Tribuna, octombrie 1909 (Anul 13, nr. 212-236)
1909-10-01 / nr. 212
Anul XIII. Arad, Joi, 1/14 Octomvre 1909. Nr. 212. AIGNiiMENTm Tisa sa . 24 Cor, Pe M lew, ■ 12 t SiHO8 . 2 « Vrai ele Ourabeci Ps b» m . 4 Cor. Pg&trs Somlai« si : A»*mea . . 10 Cor, £m*2 la zi pentru RoasteaSs ?t străinătate pe sa 40 franci. REDACTIA li ADMINISTRAŢIA Deak Ferencz-utcza 20. INSERTIUNILE se primesc la administrafie. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se inapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Şaguna şi Curtea imperială. (Iulie 1846 pînă la Septemvrie 1849) De Eugen Brote. I. Misiunea lui Şaguna. In momentul când Şaguna s’a hotărât a primi misiunea în Transilvania, ţânta vieţii sale era fixată, şi drumul ce-şi propuse a merge, desemnat. In ceasul sărbătoresc al sfinţirei sale de episcop el însuşi descopere ţânta sa prin rugăciunea pătrunzătoare ce o înalţă înaintea sfântului altar cătră D-zeu: »Tu Doamne ştii că cătră scopul meu a alerga doresc; pe Românii transilvăneni din adâncul lor somn să i deştept şi cu voie cătră tot ce este adevărăt, plăcut şi bun să-i trag! Tu Doamne umbrează-mă cu puternicul Tău scut! Tu îndulceşte-mi în ceasul morţii fracturile amarelor mele osteneli! Amin!« Nu este o făgăduinţă ce face noul episcop prin aceste cuvinte, ci o mărturisire. Dumnezeu ştie că nu acum, când se urcă în scaun, Şaguna îşi propune a deştepta pe români, ci pentru acest scop se pregătea el de mult. Dar mai mult decât descoperirea ţânţei sale cuprinde mărturisirea. Ochiul său sufletesc străbate întunecimea viitorului şi vede în drumul său amărăciunile, ce va trebui să îndure, vede ostenelile ce va trebui să pună, însă cu toate aceste nu se îndoieşte de biruinţă, dacă Dumnezeu îl va păzi. Această fermă credinţă în succes, ce o manifestă Şaguna de la început, este o dovadă că el în acel moment era pe deplin orientat şi asupra drumului, care era hotărât a-l umbla. Şaguna face impresia unui general, care după îndelungate pregătiri, şi după ce şi-a marcat pe hartă toate poziţiunile de ocupat şi după ce şi-a desemnat drumurile pe care îşi va dirigia armatele întră în războiu cu deplină încredere în victoria sa. In cei 16 ani câţi a petrecut Şaguna la Vârşeţ şi la Carloveţ, gândul său era necontenit îndreptat spre provincia îndepărtată unde dorea el să lucreze, — şi spre neamul său pentru care era gata să se jertfească. In reşedinţele episcopeşti, unde a fost găzduit de superiorii săi binevoitori, în cancelariile consistoriale, pe catedrele seminariale, în biblioteca patriarchatului, în mănăstirile călugăreşti, — pe tot locul Şaguna studia şi construia planuri strategice şi făurea arme pentru misiunea sa. Istoria poporului român şi canoanele bisericii dreptcredincioase răsăritene erau cele mai principale izvoare de material de construcţie. Nu-şi propunea Şaguna, să conducă poporul român pe căi nouă şi neumblate, ci servitorul lui voia să se facă, intrând în curentul simţământului general al poporului. Politica sa, pe care va avea să o profeseze, nu putea fi decât dinastică, fiindcă şi poporul român tot dinastic simţea, şi fiindcă ea se potrivea mai bine cu firea şi cu posiţiunea sa. Şaguna era de mai înainte convins, că lupta ce va fi silit să o poarte nu poate să reiese biruitoare, decât numai când poporul se va bucura de scutul puternic al împăratului. Pe acest temeiu şi-a construit el toate planurile acţiunei sale, cu toate că îşi da pe deplin seama de greutăţile şi piedecile ce va întîmpina în drumul său. Un popor de iobagi trăgea puţin în cumpăna unei monarchii mari ocârmuită de aristocraţiunea feudală. O biserică, îngăduită numai din graţia puternicilor, umilită şi săracă, ce autoritate şi greutate putea să dea ea păstorului ei înaintea Curţii imperiale catolice şi faţă cu celelalte biserici din patrie? Nu era şi locul de reşedinţă a episcopului român, situat la marginele extreme ale imperiului în mari depărtări de Curtea din Viena, o piedică materială pentru cultivarea raporturilor cu această Curte ? O călătorie de la Sibiiu la Viena era pe acele vremuri fără căi ferate şi fără telegraf o întreprindere împreunată cu multe primedii, osteneli şi cheltuieli şi recerea un timp de două şi mai multe săptămâni. Dar puternicii magnaţi unguri, dar circumspecţii burghezi saşi, dar chiar şi fraţii români, cari au părăsit biserica lor mumă, nu se vor pune şi ei curmeziş în drum pentru ca »schismaticul« episcop de la Sibiiu să nu poată străbate cu planurile sale îndrăzneţe până la Burgul din Viena? încă în chilia sa călugărească de la Covil Şaguna şi-a dat seamă de aceste mari greutăţi, dar găsind tocmai mulţumirea sufletească în învingerea lor, el a rămas ferm hotărît a căuta scutul împăratului şi »fructurile amarelor sale osteneli« vor fi îndulcite prin mila dumnezeiască.. FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA«, închinare! Sonet. Spre codrii ruginiţi de vremi uitate Ce au găzduit în vremuri vechi strămoşii Păşim smeriţi ca spre închinat, pioşii, Pătrunşi de sfânta lor singurătate. Şi s'au oprit de groaza lor victorioşii Ş’ades au tremurat în faţa lor armate Când se curmau spăimântător vieţi nevinovate, Şi ogorul sfânt ni l-au udat părae roşii! Când ne 'ndreptăm spre aşa de sfinte altare Către tovarăşi ce au fost apărătorii ţării Ne vine 'n suflet rugă şi 'nchinare ! De ridicăm din vălul dat uitării Ne răscoleşte 'n minte vremuri legendare, Şi picură 'n bielşug izvoarele 'ntristării. Adrian Gh. Lazariu. Chirrles Baudelaire. Traduceri în proză. Iarna ploioasă, năcăjită pe viaţa toată, varsă cu unde mari un frig întunecos din urma ei, deasupra palizilor locuitori ai ţintirimului vecin, — şi fiorii morţii peste ceţoasele foburguri. Pisica mea, căutându-şi culcuş pe geam îşi tot răsuceşte trupul slab şi râios; sufletul unui vechiu poet rătăceşte-n sghiabul streşinei, cu glasul trist ca al unei năluci friguroase. Bondarul se vaită, iar tăciunele fumegător însoţeşte cu glas subţire, pendula guturăială, pe când, într’o păreche de cărţi, plină cu parfumuri murdare — moştenire fatală a unei bătrâne hidropice — frumosul valet de curte şi dama de pică vorbesc sinistru de dragostile lor apuse. Spleen. Am mai multe amintiri decât dac’aş fi de o mie de ani. Un scrin mare, cu sertarele înghesuite de socoteli, de versuri, de răvaşe dulci, de procese, de romanţe, cu grele şuviţe de păr înfăşurate în chitanţe, — ascunde mai puţine taine decât tristul meu creier. E o piramidă, un cavou nesfârşit, în care sunt mai mulţi morţi decât într’o groapă comună. Eu sunt un cimitir de care fuge lumea, unde se târăsc, ca nişte remuşcări viermi lungi cari se întărită totdeauna pe morţii mei cei mai dragi; ei sunt un iatac vechiu, plin de trandafiri vestejiţi, unde doarme o vălmăşeală de mode învechite, unde numai pastelele plângătoare şi palizii Boucher mai respiră parfumul unei sticle destupate. Numea nu-i atât de lung ca zile şchiopătătoare când supt geii fulgi ai anilor Înzăpeziţi, urâtul, rod al posomorâtei lipse de curiozitate, se face cât nemurirea. — De aci nainte, nu mai eşti, o materie vieţuitoare, decât un granit înconjurat de-o spaimă nedesluşită, aţipit în fundul unei Sahare neguroase! Un bătrân sfânt neştiut de lumea nepăsătoare, uitat pe hartă, şi-al cărui glas fioros nu cântă decât în razele soarelui care se culcă. Te voi lovi fără mânie... Te voi lovi fără mânie şi fără ură, ca un măcelar, aşa cum a lovit Moise stânca! Ca să-mi adap Sahara, voi face se ţâşnească apele suferinţei, din ochii tăi. Dorinţa mea va pluti pe lacrimile tale ca o corabie ce se avântă în larg şi-n inima mea pe care vor îmbăta-o, — scumpele tale suspine vor răsuna ca o tobă ce bate asaltul! Nu sunt eu un acord fals in divina simfonie, mulţumită lacomei ironii ce mă frământă şi mă roade ? Ea e ceia care strigă în glasul meu! Tot sângele meu e otrava asta neagră! Eu sunt sinistra oglindă în care se priveşte o furie!