Transilvania, 1920 (Anul 51, nr. 1-12)
1920-08-01 / nr. 4
- 419 — asupra poetelor grece: Jos. Cal. Poestion, Griechische Dichterinum, Wien-Leipzig 1882). — Specimenul ce urmează, vestit şi prin traducerea lui Catull (LI), e în metrul sapphic, întrebuinţat şi de Eminescu, în strălucita-i »Odă« antică: l-am păstrat, deşi redus, întrucât mi-a părut necesar. 1. Către Agallis (2). Zeuleit1) îmi pare bărbatul, care Şede ’n faţa ta şi de-aproape-ascultă Glasul tău dulce Şi-al tău râs ce inima ’n piept mi-o sfarmă: Căci eu, de te văd o clipită, ’ndată Mută mi-e gura, Limba-mi seacă, simt ca un jar ce-aleargă Pe subt piele, fin, — și mă lasă văzut, Vâjîie-auzu-mi. Pic de apă toată mă simt și tremur Toată, sunt mai pală ca iarba, scumpo, — Mult nu lipsește, Un cadavru aievea să par; dar toate Voiu să sufăr, dac’am ajuns aice. V. Pindaros. Cel mai mare poet liric al Greciei (-t 442 a. Chr.). Singura parte păstrat» în întregime din opera sa cuprinde »Epiniciile«, cântece de biruinţă în jocuri olympice, pythice, nemeice şi istmice; celelalte se reduc la resturi, sporite din fericire prin descoperirile papyrologice. V. Bacchylides. 1. Lui Aristomenes din Egina, învingător. (Fragment din Pythia VIII). ... Cu drept cumpănit meşteşug Temeiu cată vieţii a-şi pune; Dar asta n’o pot muritori, Ci cerul o dă: el pe unii ’) »Asemeni cu zeii« (tccs gsctciv, la Catull, par deo), loc comun în literatura greacă (S'soîs svaXiqxios la Homer, la Anacron: Sepîs Spaioj), îl găsim, în literatura noastră populară, în »Alexandrie« (din greceşte), iar, în poezia cultă, la Cerna (»Torquato către Leonora«): Cum mulţumiam puternicilor zei, Că se ’ndurară să te ştiu pe tine — Şi cum mă socotiam in rând cu ei, Când umbra ta trecea pe lângă mine! 1*