Telegraful Roman, 1884 (Anul 32, nr. 1-152)
1884-06-30 / nr. 75
298 TELEGRAFUL ROMAN și voi faceți aici ce vreți. Dacă D-Voastre voiți ce-1 despoiați de pădurile, cari au fost proprietatea lui de când exista aducerea aminte, atunci se va apăra, căci D-voastă vreți să-i luați viața. D-Voastră totul faceți numai ca se nimiciți mai ușor poporul cel viteaz din confinii. D Voastre Ziceți: „Tot ce este al nostru este comun“ , cum stă apoi cu averile, cari special sunt a Maghiarilor ? Sunt și aceste comune ? Nu! Numai datoriile sunt comune cari le fac Maghiarii cu ridicarea de palate și pe cari noi trebue să le plătim. Aceste datorii se intabulează pe proprietățile și pădurile confiniilor și a Voastre spriginiți aceasta economie. Maghiarii trag de pe noi pelea și în Fiume aruncă banii în mare. Acesta e lucru cavaleresc din partea maghiarilor voștri? Eu sunt contra întroducerei în cărțile funduare a pădurilor din cominii pe numele statului maghiar și pretind ca se se intabuleze ca aceea ce sünt adecă ca proprietatea regatului Croației. D Voastră ve provocați la legea din 8 Iunie 1871, eu nu cunosc nici o atare lege adusă pe cale constituțională, se poate ca vr’un ordin măestrit s’a strecurat în legile noastre. Când Monarhul nostru a voit să se împartă pădurile între stat și confinii și a închipuit ca rege al Croației desigur pe statul croat și nu a avut nici causă să facă dar cu ele Maghiarilor pentru anul 1848. Cutuzovici. Nu vrea să scie nimic de împărțirea pădurilor nici nu crede că e vorba de erariul unguresc dacă în lege se amintesce cuvântul erariu. Confiniile au cumpărat pădurile cu sângele lor, și atât e sigur, că pentru fiecare tropină s’a jertfit un cap de om. Cr e un șef de secțiune declară, că aci nu e vorbă pe acul nume să se inducă la cărțile funduare ci numai cine are de fapt jurisdicțiunea asupra acestor păduri. Segregarea pădurilor s’a făcut pretutindenea chiar și în Liria. Poporul de acolo n’a voit să predea administrarea părților primite. Prin segregare s’au făcut proprietăți mari de păduri și ar fi o nebunie ca să nu se țină în evidență. Privații și l- au intabulat pe numele lor, de ce să nu facă aceasta și statul pentru partea sa? Ivies opinează că dacă opoziția își esprimă temerea asupra asigurărei averei, atunci majoritatea pentru a alunga orice pretest, că ar fi făcut legi pe ascuns, că ar fi vândut drepturile poporului ungurilor, să se pună în § o cuvântul „aerariul statului croat.“ Tuscan. Representanții guvernului ar fi trebuit să spună pe acul nume au să se inducă proprietățile cele mari de nou create; nu s’a făcut aceasta, atunci respectivii paragrafi se pot șterge. Iosipovici aduce înainte, că starea oficiilor catastrului croat e foarte tristă, din care cauză creditul croat are să sufere. Președintele Hrvat: Rog pre vorbitoriu a vorbi la obiect și a nu lua de exemplu pe antevorbitorii, cari au vorbit despre om și ce numai despre aceea ce se tractează nu, adecă despre jurisdicțiunea reală.Voci în stânga estremă Și pădurile noastre? Credeți D Voastre că merge așa? — Starcevici: Dăruiți pelea voastră Maghiarilor, dar pădurile confiniilor! Cutuzovici: Nici un pas nu dăm îndărăpt, dacă voiesce cineva să ne ia pădurile din confinii! Pănă aici și mai departe nu!) Iosipovici (continuând:) Noi trebue să avem în vedere geneza pădurilor din confinii, acui proprietate erau înainte de a înființa confiniile? (Voci în stânga, a nimerui decât proprietatea lui D $eu!) Iosipovics. Apoi da, însă totuși D-șleu n’a fost proprietariu dea dreptul, erau conți, baroni, familiile: Drascovics, Erdödy, Csegegevich, Zrinyi ect. A acestora era pădurile și confiniile de atunci erau a lor. Când s’au înființat confiniile, coroana a luat posesiile acelor familii și le-a despăgubit cu altele în Banat. Coroana așa dară a întrat în dreptul domnilor proprietari. Tuscan: Regatul Croației. Iosipovics: Da, eu abia cred, că regatul Croației de atunci ar fi putut să ofere aecuivalențe proprietarilor (!n Banat). Pilepics. Dar sângele confinielor nu e a echivalent? Iosipovics: Poate să fie, dar totuși coroana a fost proprietarul pădurilor. Starcsevici: Coroana voastră de mult s’ar fi dus pe copcă dacă nar fi fost confiniile. Iosipovics: Monarhul ca representat al coroanei putea să o facă sub absolutism și a donat din grație o jumătate din păduri poporului confiniar, pre când cealaltă jumătate a ținut-o pentru stat și dacă aici e vorba de un erariu de stat, atunci nu poate fi altul decât cel unguresc, căci nu ne înșelăm când susținem că un erariu crud nu există! Curagiul, bravura și abnegațiunea, cu cari apără Starcevicianu interesele și drepturile lor față de om și cine, ne îndeamnă a reproduce și pe viitoriu unele desbateri mai interesante din dieta Croației. Corespondențe particulare ale „Telegrafului Roman“, Brașov, 25 Iunie v. 1884. Die Redactor îndrăsnesc a incurge în coloanele Șiarului Dvoastră de astădată cu câteva rânduri, de carele lociu apriori, că nu prea distrage pe mulți, deși obiectul despre care vorbesc este de însemnătate, cu atât mai mare, căci dela el atârnă toată fericirea viitoare a tinerelor odrasle omenesci. Ba, sculați, pentru că nu vreau să greșesc, — recunosc oamenii destul de bine bunătățile și indispensabilele servicii, ce le aduc institutele de crescere și de învățământ — căci despre școală e vorba — sciu că prin școală se înalță omul la aceea, ce trebue se fie el, dar, când se împedecă câteodată de câte vre-o persoană, carea face școala școală,iie strâmbându și nasul, ar e un dascăl! ceea ce ar însemna: un nimenea. Bată recunoșcința! Mulți pe carii privesce aceasta, vor zice, că acestea sânt scornituri negreșit, că nimenea nu primesce păcatele sale relevate ca păcate; cei mulți însă cari — se înțelege — nu vor fi în necunoscința astorfel de cazuri, vor trebui să recunoască acest adevăr real. Când ar satisface însă dascălii chemării lor numai într’atâta, întru cât li se răsplătesce truda lor prin recunoscință după merit din partea celor, pentru cari ’și sparg peptul, atunci ar fi vai de dulceața nectariului aceluia, ce 1 gustă prin școală gingașii și nevinovații copilași. Să ne măgulim cu aceea, că dascălii noștri nu-și află mângăerea și mulțămirea lor numai în recunoscința celor, pentru care muncesc, ci în devotamentul, ce-i au cătră înalta chemare, ce îmbrățișară. Abstrag dela desinteresul celor ce le scriu, le scriu pentru cei ce-i interesează. E timpul secerișului școlar, toate părțile la oraș și la sat. Esamene — în Despre cele din urmă ’mi este de astădată prea greu și complicat 1 lucru a scrie, căci împregiurimea e mare și astăzi nu se mai găsesc cai năsdraveni, cari să te ducă unde găndesci cu gândul. Voiu scrie despre cele dela noi, — despre cele din centru. — Eri, Duminecă (24 i. c.) E’au ținut esamen cu copii și cu ce-La început era mic numărul copilașilor încrezuți noului așezământ. Pilda unora însă atrase și pe ceilalți, mai vârtos fiindcă chiar și unele familii alese încă și trimiseseră copii acolo. în sfârșit soția lui Bucur fu silită să și ia și ajutoare pe lângă sine cari, se îmbiară a veni fără nici o plată pe rând. Irina și Alecsandru se arătară asemenea foarte sîrguitori, pănă se puseră toate în bună rânduială; tot astfel fu și bunul părinte și alte gazde de treabă din sat. La început multe mame alergară să vadă, ce fac micuții în școala lor de sub mâna soției lui Bucur. Ele nu găsiau cuvinte destule ca să laude îndeajuns întocmirile minunate. Dar și era lucru frumos și înveselitoriu a privi la ocupațiile pline de zgomot ale cetei de copilași, cum unii se jucau împreună, alții povestiau, alții sărtau și jucau, alții se certau, alții dormiau, alții care stăteau în giurul îngrijitoarei și ascultau istorioarele, ce le povestiau aceasta. Când apoi îngrijitoarea, numită și inspectoră, dedea semn cu un clopoțel se făcea deodată tăcere. Fetițe și copilași se așezau învrâstați pe lăvițele lungi și joase. Păsa apoi înainte inspectoră, ori pilele de la școala din partea de sus a suburbiului Șcheiu „de pe Tocile“ precum și cu cei de la școala din Brașovul vechiu. Cea dintâia are numai un învățătoriu, d ear cea din urmă doi. Atât la una cât și la alta au oBpitat multe persoane cu chemare pedagogică. Sânt convins, că împărtășesc părerile tuturora, când constat apriori, că la ambele școale răspunsurile elevilor au fost pe deplin satisfăcătoare. Dl I. Suciu de „pe Tocile“ a dovedit un zel deosebit spre instrucțiune; atât întrebările puse de dânsul cât și respunsurile elevilor — peste 70 la număr — au fost un document, că dsa e la înălțimea chemării sale de învățătorii. Nu mai puțin sporiu și vocațiune au arătat și doi învățători din Brașovul vechiu: Când. Mușlea și Fl. Șoneriu. Bine soie tracta dl Șoneriu cu copii începători astfel încât să nu-i fie în zădar osteneala învățăturei sale. Elevii și elevele despărțemântului al II-lea cu 3 cursuri, conduse tot de dl Mușlea dedeau nisce respunsuri atât de resolute și precise, încât au stors admirațiunea oaspeților streini, cari erau de față. Bun efect a produs în publicul asistent — între cari mulți din popor — dialogul reprodus de doi elevi despre însemnătatea meseriilor la poporul nostru. Nu pot trece cu vederea materialul cel foarte bogat ce l’a produs dl învățătoriu din toate despărțemintele. Apoi o masă acoperită cu multe lucruri de mână efectuate de micele copile, atraserâ atențiunea celor de față, întrebarăm pe O. D. Păr. Perșenariu, carele ca director școlar local, funcționa ca comisariu de esamen, că cine instruează pe copilele în lucrul de mână, ni se răspunse, că doamna soție a dlui Mușlea, carea dă acea instrucțiune de bunăvoie și fără nici o remunerațiune. Un „Bravo!“ plin de satisfacțiune isbucnî atunci din peptul nostru. Mare jertfă, multă abnegare de sine atât din partea învățătoriului cât și din partea demnei sale soții! Dea Dumnezeu mulți imitatori ai acestui nobil exemplu. La finea esamenului dl Paiate Persenariu, esprimându-și satisfacțiunea sa față de sportul îmbucurătoriu, ce l-au arătat învățătorii, rosti câte-va cuvinte încurăgietoare cătră popor pentru îmbrățișarea școalei și a meseriilor, apoi întinse mâna învățătorilor și le gratula. După acestea nu întârziu nici oaspeții ai oferi cele mai călduroase felicitări. Atât despre esamenele din suburbii, în centru la școalele centrale decurg încă și acum esamele. După încheierea acestora la cea mai de aproape ocasiune voin a face și despre acea o scurtă schițare, a cărei ospitalitate în coloanele Ziarului dvoastre cred, că nu mi se va refusa. 6. Declarațiune. *) FOIȚA. „SATUL CU COMORILE.“ (Novelă localisata de Petra Petrescu.) 19. Norocul adesea te duce în perie. Ear nenorocirea chiar la fericire. (încheere) lavnă. Vorbi și preotul cu multă înțelepciune și eu„Nu este bine.“ (lise dânsul, ca băeții cu cari D-leu a binecuvântat pe păriți, să-i lăsăm să crească sălbatici ca vitele. Din contră, să-i deprindem de vreme cu supunere, iubire și cu frica lui D-ileu. Isus Christos încălis: Lăsați pruncii să vină la mine.“ în sfârșit vorbiră și câțiva fruntași mai pricepuți, cari părtiniau propunerea. „Noi avem păzitori de cai,“liceau aceștia, „de boi și de oi, deoparte ca vitele să nu facă pagubă, de alta, ca să nu le mânânce fierele sălbatice. De ce să nu îngrijim cel puțin tot așa și de copii noștri?“ Astfel nu se învoiră cu toții asupra planului, rămânând în voia fiecăruia a se înșciința cu băeții la învățătoriul Bucur. Pre lângă aceea că On. Redacțiunea organului „Telegraful Român,“ — prin nota sa la declarațiunea subscrisului apărută în Nr. 71, — face reflecțiuni neexacte cu depărtarea totală de la meritul causei, mistificând lucrurile, — mai adaoge *) Mai publicăm încă un specimen de declarațiune a domnului Moldovan din Sighișoara tot din motivul special accentuat în Nr. 71 al hiarului nostru. Domnul Moldovan are măncârimea de a scrie,și închipuesce că Dsa scie ce scrie, și cu chipul acesta scrie, ca se nu tacă. *) Ne pare bine că se contestă esactitatea reflesiunilor noastre din rândul trecut, și ele se consideră demistificațiuni. Noi am întrebat că ce are comun cu alegerea din Cohalm caracterul domnului Moldovan și reputațiunea Dsale oficială,și încă reputațiune de administrator protopopesc. Contestarea ne face să credem că, da, este ceva comun între aceste două lucruri. Cât pentru mistificări remânem la învățătoriul și le arăta diferite lucruri: o pasere în coliviă, o haină, un globuțel, o sabie, o poamă, și altele, și întrebă, cum se chiamă obiectele acestea, sau spuneau ei înșiși mai ântâiu numele lucrurilor și apoi copii repeteau după ei. In chipul acesta învățau a cunoașce și a numi deosebite lucruri, cu alte cuvinte învățau a vorbi. Bucuros ascultau micuții și la ce se întrebuințează una și alta, la ce folosesce, la ce strică, și din ce se face. De altă parte ’ți rîdea inima, venând de pildă, că, pe când cei mai micuți își făceau jucării, cei mai mărișori se adunau în giurul inspectorei, care luă o coală de hârtie albă, o ridică în sus și întrebă: gâciți, unde cresce hârtia?“ Copilașii ca nișce bătrâni începu a rîde cu hohot de întrebarea pusă și strigă: „ei! hârtia nu cresce pe câmp, ea se lucră în fabrici. După aceasta se arătă o spranță de pânză și inspectoră spunea, cum se face din ea hârtie. Apoi le spune cum cresce cânepa și inul pe câmp, cum se rupe cânepa cum să meriță, cum se decelă, cum se toarce și cum se țese pânza. Pe urmă, când aceasta nu mai este de nici o treabă se foloseșce pentru hârtie. Istorisirea aceasta le făcea petrecere și cășuna bucuria micuților. Cu