Timpul, octombrie 1891 (nr. 216-240)
1891-10-09 / nr. 223
ANUL AL TREISPREZECELEA.—No. 223.ediția a doua Un exemplar 15 Bani TIMPUL ABONAMENTELE! In țară pe un an......................40 lei „ pe 6 luni..............................20 lei „ pe 3 luni..............................10 lei Pentru streinătate, un an .... 60 lei Redacția și Administrația 43, — Calea Victoriei — 43 '"4 MERCURI 9 OCTOMBRE 1891 ANUNCIURI ȘI INSERȚII Linia 30 litere petit pag. IV Reclame....................VIIII . , 0.40 . . 1.50 . . 2.50 In Paris anunciurile se primesc la Agenția Havas, 8 Place de la Bourse. Redacția și Administrația 43, — Calea Viotoriel, - 43 M X % lUn esemplar IS Unni Idei subversive Deși credem că facem prea multă onoare organizatorilor meetingului de la sala Dacia ocupându-ne și astăzi de d-lor, totuși le vom mai consacra acest articol pentru ca să sfîrșim cu această cestiune. Dările de seamă amănunțite ale discursurilor rostite cu această ocazie demaschează pe deplin scopul întrunirii. Lumea credea că întrunirea a fost pusă la cale în favoarea soldatului Cojocaru și când celo ce să vezi? era o cursă întinsă de socialiști și de republicani cari țineau să resufle și să-și desvolte ideile subversive cu care voiesc să sdruncine organizația solidă a Statului român. Bietul Cojocaru nu mai era decât un pretext. Cel mai cuminte din toți a fost d. Panu, care a avut norocirea să se îmbolnăvească tocmai în ajunul întrunirii. Sperăm că starea spiritualului nostru Rochefort nu inspiră îngrijiri serioase numeroșilor săi amici și urâm confratelui nostru grabnică însănătoșare. D. Vintilă Rosetti a fost foarte moderat și foarte sobru. Par’că’i părea rea că s’a vîrît în acea baracă. D sa nici n’a pronunțat un discurs propriu zis și dacă a luat cuvăntul a fost numai ca să declare că d-sa nu se rădică în contra armatei, ceea ce lăsa a se presupune că nu tot așa vor face și cei l’alțî vorbitori. D. C. A. Pilits s’a mărginit a Se ocupa de partea juridică, expunând faptele în mod eronat și tratând în mod greșit cestiunea de drept, după cum explicăm în articolul de mai la vale intitulat: dura lex s d lex. Cât despre d-nii A. V. Beldiman, V. G. Morțun și frații Bacalbașa (erau numai doar) aceștia au dat curs liber cugetărilor lor intime, cel d'intâia în contra tronului, cel d’al doilea în contra societăței în genere și în contra ziarului Timpul în particular, iar frații Bacalbașa în contra societăței în genere și în contra militarismului în particular, însăși necuviința cu care d. Beldiman a vorbit de M. S. Regele și de prerogativele pe care i le acordă Constituția, impune d-lui ministru de justiție obligațiunea de a refuza chiar să primiască pe d. Beldiman. A primi pe d. Beldiman în condițiunile în care se prezintă și după cuvintele pe care le-a rostit, ar fi a aduce o gravă insultă Suveranului. Ceilalți oratori, uitând chiar că întrunirea a fost ticluită in favoarea lui Cojocaru, va să zică în favoarea unui soldat, se năpustesc cu furie în contra armatei și pronunță cuvinte ca acestea: „ Vom începe o campanie spre a „ pune frig militarismului.... Abizul „ între societatea civilă și cea militară este adânc și pericolul ce va „ decurge din ura acestor două societăți este cu mult mai mare decât „ vrășmașul dinafară....Trebuie să se „ formeze o ligă între civili în con„tra militarilor.... trebuie să se cu„treiere satele și să se îndemne ță„ rănii a nu se supune serviciului „ militar“ și altele de același calapod. Ba Tony a cerut desființarea armatei permanente și înlocuirea ei cu „națiunea armată." Toate clișeurile din întrunirile petroliste și comuniste din Franța, Belgia sau Germania și pe care oratorii de la teatrul Dacia le-au învățat, se vede, pe de rost, au fost debitate cu această ocazie, pe când auditoriul căsca niște ochi mari și părea a întreba : — Apoi credeam că ne veți vorbi de soarta bietului Cojocaru și de revizuirea procesului său ? Dar oratorii țineau strună cu teoriile lor și se ocupau de elită, de ziarul Timpul, de desființarea armatei și de „dușmănia dintre civili și militari“. Va întreb ce căuta aici dușmănia dintre civili și militari, care nu există de altmintrerea decât în imaginațiunea bolnăvicioasă a acelor oratori, când cestiunea în discuție era judecarea unui soldat de semenii săi ? Pe de o parte se anunța o întrunire în favoarea armatei, iar pe de alta se cazau la înjurături în contra aceleiași armate. Fiindcă d. Bacalbașa s’a bătut astă-vară la Câmpulung cu un ofițer, acum e dușmănie de moarte între societatea civilă și cea militară și trebuie numai decât să desființăm armata. Nouă ne pare bine că discuția de la Dacia a luat această întorsătură, pentru că ea dovedește odată mai mult câtă dreptate aveam noi când ziceam că nu soarta lui Cojocaru preocupă pe acești domnișori, ci numai dorința de a excela prin excentricități și a se pune în relief pe ei înșiși. Ea a mai dovedit la ce elucubrațiuni subversive a servit de pretext și de paravan bierul Cojocaru și a învederat că pretinșii săi apărători se gândeau, când ați organizat meetingul, mai mult la cojocul lor decât la Cojocaru. Da, am fi înțeles ca acei iluștri oratori să fi criticat însuși codul militar și să fi cerut modificarea lui — cerere de altmintrerea de prisos, fiindcă însuși ministrul de rezbel a numit o comisiune în scopul acesta fără a aștepta îndemnul întrunirilor anarhiste — da, am fi priceput ca oratorii să critice chiar indulgența cu care unele consilii de rezbel judecă furturile comise de ofițeri, indulgență care a revoltat pe domnul ministru de rezbel, am fi admis o discuțiune în privința bătăii în armată, care e în contra legii, și în contra căreia ne-am rădicat și noi alături cu confrații noștri, dar n’am putut și nu putem admite ca să se țină întruniri pentru a se glorifica insubordonarea și rebeliunea, ba chiar atentatele inferiorilor în contra superiorilor, întruniri in care să se insulte întreaga armată română dimpreună cu șeful ei suprem, în care să se afte lumea civilă în contra militarilor, să se propage ura în contra armatei române, care s-a acoperit de glorie pe câmpiile Bulgariei, care este fața României și speranța viitorului ei. Din fericire, națiunea română are conștiință de demnitatea ei și știe că armata română este ea însăși. Ea va răspunde cu un surîs de compătimire acelora cari se încearcă a-i insufla principii cosmopolite, ce se potrivesc la noi mai puțin decât în orice altă țară. Nu discursurile d-lor Beldiman și Tony Bacalbașa vor putea răci patriotismul Românilor cari au inima la locul ei și încă mai puțin vor putea ele sădi ura în contra militarilor în aceste inimi, care n’au decât iubire pentru vitejii cântați de bardul Alexandri. Armata română e ca o stâncă de granit de care se tocesc colții și ghiarele detractorilor și insultătorilor de meserie. Iată ca rezolvată de puterile triplei alianțe, care sunt de acord în această privință. Roma, 19 Octombre. Știrea după care conferința internațională a păcii ar fi fost amânată este fără temeiu. Deschiderea se va face la data fixată. Londra, 19 Octombre. Ziarele spun că împăratul Wilhelm va face o nouă vizită în Englitera în cursul verei viitoare ; i se va face o primire oficială. Danzig, 19 Octombre. Iachtul rusesc Steaua Polară a sosit la araiazi în portul Neufahrwasser; se crede că aceasta este o călătorie de încercare. TELEGRAME Paris, 19 Octombre. Camera a început discuția budgetului. Ministrul de rezbel a hotărît să organizeze regimente mixte de 3 batalioane, dintre care unul permanent și celelalte 2 teritoriale. Fiecare corp de armată va trebui să dea 4; în total vor fi deci 72. Viena, 19 Octombre. Noua presă afli din Roma din sorginte competentă că este inexact că în întrevederea de la Monza să fi fost vorba de Dardanele. Această chestiune este consider ... Dura lex sed lex Am cunoscut, pe timpul deligențelor, un vătaf de poștă, care, de câte ori i se plângea un surugiu că cutare cal are prea multă alergătură, răspundea în mod invariabil: — Dacă calului teli nu-i convine serviciul poștei, de ce nu s’a făcut popă ? Tot cam așa sar putea răspunde celor cari protestează în contra osândei soldatului Cojocaru : — N’avea Cojocaru decât să nu se pună în pozițiunea de a fi condamnat. Dar, zic acum acești amici ai dreptăței — după ce comunicatul din Monitor a restabilit faptele — nimeni nu pretinde că soldatul Cojocaru nu e culpabil și că n’ar fi meritat pedeapsă, însă osânda ce i s’a dat e exagerată, el nu e în raport cu greoaia comisă. Vom întreba pe acești onorabili dacă tribunalele civile sau militare au să se inspire, când pronunță o hotărîre, din discursurile.mai mult sau mai puțin incendiare ale d-lor A. V. Beldiman, Tony Bacalbașa, etc. de la teatrul Dacia, ori din cartea legilor ? Nădăjduim că redactorii Adevărului, ai Muncel și ai celorlalte gazete revizioniste vor avea cel puțin bunul simț de a nu voi să se constitue ei în un juriu suprem și că vor da curent legii și celor cari sunt chemați s-o aplice. Dar acești legiști consumați ne răspund că legea a fost rea aplicată, că în loc de a se aplica lui Cojocaru aliniatul al 2-lea al art. 216 c. p. m., care prevede maximul de 6 ani pentru militarul care lovește pe un superior altădată decât „în timp de serviciu sau cu ocaziunea serviciului,“ s’a aplicat al. Intuia al acelui articol care privește loviturile date „în timpul serviciului sau cu ocaziunea serviciului“. Și, adaugă ei, de vreme ce Cojocaru a lovit pe superiorul său afară din serviciu, el nu putea fi condamnat decât la cel mult 6 ani, iar nu pe viață. Nu vom insista asupra distincțiunii pe care o face legiuitorul prin cuvintele „în timp de serviciu sau cu ocaziunea serviciului,“ ceea ce foarte lesne ar putea fi interpretat în sensul că legiuitorul a înțeles prin cuvintele „în timp de serviciu“, în timpul când militarul e în serviciu activ, adecă când nu eliberat sau în concediu, iar prin cuvintele „cu ocaziunea serviciului“, a putut înțelege când militarul se află în exercitarea funcțiunii sale, în alte momente decât sub arme. Această distincțiune o vedem în o serie de articole și dacă ar avea același înțeles atunci cele două locuțiuni n’ar avea nici o rațiune și ar constitui un pleonasm sau o repetire inutilă. Așadar, chiar după art. 216, se putea aplica lui Cojocaru aliniatul Intuiti, căci el se afla în serviciu activ când a lovit pe superiorul său. Dar oare apărătorii lui Cojocaru n’au citit s’au nu voiesc să pomenească de art. 214 al codului militar ? Apoi iată cum glăsuește acest articol: Art. 214.—Se pedepsește cu moarte în timp de rezbel și cu munca silnică pe viață în timp de pace, și cu degradațiune militară, orice lovitură comisă cu precugerare, pândire sau cursă, a unui militar către“’ superiorul sĕu. Iată articolul care s’a aplicat lui Cojocaru, iar nu art. 216, căci Cojocaru a lovit pe superiorul său cu precugetare și cu pândire. Și acest articol 214 nu mai are nici un alt aliniat, nu prevede nici o circumstanță ușurătoare, nu face nici o distincțiune între ofițer și soldat. Ni se va spune că pedeapsa e severă. D’apoi bine toate pedepsele din codul militar sunt severe. De aceea justiția militară e o justiție escepțională. Nu cumva organizatorii meetingului de la teatrul Dacia ar dori ca soldatul care dă o palmă superiorului său să fie condamnat la 5 lei amendă cum s’ar întâmpla când d. Beldiman s’ar lua la tîrnuială cu d. Bacalbașa ? Sunt cazuri în care căpitanul unui bastiment este îndrituit să împuște cu mâna lui, fără nici o judecată, pe interiorul în stare de rebeliune. Alta e justiția civilă și alta justiția militară. Militarul, care fiind în facțiune, își părăsește postul, este pedepsit cu moartea în timp de rezbel, și cu un an închisoare în timp de pace, pe când funcționarul civil dacă pleacă de la biuron înainte de ora reglementară își atrage cel mult o observație amicală din partea șefului. Dacă o sentinelă e găsită adormită, e pedepsită cu 6 luni închisoare, pe când funcționarul civil care a jucat toată noaptea la bal, doarme a doua zi dus pe biuroul său, iar colegii săi calcă în vîrful picioarelor ca să nu-i strice somnul. Nesupunerea la un ordin e pedepsită de codul militar cu doui ani închisoare, pe când amploiatul se expune cel mult a fi dojenit și poate răspunde că’șî dă demisia De ce această severitate în armată? Pentru că numai așa se poate menține disciplina, fără de care o armată nu e bună de nemic. Când un militar se află în serviciu, știe ce-l așteaptă în caz de insubordonare, de insultă către un superior sau de rebeliune. Și severitatea aceasta a legilor militare nu e circumscrisă numai la simplii soldați, ci se întinde în proporția cuvenită la toate gradele superioare. Astfel fiind, consiliul de rezbel care a condamnat pe Cojocaru la munca silnică pe viață n’a făcut decât să aplice legea în toată rigoarea ei și roü sunt veniți aceia cari susțin că s’a călcat legea. Consiliul din Galați, care a condamnat pe Cojocaru la 6 ani, a aplicat réü aliniatul al 2-lea al art. 216, iar nu cel din București, care a aplicat art. 214, singurul aplicabil cazului lui Cojocaru. Și acest articol nu prevede nici o reducere de pedeapsă, nici o circumstanță ușurătoare, el dictează pedeapsa cu moarte în timp de rezbel, munca silnică pe viață în timp de pace. La toate criticele ce se adresează consiliului de rezbel din București și celui de revizie, se poate deci răspunde pur și simplu : Dura lex, sef lex. * * * Să trecem acum la altă ordine de idei. S’au sburlit confrații revizioniști pentru că Timpul a criticat procedarea lor și s’au năpustit și asupra noastră cu ocazia întrunirei de la Dacia. Vezi că noi înțelegem altfel decât acei confrați misiunea presei și a oamenilor culți în genere. Noi înțelegem că misiunea noastră este să luminăm pe popor și să’l deprindem la respectul datorit legii și autorității, iar nu să’l inducem în eroare prin minciuni grosolane și să’l depravăm prin exemple urîte. Când prezinți publicului o chesțiune și voiești să’l faci judecător, trebue înainte de toate să’î spuni adevărul. Trebuie ca faptele pe care le puni în discuțiunea publică să le înfățișezi cu o riguroasă exactitate. Numai atunci publicul va putea judeca în cunoștință de cauză. Ce se întâmplă însă la noi ? Un ziar publică o știre sau falsă, sau incompletă sau interesată și tendențioasă și toate celelalte ziare o reproduc. Dacă știrea e de mică importanță, trece ca o scrisoare la poștă și nimeni nu se mai ocupă de ea. Dacă e mai însemnată, ziarele care caută pricină de vorbă se apucă și discută asupra ei, fără a-și da cea mai mică osteneală de a cerceta dacă baza pe care așează nesfîrșitele lor disertațiuni e adevărată sau nu. Publicul crede sau nu crede, sau crede pe jumătate, după cum e mai mult sau mai puțin naiv și iată Cum se formează legendele. Când apoi intervine o voce autorizată și încearcă a restabili lucrurile și a le pune în adevărata lor lumină, adesea e prea târziu, legenda s’a format și mulțimea crede în legende. Așa se întâmplă în cele mai multe ocazii. Așa s’a întâmplat cu afacerea Cojocaru. S’a brodat un roman întreg, spunendu-se că acest soldat a prins pe superiorul său la nevasta sa, apoi că l’a prins la metresa sa, că ofițerul l’a bătut și că el a ripostat. Când am citit această relațiune, am fost printre cei d’intâi a ne revolta în contra severității consiliului din Galați care osîndia pe Cojocaru la 6 ani și Timpul a protestat alături cu alți confrați. Dar am aflat în urmă că am fost induși în eroare, ne am convins despre inexactitatea primei versiuni și atunci am revenit. Am explicat în coloanele noastre că n’a fost absolut, nici o cestiune de femeie între ofițerul Zadic și soldatul Cojocaru și că acesta a pândit pe superiorul său noaptea pe stradă și l’a lovit pe neașteptate. Ca să zică precugetare și pândă, prevăzute de art. 214. Dar confrații au mai revenit, ca să’și recunoască eroarea și să explice lucrurile așa cum s’au petrecut ? Nu. Deosebirea între noi și acei confrați este că noi revenim și publicăm adevărul când am înregistrat un svon neîntemeiat și am fost convinși de eroarea noastră, pe când ei nu numai că nu rectifică nimic, dar dau înainte ca discuțiunile întemeiate pe versiunea cea falsă, și se fac că nici nu ștm de cea adevărată. Care din aceste procedări e cinstită și care necinstită ? Negreșit că dacă lucrurile s’ar fi petrecut așa cum s’au descris după prima versiune, ar fi loc la revoltarea simțului nostru de umanitate și de dreptate, dar lucrurile nu s'au petrecut așa, ci, după cum am spus, cu totul altfel. Ei bine, ce putem să zicem despre niște confrați, cari nu numai nu rectifică nimic, după ce cunosc adevărul adevărat, dar organizează meetinguri populare în care au nerușinarea să spună publicului lucruri dovedite mincinoase ? Căci la întrunirea de la sala Dacia s’au repetat aceleași grosolane minciuni care se tipăriseră în gazete cu privire la afacerea Cojocaru. Am fi fost curioși să vedem ce figură ar fi făcut toți acei iluștri oratori dacă o voce s’ar fi rădicat din mijlocul sălei și le-ar fi pus următoarele întrebări ambalasante: — Mă rog d-voastră, este unul aici din toți câți vorbesc, care să fi asistat la judecarea procesului Cojocaru la vreunul din cele trei consilii prin care a trecut? Este vreunul din d-voastră care să fi consultat măcar dosarul afacerei? Dacă ați asistat la proces, pentru ce nici unul n’ațî făcut în gazetele d-voastră o dare de seamă a desbaterilor procesului, ședințele consiliului de rezbel fiind publice? Dacă plângeți atâta pe Cojocaru că n’a avut apărător înaintea consiliului de revizie, cum se face că nici unul din d-voastră, cari sunteți avocați și cari vorbiațî mereu în gazete de Cojocaru și aplaudați la evaziunea lui și vă bociațî când l’a prins, cum se face că nici unul nu v’ați îndurat să mergeți să’l apărați înaintea consiliului de re