Telegraful Român, 2015 (Anul 163, nr. 1-48)

2015-08-01 / nr. 29-32

2 . Pr. Conf. Dr. CONSTANTIN NECULA Niciodată n-am visat, student fiind, să mă bucur de atâta citit. Domnului Andrei Pleşu îi aparţine exorcizarea modelului vacanţei pe drumuri în fa­voarea vacanţei prin lectură, lectură aşezată, bucu­roasă în descoperire. Două lucrări apărute de prin primăvară, dar cărora le-a venit rândul în vacanţă la moara de citit, mi-au reţinut atenţia, mai ales în raport cu preocuparea Bisericii pentru tineret şi pastorala juvenilă. Pe de-o parte, scrierea unui pro­fesor de limba română. De ce sunt elev impertinent? (Egumeniţa, 2015, 103 p.). Pe de altă parte, roma­nul unui absolvent de teologie, condei de excepţie, Paul Slayer Grigoriu, Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor '90 (Ed. Publica, col. Narator, 2015, 775 p.). Pentru cercetătorul în domeniul pedagogiei adolescenţilor, pentru părinţi ori profesori, pentru cateheţi ori preoţi, discursul oferit de autorii aceştia devine obligatoriu cunoaşterii noii generaţii. Pentru că avem nevoie să-i ascultăm, să vedem care sunt problemele lor reale, nu cele induse de subculturile media, din care ne extragem informaţia. Colectivele de elevi din cele două cărţi trec pe stradă pe lângă noi, sunt copiii şcolii de azi, departe de ceea ce însemna cultura ce a ajuns în literatura română prin Romanul adolescentului miop, jurnalul devenirii întru fiinţă al lui Mircea Eliade, ori prin lucrările lui George Şovu ori Mihail Drumeş, care au vrăjit generaţii diferite cu idealul comun al frumuseţii unei tinereţi fără sfârşit. Şi nu sunt singurii, în toate însă predomină o realitate: şcoala ca prilej de a fi cu ceilalţi. Şcoala ca spaţiu al comuniunii interperso­­nale, în care profesorii semi-zei recompun lumea, o rearticulează pentru a fi înţeleasă. Cărţile lecturii ultime dovedesc o cu totul altă realitate, scăpată din vedere de marea majoritate a cercetătorilor: lehamitea de şcoală, ca reflex al lehamitei de viaţă. Nu avem un discurs adaptat tinereţii din jur. Credem că are obligaţia de a fi în biserică, aşa cum are obligaţia de a merge la şcoală. Cele două romane contemporane, ne descoperă universul unui tineret deşirat în aşteptarea minunii, care aşteaptă să fie tratat ca om, ca persoană, nu ca obiect, ca fiinţă dialogală, un simplu încasator de morale monologale. Consumul de alcool, de drog uneori, absenteismul detectabil în catalog ori nedetectabil decât prin vocaţie didactică, în care copilul este fizic în bancă, dar sufleteşte este departe, relaţiile tensionate cu părinţii şi profesorii, cu ceilalţi tineri din colectiv, nu au soluţii imediate. S-a fragilizat atât de mult colectivitatea şcolară, încât pare că tră­im într-un filigran alcătuit din ură şi incompetenţă, din grija de programă care bate grija faţă de tânăr, în care evaluările şi examenele sunt mai impor­tante decât bucuria de a cunoaşte. Sindromul nu-i izolat, ci, asemenea unui virus cultural, a cuprins şi spaţiul universitar, şi ucenicia morală în multe dintre profesiuni, inclusiv preoţia. Lectura celor LECTURILE UNEI VERI două cărţi ne reaminteşte de Hristos ca partener de educare, ca Dumnezeu care educă lumea, inclusiv pe profesori. Formările ce ni s-au propus în ultima vreme, fără îndoială aliniate exigenţelor noii culturi europene, ne-au frânt ca oameni ziditori de suflete. Ne-au retras într-un colţ al viitorului fără suflet, ca într-un osuar de conştiinţe. Tinerii nu se vor egalii noştri, ci ne cer să ne ridicăm prin valoare umană deasupra lor. Ei amendează impostura, cabotinismul mercantil ori stupiditatea. Uşor, în anii din urmă, modelul propus tânărului român nu-l mai priveşte. Este sufocat cu personaje din alte şcoli, ţintuit dinaintea calculatorului cu indecenta fracturare morală pe care o conferă jocu­rile, alungat din joacă în lndens-ul unei sexualităţi de lupanar. E clar că discursul moralist nu mai are caracter mărturisitor pentru el. O pastorală on-line a tinerei generaţii nu începe prin a le vorbi tineri­lor, ci prin a-i asculta. Efortul trebuie să fie unitar, şi asta ţine de toate laturile care constituie spaţiul tensiunii educaţionale. Din acest punct de vedere, Biserica este reflecţia familiei care, multora dintre ei, le lipseşte sau îi tratează ca neimportanţi. Chiar contează ce vor tinerii, sunt creativi şi depăşesc cu uşurinţă emoţia începuturilor, fidelizează participa­rea la lucrarea Bisericii atunci când le-o propunem în continuitate, fără sincope de circumstanţă. Pastoraţia lor nu înseamnă renunţarea la obiective morale şi duhovniceşti, nu înseamnă că e mai important să le oferim o excursie decât o Liturghie. Dar faceţi, de exemplu, din Liturghie un excurs în realitatea de secole a Bisericii, nu slujiţi lânceziţi de oboseala unei săptămâni fără provocări duhovniceşti, în ce vă priveşte ca preoţi. Renunţaţi să mai dictaţi morală, ca profesori de religie. Citiţi şi întrebaţi, cultivaţi-le simţul analitic, ca profesori. Creşterea tineretului nu este o ştiinţă exactă, cuprinsă de maladia fixismu­lui. Creativitatea în pastoraţia tineretului înseamnă cunoașterea lui, uneori din lecturi. De cele mai multe ori, din întâlnirea cu ei. Cred că este momentul, ca Biserică, să ne reasu­­măm public dialogul cu tinerii, neoficializându-i, netransformând preotul ori profesorul - nu doar de religie - într-un ascultător surd al vorbirii lor. Con­stituirea de colective comune cu ei pentru a funda­menta liniile de forţă ale pastoraţiei lor, identificarea mijloacelor financiare prin care să susţinem şi să fidelizăm susţinerea misiunii cu tinerii, alcătuirea de grupuri catehetice reale şi de centre de orientare duhovnicească, şcolară ori profesională, acordarea de burse de sprijin, dar şi pentru rezultate deosebite, sunt treptele unei posibile reconstrucţii sistemice a pastoralei juvenile. Presiunea societăţii asupra lucrării Bisericii trebuie convertită în energia unei intervenții pastorale cu rod. Nimeni nu este în plus. Mai ales tinerii. TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 29-32/ 1 și 15 august 2015 Caracterul catehetic al Sfintei Liturghii (I) (urmare din p. 1) haristică a slujbei ne învaţă să fim mulţumitori. Cateheza împreună cu rugăciunea sunt două aspecte complementa­re ale actului liturgic, în general, şi ale Sfintei Liturghii, în special. Numai în stare de rugăciune, de deschidere spre Dumnezeu, omul poate primi în suflet cuvintele vieţii veşnice. Rugăciunea Bisericii nu cuprinde doar învăţătura mântuitoare, ci o pune în lucru prin asceza care o însoţeşte şi prin Tainele care o actualizează. Toate actele şi rugăciunile Liturghiei urmăresc să ne descopere taina mântuirii şi să ne ajute să-L cunoaş­tem în Duhul Sfânt şi în comuniune pe „Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos ” (In 17, 3), spre viaţa veşnică. Caracterul catehetic al Liturghiei este expri­mat, în primul rând, prin lecturile biblice, Apostolul şi Evanghelia, şi, apoi, prin explicarea lor în predică. c) Locul Sfintei Scripturi în Sfânta Liturghie. Prezenţa Sfintei Scripturi în Liturghie nu se rezumă la lecturile biblice. Toate elementele componente ale Sfintei Liturghii, rugăciuni, imne, formule de binecuvântare, sunt de o profundă inspiraţie biblică. Sfânta Evanghelie, cartea, „întruchipează pe Hris­tos " [N. Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, p. 50.]. Liturghia, cultul în general, a fost, secole de-a rândul, şi este în continuare pentru mulţi credincioşi unica formă de contact cu Scriptura. Sfânta Liturghie fiind Cincizecime continuă, prin lucrarea Duhului Sfânt, cuvântul Scripturii este primit nu doar ca o învăţătură, ci el devine lucrător în sufletele noastre, în măsura în­ care noi înşine ne deschidem lucrării harului. Participând la Sfânta Liturghie, credincioşii au acces la textul Scripturii actualizat şi interpretat de Duhul Sfânt. în cadrul liturgic, noi primim cunoaşterea necesară pentru mântuire a cuvântului lui Dumnezeu care a fost însuşit, interpretat şi trăit de Biserică prin lucrarea Sfântului Duh, devenind normativ şi dătător de viaţă. d) Cunoaşterea lui Dumnezeu în Sfânta Liturghie Sfânta Liturghie este o iniţiere a tuturor celor care participă la ea în taina mântuirii neamului omenesc, împlinită prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin iconomia Lui răscumpărătoare. Slujind Sfânta Liturghie, Biserica îl aduce pe Hristos în mijlocul ei, iar credincioşii se unesc cu Hristos, prin Sfânta împărtăşanie. Biserica însăşi se arată astfel a fi Templu, locaş al arătării slavei dumnezeieşti (Ef 2, 19-22). Cunoaşterea liturgică a slavei dumnezeieşti, ma­nifestarea obiectivă a divinităţii, poate şi trebuie să fie prelungită şi ca experienţă interioară. Ţelul vieţii creştine este aducerea la lumină a slavei lui Dumnezeu în Hristos, dată ca sămânţă în Botez şi hrănită de Euha­ristie [Ieromonah Alexander Golitzin, Mistagogia - experi­enţa lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie mistică, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 34-45.]. Sfânta Liturghie este locul şi simbolul înaintării credinciosului, după ce s-a lepădat de necredinţă, până la ultima transformare care, asimilându-i lui Hristos, îl face dumnezeu după har. Sfânta Liturghie ni se descoperă astfel ca o adevărată mistagogie, iniţiere în taina cea mare a mântuirii care înseamnă îndumnezeire în Hristos, taină dată în Botez fiecărui creştin şi experiată în comuniunea euharistică, în Sfânta Liturghie, prin simbolismul ei, facem experienţa tainei slavei dumnezeieşti, descoperită în Hristos şi devenită accesibilă nouă, prin intermediul simbolului. Simbolul este o realitate accesibilă nouă, care ne descoperă realitatea transcendentă, tainică, conducându-ne la cunoaştere prin participare. Funcţia simbolului este de a descoperi şi a face părtaş cu cel descoperit. [...]

Next