Timpul, octombrie 1891 (nr. 216-240)

1891-10-09 / nr. 223

ANUL AL TREI­SPRE­ZECELEA.—No. 223.e­diția a doua Un exemplar 15 Bani TIMPUL ABONAMENTELE! In țară pe un an......................40 lei „ pe 6 luni..............................20 lei „ pe 3 luni..............................10 lei Pentru streinătate, un an .... 60 lei Redacția și Administrația 43, — Calea Victoriei­ — 43 '"4 MERCURI 9 OCTOMBRE 1891 ANUNCIU­RI ȘI INSERȚII Linia 30 litere petit pag. IV Reclame....................VIIII . , 0.40 . . 1.50 . . 2.50 In Paris anunciurile se primesc la Agenția Havas, 8 Place de la Bourse. Redacția și Administrația 43, — Calea Viotoriel, - 43 M X % lUn esemplar IS Unni Idei subversive Deși credem că facem prea multă onoare organizatorilor meetingului de la sala Dacia ocupându-ne și as­­tă­zi de d-lor, totuși le vom mai con­sacra acest articol pentru ca să sfîr­­șim cu această cestiune. Dările de seamă amănunțite ale discursurilor rostite cu această ocazie demasch­ează pe deplin scopul în­trunirii. Lumea credea că întrunirea a fost pusă la cale în favoarea soldatului Cojocaru­ și când celo ce să vezi? era o cursă întinsă de socialiști și de republicani cari țineau­ să resufle și să-și desvolte ideile subversive cu care voiesc să sdruncine organizația solidă a Statului român. Bietul Co­­jocaru nu mai era de­cât un pretext. Cel mai cu­minte din toți a fost d. Panu, care a avut norocirea să se îmbolnăvească tocmai în ajunul în­trunirii. Sperăm că starea spiritua­lului nostru Rochefort nu inspiră în­grijiri serioase numeroșilor săi amici și urâm confratelui nostru grabnică însănătoșare. D. Vintilă Rosetti a fost foarte moderat și foarte sobru. Par’că’i părea rea că s’a vîrît în acea baracă. D sa nici n’a pronunțat un discurs propriu­ zis și dacă a luat cuvăntul a fost numai ca să declare că d-sa nu se rădică în contra armatei, ceea ce lăsa a se presupune că nu tot așa vor face și cei­ l’alțî vorbitori. D. C. A. Pilit­s s’a mărginit a Se ocupa de partea juridică, expunând faptele în mod eronat și tratând în mod greșit cestiunea de drept, după cum explicăm în articolul de mai la vale intitulat: dura lex s­­ d lex. Cât despre d-nii A. V. Beldiman, V. G. Morțun și frații Bacalbașa (e­­rau numai doar) aceștia au dat curs liber cugetărilor lor intime, cel d'in­­tâia în contra tronului, cel d’al doi­lea în contra societăței în genere și în contra ziarului Timpul în parti­­cular, iar frații Bacalbașa în contra societăței în genere și în contra mi­­litarismului în particular, însăși necuviința cu care d. Bel­diman a vorbit de M. S. Regele și de prerogativele pe care i le acordă Constituția, impune d-lui ministru de justiție obligațiunea de a refuza chiar să primiască pe d. Beldiman. A pri­mi pe d. Beldiman în condițiunile în care se prezintă și după cuvin­tele pe care le-a rostit, ar fi a aduce o gravă insultă Suveranului. Cei­l­alți oratori, uitând chiar că întrunirea a fost ticluită in favoarea lui Cojocaru, va să zică în favoarea unui soldat, se năpustesc cu furie în contra armatei și pronunță cuvinte ca acestea: „ Vom începe o campanie spre a „ pune frig militarismului.... Abizul „ între societatea civilă și cea mili­­­­tară este adânc și pericolul ce va „ decurge din ura acestor două so­­­­ci­etăți este cu mult mai mare de­cât „ vrășmașul dinafară....Trebuie să se „ formeze o ligă între civili în con­­„­tra militarilor.... trebuie să se cu­­„­treiere satele și să se îndemne ță­­„ rănii a nu se supune serviciului „ milit­ar“ și altele de același cala­pod. Ba Tony a cerut desființarea armatei permanente și înlocuirea ei cu „națiunea armată." Toate clișeurile din întrunirile pe­troliste și comuniste din Franța, Bel­gia sau Germania și pe care orato­rii de la teatrul Dacia le-au învățat, se vede, pe de rost, au fost debitate cu această ocazie, pe când auditoriul căsca niște ochi mari și părea a în­treba : — Apoi credeam că ne veți vorbi de soarta bietului Cojocaru și de re­vizuirea procesului său ? Dar oratorii țineau­ strună cu teo­riile lor și se ocupau de elită, de ziarul Timpul, de desființarea arma­tei și de „dușmănia dintre civili și militari“. Va întreb ce căuta aici dușmănia dintre civili și militari, care nu exis­tă de altmintrerea de­cât în imagina­­țiunea bolnăvicioasă a acelor oratori, când cestiunea în discuție era jude­carea unui soldat de semenii săi ? Pe de o parte se anunța o întru­nire în favoarea armatei, iar pe de alta se cazau la înjurături în contra aceleiași armate. Fiind­că d. Bacalbașa s’a bătut astă-vară la Câmpulung cu un o­­fițer, acum e dușmănie de moarte între societatea civilă și cea militară și trebuie numai de­cât să desfiin­țăm armata. Nouă ne pare bine că discuția de la Dacia a luat această întorsătură, pentru că ea dovedește odată mai mult câtă dreptate aveam noi când ziceam că nu soarta lui Cojocaru preocupă pe acești domnișori, ci nu­mai dorința de a excela prin excen­tricități și a se pune în relief pe ei înșiși. Ea a mai dovedit la ce elu­­cubrațiuni subversive a servit de pretext și de paravan bierul Cojo­caru și a învederat că pretinșii săi apărători se gândeau, când ați or­ganizat meetingul, mai mult la co­jocul lor de­cât la Cojocaru. Da, am fi înțeles ca acei iluștri oratori să fi criticat însuși codul mi­litar și să fi cerut modificarea lui — cerere de altmintrerea de prisos, fiind­că însuși ministrul de rezbel a nu­mit o comisiune în scopul acesta fără a aștepta îndemnul întrunirilor anarh­iste — da, am fi priceput ca o­­ratorii să critice chiar indulgența cu care unele consilii de rezbel j­udecă furturile comise de ofițeri, indul­gență care a revoltat pe domnul mi­nistru de rezbel, am fi admis o discuțiune în privința bătăii în ar­mată, care e în contra legii, și în contra căreia ne-am rădicat și noi alături cu confrații noștri, dar n’am putut și nu putem admite ca să se țină întruniri pentru a se glorifica in­subordonarea și rebeliunea, ba chiar atentatele inferiorilor în contra su­periorilor, întruniri in care să se in­sulte întreaga armată română dim­preună cu șeful ei suprem, în care să se af­te lumea civilă în contra militarilor, să se propage ura în con­tra armatei române, care s-a acope­­rit de glorie pe câmpiile Bulgariei, care este fața României și speranța viitorului ei. Din fericire, națiunea română are conștiință de demnitatea ei și știe că armata română este ea însăși. Ea va răspunde cu un surîs de compăti­mire acelora cari se încearcă a-i in­sufla principii cosmopolite, ce se potrivesc la noi mai puțin de­cât în ori­ce altă țară. Nu discursurile d-lor Beldiman și Tony Bacalbașa vor putea răci pa­triotismul Românilor cari au inima la locul ei și încă mai puțin vor pu­tea ele sădi ura în contra militarilor în aceste inimi, care n’au de­cât iu­bire pentru vitejii cântați de bardul Alexandri. Armata română e ca o stâncă de granit de care se tocesc colții și ghia­­rele detractorilor și insultătorilor de meserie. Iată ca rezolvată de puterile triplei alian­țe, care sunt de acord în această privință. Roma, 19 Octombre. Știrea după care conferința internațio­nală a păcii ar fi fost amânată este fără temeiu. Deschiderea se va face la data fixată. Londra, 19 Octombre. Ziarele spun că împăratul Wilhelm va face o nouă vizită în Englitera în cursul verei viitoare ; i se va face o primire ofi­cială. Danzig, 19 Octombre. Iachtul rusesc Steaua Polară a sosit la araiazi în portul Neufahrwasser; se crede că aceasta este o călătorie de încercare. TELEGRAME Paris, 19 Octombre. Camera a început discuția budgetului. Mi­nistrul de rezbel a hotărît să organizeze regimente mixte de 3 batalioane, dintre care unul permanent și cele­l­alte 2 teri­toriale. Fie­care corp de armată va trebui să dea 4; în total vor fi deci 72. Viena, 19 Octombre. Noua presă afli din Roma din sorginte competentă că este inexact că în întreve­derea de la Monza să fi fost vorba de Dar­­danele. Această chestiune este conside­r ... Dura lex sed lex Am cunoscut, pe timpul deligențelor, un vătaf de poștă, care, de câte ori i se plângea un surugiu­ că cutare cal are prea multă alergătură, răspundea în mod invariabil: — Dacă calului teli nu-i convine serviciul poștei, de ce nu s’a făcut popă ? Tot cam așa sar putea răspunde celor cari protestează în contra osân­dei soldatului Cojocaru : — N’avea Cojocaru de­cât să nu se pună în pozițiunea de a fi condam­nat. Dar, zic acum acești amici ai drep­­tăței — după ce comunicatul din Mo­nitor a restabilit faptele — nimeni nu pretinde că soldatul Cojocaru nu e cul­pabil și că n’ar fi meritat pedeapsă, însă osânda ce i s’a dat e exagerată, el nu e în raport cu greoaia comisă. Vom întreba pe acești onorabili dacă tribunalele civile sau militare au să se inspire, când pronunță o h­otărîre, din discursurile­­.mai mult sau mai puțin incendiare ale d-lor A. V. Beldiman, Tony Bacalbașa, etc. de la teatrul Da­cia, ori din cartea legilor ? Nădăjduim că redactorii Adevăru­lui, ai Muncel și ai celor­l­alte gazete revizioniste vor avea cel puțin bunul simț de a nu voi să se constitue ei în un juriu suprem și că vor da curent le­gii și celor cari sunt chemați s-o a­­plice. Dar acești legiști consumați ne răs­pund că legea a fost rea aplicată, că în loc de a se aplica lui Cojocaru alinia­tul al 2-lea al art. 216 c. p. m., care prevede maximul de 6 ani pentru mi­litarul care lovește pe un superior altă­dată de­cât „în timp de serviciu sau cu ocaziunea serviciului,“ s’a aplicat al. Intuia al acelui articol care privește lo­viturile date „în timpul serviciului sau cu ocaziunea serviciului“. Și, adaugă ei, de vreme ce Cojocaru a lovit pe superiorul său afară din serviciu, el nu putea fi condamnat de­cât la cel mult 6 ani, iar nu pe viață. Nu vom insista asupra distincțiunii pe care o face legiuitorul prin cuvin­tele „în timp de serviciu sau cu oca­ziunea serviciului,“ ceea­ ce foarte lesne ar putea fi interpretat în sensul că le­giuitorul a înțeles prin cuvintele „în timp de serviciu“, în timpul când mi­litarul e în serviciu activ, adecă când nu e­liberat sau în concediu, iar prin cuvintele „cu ocaziunea serviciului“, a putut înțelege când militarul se află în exercitarea funcțiunii sale, în alte mo­mente de­cât sub arme. Această dis­­tincțiune o vedem în o serie de articole și dacă ar avea același înțeles atunci cele două locuțiuni n’ar avea nici o ra­țiune și ar constitui un pleonasm s­au o repetire inutilă. Așa­dar, chiar după art. 216, se putea aplica lui Cojocaru aliniatul Intuiti, căci el se afla în ser­viciu activ când a lovit pe superiorul său. Dar oare apărătorii lui Cojocaru n’au citit s’au nu voiesc să pomenească de art. 214 al codului militar ? Apoi iată cum glăsuește acest articol: Art. 214.—Se pedepsește cu moarte în timp de rezbel și cu munca silnică pe viață în timp de pace, și cu degradațiune mili­tară, ori­ce lovitură comisă cu precugerare, pândire sau cursă, a unui militar către“’ superiorul sĕu. Iată articolul care s’a aplicat lui Cojocaru, iar nu art. 216, căci Cojo­caru a lovit pe superiorul său cu pre­­cugetare și cu pândire. Și acest articol 214 nu mai are nici un alt aliniat, nu prevede nici o circumstanță ușurătoare, nu face nici o distincțiune între ofițer și soldat. Ni­ se va spune că pedeapsa e severă. D’apoi bine toate pedepsele din codul militar sunt severe. De aceea justiția militară e o justiție escepțională. Nu cum­va organizatorii meetingului de la teatrul Dacia ar dori ca soldatul care dă o palmă superiorului său să fie con­damnat la 5 lei amendă cum s’ar în­tâmpla când d. Beldiman s’ar lua la tîrnuială cu d. Bacalbașa ? Sunt cazuri în care căpitanul unui bastiment este îndrituit să împuște cu mâna lui, fără nici o judecată, pe in­teriorul în stare de rebeliune. Alta e justiția civilă și alta justiția militară. Militarul, care fiind în facțiune, își pă­răsește postul, este pedepsit cu moartea în timp de rezbel, și cu un an închi­soare în timp de pace, pe când func­ționarul civil dacă pleacă de la biuron înainte de ora reglementară își atrage cel mult o observație amicală din par­tea șefului. Dacă o sentinelă e găsită adormită, e pedepsită cu 6 luni închi­soare, pe când funcționarul civil care a jucat toată noaptea la bal, doarme a doua zi dus pe biuroul său, iar colegii săi calcă în vîrful picioarelor ca să nu-i strice somnul. Nesupunerea la un ordin e pedepsită de codul militar cu doui ani închisoare, pe când amploiatul se expune cel mult a fi dojenit și poate răspunde că’șî dă demisia De ce această severitate în armată? Pentru că numai așa se poate men­ține disciplina, fără de care o armată nu e bună de nemic. Când un militar se află în serviciu, știe ce-l așteaptă în caz de insubordonare, de insultă că­tre un superior sau de rebeliune. Și severitatea aceasta a legilor militare nu e circumscrisă numai la simplii soldați, ci se întinde în proporția cuvenită la toate gradele superioare. Ast­fel fiind, consiliul de rezbel care a condamnat pe Cojocaru la munca sil­nică pe viață n’a făcut de­cât să a­­plice legea în toată rigoarea ei și roü sunt veniți aceia cari susțin că s’a călcat legea. Consiliul din Galați, care a condamnat pe Cojocaru la 6 ani, a aplicat réü aliniatul al 2-lea al art. 216, iar nu cel din București, care a aplicat art. 214, singurul aplicabil ca­zului lui Cojocaru. Și acest articol nu prevede nici o reducere de pedeapsă, nici o circumstanță ușurătoare, el dic­tează­­ pedeapsa cu moarte în timp de rezbel, munca silnică pe viață în timp de pace. La toate criticele ce se adresează consiliului de rezbel din București și celui de revizie, se poate deci răspunde pur și simplu : Dura lex, sef lex. * * * Să trecem acum la altă ordine de idei. S’au sburlit confrații revizioniști pen­tru că Timpul a criticat procedarea lor și s’au năpustit și asupra noastră cu ocazia întrunirei de la Dacia. Vezi că noi înțelegem alt­fel de­cât acei confrați misiunea presei și a oamenilor culți în genere. Noi înțelegem că mi­siunea noastră este să luminăm pe po­por și să’l deprindem la respectul da­­torit legii și autorității, iar nu să’l in­ducem în eroare prin minciuni groso­lane și să’l depravăm prin­ exemple urî­­te. Când prezinți publicului o chesțiune și voiești să’l faci judecător, trebue îna­inte de toate să’î spuni adevărul. Tre­buie ca faptele pe care le puni în dis­­cuțiunea publică să le înfățișezi cu o riguroasă exactitate. Numai atunci pu­blicul va putea judeca în cunoștință de cauză. Ce se întâmplă însă la noi ? Un ziar publică o știre sau falsă, sau incompletă sau interesată și ten­dențioasă și toate cele­l­alte ziare o reproduc. Dacă știrea e de mică im­portanță, trece ca o scrisoare la poștă și nimeni nu se mai ocupă de ea. Dacă e mai însemnată, ziarele care caută pricină de vorbă se apucă și discută asupra ei, fără a-și da cea mai mică osteneală de a cerceta dacă baza pe care așează nesfîrșitele lor disertațiuni e adevărată sau nu. Publicul crede sau nu crede, sau crede pe jumătate, după cum e mai mult sau mai puțin naiv și iată Cum se formează legendele. Când apoi intervine o voce autorizată și încearcă a restabili lucrurile și a le pune în adevărata lor lumină, adesea e prea târziu, legenda s’a format și mul­țimea crede în legende. Așa se întâmplă în cele mai­ multe ocazii. Așa s’a întâmplat cu afacerea Cojo­caru. S’a brodat un roman întreg, spunen­­du-se că acest soldat a prins pe supe­riorul său la nevasta sa, apoi că l’a prins la metresa sa, că ofițerul l’a bătut și că el a ripostat. Când am citit această relațiune, am fost printre cei d’intâi a ne revolta în contra severității consi­liului din Galați care osîndia pe Cojo­caru la 6 ani și Timpul a protestat a­­lături cu alți confrați. Dar am aflat în urmă că am fost induși în eroare, ne am convins despre inexactitatea primei ver­siuni și atunci am revenit. Am explicat în coloanele noastre că n’a fost absolut, nici o cestiune de femeie între ofițerul Zadic și soldatul Cojocaru și că acesta a pândit pe superiorul său noaptea pe stradă și l’a lovit pe neașteptate. Ca să zică precugetare și pândă, prevăzute de art. 214. Dar confrații au mai revenit, ca să’și recunoască eroarea și să explice lucrurile așa cum s’au petrecut ? Nu. Deosebirea între noi și acei confrați este că noi revenim și publicăm adevărul când am înregistrat un svon neîntemeiat și am fost convinși de eroarea noastră, pe când ei nu numai că nu rectifică nimic, dar dau înainte ca discuțiunile în­temeiate pe versiunea cea falsă, și se fac că nici nu ștm de cea adevărată. Care din aceste procedări e cinstită și care necinstită ? Negreșit că dacă lucrurile s’ar fi pe­trecut așa cum s’au descris după prima versiune, ar fi loc la revoltarea simțului nostru de umanitate și de dreptate, dar lucrurile nu s'au petrecut așa, ci, după cum am spus, cu totul alt­fel. Ei bine, ce putem să zicem despre niște confrați, cari nu numai nu rec­tifică nimic, după ce cunosc adevărul adevărat, dar organizează meetinguri po­pulare în care au nerușinarea să spună publicului lucruri dovedite mincinoase ? Căci la întrunirea de la sala Dacia s’au repetat aceleași grosolane minciuni care se tipăriseră în gazete cu privire la afa­cerea Cojocaru. Am fi fost curioși să vedem ce fi­gură ar fi făcut toți acei iluștri ora­tori dacă o voce s’ar fi rădicat din mijlocul sălei și le-ar fi pus următoa­rele întrebări ambalasante: — Mă rog d-voastră, este unul aici din toți câți vorbesc, care să fi asistat la judecarea procesului Cojocaru la vre­unul din cele trei consilii prin care a trecut? Este vre­unul din d-voastră care să fi consultat măcar dosarul a­­facerei? Dacă ați asistat la proces, pentru ce nici unul n’ațî făcut în ga­zetele d-voastră o dare de seamă a des­­baterilor procesului, ședințele consi­liului de rezbel fiind publice? Dacă plângeți atâta pe Cojocaru că n’a a­­vut apărător înaintea consiliului de revizie, cum se face că nici unul din d-voastră, cari sunteți avocați și cari vorbiațî mereu în gazete de Cojocaru și aplaudați la evaziunea lui și vă bo­­ciațî când l’a prins, cum se face că nici unul nu v’ați îndurat să mergeți să’l apărați înaintea consiliului de re­

Next