Tribuna, ianuarie-iunie 1967 (Anul 11, nr. 1-26)
1967-02-23 / nr. 8
Director-fondator SĂPTĂMÎNAL DE CULTURĂ SERIA NOUA, ANUL XI, nr. 8 (525) 23 februarie 1967 _______________________________ 8 pagini — 1 leu IOAN SLAVICI 1884 ucian Blaga și-a făcut apariția in literatură după foarte multe ezitări. Cauzele acestor ezitări. Se explică, în parte, el însuși, prin următorul pasaj de o impresionantă sinceritate și modestie din Hronicul și cîntecul vizajelor (Ed. Tineretului, 1965, pg. 234): „Față de atmosfera generală de entuziasm, ce înconjura ca o luminoasă aură împlinirea visului de unire națională, aveam modestia de a recunoaște (modestie, neindreptățităl — n.n.) că „poezia" și „cugetările" mele nu aduceau nimic, dar absolut nimic în legătură cu realitățile istorice palpabile, sau în legătură cu izbînzile concrete ale destinului nostru politic, la care luam parte totuși cu toată căldura și puritatea tinereții. Poeziile și cugetările mele ar fi putut deci să pară cu totul străine de aspirațiile inerente peisajului nostru spiritual. De aici șovăirea, să le dau sau nu tiparului ..." Și, intr-adevăr, pentru cei mai mulți dintre amatorii de literatură de atunci, poezia și cugetările sale așa au și părut străine de aspirațiile peisajului nostru spiritual, cu toate că aparțineau organic acestuia, cu toate că izvorau din înseși izbînzile concrete ale destinului nostru politic și cu toate că (sau tocmai pentru că) se reflectau printr-o expresie modernă, restructurată, a unei vechi culturi, intrată, pe neașteptate, într-un nou stadiu de dezvoltare. Mai erau, însă, și alte cauze, datorită cărora Lucian Blaga ezitase, pe bună dreptate, să-și facă apariția în literatură. Se puseseră, e adevărat, „temeiurile unui alt Timp", pentru care se și născuse de altfel poetul, dramaturgul și filosoful Blaga, întregirea națiunii în hotarele sale politice firești făcuse, de asemeni nu numai posibilă ci și imperios necesară acea cultură modernă „cu substanțe și cu forme mai puțin uzitate" visate de Blaga, și, în sfîrșit, la făurirea acestei noi culturi, aportul său, care s-a dovedit pînă la urmă a fi atit de valoros și mai ales a fli de original, era așteptat, era solicitat cu stăruință de mersul ei înainte. Dar tot atît de adevărat era și faptul că, deși lumea se schimbase, deși „temeiurile unui alt Timp" fuseseră puse, oamenii mai gîndeau, în virtutea inerției și a inerentei rezistențe la ceea ce e nou și neobișnuit, tot în spiritul vechii lumi și a vechiului Timp; în consecință, scriitorul care urma să exceleze, potrivit formulării pe cit de plastice pe atît de cuprinzătoare a lui Tudor Vianu, in special „în interpretarea formelor simbolice ale culturii", avea toate motivele să presupună că nu va fi nici înțeles de îndată și nici acceptat cu prea multă ușurință. Și, de fapt, nici n-a fost. De abia după o vreme destul de îndelungată opera lui a putut fi înțeleasă, găsindu-și, pe lângă foarte numeroși și pasionați admiratori, și exegeți avizați, în măsură să o interpreteze așa cum se cuvine, autorul dovedind că face parte, după cum bine ne putem da seama acum, din categoria privilegiată și totuși atât de nefericită a acelor artiști care își dezvăluie adevăratele dimensiuni și strălucesc din ce în ce mai puternic, după ce și-au părăsit contemporanii. Exact așa stau lucrurile și cu dramaturgia lui Blaga. Iar în acest sens, experiența cu Zamolxe, „misterul păgîn" în trei acte și totodată piesa de debut a lui Blaga, apărută în 1921, dar, așa cum am mai arătat (v. Blaga și teatrul, în Tribuna, nr. 7 a.c.) „imaginată" cu vreo doi-trei ani înainte și lăsată exagerat de mult să se „sedimenteze", deoarece, spune autorul, li lipsise „dispoziția sufletească" necesară pentru a o întruchipa artistic, este deosebit de semnificativă. Și este deosebit de semnificativă mai cu seamă dacă o privim și încercăm a o cerceta din două puncte de vedere, cred, esențiale: întîiul — ce elemente noi a adus ea în peisajul dramaturgiei și al artei noastre teatrale?, iar al doilea — cui s-a adresat atunci și în ce împrejurări a fost ea efectuată? A arătat cum apariția lui Blaga în dramaturgie n-a fost nici întîmplătoare și nici determinată de cine știe ce solicitări ocazionale. Am arătat, apoi, cum această apariție a reprezentat, pe de o parte, rodul unor mai vechi preocupări pentru teatru și pentru problemele artei teatrale, iar pe de altă parte, după cum avea să o afirme ulterior însuși autorul (rămas înainte de toate și mai presus de toate poet), aspirația spre alte moduri, încă vag întervăzute, ale expresiei, precum și o Încercare de adîncire a albiei poetice, astfel incit, printr-o „evadare într-un gen mai obiectiv", să fie preîntîmpinate eventualele exhibiții ale „lirismului direct". Și am mai arătat cum, debutul dramaturgic al lui Blaga a constituit încă un foarte prețios dar „pe care Ardealul l-a făcut României de ziua marii uniri", de astă dată pe planul creației teatrale, după ce, pe cel al creației lirico-filosofice îl făcuse mnai înainte, cu începere din 1919, prin același autor, cu Poemele luminii, cu Pietre pentru templul meu și cu Pașii profetului; în continuare, este necesar să vedem conținutul propriu-zis al acestui debut, izvoarele, modul întruchipării artistice și intențiile, sau, cum le spunem astăzi printr-un singur cuvînt, mesajul primei piese a lui Blaga, îndelung și minuțios elaborat, „misterul păgîn" în trei acte Zamolxe își propunea, imaginînd o nouă legendă pe vechi motive folclorice, să vorbească despre o „religie" a sufletului românesc și să construiască scenic un spațiu românesc pe care filosoful Blaga îl va „vedea", iar poetul Blaga îl va „auzi" mai tîrziu, în felul următor: „.. .Să ascultăm — cu aceeași intenție de a tălmăci în cuvinte un orizont sufletesc — o doină de a noastră. După ce ne-am obișnuit puțin cu chiromanția ascunselor fundaluri, nu e greu să ghicim deschizîndu-se și în dosul doinei un orizont cu totul particular. Acest orizont e plaiul. Plaiul, adică un plan înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs mulc om la vale. O doină cîntată, un sentimental orășenește de artiste în costume confecționate, și nici de țiganul de la mahala dedat arabescurilor inutile, ci de o țărancă sau de-o băciță, cu sentimentul precis și economic al cîntecului, și cu glasul expresie a sîngelui, care zeci de ani a urcat munții și a cutreerat văile sub îndemnul și porunca unui destin, evocă un orizont specific: orizontul înalt, ritmic și indefinit alcătuit din deal și vale." (Spațiul mioritic, București, Ed. Cartea românească, 3936, pg. 13—14). Se prefigura ceea ce tot Tudor Vianu avea să spună în Arta prozatorilor români (Ed. pentru literatură, 1966, pg. 166): „Lucian Blaga este un om de știință, preocupat să distingă, să clasifice, să ordoneze o materie intelectuală de care se apropie cu minuțiile unui analist. De aici mulțimea schemelor, a tabelelor sinoptice și clasificatorii care interceptează expunerea lui... Blaga este un om de știință romantică și, pentru a-l înțelege în particularitățile structurii sale, ar trebui să-i căutăm prototipul printre speculativii romantici. .. Originalitatea contribuției scriitoricești a lui Blaga cred că trebuie căutată în expresia... (unor)... analogii și tîlcuri, obținute prin finețea sentimentului intuitiv." în spațiul reconstituit scenic de dramaturg cu minuția omului de știință romantic, „religia" sufletului românesc e descrisă prin analogii și tîlcuri, obținute prin finețea sentimentului intuitiv cultivat la școala lui Bergson, care nu o singură dată au fost denaturate și atribuite sau însușite cu forța, in lipsă de patroni spirituali, de către gînditorii cu capete de lemn ai dreptei extreme. Această „religie" panteistă e astfel expusă de Zamolxe, eroul „misterului păgîn", profetul dac fugărit în munți de către cei rămași credincioși idolilor: „Departe ești poporul meu dac, neam de urși. / Religie nouă și vînjoasă încercat-am să-ți aduc / din inima necunoscutului... / E mult de atunci. Soarele își coborîse / toată mierea în livadă, cînd ți-am spus parabola cu Orbul, / Despre Dumnezeu nu poți vorbi decît așa, / îl întrupezi în floare și-l ridici în palme, / îl prefaci în gînd și-l tăinuiești în suflet, / îl asemeni cu-n izvor și-l lași să curgă lin / peste picioare, / îl prefaci în soare și-l aduni cu ochii, îl închipui om și-l rogi să vie-n sat, / unde-1 așteaptă toate visurile ommenești ... Nu știi nici tu de unde vii și unde (Continuare în pag. a 7-a) ION MANIȚIU ()Lag.cS tititatia. Flăcări de primăvară In anul de grație 1906, sub auspiciile coroanei, se organizară la București fastuoase serbări populare, o mare expoziție la care participară toți reprezentanții proprietarilor agricoli și, firește, participă și „primul agricultor al țării majestatea sa regele Carol I de Hohezollern". Țăranii erau îmbrăcați în haine de sărbătoare, beau bere, mîncau și biftecuri, ascultau muzică și se dădeau, închipuiți-vă! pe tobogan! Expoziția agricolă și țăranii care veniseră, ei, „talpa țării", în frumoasele lor costume, dansurile și cîntecele, voiau să demonstreze că totul e în ordine, belșugul sălășluiește în fiecare cătun, că boierii și țăranii și regele sînt toți agricultori și că, deci, țara e frumoasă și binecuvîntată. Vitrina strălucea: „Blestemata sistemă", cum numea Caragiale monarhia, își serba o cifră destul de apreciabilă de ani, ani în care a jefuit ca în Codrii Vlăsiei. Poporul cel mare care nemaiputînd răbda, avea să izbucnească, numai la cîteva luni de la sinistrul fast al expoziției, în februarie, 1907. Acel strigăt care izbucnise încă în 1888 — Noi vrem pămîntl — și încă mult mai înainte în șirul lung și tragic al răscoalelor, se amplifica acum, căpăta luciri de coasă, de furci și securi, lucirile aspre ale marilor focuri, ale urii și revoltei. Aceste cuvinte: Noi vrem pămîntl — aveau acum rezonanța de tunet a unor uriașe forțe dezlănțuite, rezonanța grea a unui vulcan în erupție. Prefectul județului Botoșani raporta la începutul lui martie ministrului de interne: „Lățindu-se asemenea mișcări ca fulgerul din comună in comună, (țăranii) au început a devasta și curțile și averile tuturor proprietarilor și arendașilor, nemaiținînd seama dacă sunt evrei, români, armeni sau alte naționalități, transformindu-se astfel aceste mișcări intr-o adevărată revoluție, administrația neputindu-i opune nici o rezistență". Răscoala cuprinde toată țara, muncitorii o sprijină. Cele două partide, liberalii și conservatorii, uită de disputele lor, recurg la o înțelegere pentru „a salva patria de pericol". Petre Carp lansează cuvîntul de ordine: „întri represiunea, apoi vom aviza“. Instrucțiunile către armată sunau astfel: „Misiunea trebuie să fie privită întocmai ca și o operațiune de război". După cum se știe, marea răscoală a țăranilor a fost sîngeros înnăbușită, victimele au atins cifra cutremurătoare: peste 11.000 de țărani uciși, sate întregi au fost rase de pe suprafața pămîntului sub focurile artileriei, numărul celor schingiuiți și arestați s-a ridicat la cifre impresionante. Răscoala capătă însă o mare semnificație istorică. „Răscoala țăranilor din România din 1907 (primăvara) a jucat același rol, in ceea ce privește îmbunătățirea situației lor, ca revoluția din 1905—1907 în Rusia“, scria Lenin. Evenimentul a avut un larg ecou internațional, îndeosebi în Rusia, Austro-Ungaria, Bulgaria etc. în marile orașe ale Europei: Paris, Viena, Budapesta, Roma, muncitorii își exprimă solidaritatea cu răsculații români. Pagină glorioasă a mișcării revoluționare din țara noastră, răscoala din 1907 a zguduit profund conștiințele contemporanilor , iar un asemenea eveniment nu putea să nu aibă și un mare ecou literar; condeiele cele mai de seamă ale literelor noastre l-au evocat. 1907 — Din primăvară pînă în toamnă, fulminantul rechizitoriu făcut de Caragiale. Vom mai aaminti apoi epopeea lui Liviu Rebreanu, marele roman Răscoala, trilogia lui Cezar Petrescu, 1907, romanul lui Zaharia Stancu Desculț, carte însemnată a noului realism românesc, poemul de larg suflu 1907 — (Peisaje) al lui Tudor Arghezi. Toate aceste opere — la care li se alătură nenumărate balade populare pe aceeași temă — vin să zugrăvească viscolul de foc al marii răscoale, etapă cu etapă: „In anii nouă sute șapte, / (își Începuse cronicărește Arghezi marele său poem), Ca din senin, în marte, într-o noapte, / S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia, / Și din Flămînzi, și Stănilești, văpaia“. Marea convulsie nu se poate uita, vine peste ani să înfiereze nedreptatea socială, să stigmatizeze crima. Ne amintim de cuvintele spuse lui Darie de către mama acestuia, cuvinte care sună ca un memento acuzator: „Să nu uiți, Darie. Nimic să nu uiți. Să spui copiilor tăi. Și copiilor pe care îi vor avea copii tăi să le spui... Auzi, Darie? Să nu uiți... Să nu uiți, Darie". Regenerarea naturii, în acest roman, simbolică și ea, trezește speranțele într-o nouă primăvară: „A venit vîntul dinspre Dunăre, vînt cald. Și vîntul a adus nori. Și norii au adus ploaie, ploaie grasă, ploaie caldă, ploaie de primăvară. Ploaia bună a înviorat pămîntul. Cîmpul nesfîrșit a înviat. Pretutindeni miroase a iarbă proaspătă, a iarbă nouă, a frunze noi și a grîu care a crescut mai mult de două palme deasupra pămîntului. Peste oamenii împușcați și îngropați adine a răsărit iarbă, iarbă nouă, iarbă proaspătă". Primăvara vestită atunci prin flăcări, țăranul român o va cunoaște abia mai tîrziu, sub faldurile revoluției socialiste. Virtuțile lui, coalizate, închegate și unite sub forța partidului comuniștilor, urcă glorioase treptele victoriei, VASILE REBREANU Desen de NICOLAE VERMONT Alegeri comunale Dezghețul și-a trimis vitîiele vestiri să ne șoptească în amiezi, sub încercările slabe ale soarelui, cu primii picuri căzuți din streșinile dezmorțite cum că primăvara se apropie. Ferecatele de get zile ale lui februarie se dezghioacă, zăpada se grunțurește și ghiața coșcovită își dă duhul, o lună nouă și se „sparge" vremea, ca în fiecare iarnă, ca în orice primenire către primăvară. Nu mai trece mult — poate că, undeva, pe alte meleaguri ale țării au și început — și plrîiașeti se vor prelungi sfioase și sclipitoare ca o înviere a apei scăpată din împietrire. Reîncepe fiorul cel fără de moarte al vieții, adăpostită pînă la dezgheț în semințe și-n muguri și sub coajă. Odată cu mișcarea către încolțire, se înviorează și lumea satelor, țăranii, semănătorii de pîine, de belșug. Periodic, oamenii satelor sînt invitați, la început de primăvară, să-și aleagă deputații. Li se dă acestora mandat de doi ani să privegheze și să ostenească la gospodărirea satelor, a comunelor. Pîrîiașele curg înspre locurile joase, firișoare și firicele argintii pe toate cărările, se întretaie, se înmănunchează, se adună și alcătuiesc pîraie și șuvoaie, toate grăbite să se întîlnească într-o albie mai cuprinzătoare unde apa începe să se vălurească, să ridice umeri și să aibă glas puternic. Oamenii se duc și ei, din toate părțile pămîntului, să-și unească voința într-un singur șuvoi, orientat într-o singură direcție. Direcția e bine stabilită și urmată cu perseverență, uneori cu îndîrjire, totdeauna cu Înflăcărare — înălțarea comunelor la o treaptă mai înaltă de civilizație, de bunăstare. Cu fiecare primăvară ce vine, și cu fiecare iarnă ce se sfîrșește, reîncepe și pe sate marea întrecere cu datele de control cuprinse în planul de stat, în prevederile stimulatoare ale Congresului al IX-lea al Partidului. Viitorii deputați, a căror candidatură s-a discutat de la om la om și de la casă la casă, sunt și e bine să fie în continuare, cei mai destoinici dintre gospodari. Sunt exponenții tipului nou de om ai țarinii, al cetățeanului anonim care nu se sfiește, venind din cîmp, să-și ia sapa de pe umeri și să reteze o buruiană crescută lingă stîlpul de telegraf din marginea uliții. I se pare lui că o buruiană strică peisajul oriunde ar crește. Mi s-a întîmplat să văd un asemenea gest. Am întrebat cine-i omul și mi s-a răspuns că-i nelipsit de la adunările obștești, de la „manifestările" căminului, că are o fișă de bibliotecă unde figurează multe cărți citite. „O fi deputat?" Mi se răspunde afirmativ. In „circa" lui șanțurile-s curățate, podețele drese, fîntînile au cumpănă și ghizduri întărite. Și-a cumpărat televizor... Nu, n-are funcții în cooperativă. E în brigada de cîmp. Fruntaș. Un anonim să-i zicem, căci nu-i putem cuprinde pe toți cu numele și deci nici cu dinsul nu facem excepție în aceste puține rînduri, dar de urma căruia dai peste tot. Unul ca el, și-s mii ca el, ajunge să cirmuiască treburile comunei și atunci se vede că merg bine. Apare ici, un drum pietruit care leagă satul de șoseaua ce urmează curînd să primească îmbrăcăminte de asfalt, și pe marginea drumului dau frunze lucii pomișorii abia plantați, văruiți și legați — după regulă — de suporturi. Pe marginea drumului se înșiruie spre sat stâpii firelor electrice... Și de cum intri, de la primele case poți să te lămurești ce fel de oameni vei cunoaște. Trece un car, o căruță, boli, caii sînt frumoși, lucește părul pe ei ca uns, roțile bat ritmic în bucșe, omul își scoate pălăria și salută binevoitor, ca și cum la ei ai veni ca oaspete. O cercetare mai atentă dezvăluie și alte aspecte de bună cîrmuire. Recoltele au crescut de la an la an, fermele nu mai lucrează în pierdere — s-a depășit de ani etapa neîncrederii —, pe coastele galbene se rînduiesc terase fertile cu vie și pomi pe rod, se poate gusta calitatea produselor — căci fără acest ritual nu se poate face dovada — și pe multe ulițe s-a întins trotuar. Ți se arată apoi școala, căminul, grădinița, casa de naștere, laboratorul inginerului agronom. S-au construit în multe locuri sere de sticlă și ateliere de confecționat articole uzuale în sat, prețuite pînă la mari distanțe. Am dat de o brutărie într-un loc unde numai la așa ceva nu mă așteptam — toată lumea își făcea pîinea acasă ori „la vecina". Și o mică referire la satul meu: stîlpi de beton țin pe creștet fire de înaltă tensiune — să fie patru-cinci ani de la înălțarea lor — de-a latul așezării. Un semn al modernizării indiscutabile, căci de la stîlpii aceștia, cînd cade seara, pornesc în lanț pe ulițe, bobițele de aur ale luminii. La noi și în multe alte sate ale țării. Aleșii de mîine, împreună cu alegătorii lor, sunt chemați să înmulțească pe sate semnele trainice ale înnoirilor, ale civilizației, uniți, să-și îmbine eforturile cu ale țării întregi pentru sporirea rodniciei pămîntului. Mai sunt zăvoaie părăginite, năpădite de trestie și de pipirig, mai sînt locuri sterpe, roase de ape mereu, mai sunt cîmpuri lucrate de mîntuială. Mai sînt sate dezorganizate, cu șanțuri împotmolite, drumuri și ulițe desfundate, ferme și remize unde mina gospodarului nu se prea simte — nutrețuri risipite și gunoaie pînă-n ușa bisericii cum se spune pe alocuri; nereguli in slujbele sfatului și vraiște prin unele unități agricole și — din cauza aceasta — blazare, dezinteres, amorțeală; acolo înflorește buruiana cea rea a îndoielii, a neîncrederii și a necinstei ... Împotriva neajunsurilor ce mai sînt se ridică toată puterea lumii noastre socialiste, împotriva lor sunt puși de alegători să lupte in rîndul întîi deputații de mîine. In fiecare an se îndreaptă ceva, din ce în ce mai multe se îndreaptă. Cu spirit gospodăresc și cu tragere de inimă, de pe pozițiile cîștigate pînă acum, satele noastre — și viața oamenilor — se înnoiesc, se civilizează. Căci toată țara e pornită pe drumul cel de peste două decenii lărgit mereu — al împlinirilor socialiste. Alegerile comunale de la începutul lui martie se înscriu și ele în rîndul străduințelor tuturor pentru mai bine. DUMITRU MIRCEA Cîntece de dor Mîndră-i floarea de cireș, Dar mai mîndru-i Gheorghieș, Verde-i frunza macului, Mîndru-i chipul dragului, Frunză verde peliniță, Măi bădiță, măi bădiță, Nu-ți găsesc samăn pe lume, Nici la suflet, nici la nume, Nici la ochi, nici la sprîncene, Două ape, două pene, Nici la limbă, viers de frunză. Cînd vrei mîndra să te-auză, Și din gură să-ți răspunză: Măi bădiță Gheorghieș, Mîndră floare de cireși * Frunza se leagănă-n vînt, Eu mă legăn pe pămînt, Frunza se leagănă-n boare, Eu mă legăn pe picioare, Frunza se leagănă-n iarbă, Eu mă legăn, mîndro dragă, Mă legăn cu holdele, Mă scutur ca florile. Eu cu dor, mîndra cu rele, Amîndoi cu inimi rele, Eu cu dor, badea cu dor Două doruri la un loc Nu mai trebuie alt foc. Amară-i, Doamne, amară, Amară-i frunza de mac, Mai amar dorul cel drag! Amarâ-i, Doamne, amară, Amară-i frunza de nuc, Mai amar dorul ce-l duc! De l-aș putea semăna, Eu cu drag l-aș secera Și l-aș pune stog pe prag Și l-aș îmblăti cu drag, Și l-aș pune stog în casă Și l-aș îmblăti pe masă, Și l-aș cerne prin sprîncene, L-aș trimite mîndrei mele. (Din Antologia poeziei românești)