Tribuna, ianuarie-iunie 1967 (Anul 11, nr. 1-26)

1967-02-23 / nr. 8

Director-fondator SĂPTĂMÎNAL DE CULTURĂ SERIA NOUA, ANUL XI, nr. 8 (525) 23 februarie 1967 _______________________________ 8 pagini — 1 leu IOAN SLAVICI 1884 ucian Blaga și-a făcut apari­ția in literatură după foarte multe ezitări. Cauzele aces­tor ezitări. Se explică, în parte, el însuși, prin următorul pasaj de o impresionantă sinceritate și modestie din Hronicul și cîntecul vizajelor (Ed. Tineretului, 1965, pg. 234): „Față de atmosfera gene­rală de entuziasm, ce înconjura ca o luminoasă aură împlinirea visu­lui de unire națională, aveam mo­destia de a recunoaște (modestie, neindreptățităl — n.n.) că „poezia" și „cugetările" mele nu aduceau nimic, dar absolut nimic în legă­tură cu realitățile istorice palpa­bile, sau în legătură cu izbînzile concrete ale destinului nostru po­litic, la care luam parte totuși cu toată căldura și puritatea tine­reții. Poeziile și cugetările mele ar fi putut deci să pară cu totul străine de aspirațiile inerente pei­sajului nostru spiritual. De aici șovăirea, să le dau sau nu tiparu­lui ..." Și, intr-adevăr, pentru cei mai mulți dintre amatorii de lite­ratură de atunci, poezia și cuge­tările sale așa au și părut­­ stră­ine de aspirațiile peisajului nostru spiritual, cu toate că aparțineau organic acestuia, cu toate că iz­vorau din înseși izbînzile concrete ale destinului nostru politic și cu toate că (sau tocmai pentru că) se reflectau printr-o expresie mo­dernă, restructurată, a unei vechi culturi, intrată, pe neașteptate, în­­tr-un nou stadiu de dezvoltare. Mai erau, însă, și alte cauze, da­torită cărora Lucian Blaga ezitase, pe bună dreptate, să-și facă apa­riția în literatură. Se puseseră, e adevărat, „temeiurile unui alt Timp", pentru care se și născuse de altfel poetul, dramaturgul și filosoful Blaga­, întregirea națiunii în hotarele sale politice firești fă­cuse, de asemeni nu numai posi­bilă ci și imperios necesară acea cultură modernă „cu substanțe și cu forme mai puțin uzitate" visa­­te de Blaga­, și, în sfîrșit, la fău­rirea acestei noi culturi, aportul său, care s-a dovedit pînă la urmă a fi atit de valoros și mai ales a fli de original, era așteptat, era solicitat cu stăruință de mersul ei înainte. Dar tot atît de adevărat era și faptul că, deși lumea se schimbase, deși „temeiurile unui alt Timp" fuseseră puse, oamenii mai gîndeau, în virtutea inerției și a inerentei rezistențe la ceea ce e nou și neobișnuit, tot în spiri­tul vechii lumi și a vechiului Timp; în consecință, scriitorul care ur­ma să exceleze, potrivit formulă­rii pe cit de plastice pe atît de cuprinzătoare a lui Tudor Vianu, in special „în interpretarea forme­lor simbolice ale culturii", avea toate motivele să presupună că nu va fi nici înțeles de îndată și nici acceptat cu prea multă ușu­rință. Și, de fapt, nici n-a fost. De abia după o vreme destul de în­delungată opera lui a putut fi în­țeleasă, găsindu-și, pe lângă foarte numeroși și pasionați admiratori, și exegeți avizați, în măsură să o interpreteze așa cum se cuvine, autorul dovedind că face parte, după cum bine ne putem da sea­ma acum, din categoria privilegia­tă și totuși atât de nefericită a a­­celor artiști care își dezvăluie a­­devăratele dimensiuni și strălu­cesc din ce în ce mai puternic, după ce și-au părăsit contempo­ranii. Exact așa stau lucrurile și cu dramaturgia lui Blaga. Iar în acest sens, experiența cu Zamolxe, „misterul păgîn" în trei acte și totodată piesa de debut a lui Blaga, apărută în 1921, dar, așa cum am mai arătat (v. Blaga și teatrul, în Tribuna, nr. 7 a.c.) „imaginată" cu vreo doi-trei ani înainte și lăsată exagerat de mult să se „sedimenteze", deoarece, spune autorul, li lipsise „dispozi­ția sufletească" necesară pentru a o întruchipa artistic, este deosebit de semnificativă. Și este deosebit de semnificativă mai cu seamă dacă o privim și încercăm a o cerceta din două puncte de vedere, cred, esențiale: întîiul — ce ele­mente noi a adus ea în peisajul dramaturgiei și al artei noastre teatrale?­, iar al doilea — cui s-a adresat atunci și în ce împrejurări a fost ea efectuată? A arătat cum apariția lui Bla­ga în dramaturgie n-a fost nici întîmplătoare și nici determinată de cine știe ce soli­citări ocazionale. Am arătat, apoi, cum această apariție a reprezen­tat, pe de o parte, rodul unor mai vechi preocupări pentru teatru și pentru problemele artei teatrale, iar pe de altă parte, după cum avea să o afirme ulterior însuși autorul (rămas înainte de toate și mai presus de toate poet), aspi­rația spre alte moduri, încă vag întervăzute, ale expresiei, precum și o Încercare de adîncire a al­biei poetice, astfel incit, printr-o „evadare într-un gen mai obiec­tiv", să fie preîntîmpinate even­tualele exhibiții ale „lirismului di­rect". Și am mai arătat cum, de­butul dramaturgic al lui Blaga a constituit încă un foarte prețios dar „pe care Ardealul l-a făcut României de ziua marii uniri", de astă dată pe planul creației tea­trale, după ce, pe cel al creației lirico-filosofice îl făcuse mnai îna­inte, cu începere din 1919, prin același autor, cu Poemele luminii, cu Pietre pentru templul meu și cu Pașii profetului; în continuare, este necesar să vedem conținutul propriu-zis al acestui debut, iz­voarele, modul întruchipării artis­tice și intențiile, sau, cum le spu­nem astăzi printr-un singur cu­­vînt, mesajul primei piese a lui Blaga, îndelung și minuțios elaborat, „misterul păgîn" în trei acte Za­molxe își propunea, imaginînd o nouă legendă pe vechi motive fol­clorice, să vorbească despre o „re­ligie" a sufletului românesc și să construiască scenic un spațiu ro­mânesc pe care filosoful Blaga îl va „vedea", iar poetul Blaga îl va „auzi" mai tîrziu, în felul următor: „.. .Să ascultăm — cu aceeași in­tenție de a tălmăci în cuvinte un orizont sufletesc — o doină de a noastră. După ce ne-am obișnuit puțin cu chiromanția ascunselor fundaluri, nu e greu să ghicim deschizîndu-se și în dosul doinei un orizont cu totul particular. Acest orizont e­ plaiul. Plaiul, adică un plan înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs mul­­c om la vale. O doină cîntată, un sentimental orășenește de artiste în costume confecționate, și ni­ci de țiganul de la mahala dedat arabescurilor inutile, ci de o ță­rancă sau de-o băciță, cu senti­mentul precis și economic al cîn­­tecului, și cu glasul expresie a sîngelui, care zeci de ani a urcat munții și a cutreerat văile sub în­demnul și porunca unui destin, evocă un orizont specific: orizon­tul înalt, ritmic și indefinit alcă­tuit din deal și vale." (Spațiul mio­ritic, București, Ed. Cartea româ­nească, 3936, pg. 13—14). Se pre­figura ceea ce tot Tudor Vianu avea să spună în Arta prozatori­lor români (Ed. pentru literatură, 1966, pg. 166): „Lucian Blaga este un om de știință, preocupat să distingă, să clasifice, să ordoneze o materie intelectuală de care se apropie cu minuțiile unui analist. De aici mulțimea schemelor, a ta­belelor sinoptice și clasificatorii care interceptează expunerea lui... Blaga este un om de știință ro­mantică și, pentru a-l înțelege în particularitățile structurii sale, ar trebui să-i căutăm prototipul prin­tre speculativii romantici. .. Origi­nalitatea contribuției scriitoricești a lui Blaga cred că trebuie cău­tată în expresia... (unor)... ana­logii și tîlcuri, obținute prin fine­țea sentimentului intuitiv." în spațiul reconstituit scenic de dramaturg cu minuția omului de știință romantic, „religia" sufle­tului românesc e descrisă prin analogii și tîlcuri, obținute prin finețea sentimentului intuitiv cul­tivat la școala lui Bergson, care nu o singură dată au fost denatu­rate și atribuite sau însușite cu forța, in lipsă de patroni spirituali, de către gînditorii cu capete de lemn ai dreptei extreme. Această „religie" panteistă e astfel expusă de Zamolxe, eroul „misterului pă­gîn", profetul dac fugărit în munți de către cei rămași credi­ncioși idolilor: „Departe ești poporul meu dac, neam de urși. / Religie nouă și vînjoasă încercat-am să-ți aduc / din inima necunoscutu­lui... / E mult de atunci. Soa­rele își coborîse / toată mierea în livadă, cînd ți-am spus­­ para­bola cu Orbul, / Despre Dumnezeu nu poți vorbi decît așa, / îl întru­pezi în floare și-l ridici în pal­me, / îl prefaci în gînd și-l tăi­­nuiești în suflet, / îl asemeni cu-n izvor și-l lași să curgă lin / peste picioare, / îl prefaci în soare și-l aduni cu ochii, îl închipui om și-l rogi să vie-n sat, / unde-1 așteaptă toate visurile ommenești ... Nu știi nici tu de unde vii și unde (Continuare în pag. a 7-a) ION MANIȚIU ()Lag.cS tit­itatia. Flăcări de primăvară In anul de grație 1906, sub aus­piciile coroanei, se organizară la București fastuoase serbări popu­lare, o mare expoziție la care par­ticipară toți reprezentanții pro­prietarilor agricoli și, firește, par­ticipă și „primul agricultor al ță­rii majestatea sa regele Carol I de Hohezollern". Țăranii erau îm­brăcați în haine de sărbătoare, beau bere, mîncau și biftecuri, as­cultau muzică și se dădeau, în­­chipuiți-vă! pe tobogan! Expozi­ția agricolă și țăranii care veni­seră, ei, „talpa țării", în frumoa­sele lor costume, dansurile și cîn­­tecele, voiau să demonstreze că totul e în ordine, belșugul sălăș­luiește în fiecare cătun, că boierii și țăranii și regele sînt toți agri­cultori și că, deci, țara e frumoasă și binecuvîntată. Vitrina strălucea: „Blestemata sistemă", cum numea Caragiale monarhia, își serba o cifră destul de apreciabilă de ani, ani în care a jefuit ca în Codrii Vlă­siei. Poporul cel mare care nemai­­putînd răbda, avea să izbucnească, numai la cîteva luni de la sinis­trul fast al expoziției, în februa­rie, 1907. Acel strigăt care izbuc­nise încă în 1888 — Noi vrem pă­­mîntl — și încă mult mai înainte în șirul lung și tragic al răscoa­lelor, se amplifica acum, căpăta luciri de coasă, de furci și securi, lucirile aspre ale marilor focuri, ale urii și revoltei. Aceste cu­vinte: Noi vrem pămîntl — aveau acum rezonanța de tunet a unor uriașe forțe dezlănțuite, rezonan­ța grea a unui vulcan în erupție. Prefectul județului Botoșani rapor­ta la începutul lui martie minis­trului de interne: „Lățindu-se ase­menea mișcări ca fulgerul din co­mună in comună, (țăranii) au în­ceput a devasta și curțile și a­­verile tuturor proprietarilor și a­­rendașilor, nemaiținînd seama da­că sunt evrei, români, armeni sau alte naționalități, transformindu-se astfel aceste mișcări intr-o ade­vărată revoluție, administrația ne­­putindu-i opune nici o rezistență". Răscoala cuprinde toată țara, muncitorii o sprijină. Cele două partide, liberalii și conservatorii, uită de disputele lor, recurg la o înțelegere pentru „a salva patria de pericol". Petre Carp lansează cuvîntul de ordine: „întri repre­siunea, apoi vom aviza“. Instruc­țiunile către armată sunau astfel: „Misiunea trebuie să fie privită întocmai ca și o operațiune de război". După cum se știe, marea răs­coală a țăranilor a fost sîngeros înnăbușită, victimele au atins ci­fra cutremurătoare: peste 11.000 de țărani uciși, sate întregi au fost rase de pe suprafața pămîn­­tului sub focurile artileriei, numă­rul celor schingiuiți și arestați s-a ridicat la cifre impresionante. Răscoala capătă însă o mare sem­nificație istorică. „Răscoala țărani­lor din România din 1907 (primă­vara) a jucat același rol, in ceea ce privește îmbunătățirea situației lor, ca revoluția din 1905—1907 în Rusia“, scria Lenin. Evenimentul a avut un larg ecou internațional, îndeosebi în Rusia, Austro-Unga­­ria, Bulgaria etc. în marile orașe ale Europei: Paris, Viena, Buda­pesta, Roma, muncitorii își ex­primă solidaritatea cu răsculații români. Pagină glorioasă a mișcării re­voluționare din țara noastră, răs­coala din 1907 a zguduit profund conștiințele contemporanilor , iar un asemenea eveniment nu putea să nu aibă și un mare ecou lite­rar; condeiele cele mai de seamă ale literelor noastre l-au evocat. 1907 — Din primăvară pînă în toamnă, fulminantul rechizitoriu făcut de Caragiale. Vom mai a­­aminti apoi epopeea lui Liviu Re­­breanu, marele roman Răscoala, trilogia lui Cezar Petrescu, 1907, romanul lui Zaharia Stancu Des­culț, carte însemnată a noului rea­lism românesc, poemul de larg su­flu 1907 — (Peisaje) al lui Tudor Arghezi. Toate aceste opere — la care li se alătură nenumărate ba­lade populare pe aceeași temă — vin să zugrăvească viscolul de foc al marii răscoale, etapă cu etapă: „In anii nouă sute șapte, / (își Începuse cronicărește Arghezi ma­rele său poem), Ca din senin, în marte, într-o noapte, / S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia, / Și din Flămînzi, și Stănilești, văpaia“. Marea convulsie nu se poate uita, vine peste ani să înfiereze nedreptatea socială, să stigmati­zeze crima. Ne amintim de cuvin­tele spuse lui Darie de către mama acestuia, cuvinte care sună ca un memento acuzator: „Să nu uiți, Darie. Nimic să nu uiți. Să spui copiilor tăi. Și copiilor pe care îi vor avea copii tăi să le spui... Auzi, Darie? Să nu uiți... Să nu uiți, Darie". Regenerarea naturii, în acest roman, simbolică și ea, trezește speranțele într-o nouă primăvară: „A venit vîntul dinspre Dunăre, vînt cald. Și vîntul a adus nori. Și norii au adus ploaie, ploaie grasă, ploaie caldă, ploaie de pri­măvară. Ploaia bună a înviorat pămîntul. Cîmpul nesfîrșit a înviat. Pretutindeni miroase a iarbă proaspătă, a iarbă nouă, a frunze noi și a grîu care a crescut mai mult de două palme deasupra pă­­mîntului. Peste oamenii împușcați și în­gropați adine a răsărit iarbă, iar­bă nouă, iarbă proaspătă". Primăvara vestită atunci prin flăcări, țăranul român o va cu­noaște abia mai tîrziu, sub faldu­rile revoluției socialiste. Virtuțile lui, coalizate, închegate și unite sub forța partidului comuniștilor, urcă glorioase treptele victoriei, VASILE REBREANU Desen de NICOLAE VERMONT Alegeri comunale Dezghețul și-a trimis vitîiele vestiri să ne șopteas­că în amiezi, sub încercările slabe ale soarelui, cu primii picuri căzuți din streșinile dezmorțite cum că primăvara se apropie. Ferecatele de get zile ale lui februarie se dezghioacă, zăpada se grunțurește și ghiața coșcovită își dă duhul­, o lună nouă și se „sparge" vremea, ca în fiecare iarnă, ca în orice pri­menire către primăvară. Nu mai trece mult — poate că, undeva, pe alte meleaguri ale țării au și înce­put — și plrîiașeti se vor prelungi sfioase și sclipi­toare ca­ o înviere a apei scăpată din împietrire. Re­începe fiorul cel fără de moarte al vieții, adăpostită pînă la dezgheț în semințe și-n muguri și sub coajă. Odată cu mișcarea către încolțire, se înviorează și lumea satelor, țăranii, semănătorii de pîine, de bel­­șug. Periodic, oamenii satelor sînt invitați, la început de primăvară, să-și aleagă deputații. Li se dă aces­tora mandat de doi ani să privegheze și să osteneas­că la gospodărirea satelor, a comunelor. Pîrîiașele curg înspre locurile joase, firișoare și firicele argintii pe toate cărările, se întretaie, se înmănunchează, se adună și alcătuiesc pîraie și șuvoaie, toate gră­bite să se întîlnească într-o albie mai cuprinzătoare unde apa începe să se vălurească, să ridice umeri și să aibă glas puternic. Oamenii se duc și ei, din toate părțile pămîntului, să-și unească voința într-un singur șuvoi, orientat într-o singură direcție. Direc­ția e bine stabilită și urmată cu perseverență, une­ori cu îndîrjire, totdeauna cu Înflăcărare — înăl­țarea comunelor la o treaptă mai înaltă de civilizație, de bunăstare. Cu fiecare primăvară ce vine, și cu fiecare iarnă ce se sfîrșește, reîncepe și pe sate marea întrecere cu datele de control cuprinse în planul de stat, în prevederile stimulatoare ale Con­gresului al IX-lea al Partidului. Viitorii deputați, a căror candidatură s-a discutat de la om la om și de la casă la casă, sunt și e bine să fie în continuare, cei mai destoinici dintre gos­podari. Sunt exponenții tipului nou de om ai țarinii, al cetățeanului anonim care nu se sfiește, venind din cîmp, să-și ia sapa de pe umeri și să reteze o buruiană crescută lingă stîlpul de telegraf din mar­ginea uliții. I se pare lui că o buruiană strică peisajul oriunde ar crește. Mi s-a întîmplat să văd un ase­menea gest. Am întrebat cine-i omul și mi s-a răs­puns că-i nelipsit de la adunările obștești, de la „ma­nifestările" căminului, că are o fișă de bibliotecă unde figurează multe cărți citite. „O fi deputat?" Mi se răspunde afirmativ. In „circa" lui șanțurile-s cu­rățate, podețele drese, fîntînile au cumpănă și ghiz­­duri întărite. Și-a cumpărat televizor... Nu, n-are funcții în cooperativă. E în brigada de cîmp. Frun­taș. Un anonim să-i zicem, căci nu-i putem cuprin­de pe toți cu numele și deci nici cu dinsul nu fa­cem excepție în aceste puține rînduri, dar de urma căruia dai peste tot. Unul ca el, și-s mii ca el, ajunge să cirmuiască treburile comunei și­ atunci se vede că merg bine. Apare ici, un drum pietruit care leagă satul de șoseaua ce urmează curînd să pri­mească îmbrăcăminte de asfalt, și pe marginea dru­mului dau frunze lucii pomișorii abia plantați, vă­ruiți și legați — după regulă — de suporturi. Pe marginea drumului se înșiruie spre sat stâ­pii firelor electrice... Și de cum intri, de la primele case poți să te lămurești ce fel de oameni vei cunoaște. Trece un car, o căruță­, boli, caii sînt frumoși, lucește pă­rul pe ei ca uns, roțile bat ritmic în bucșe, omul își scoate pălăria și salută binevoitor, ca și cum la ei ai veni ca oaspete. O cercetare mai atentă dez­văluie și alte aspecte de bună cîrmuire. Recoltele au crescut de la an la an, fermele nu mai lucrează în pierdere — s-a depășit de ani etapa neîncrederii —, pe coastele galbene se rînduiesc terase fertile cu vie și pomi pe rod, se poate gusta calitatea produse­lor — căci fără acest ritual nu se poate face do­vada — și pe multe ulițe s-a întins trotuar. Ți se arată apoi școala, căminul, grădinița, casa de naș­tere, laboratorul inginerului agronom. S-au construit în multe locuri sere de sticlă și ateliere de con­fecționat articole uzuale în sat, prețuite pînă la mari distanțe. Am dat de o brutărie într-un loc unde nu­mai la așa ceva nu mă așteptam — toată lumea își făcea pîinea acasă ori „la vecina". Și o mică re­ferire la satul meu: stîlpi de beton țin pe creștet fire de înaltă tensiune — să fie patru-cinci ani de la înălțarea lor — de-a latul așezării. Un semn al modernizării indiscutabile, căci de la stîlpii aceștia, cînd cade seara, pornesc în lanț pe ulițe, bobițele de aur ale luminii. La noi și în multe alte sate ale țării. Aleșii de mîine, împreună cu alegătorii lor, sunt chemați să înmulțească pe sate semnele trainice ale înnoirilor, ale civilizației, uniți, să-și îmbine efor­turile cu ale țării întregi pentru sporirea rodniciei pămîntului. Mai sunt zăvoaie părăginite, năpădite de trestie și de pipirig, mai sînt locuri sterpe, roase de ape mereu, mai sunt cîmpuri lucrate de mîntuială. Mai sînt sate dezorganizate, cu șanțuri împotmolite, drumuri și ulițe desfundate, ferme și remize unde mina gospodarului nu se prea simte — nutrețuri risipite și gunoaie pînă-n ușa bisericii cum se spune pe alocuri; nereguli in slujbele sfatului și vraiște prin unele unități agricole și — din cauza aceasta — blazare, dezinteres, amorțeală; acolo înflorește bu­ruiana cea rea a îndoielii, a neîncrederii și a ne­cinstei ... Împotriva neajunsurilor ce mai sînt se ri­dică toată puterea lumii noastre socialiste, împotriva lor sunt puși de alegători să lupte in rîndul întîi de­putații de mîine. In fiecare an se îndreaptă ceva, din ce în ce mai multe se îndreaptă. Cu spirit gos­podăresc și cu tragere de inimă, de pe pozițiile cîș­­tigate pînă acum, satele noastre — și viața oameni­lor — se înnoiesc, se civilizează. Căci toată țara e pornită pe drumul cel de peste două decenii lărgit mereu — al împlinirilor socialiste. Alegerile comu­nale de la începutul lui martie se înscriu și ele în rîndul străduințelor tuturor pentru mai bine. DUMITRU MIRCEA Cîntece de dor Mîndră-i floarea de cireș, Dar mai mîndru-i Gheorghieș, Verde-i frunza macului, Mîndru-i chipul dragului, Frunză verde peliniță, Măi bădiță, măi bădiță, Nu-ți găsesc samăn pe lume, Nici la suflet, nici la nume, Nici la ochi, nici la sprîncene, Două ape, două pene, Nici la limbă, viers de frunză. Cînd vrei mîndra să te-auză, Și din gură să-ți răspunză: Măi bădiță Gheorghieș, Mîndră floare de cireși * Frunza se leagănă-n vînt, Eu mă legăn pe pămînt, Frunza se leagănă-n boare, Eu mă legăn pe picioare, Frunza se leagănă-n iarbă, Eu mă legăn, mîndro dragă, Mă legăn cu holdele, Mă scutur ca florile. Eu cu dor, mîndra cu rele, Amîndoi cu inimi rele, Eu cu dor, badea cu dor­ Două doruri la un loc Nu mai trebuie alt foc. Am­ară-i, Doamne, amară, Amară-i frunza de mac, Mai amar dorul cel drag! Amarâ-i, Doamne, amară, Amară-i frunza de nuc, Mai amar dorul ce-l duc! De l-aș putea semăna, Eu cu drag l-aș secera Și l-aș pune stog pe prag Și l-aș îmblăti cu drag, Și l-aș pune stog în casă Și l-aș îmblăti pe masă, Și l-aș cerne prin sprîncene, L-aș trimite mîndrei mele. (Din Antologia poeziei românești)

Next