Tribuna, decembrie 1909 (Anul 13, nr. 261-285)
1909-12-01 / nr. 261
Anul XIII. Arad, Marţi, 3/14 Decemvre 19091 NR 261 ABONAMENTUL Pe un an 24 Cor. Pe un ani. . . ♦ Pe o luna 20 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc în administraţie. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. mnwwMmmwa încă un advocat al împăratului. Supt acest titlu nepotrivit d. Iorga combate în coloanele »Neamului românesc« broşura »Politica românilor din Ungaria, apărută la Bucureşti supt şifra B. A. Dl Iorga se leagă de argumentarea istorică a broşurei şi ajunge la concluzia că nici Habsburgii, nici Papa, nici Europa n’au făcut din români ceea ce sânt astăzi, ci atât dincolo cât şi dincoaci de munţi numai munca liberă, pe bază strict naţională a fost rodnică, şi numai muncii în acest sens vom datori România de mâne, »care nu stă în buzunarele nici unui împărat de pe lume«. Munca naţională este fără îndoială factorul principal în viaţa unui popor. Vorba este însă a asigura putinţa acestei manei rodnice, ceea ce nu atârnă numai de la popor însuşi. Politica tradiţională a românilor din Ungaria nu este rezultatul unor argumentări teoretice sau a unui raţionament abstract, ci ea ni se prezintă ca o sumă de experienţe a mai multor generaţii de oameni, experienţe din viaţa reală de toate zilele. Din aceste bogate experienţe ni s’a format convingerea generală şi bine stabilită a poporului, că o muncă naţională numai supt scutul împăratului este cu putinţă. Dar — zice d. Iorga — nu împăratul din cauze dinastice v’a dat la 1867 legaţi ungurilor ? O dovadă mai mult, răspundem noi, că de la împărat atârnă soarta noastră. Dacă împăratul a avut puterea sa ne deelegaţi, are şi puterea să ne deslege, şi poporul nu se îndoieşte că va sosi timpul, când interesele dinastice vor permite această deslegare. Politica tradiţională a românilor este o politică practică şi construită de mase populare şi nu de savanţi. Dacă savanţii caută acum, unii a întări, alţii a slăbi prin argumentări istorice şi politice această politică tradiţională, poporul ascultă atât pe unii cât şi pe ceilalţi, dar tot învăţăturile vieţii practice rămân călăuza sa principală şi el nu părăseşte calea bătută. Sau vedem în unirea bisericii noastre cu Papa, săvârşită supt protecţia împăratului, o ideie mare politică, sau credem ca d. Iorga că numai »blidul cu linte« a împins pe »Vlădica din Bălgrad« la această faptă, efectele ei în raport cu munca noastră naţională nu suferă vreo schimbare. Noi am experiat prin practica vieţii că, de abia dela acea dată şi numai prin graţia împărătească am putut începe munca naţională. Nimeni din câţi ne încunjurau pe noi şi deţineau puteri — nici fraţii noştri de peste Carpaţi — n’au dovedit atunci şi nici de atunci încoaci atâta bunăvoinţă şi consideraţie efectivă pentru munca noastră naţionala,fa dinastia habsburgica. Metropolia dela Sibiiu, care nu este catolică ci ortodoxă, poate fi considerată, precum o consideră d. Iorga, ca »preţul sângelui pentru 400 mii de vieţi româneşti«. Dar în tot cazul era la discreţiunea împăratului a plăti sau a nu plăti acest preţ. O disnastie, care s’ar fi conformat vederilor aristocratice feudale şi catolice şi n’ar fi avut consideraţie pentru români, nu plătea. Viaţa, activitatea şi politica lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihaiu Viteazul — oricum vor fi prezentate de istoricii noştri — nu pot să învîrtească în mod hotărîtor politica noastră naţională şi să-i dea altă direcţie. Figurile acestor mari domnitori români nu sânt strâns legate de viaţa noastră de aici şi înrâurirea lor asupra noastră pot să producă alte efecte, politice însă nu. Silinţele de a pune în vederea popoului şi interesele generale ale statelor europene, cari interese există de fapt, şi ar demonstra că o politică naţională ce ţine samă de aceste interese şi se conformează lor, mai uşor şi mai curând îşi va realiza scopul decât o politică care se loveşte în toate părţile cu capul de părere, sânt silinţe ce nu pot fi desaprobate. Politica este o artă practică, se întemeiază pe realitate şi lucrează cu factori reali. Idealismul împinge înainte, te avântă, te ajută să învingi greutăţi, dar nu poate să croiască nici drumuri nouă, şi nici să producă succese reale. Consistorul mitropolitan. Pe mâine, Marţi, este convocat în Sibiiu consistorul mitropolitan, în chestia catehizării. * O rugăminte cătră guvernul României. Tot mai puţine se fac ziarele cari ne sosesc din România. Din numeroasele publicaţii cotidiane ce apar în [Bucureşti şi celelalte oraşe, nu ne mai soseşte decât »Vo- Viaț* literară. — De Ilarie Chendi. — Iarăş decadenţii noştri. — Pe cine preţuesc ei. — Pe cine preţuim noi? — Un decadent simpatic. — Cei tsauranţi. — Ce să te faci? Nu poţi seri istorie literară şi nici reflexiuni asupra mişcărei contimporane, fără să te împedeci de ei. N’ar strica să-i priveşti odată, pe toţi la un loc, supt specieetaenii şi adunându-i într’un mănunchiu, să aveţi care le-a fost rolul, atât în partea serioasă, cât şi în cea, umoristică a activităţii lor. De mulţi, sânt mulţi, — un regiment întreg, răspândit pe la toate revistele şi mai ales pe la cele obscure, ii întâlneşti prin »Literatorul«, »Revista poporului«, »Portofoliul român«, »Analele literare«, »Peleşul«, »Românul literar«, »Hermes« şi în alte reviste de caracter cu totul efemer. O viaţă scurtă, zbuciumată şi plină de incoherenţe; o muncă măruntă, îmbrăcată în forme goale de sens şi în mare parte imitate. Cu puţini cetitori în viaţă şi cu mult mai puţini în urmă, — căci cine mai răsfoieşte astăzi prin organele lor uitate ? Ceea ce i lega pe scriitorii acestei famili decadente erau credinţe foarte curioase. Aşa, de pildă, toţi sânt fanatici admiratori ai lui Eliade, toţi preţuiesc fără reservă pe Bolintineanu şi, ceea ce pare şi mai curios, un poet ca Depărăţeanu este pus de dânşii mai pe sus de Eminescu. Pe vremuri decadenţii aveau un şef de principii, pe profesorul, poetul şi criticul Boniface Florescu. Această căpetenie a lor, un om cult dar mult desordonat, insista vecinie asupra amintiţilor poeţi, cari »mânuiau ideia pură şi înălţau limba românească până la cele mai înalte culmi ale lirismului«. Cât pentru poeţii străini, decadenţii noştri ne fac, prin rostul lui Mircea Demetriade, următoarea mărturisire : »S’a născut un uriaş, care a doborît romantismul şi a slujit la un nou altar: acesta fu Baudelaire, dintr’al cărui geniu, ca dintr’un arbor plin de sevă, tresăriră la viaţă ramuri înflorite şi pline de miresme. Arta simbolistă, arta independentă, adorată de preoţi ca Verlaine, St. Malarmé, Maeterlinck, Jean Moreas şi îndeosebi Vigny, care produse reacţiunea în contra materialismului«... Natural, nu există nici o înrudire între Eilazii şi Bolintinenii noştri şi între Maeterlinck bunăoară, dar asta nu-i împedecă pe decadenţi să-i considere de părinţii lor sufleteşti şi să-i preţuiască de o potrivă. Să vedem însă pe cine preţuim noi din aceasta pleiadă. Dintre vechii decadenţi ni s’a părut o figură caracteristică în primul rând Sihieanu, cu aie lui »Armonii intime«, în cari sânt câteva accente în adevăr particulare. Cât pentru Macedonski, ne am spus părerea cu altă ocazie. Au fost însă printre decadenţii mai sinceri şi forţe mai concentrate, talente destul de puternice, dar abătute din calea desvoltării lor fireşti prin cine ştie ce influenţe. Intre acestea am amintit totdeauna cu simpatie pe răposaţii St. Petică şi Iuliu Săvescu, ale căror lucrări, tipărite în o nouă ediţie selecţionată, n’ar face ruşine literaturei noastre. Printre cei noi de tot singurul care a fost întimpinat cu căldură este d. Minulescu, o figură literară originală şi simpatizată chiar şi de adversarii d-sale în ale decadentismului. Este însă un scriitor de versuri decadente, despre care astăzi nu se mai vorbeşte: d. Alex Obedenaru. Odinioară conducea reviste şi avea un cerc al său, dintre cari mai mulţi trubaduri romantici şi iubitori de viaţă nocturnă. Versurile sale de cuprins sumbru şi întunecat au adus epitetul de »macabru« dar, după cum ne dovedeşte o frumoasă analiză critică, făcută de regretatul Ştefan Orăşanu, aceste versuri au un cuprins real şi merită atenţiune mai multă, influenţat de Baudelaire, dar foarte consecvent cu sine, Obedenar într’adevăr constuie o pagină proprie in istoria decadentismului poeziei noastre. In scrisul lui predomină notele funerare, precum şi desgustul de viaţă, ici-colo întâlnim rubrică, neroniană, sau nevroza atât de cacteristică acestui fel de literaţi, apoi exagerări fantastice, comparaţii şi imagini imposibile şi curiosităţi câte voiţi. Iacă de pildă un pastel macabru: Pe ziduri văd: ruine-abise, Şi câmpuri pline de răniţi, Femei cu braţele deschise Zicând: la desfătări veniţi! De prin pustii zăresc cum vin: Vulturi de mortăciuni setaşi, Nopârci purtând pe limbi venin Şi jaguari ca ochi sticloşi Mai văd o ceată de schelete Având pe oase mucigai. Isbându se de un părete Şi recăzind în putrigai.