Telegraful Roman, 1884 (Anul 32, nr. 1-152)

1884-06-30 / nr. 75

298 TELEGRAFUL ROMAN și voi faceți aici ce vreți. Dacă D-Voastre voiți ce-1 despoiați de pădurile, cari au fost proprietatea lui de când exista aducerea aminte, atunci se va apăra, căci D-voastă vreți să-i luați viața. D-Voastră totul faceți numai ca se nimiciți mai ușor poporul cel vi­teaz din confinii. D Voastre Ziceți: „Tot ce este al nostru este comun“ , cum stă apoi cu averile, cari special sunt a Maghiarilor ? Sunt și aceste comune ? Nu! Numai datoriile sunt comune cari le fac Maghiarii cu ridicarea de palate și pe cari noi tre­­bue să le plătim. Aceste datorii se intabulează pe proprietățile și pădurile confiniilor și a Voastre spriginiți aceasta economie. Maghiarii trag de pe noi pelea și în Fiume aruncă banii în mare. Acesta e lucru cavaleresc din partea maghiarilor voștri? Eu sunt contra în­­troducerei în cărțile funduare a pădurilor din co­­minii pe numele statului maghiar și pretind ca se se intabuleze ca aceea ce sünt adecă ca proprie­tatea regatului Croației. D Voastră ve provocați la legea din 8 Iunie 1871, eu nu cunosc nici o atare lege adusă pe cale constituțională, se poate ca vr’un ordin măestrit s’a strecurat în legile noastre. Când Monarh­ul nostru a voit să se împartă pădurile între stat și confinii și­ a închipuit ca rege al Croației de­sigur pe statul croat și nu a avut nici causă să facă dar cu ele Maghiarilor pentru anul 1848. Cutuzovici. Nu vrea să scie nimic de împăr­țirea pădurilor nici nu crede că e vorba de erariul unguresc dacă în lege se amintesce cuvântul erariu. Confiniile au cumpărat pădurile cu sângele lor, și atât e sigur, că pentru fie­care tropină s’a jertfit un cap de om. Cr e un șef de secțiune declară, că aci nu e vorbă pe acul nume să se inducă la cărțile fundu­are ci numai­ cine are de fapt jurisdicțiunea asu­pra acestor păduri. Segregarea pădurilor s’a făcut pretutindenea chiar și în Liria. Poporul de acolo n’a voit să predea administrarea părților primite. Prin segregare s’au făcut proprietăți mari de păduri și ar fi o nebunie ca să nu se țină în evidență. Privații și l- au intabulat pe numele lor, de ce să nu facă aceasta și statul pentru partea sa? Ivies opinează că dacă opoziția își esprimă te­merea asupra asigurărei averei, atunci majoritatea pentru a alunga ori­ce prete­st, că ar fi făcut legi pe ascuns, că ar fi vândut drepturile poporului un­gurilor, să se pună în § o cuvântul „aerariul statu­lui croat.“ Tuscan. Representanții guvernului ar fi tre­buit să spună pe acul nume au să se inducă pro­prietățile cele mari de nou create; nu s’a făcut aceasta, atunci respectivii paragrafi se pot șterge. Iosipovici aduce înainte, că starea oficiilor catastrului croat e foarte tristă, din care cauză cre­ditul croat are să sufere. Președintele Hrvat: Rog pre vorbitoriu a vorbi la obiect și a nu lua de exemplu pe antevor­bitorii, cari au vorbit despre om­ și ce numai despre aceea ce se tractează nu, adecă despre jurisdicți­­unea reală.­­Voci în stânga estremă Și pădurile noastre? Credeți D Voastre că merge așa? — Star­­cevici: Dăruiți pelea voastră Maghiarilor, dar pă­durile confiniilor! Cutuzovici: Nici un pas nu dăm îndărăpt, dacă voiesce cineva să ne ia pădurile din confinii! Pănă aici și mai departe nu!­) Iosipovici (continuând:) Noi trebue să avem în vedere geneza pădurilor din confinii, acui proprie­tate erau înainte de a înființa confiniile? (Voci în stânga, a nimerui decât proprietatea lui D $eu!) Iosipovics. Apoi da, însă totuși D-șleu n’a fost proprietariu dea dreptul, erau conți, baroni, familiile: Drascovics, Erdödy, Csegegevich, Zrinyi ect. A ace­stora era pădurile și confiniile de atunci erau a lor. Când s’au înființat confiniile, coroana a luat po­sesiile acelor familii și le-a despăgubit cu altele în Banat. Coroana așa dară a întrat în dreptul domni­lor proprietari. Tuscan: Regatul Croației. Iosipovics: Da, eu abia cred, că regatul Croației de atunci ar fi putut să ofere aecuivalențe proprietarilor (!n Banat). Pil­epics. Dar sângele confinielor nu e a echi­­valent? Iosipovics: Poate să fie, dar totuși coroana a fost proprietarul pădurilor. Starcsevici: Coroana voastră de mult s’ar fi dus pe copcă dacă nar fi fost confiniile. Iosipovics: Monarh­ul ca representat al co­roanei putea să o facă sub absolutism și a donat din grație o jumătate din păduri poporului confiniar, pre când cealaltă jumătate a ținut-o pentru stat și dacă aici e vorba de un erariu de stat, atunci nu poate fi altul de­cât cel unguresc, căci nu ne înșe­lăm când susținem că un erariu crud­ nu există! Curagiul, bravura și abnegațiunea, cu cari apără Starcevicianu interesele și drepturile lor față de om­ și cine, ne îndeamnă a reproduce și pe viitoriu unele desbateri mai interesante din dieta Croației. Corespondențe particulare ale „Telegrafului Roman“, Brașov, 25 Iunie v. 1884. Die Redactor­ îndrăsnesc a incurge în coloanele Șiarului Dvoastră de astădată cu câte­va rânduri, de carele lociu apri­ori, că nu prea distrage pe mulți, deși obiectul des­pre care vorbesc este de însemnătate, cu atât mai mare, căci dela el atârnă toată fericirea viitoare a tinerelor odrasle omenesci. Ba, sculați, pentru că nu vreau să greșesc, — recunosc oamenii destul de bine bunătățile și indispensabilele servicii, ce le aduc institutele de crescere și de învățământ — căci despre școală e vorba — sciu că prin școală se înalță omul la aceea, ce trebue se fie el, dar, când se împedecă câte­odată de câte vre-o persoană, carea face școala școală,­­iie strâmbându și nasul, ar e un dascăl! ceea ce ar însemna: un nimenea. Bată recunoșcința! Mulți pe cari­i privesce aceasta, vor­­ zice, că acestea sânt scornituri negreșit, că nimenea nu pri­­mesce păcatele sale relevate ca păcate; cei mulți însă cari — se înțelege — nu vor fi în necuno­­scința astorfel de cazuri, vor trebui să recunoască acest adevăr real. Când ar satisface însă dascălii chemării lor numai într’atâta, întru cât li se răsplă­­tesce truda lor prin recunoscință după merit din partea celor, pentru cari ’și sparg peptul, atunci ar fi vai de dulceața nectariului aceluia, ce 1 gustă prin școală gingașii și nevinovații copilași. Să ne măgulim cu aceea, că dascălii noștri nu-și află mângăerea și mulțămirea lor numai în recunoscința celor, pentru care muncesc, ci în devotamentul, ce-i au cătră înalta chemare, ce îmbrățișară. Abstrag dela desinteresul celor ce le scriu, le scriu pentru cei ce-i interesează. E timpul secerișului școlar, toate părțile la oraș și la sat. Esamene — în Despre cele din urmă ’mi este de astădată prea greu și complicat 1 lucru a scrie, căci împregiurimea e mare și astăzi nu se mai găsesc cai năsdraveni, cari să te ducă unde găndesci cu gândul. Voiu scrie despre cele dela noi, — despre cele din centru. — Eri, Dumi­­­­necă (24 i. c.) E’au ținut esamen cu copii și cu ce-La început era mic numărul copilașilor încre­zuți noului așezământ. Pilda unora însă atrase și pe ceilalți, mai vârtos fiind­că chiar și unele familii alese încă și trimiseseră copii acolo. în sfârșit soția lui Bucur fu silită să și ia și ajutoare pe lângă sine cari, se îmbiară a veni fără nici o plată pe rând. Irina și Alecsandru se arătară asemenea foarte sîrguitori, pănă se puseră toate în bună rânduială; tot astfel fu și bunul părinte și alte gazde de treabă din sat. La început multe mame alergară să vadă, ce fac micuții în școala lor de sub mâna soției lui Bucur. Ele nu găsiau cuvinte destule ca să laude în­deajuns întocmirile mi­nunate. Dar și era lucru frumos și înveselitoriu a privi la ocupațiile pline de zgomot ale cetei de copilași, cum unii se jucau împreună, alții povestiau, alții sărtau și jucau, alții se certau, alții dormiau, alții care stăteau în giurul îngrijitoarei și ascultau is­torioarele, ce le povestiau aceasta. Când apoi îngrijitoarea, numită și inspectoră, dedea semn cu un clopoțel se făcea deodată tăcere. Fetițe și copilași se așezau învrâstați pe lăvițele lungi și joase. Păsa apoi înainte inspectoră, ori pilele de la școala din partea de sus a suburbiului Șcheiu „de pe Tocile“ precum și cu cei de la școala din Brașovul­ vechiu. Cea dintâia are numai un în­­vățătoriu, d ear cea din urmă doi. Atât la una cât și la alta au oBpitat multe per­soane cu chemare pedagogică. Sânt convins, că împărtășesc părerile tuturora, când constat apriori, că la ambele școale răspunsurile elevilor au fost pe deplin satisfăcătoare. Dl I. Suciu de „pe Tocile“ a dovedit un zel deosebit spre instrucțiune; atât în­trebările puse de dânsul cât și respunsurile elevilor — peste 70 la număr — au fost un document, că dsa e la înălțimea chemării sale de învățătorii­. Nu mai puțin sporiu și vocațiune au arătat și doi în­­vățători din Brașovul vechiu: Când. Mușlea și Fl. Șoneriu. Bine soie tracta dl Șoneriu cu copii înce­pători astfel încât să nu-i fie în zădar osteneala în­­vățăturei sale. Elevii și elevele despărțemântului al II-lea cu 3 cursuri, conduse tot de dl Mușlea de­­deau nisce respunsuri atât de resolute și precise, încât au stors admirațiunea oaspeților streini, cari erau de față. Bun efect a produs în publicul asi­stent — între cari mulți din popor — dialogul re­produs de doi elevi despre însemnătatea meseriilor la poporul nostru. Nu pot trece cu vederea materialul cel foarte bogat ce l’a produs dl învățătoriu din toate des­­părțemintele. Apoi o masă acoperită cu multe lu­cruri de mână efectuate de micele copile, atraserâ atențiunea celor de față, întrebarăm pe O. D. Păr. Perșenariu, carele ca director școlar local, funcționa ca comisariu de esamen, că cine instruează pe co­pilele în lucrul de mână, ni se răspunse, că doamna soție a dlui Mușlea, carea dă acea instrucțiune de bunăvoie și fără nici o remunerațiune. Un „Bravo!“ plin de satisfacțiune isbucnî atunci din peptul nostru. Mare jertfă, multă abnegare de sine atât din partea învățătoriului cât și din partea demnei sale soții! Dea Dumnezeu mulți imitatori ai acestui nobil exemplu. La finea esamenului dl Paiate Persenariu, esprimându-și satisfacțiunea sa față de sportul îmbucurătoriu, ce l-au arătat învă­țătorii, rosti câte-va cuvinte încurăgietoare că­tră popor pentru îmbrățișarea școalei și a meserii­lor, apoi întinse mâna învățătorilor și le gratula. După acestea nu întârziu nici oaspeții a­i oferi cele mai călduroase felicitări. Atât despre esamenele din suburbii, în centru la școalele centrale decurg încă și acum esamele. După încheierea acestora la cea mai de aproape ocasiune voin a face și despre acea o scurtă schi­țare, a cărei ospitalitate în coloanele Ziarului dvoa­­stre cred, că nu mi se va refusa. 6. Declarațiune. *) FOIȚA. „SATUL CU COMORILE.“ (Novelă localisata de Petra­­ Petrescu.) 19. Norocul adesea te duce în perie. Ear ne­norocirea chiar la fericire. (încheere­) lavnă. Vorbi și preotul cu multă înțelepciune și eu­­„Nu este bine.“ (lise dânsul, ca băeții cu cari D-­leu a binecuvântat pe păriți, să-i lăsăm să crească sălbatici ca vitele. Din contră, să-i deprin­dem de vreme cu supunere, iubire și cu frica lui D-ileu. Isus Christos încă­­lis: Lăsați pruncii să vină la mine.“ în sfârșit vorbiră și câțiva fruntași mai price­puți, cari părtiniau propunerea. „Noi avem păzitori de cai,“­­liceau aceștia, „de boi și de oi, deoparte ca vitele să nu facă pagubă, de alta, ca să nu le mânânce fierele sălbatice. De ce să nu îngrijim cel puțin tot așa și de copii noștri?“ Astfel nu se învoiră cu toții asupra planului, rămânând în voia fie­căruia a se înșciința cu băeții la învățătoriul Bucur. Pre lângă aceea că­ On. Redacțiune­a organu­lui „Telegraful Român,“ — prin nota sa la decla­­rațiunea subscrisului apărută în Nr. 71, — face re­­flecțiuni neexacte­­­ cu depărtarea totală de la me­ritul causei, mistificând lucrurile, — mai adaoge *) Mai publicăm încă un specimen de declarațiune a domnului Moldovan din Sighișoara tot din motivul special accentuat în Nr. 71 al­­ hiarului nostru. Domnul Moldovan are măncârimea de a scrie,­­și închipuesce că Dsa scie ce scrie, și cu chipul acesta scrie, ca se nu tacă. *) Ne pare bine că se contestă esactitatea reflesiunilor noastre din rândul trecut, și ele se consideră de­mistifica­­țiuni. Noi am întrebat că ce are comun cu alegerea din Cohalm caracterul domnului Moldovan și reputațiunea Dsale oficială,­­și încă reputațiune de administrator protopopesc. Contestarea ne face să credem că, da, este ceva comun în­tre aceste două lucruri. Cât pentru mistificări remânem la învățătoriul și le arăta diferite lucruri: o pasere în coliviă, o haină, un globuțel, o sabie, o poamă, și altele, și întrebă, cum se chiamă obiectele acestea, sau spuneau ei înșiși mai ântâiu numele lucrurilor și apoi copii repeteau după ei. In chipul acesta învățau a cunoașce și a numi deosebite lucruri, cu alte cuvinte învățau a vorbi. Bucuros ascultau mi­cuții și la ce se întrebuințează una și alta, la ce folosesce, la ce strică, și din ce se face. De altă parte ’ți rîdea inima, venând de pildă, că, pe când cei mai micuți își făceau jucării, cei mai mărișori se adunau în giurul inspectorei, care luă o coală de hârtie albă, o ridică în sus și întrebă: gâciți, unde cresce hârtia?“ Copilașii ca nișce bă­trâni începu a rîde cu hohot de întrebarea pusă și strigă: „ei! hârtia nu cresce pe câmp, ea se lucră în fabrici. După aceasta se arătă o spranță de pânză și inspectoră spunea, cum se face din ea hâr­tie. Apoi le spune cum cresce cânepa și inul pe câmp, cum se rupe cânepa cum să meriță, cum se decelă, cum se toarce și cum se țese pânza. Pe urmă, când aceasta nu mai este de nici o treabă se foloseșce pentru hârtie. Istorisirea aceasta le­­ făcea petrecere și cășuna bucuria micuților. Cu

Next