțumit. Și congresul biseri­cesc sârbesc convocat în Octobre anul trecut a arătat atât tact și purtare reală încât i s’a exprimat prea înalta mulțămire pentru activitatea sa. Dar la aceasta atitudine reală a congre­sului guvernul unguresc a respuns într’un mod ce nu’l pricepem de loc cu o vătămare flagrantă a legei, pen­sionând pe patriarh­ul și înlocuindu’l simplu cu un administrator denu­mit, fără a mai întreba, dacă a­­ceastă denumire corespunde așeză­mintelor bisericei greco-orientale, le­gilor esistente și în deosebi statutu­lui congresual sancționat. De ce natură a fost pensionarea patriarh­ului „la rugarea sa proprie“, despre aceasta nu voiu să vorbesc. Dar după principiile dreptului cano­nic cunoscute nu poate fi vorba de „pensionarea“ unui episcop sau unui cap suprem al bisericei, între- a venind cașul de deficiență, el primeșce un coajutor și acesta se denumesce de acela sau de acel organ, care numesc și pe beneficiar. în biserica gr. ori­entală nu s’a practicat institutul de coajutor, ci cașul de deficiență com­— Eu me duc, amice, 7*80 'cel mai tinăr, ne vom întâlni de sară la gară. — Prea bine; — îl vezi, tânărul meu domn. Șise bătrânul adresându-se cătră mine, crapă de gelosie, o să slă­bească pănă acasă. E un distins ar­­h­eolog dintr’un departament vecin cu al meu. El și soții lui din socie­tatea arh­eologică de acolo vor în­gălbeni de năcaș, când le voiu trimite memoriul meu asupra acestui obiect. Astă earnă, avusei fericirea a găsi un ciob de vas galic nou Cuvier, îl re­­constituiu mulțămită indicațiunilor ce adunaiu de prin publicațiunile arhheo­­logice și, după deplina lui reconsti­tuire, dedeiu în onoarea vasului o masă la care învitamu, pe lângă socie­tatea arhheologică a departamentului meu și pe aceia a celui vecin, de unde e amicul meu. Vasul ocupa locul de onoare în mijlocul mesei încungiurat de alte antichități din colecțiunea mea. Li se scurgeau ochii vecinilor , de-abia mâncau. Și-e năcas căci n’au ce să mai facă. Au săpat, golit, cernut de­partamentul lor. pletă întemeiază sedisvacanța, iar ab­­dicațiunea și cașul de deficiență îl ju­decă în togma ca și în biserica cato­lică acel organ, care numeșce și pe beneficiar. Dacă s’ar aplica și în bi­serica orientală înstituțiunea de coa­­jutorat, cazul de deficiență ar trebui să’l judece sinodul și congresul sâr­besc ar trebui să aleagă pe coajutor cum alege și pe patriarh­. Iar dacă în biserica gr. orientală deficiența perfectă întemeiază o sedisvacanță și dacă deficiența e împreunată cu o abdicațiune, atunci se observă tot ce privine în casul unei sedisvacanțe. Ce trebue să urmeze în cașul se­­disvacanției, aceasta, abstracție fă­când de așezămintele bisericesci, o statoresce foarte exact statutul con­gresual sancționat dela 14 Maiu 1875. Acest statut nu cunoaște nici un ad­ministrator. Episcopul cel mai bătrân administrează împreună cu consiliul metropolitan metropolia, și acest e­­piscop remâne presidentul congresului pănă la alegerea metropolitului pa­triarh­, înainte de a se sancționa sta­tutul congresual potestarea de stat a denumit într’un mod unilateral un ad­ministrator, dar numai pe timpul de sedisvacanță, dar acestei denumiri ’i-a lipsit ori­ce temeiu de drept, pentru că vechile congrese sârbesc i au reclamat totdeauna acest drept pentru sine. A denumi însă după sancționarea statu­tului congresual un administrator, e o nelegalitate pe față. Neconsiderându-se starea actuală din metropolia sâr­bească ca sedisvacanță un adminis­trator e imposibil chiar și după abuzul de mai nainte al potestății de stat și vătămarea legei e cu atât mai mare, pentru că prin denumirea unui admi­nistrator, cum e cea întâmplată deja, dreptul, de a alege liber pe metropo­­litul patriarh­, garantat prin vechile privilegii sârbesci, prin celelalte legi unguresci respective și prin statutul congresual se poate face ilustriu cu desăvârșire. Guvernul va pute să „pen­sioneze“ din ori­ce motiv pe patriar­h­ul abia ales și să denumească pe viața acestuia întreagă — care poate fi foarte lungă — un administrator într’un mod cu totul unilateral! Procederea ilegală ce s’a urmat cu schimbarea în patriarh­atul sâr­besc, abia s’ar pute­axplica, dacă n’ar sta în legătură cu cestiunea bisericei din Bosnia. Eu am indign­at deja cu o­­casiunea desbaterei asupra prefectului despre Bosnia la însemnătatea acestei cestiuni. Nu încape nici o îndoială, că în Viena ar vrea oamenii să resolveze această cestiune în înțelegere cu gu­vernul unguresc, ba chiar cu influența precumpănitoare a acestuia Numai cât guvernul unguresc a arătat față cu guvernul comun mai mult zel decât s’a pretins dela dânsul, în faptă în — De ce nu’și îndreptează activita­tea spre istoria departamentală spre studii locale de datorie, cred.... — Ce istorie! ce datorie. Dar societățile de istorie, paleontologie, etnologie, etnologie, heraldică etc. etc., ce fac ? „ — Ce ? se cunosc toate supersti­țiena nu s’a cerut de loc vătămarea­­ autonomiei bisericesci a Sârbilor prin denumirea unilaterală a unui admi­nistrator și un asemenea lucru nici că se putea cere, pentru că aceasta nu interesează de loc pe guvernul comun , ci în Viena s’a dorit numai regularea cestiunei bisericesci din Bosnia prin­­tr’un episcop sârbesc de aici. Guver­nul unguresc însă voi să se folosească de aceasta ocasiune pentru a așeza pe favoritul său în locul patriarh­ului. El însă a făcut prin aceasta un ser­­viciu foarte reu guvernului comun. Favoritul guvernului unguresc putea să mai isprăvească ceva ca episcop sau metropolit al Bosniei, dar administra­torul devenind odată imposibil între Sârbii de aici va fi cu atât mai impo­sibil în Bosna, unde ar pute fi bănuit de cap bisericesc al uniunei oetroat Sârbilor de un guvern catolic. Din­­tre altele toată cauza cu ocupațiunea Bosniei nu va mai dura mult după învingerea liberalilor în Anglia. Bos­nia și Hrțegovina vor pute să pri­mească o organisațiune cum e acea din Rumelia orientală și — atunci ]și vor regula însele cestiunea bisericească, încât pentru schimbarea în pa­­triarh­atul sârbesc noi Sârbii avem dreptul să cerem ca să se reactiveze starea legală așa cum e stabilită în statutul congresual sancționat. Și a­­ceastă stare legală — după ce abdic­­țiunea patriarh­ului Ivackcoviciu nu se mai poate revoca — s’ar pute re­activa când guvernul ar ierta să se facă toate cele de făcut în înțelesul statutului congresual sancționat. Dacă guvernul n­u va vrea să activeze sta­rea legală, firesce noi nu vom pute resista volniciei, noi ne putem pro­voca numai la lege. Dar ar fi chie­­marea parlamentului a îndruma pe guvern în marginele legei. Noi Sârbii n’avem lipsă de o autonomie biseri­cească, care atârnă dela volnicia unui ministru. Guvernul face un joc cam peri­culos cu întreaga această afacere. Nu pentru că ar ave să se teamă de ceva ci pentru că potențiază din în ce în ce mai mult nemulțămirea unei po­­porațiuni întregi. Și aceasta nemulță­­mire există nu numai la Sârbi ci la toate naționalitățile din Ungaria. Da, dar pe suprafață e o liniște de vânt perfectă, dar în adâncime vîjce și clocotesce într’un mod fioros. Poporul unguresc trecea odată după lupta sa de libertate din anul 1849 de ante­­luptătoriul libertății, în present însă prin greșelile guvernului său el trece de asupritoriul libertății altor popoare, cum a z fi nu demul Gladstone, și despre aceasta noi naționalitățile din Ungaria vom pute da cel mai bun testimoniu. într’un stat, în care se atacă — Așa ? ! Cum stă arh­eologia în România ? — Bine domnule avem și noi bătrâni arh­eologi infatigabili cu d-ta (salut din partea lui) cari n’au de­cât să sape și găsesc coșciuguri romane dace, gete și agat­rse... — Fericită țară ! noi le-am des­­gropat pe toate ale noastre. Fericită țară!! — Ba să găsesc coșciuge a că­ror origine nu e bine definită. Resturi cari se cam asemănă cu interesanta d-tale cărămidă se găsesc cu miile... Fercită țară!!!­­Salut din partea deja libertatea religioasă, trebue că merg rău lucrurile Ministrului de culte, fiind-că sub dânsul s’a putut întâmpla o asemenea vătămare a legei, cum a fost și acea cu schimbarea în patriarh­atul sârbesc, nu pot să’i vo­tez bugetul. (Va urma.) Corespondente particulare ale „Telgrafului Român.“ Alba-Iulia, în 16/4 1880. (Afa­cerea de la Oarda de sus). Spre lămu­rirea adevărului față cu cele publicate de „Kelet“ „Hermanstädter Zeitung“ despre înfricoșata scenă din comuna Oarda de sus, am onoare­a le îm­părtăși următoarele: în anul trecut s’a fost decis, ca în comuna Oarda de sus să se facă comasare, și între alții au căpătat parte și Citron Josef, Jidov cârci­­mariu în Oarda de jos, care în scurt timp cu deșerturile sale a sclut a-­și câșciga mai multe pământuri și acum se gerează ca mare posesor cu toate că posede numai puține pământuri încât nu se poate a se numi propri­etarul mare. Numitului Jidan ’i a venit părticica lui din pășunatul satului tocma în calea vitelor respective în nemijlocita apropiere a pășunatului remas foștilor coloni, așa cât aceștia sânt împedecați în folosința pășuna­tului lor arându-se și semănându-se locul Jidanului. Ca în tot locul unde se fac co­­masațiuni, interesele poporului s’au jig­nit, și de aceea oamenii au recurs con­tra comasărei întâmplate, care reme­diu încă nu e resolvit. Cu toată ne­­îndreptățirea poporul nu a făcut nici un pas nelegal pănă când nu a fost provocat în un mod însultă­­toriu. Anume în ziua de bunavestire, pre când întreaga comună curat ro­mână mergea la biserică chirișii Jidanu­lui Citron mergeau prin sat, ca să are părticica lui din fânaț, și s’au și a­­pucat în fața locului de arat, ceea ce văzând vre-o șese locuitori s’au dus la acei biriși, fără ca acolo să fie de față Citron, și ’i au provocat ca să nu are în ziua de sărbătoare, că aceea nu o pot concede numai, ca un Jidov să le spurce sărbătoarea, și fiind că slujile nu au voit a înceta cu lucrarea acei șase oameni au tă­iat legăturile plugului și au mers acasă. Cașul acesta ar pute forma o abatere sau o conturbare, dar nici­de­­cum aceea ce voiesc domnii a­scorni. Jidanul după aceasta au mers la Zeyk Antal, solgăbirăul vestit din Vinț, care în loc să-l îndrume la judecăto­ria competentă a luat asupra după obiceiu și aplanarea causei pre­sa lente, ca să poată batjocori poporul pre­cum a făcut mai acum 2 ani cu locuitorii buri (lemn de cimișir) în Dumi­nica Ramurilor (D. des rameaux, la noi Floriele cu sălcii), să ți le ia de la Sabini, poate de la Etrusci, să ți le treacă pe la Romani, să ți le com­pare cu finicul intrării în Ierusalim, să ți le aducă în Galia, să ți le scoată­ din evul mediu și să ți le dea gata în­ timpurile moderne, servindu-se cu­ conjecturi abile și cu autorități în­­­contestabile.­­ Plecă după ce ne mulțămirăm­ unul altuia, ear eu mă ’ntorsemu acasa gândindu-mă la nenumăratele și mi­­nunatele studie ce s’ar pute face în țara română, unde la fie­care pas îns­tălnim o datină, o credință, un iereJ o snoavă, un basm, o pildă, un joci o ghicitoare, un danț, pe care ’l găi­­esci (cu răbdare și cu muncă ce I dreptul) într’unul din autorii antici­tății latine primitive sau clasice, sau decadente sau... macaronice (pri­mii secoli ai evului mediu italian i­talic de meaZă-Zi). (v* uma.) I­țim­ile, toate.... — Ba bine că nu ! Părinții noș­tri încă cunosceau datine, credințe, moravuri, jocuri, danțuri, terenuri, basme, snoave, pilde, ghicitori și mici cântece! Deabia ne a mai rămas câte ceva din aceste și nouă pentru a le studia și a le compara cu ale Roma­nilor. Cele principale ca și cele se­cundare s’au publicat, discutat, anotat, comentat și comparat. Acum s’au ră­­ped­it cei de la societatea istorică și de la cea heraldică prin arh­ivele tri­bunalelor, primărielor și cele rurale să vadă doar, doar vor mai găsi ceva pentru a face memorii. Dar în departa­mentul d-tale cum stă arh­eologia ? — Eu sunt străin, domnule, sânt Români. mea­ — Dar ceea ce mă miră mai mult, onorate domnu, fu ceea ce -mi spuse și, că toate obiceiurile poporului sânt deja clasate și originale găsite. — E! e­ tânărul meu domnu, avem membri în societatea noastră etnologică, cari sânt capabili să îți spună pe loc... spre ecsemplu de unde vine și prin câte șase a trecut bătrâ­na datină de a purta le bois de

Next