Tribuna, iulie-decembrie 1967 (Anul 11, nr. 27-52)
1967-07-06 / nr. 27
George Demetru Pan: Dincolo de mine însumi (Editura pentru I literaturâ, 1967). Prin poezie, G. * D. Pan își astîmpârâ o sete de rafinament intelectual. Versurile ■ trimit tot timpul la întîmplâri sau personaje din mitologie, la cuvinte cu sonoritati rare, la peisaje violent originale, gata mereu , sa corupa linistea evidenta a poetului. Limpezimea lipseste, desi poezia e legata de un temperament clasic, iar atunci cind se sorteaza coarda in speranta unor imagini frapante, se ajunge la ex- j <5æ Libris hibitii „Ierburile ei amestecau cu noi / duhurile minerale — suif I si / kakuiodat — putreziciuni / anorganice. Poate cintam, poate / cintam in trecut sau in viitor, dar cintam / un cîntec de leag gan: „Somnoroase / pasarele .. cind spectacolul / se opri cu un s dangat de bestie“ (Pajistea). " Damian Ureche. Invitatie la vis I (Editura tineretului, 1967). In primul moment, placheta recomanda o inteligenta lirica. Dincolo de cautarea frapanta a temelor apare insa monotonia. Si asta pentru ca stilul, aparent format, include : o acolada de procedee, putine la numar, care se repeta de la prima la ultima poezie, arta poetica a volumului bazîndu-se pe jocul I poetic: „Vorbesc de foc si focul e in mine“ — un laitmotiv cumsecade, care epuizeaza fara adîncime toata ideea. „Extras din fisa I intima“, intilnita nu demult și în Amfiteatru, râmîne o încercare pretimpurie de poza antipoetica: .,Ma numesc / Damian Ureche / Atît. / Umblu pe strǎzi / Cu cerul descheiat la gît / Dau de lucru ; sentimentelor / Sa cunoascä dragostea ei ara...“ Valentin Emna: Talazuri (Editura pentru literaturǎ, 1967). Muzical, versul trǎieste din sonoritati cunoscute, multe din ele banalizate in metronomul altora. La rindul ei, tensiunea lirica pare jucata de un actor mult prea atent la grimasa mecanicǎ, obisnuita împrejurǎrii. Preferinta de lectura pentru Arghezi si Philippide se materializeazâ într-un reusit ciclu de Tavernare, unde fauna cunoscuta încînta pentru a clipa ochiul, prin eruptia culorilor si amestecul erudit de linii. Aici miscarea excesiva, pe versuri de respiratie scurta, trezeste amintirea vaga a teatrului de marionete: „Färä pic de rǎgaz, / Pe zdrahonul râmas, / Neptun cu picioru-i lovește în pîntec — / Coscogea jarcalete / Cu nas de erete, / Cu mutra hadimba, / De durere se strîmba / Ci scapa cutitul, / Chiteste Neptun,/ Cu-o rafala de pumni, / Casapului, / Sa-i vinä de hac — / Si — poc!... Nimereste în zid. / Hadîmbul dracului / S-a ferit" (Bätälia din spelunca pacatelor). CORNELIU STEFAN INSEMNÄRI ■ INSEMNÄR1 ■ INSEMNÄRI B INSEMNÄRI B INSEMNÄRI inieruiuri Semnalum din ultimul numar al revistei Astra, interviurile cu Al. Philippide despre poezie; Gr. C. Moisil, despre pregatirea specialiçtilor la calculatoarele electronice si cu Tiberiu Morariu despre geomorfologia aplicata. Citam din raspunsurile acordate de Al. Philippide: „Stapinirea versului liber este chiar, dintr-un anumit punct de vedere, mai greu de realizat decit stapinirea formelor prozodice regulate. Poetul, in versificatia libera, isi creeaza in fiecare clipa, in fiecare vers, tiparul propriu. Aplicarea unui ritm obisnuit se poate face in chip mecanic. Dar si aici comoditatea si superficialitatea se observa imediat. Si iatä de ce se poate spune cu tot atita dreptate ca poetul care lucreaza cu ritmuri clasice, are de intimpinat, ca sa poata da ceva propriu si nu o imitatie stearpa, greutati mai mari decit la versul fära ritm regulat, in limitele unor reguli prozodice cunoscute el creeazä o armonie nouā, numai a lui, cu mijloace proprii. Exemplul lui Barbu, aici, se impune imediat ... Talentul farä disciplina pe care i-o dǎ cultura, studiul si munca de desavirsire artisticä, se închirceste, nu se mai dezvoltä si se ofileste in mediocritate“. Autenticitate (V. M.) Expozitia de arta populara, deschisa in mijlocul lunii iunie la Cluj, a impresionat sute si sute de vizitatori, atragind atentia, de la inceput, asupra multiplelor forme de exprimare ale creatorilor populari. Costumele si stergarele lucrate in partile Nasäudului si Bistritei, obiectele de lemn incrustate cu cunoscuta migala si pricepere a morilor, sumanele si cojoacele, pamii, covoarele — încînta si emotioneaza. E remarcabila autenticitatea si bogatia motivelor, dinamica lor, maiestria cu care se imbina si armonizeaza culorile, si, in general, valoarea deosebit de ridicata a fiecarui exponat. Sunt preluate si continuate in timp traditii si indeletniciri stravechi, se afirma o unitate de conceptie si sentiment profund national. Iata de ce vizitarea expozitiei ne-a facut sa ne gindim cu tristete (pentru a cita oara?) la platitudinea obiectelor de artizanat, la inspiratia pedestra a autorilor acestora, care, de cele mai multe ori, se explica printr-o jenanta lipsa de gust. Oare nu e posibil ca artizanatul sa valorifice talentul si sensibilitatea, experienta si priceperea creatorilor adevarati, profilindu-se pe zone si subzone specifice si reprezentative pentru o regiune sau alta? Numai in acest fel „produsele“, cu adevarat de arta, își vor gasi un loc de cinste in casa iubitorilor de frumos din tara ei de peste hotare. ION CUSARIE Fiecara Interesanta ar trebui sa fie pagina Memento din revista Flacara, o agenda de carti, spectacole, televiziune pentru uzul cititorilor grabiti si de fapt este interesanta uneori, prin cele pe care le recomandà, nu insä çi prin calitatea asa-zisei prezentari. Filmul Pentru un pumn de dolari, indiscutabil un western excelent, este tratat dintr-un unghi ciudat: „de o violentä dusä pinä dincolo la marginea rǎbdärii. In rest, aici un semn distinctiv“. Nu este remarcatä ingeniozitatea constructiei, fara la asemenea productii, sau ironia usoara care puncteaza pe alocuri actiunea si procedeele clasice ale westernului. Intr-un stil pretios,si necompetent sunt prezentate cartile, aproape întotdeauna. Florin Mugur are „o sensibilitate educata, aformulatä in apele ironiei, iar Anghel Dumbraveanu a scris „un izbutit volum pe teme neptunice“. Pentru a iubi, de George Suru „e un florilegiu bine selectionat, dînd o imagine convingatoare asupra posibilitatilor autorului. ..“ etc. etc., totul intr-un autentic stil de habarnist, cum ar spune cineva. Gumele e „in fond.. . o carte scrisa cu talent veritabil“. Pretentiile dau rezultate comice si la rubrica cinema din 17 iunie 1967: „Decit ?apte premiere proaste mai bine doua reluari de prestigiu ... Oricind vom fi de acord cu aceasta aritmetica cinematografica“. Dar cititorii nu prea sunt de acord cu aceasta echilibristica sunind cam prea tare a raposatul Giga sau cu autoironia lui Motl („trebuie sä stipi ca un mär nu-i o parä fi cu un mär, cu cît creste mai mult, cu atit se face mai mare“). Punct. RADU ILIN Eminescu ln ingureste Despre aparitia recenta, in limba maghiará, a unui masiv volum de traduceri din Eminescu, se ocupa in ultimul numar al saptaminalului Utunk, Oláh Tibor. Autorul articolului face un istoric al traducerilor unguresti din Eminescu, subliniind faptul ca actualul volum, care cuprinde 281 de poezii, prezinta cititorului maghiar aproape in intregime creatia lirica a Luceafarului poeziei românesti. Printre semnatarii traducerilor se gasesc Franyó Zoltán (34 poezii), Szemler Ferenc (31), Kacsó Sándor (29), Majtenyi Erik (23), Kiss Jenő (8), Kanyadi Sándor (6) si alii. In acelasi numar se publica si insemnari despre poetul Oláh Gabor, din Ungaria, si citeva din traducerile sale din lirica eminesciana, facute in anul 1936. V. BANU Felicitari Recent, un grup de tinere si tineri si-au sustinut examenele de absolvire la regia de teatru montind diverse spectacole. REGIZORUL TEATRULUI: ... Felicitari! Bravo, puetiule (puetoaico!)... Al cui elev (elevo) ai fost?... Ana?... A lui X? Am fost colegi? Auzi, nu venea o data la fiscare scenica. Avea platfus!... La teorie nu-i mergea capul de loc. Plasa goticul in Renastere. Ci îçi lasase plete ... Oricum te resimti... de influenta lui. V-a umplut buzunarele (peçetele) cu „oblige“ si cantari sterile. Eu de pilda n-am inteles subiectul. Despre ce e vorba in spectacolul dumitale... Sa ma bata dumnezeu, de cind cu secretarii açtia literari teoreticieni, afli despre o multime de lucruri din program: poezie arabä, desene japoneze, muzica dodecafonica. Dar subiectul? ... Nu, nu ești tu vinovat. $tiu. Doar am fost coleg cu profesorul tau. Ii plateam cite o bere. Çi acum el e eu spuma si eu cu drojdia. Oricum, felicitäri. VETERANA TEATRULUI: Felicitari. Sincere. Nu ca acelea are Popestii! Zicea — „asta e teatrul Kindergarten... Dar pacat ca faci un teatru atit de crud!... Nu in sensul cruzimii... Crud ca virsta ... Çi e curat naturalism. Desdemona de 22 ani. Imitarea servila a realitatii. Trebuia s-o fi transfigurat putin! Conceptia unui spectacol se coace. Ci interpretii trebuie sä fie si ei mai copti! SCENOGRAFUL: Felicitari. Çi oricum isi multumesc ca m-ai cruțat. Oricum, vinzatorii din talcioc, de la vechituri, au avut mai mult de lucru cu piesa dumitale decit eu ... Ha, ha ... Buna! CRONICARUL ZIARULUI LOCAL (interesîndu-se). E ceva în genul lui Giurchescu? Sau cam ca Penciulescu... Are stofa de Horea Popescu sau e mai mult un Mugur? Nu de alta, dar se știu de „unde sâ-l iau“ în studiul meu! CRONICARA DE LA BUCUREȘTI: Noroc ei puși! Fii practic, ca teoretic, scriu eu ei te un sef de generație! Te trag direct din Brook, sau mai bine direct din Grotowski. Cu asta e! PUBLICUL: Copiii din ziua de azi! ALECU POPOVICI A. S. BANCIU: Gheorghe Spacu Gr. DAVIDESCU: Daniel Danielopolu I. JIANU: George Constantinescu FERDINAND LOT: Jean Perrin C. MATEESCU: Ion Ionescu M. ROUZE: Robert Oppenheimer GEORGES SADOUL: Louis Lumière I. I. SOLOVIEV: Svante Arrhenius Imbinati instructivul cu recreativul SAVANTI DE PRETUTINDENI! Va recomandam: citind lucrarile din colectia ïncà o problemá „CUPA“ Ultimul act al stagiunii fotbalistice 1966— 1967 — finala „Cupei“ — a echivalat si el cu un moment in care s-au amestecat: comicul, ridicolul si toate celelalte triste caracteristici ce scot la iveala, tot mai precis, carențele grave, de ani de zile mascate, ale fotbalului nostru. „Cupa“ — cea de a doua mare competitie fotbalistica a parii — a avut ca finaliste, cum se stie, o echipa clasata pe locul 5 si alta pe locul 6, numai cu prima in A, iar a doua in C. Echipa din A se calificase in finala dupa ce, de-a lungul intilnirilor suspinute, eliminase din competiție o singura formație de nivelul ei, pe cind echipa din C eliminase — cu Dinamo Bacǎu — cinci echipe din prima categorie a pǎrii. Repet toate aceste lucruri, bine stiute de sutele de mii de iubitori ai fotbalului din patria noastra, pentru ca — prin absurdul lor — vor fi, multa vreme, subiect de trista amintire. Steaua isi adjudeca, pentru a opta oara, un trofeu care o recomanda pentru o foarte populara competitie continental. Ce se intimpla — fapt care nu se arata cu neputinta in fotbalul nostru — daca finala ar fi fost cistigata de Foresta Falticeni? Punind aceasta intrebare unui amic „microbist“, raspunsul sau a fost prompt: „Am fi fost reprezentati in aceasta competitie europeana de o echipa prin care s-ar fi reflectat, farä grei, valoarea fotbalului nostru in comparatie cu cel continental“. Clar, nu? Clar si farä gresealä. Si acum, cind am asistat si la acest simulacru de finala, ma gindesc ca nu ar fi nepotrivit ca vreunul dintre multii functionari ai federatiei de specialitate — sub conducerea lui Gicä Popescu si a binecunoscutului sau secund — sä purceada la o statistica (tot e necesar spiritul stiintific si in fotbal!) prin care sa se arate de cite ori, in ultimii doi-trei ani, au cuprins articolele „nespecialistilor“ semnatari privitoare si la reorganizarea modului defectuos, lipsit de interes in care se desfasoara competitia ce s-a incheiat, duminica trecuta, cu a opta victorie a Stelei? Cine raspunde, ma intreb, si pentru acest bluf ce se numeste „Cupa“? Cum vede Federatia remedierea situatiei? Citim, de citeva saptamini, in publicatiile sportive interventiile — foarte numeroase — ale specialistilor si nespecialistilor relativ la modurile in SPORT care vad ei imbunatatirea activitatii fotbalistice. Cred ca ar fi nespus de interesant sa fie publicate si opiniile a cît mai multi jucatori din categoria A, cu precadere ale celor ce se intilnesc, de obicei, in lotul national. Cred, pe de alta parte, ca a sosit timpul ca, dupa masurile administrative luate de Federație, dupa zilele de doliu datorate Zirichului, sa aflam mai precis ce masuri preconizeaza inaltul for de specialitate. Oricum, activistii Federatiei trebuie sa se fi cam plictisit de intilnirea inevitabila si saptaminala — noroc, acum, de vacante, isi vor spune unul —■ cu articolele ce ii cearta farä mila. Ce-i drept, si noi — spectatorii — ne-am saturat sa le tot admiram si acceptam lipsa spiritului de raspundere si, la multi dintre ei, incompetenta.* * * Campionatul national de juniori s-a incheiat cu victoria tinerilor reprezentanti ai Universitatii Cluj. Daca bine imi amintesc, nu este pentru prima data cind clujenii realizeaza aceastä performanta. Ma intreb, insä, care este destinul acestor fotbalisti? Pe ce mi ini incalp dupa ce cresc? Cum evolueaza? Toate aceste probleme intereseaza in cel mai inalt grad, desi in zilele cind la Sibiu si Sighisoara se desfasura turneul final in doua serii . Sportul popular nu si-a onorat cititorii si nici pe jucatorii angrenati in competitie, cu ample relatari asupra celor ce formeaza schimbul de uniine al fotbalului românesc. S-ar parea ca nici aceasta problema nu pine de obligatiile cotidianului zis de specialitate, s-ar parea ca redactorii publicatiei au numai datoria de a bate strainǎtorile cu sportivii români ce pleaca la competitii internationale! Indiei, felicitind din inima tinera formatie clujeana si pe cei ce i-au pregatit. Ei scriu aici, in speranta ca si „seniorii“ de la U vor reflecta asupra faptului ca putem lua, uneori, exemplul celor mai tineri: „Acum e rindul vostru...“ (Al. C.). Poetul Mihai Beniuc si-a facut intrarea in dramaturgie pe baza unui plan de actiune riguros intocmit si pornind de la o conceptie cît se poate de clara, de forma si de principiala in legatura cu arta teatrala si cu multa ei menire, in perioada de construire si de desavirsire a socialismului. Acest plan si aceasta conceptie au fost exprimate nu numai prin lucrarile dramatice ale poetului-dramaturg, ci printr-o influentata si succinta declaratie cu caracter programatic, publicata sub semnificativul titlu Teatru pentru public nou, la putina vreme dupa ce Teatrul National „I. L. Caragiale“ din Capitala ii prezentase in premiera cea dintii piesa, comedia satirica In Valea Cucului (v. revista Teatrul, nr. 8, august 1959, pag. 5—6). Deei arapia nu strica, ba dimpotriva, cred ca e util sa o reamintim, ea exprimînd, pe de o parte, conceptia despre teatru a uneia din personalitatle proeminente ale scrisului romanesc, iar pe de alta parte, patosul romantic, culoarea si limbajul vremii, tendinta spre salturi si spre autodepasiri in toate sectoarele activitatii literare. Ridicindu-se impotriva oricarui fel de concesie facutä spectatorilor puțini la numar, care suspina dupa trecut si „se bucura frecîndu-çi palmele cind nu toate ne ies bine, cind ici sau colo cineva ne pune o „pila“ sau ne strecoarä o copîrlâ“, ori, cu alte cuvinte, a spectatorilor rǎmasi din „epoca brontosaurilor“, chiar daca ei s-au mai „strecurat in lojile de rangul întîi si se uita pe scena cu loreta de aur“ si aratind apoi ca noi avem „o buna traditie teatrala, care pe aripile ei poate purta noul“. Mihai Beniuc pleda pentru o dramaturgie romaneasca absolut noua, de larga penetrapie in mase, inspirata din realitati concrete, insa intapuind cu precadere elementul pozitiv, partea mare apa, pilduitoare si mobilizatoare a lucrurilor. „Fire este ca nu se poate da nici o refeta, dupa care sa construiasca cineva o piesa oglindind in epoca noastra dramatica lupta dintre nou ei vechi“ — venea el cu o importanta precizare si, in acelasi timp, cu o fina aluzie la incercarile zadarnice ale unor dramaturgi contemporani de a intocmi repere literare „moderne“. Si mai departe, in continuarea acestei precizari: „Eu cred ca tovarasul Baranga in Reteta fericirii, alegînd un caz care nu poarta (slava fie, doamne!) caracterul de generalitate, a cautat sa arate spectatorilor cum nu poate sa fie fericirea si putea sa-si intituleze, in consecinta, piesa „Reteta a nefericirii“. Procedeul de a reda realitatea lui prin clișeul ei negativ este si el valabil. Parerea mea personalä este insa ca nimic nu convinge mai mult decit pozitivul si ca înti ei negativii se dau inapoi atunci cind vad, in toata puterea lui de desfasurare dialecticä, noul“. Asadar, fara a intocmi o repeta, Mihai Beniuc isi exprima convingerea ca procedeul de a reda realitatea prin clișeul ei pozitiv este cel mai indicat, pe masura receptivitatii si întelegerii publicului nou, ce a „deschis ochii prin revolutie, ca un cîmp ce înfloreste peste noapte... într-un cîmp, insa, primavana — scria în continuare Mihai Beniuc — noi suntem nu numai plantele ce tu le-ai semanat cu truda, ci și buruienile aduse de vînturi. Nu orice nou îi trebuie publicului nou, compus în majoritatea lui din oameni cu temeinice rädacini în viața fabricilor și a ogoarelor. Unui orocean într-un lan poate sa-i place foarte mult macul sau rapița salbatica. Ochiul cunoscatorului se uita, inso úrit, la aceste buruieni si se priveste, ca sa ramina spicul grîului. Care este la noi spicul grîului?“ — se întreba în încheierea acestei rustice metafora dramaturgul. Este „eroul pozitiv“, raspunde tot el, definindu-l drept cea mai înaintata expresie literara a milioanelor si milioanelor de oameni ai muncii, „bogati de-acum in experienta, câliti în focul luptei de clasa“, în acelasi timp „purtatori ai noului“, care „n-au sä-si povesteasca, bunaoarä, ca au doborît Hidra din Leeria sau Leul din Nemeea ca Heracle, nici ca au polecat dupa Luna de aur ca lasson, ci ii vor spune cum, umor la umär, au construit hidro sau termocentrale electrice, cum au descoperit o noua metodä, mai buna, pentru extractia siteiului, cum ei au întemeiat o gospodǎrie colectivä, cum ei-au zidit o scoala, luptînd negresit cu greutati“. Acest erou pozitiv — spunea în concluzie Mihai Beniuc — este unicul chemat sa innoiascä si sä stapineascä de acum inainte scena româneascä, el fiind tineretea farä de batrinepe si inata fara de moartea ei, deoarece chiar daca vreodata „cade eroul pozitiv, sare un altul sa-i ridice steagul, caci steagul nu-i al unuia, ci al poporului, ci din popor fîenesc, ca de pe o comoara vie, eroii pozitivi“. Comedia satirica In Valea Cucului a incercat sa fie — si in cea mai mare masura a reusit — o prima materializare, o prima reprezentare a acestei poate unilaterale, insa precise si ferme conceptii despre arta teatrala si despre rosturile ei in perioada de construire si de desavirsire a socialismului. In operatia de realizare a piesei, autorul a pornit neindoielnic de la „buna traditie teatrala, care pe aripile ei poate purta noul“, adica de la vechile traditii transilvanene inaugurate in arta teatrala de un Ion Slavici cu Fata de birou, sau de un Iosif Vulcan cu numeroasele lui scenete si piese intr-un act. A intentionat sa scrie pentru marele public, ce si-a deschis ochii ca un cimp inflorit peste noapte, un fel de parabola, imbinind snoava cu intentia moralizatoare, inspirata din realitatea imediata si infapisind întîmplari proprii, specifice acestei realitapi. Ci tot potrivind intimplarile pe cimpul inflorit cu frumoase intentii al acțiunii, l-a descoperit, in cautarea „clișeului pozitiv“, pe Toma Cobulea, autentic si viu „spie al grîului“, unul dintre cei mai interesanti si mai originali „eroi pozitivi“ de comedie din dramaturgia noastra, frate bun cu Spiridon Biserica din Mielul turbat al lui Aurel Baranga fi venit de la parc, ca sa ocupe alǎturi de acesta un gol de multa vreme resimtit din galeria tipologica a comediei satirice romanesti. L-a descoperit si l-a pus, ca pe un Pacala modern, descins in realitatea concreta din deportǎrile basmului popular,sä participe si el la începuturile luptei de cooperativizare a agriculturii, dîndu-si contributia la demascarea si la zdrobirea ticaloaselor manevre — sau „micedantii“, cum li se spune in piesa — ale adversarilor acestei lupte. Hîtru fi bun de gura, mucalit si înțelept, tipic exemplu de paremiologie aplicata, Toma Cobulea isi indeplineste cu o exemplara osirdie sarcinile cam numeroase pe care i le-a incredintat autorul, dezvaluindu-si cu pregnanta trasaturile si insusirile morale protioase in decursul ducerii la bun sfîrsit a lor, conduce si supravegheaza de unul singur întreaga actiune dramatica din cele trei acte, îi urmareste pas cu pas pe dusmanii de clasa, care pîndesc si actioneaza mîrfar din umbra si care sunt reprezentati in piesa prin niste buruieni necesar a fi imediat descoperite de ochiul cunoscatorului si privite fara nici o grupare, de te apa putred de bogatului Holdemutte (chiar numele ne arata cu cine avem de-a face!), a nemernicei Ana Lupoaia (alt nume sarcastic conferit), a versatilului si verosului fost avocat Hinea, precum si a capului rantäpilor, legionarul terorist Fugatu“; ii urmareste si, pentru a-i surprinde pe criminali în flagrant delict, urzeste o pesatura dintre cele mai ingenioase si diabolic subtile, organizînd, cu ajutorul unui scriitor bucurestean venit in documentare in sat, la Valea Cucului, un hamletian „teatru in teatru“, un spectacol cu o „piesa“ a carei actiune sa le reproduca alegoric „miocolantiile“, iar dusmanii, aflati in sala ca spectatori, sa se autodemaste asemeni serpilor din jocul de-a „margeaua“. Intreaga piesa e construita, de altfel, pe axul acestui joc de-a „margeaua“, pe care Toma Cobulea il descrie in felul urmator, în una dintre cele mai caracteristice replici ale sale: „Citii cum fac serpii margeaua? Se adunä toti gramadä unii peste altii, se împletesc, se sucesc, se rasucesc, se curg balele si pina la urma mai marele lor se ridicä peste gramadä cu un margaritar stralucitor in gura. Cu margeaua carpelui poti omorî pe oricine, daca i-o pui intr-un pahar cu bautura numai o clipa, cît ai scapara din amnar. Dar daca i-o dai peste serpi inainte de a fi iesit mai marele lor deasupra ei strigi: „Margeaua“, deodata se imprastie tofi, care încotro, ei pofi calea in picioare toata „adunarea lor generale“ de speriatice-s. Asa fac ei pe la noi cisiva, margeaua, sa ne-o bage dupa aceea in bautura. Noi sa facem teiatru si sa strigam inainte de a fi ei gata: „Margeaua!“ Noi sa facem „teiatru“ ! Animat de atit de frumoase si ferme intentii inovatoare, acest teatru sufera, insa, de un foarte serios cusur. E vorba de constructia dramatica precara. E vorba de faptul ca procedeul de a reda realitatea prin cliseul ei „pozitiv“ — in cazul de fapt prin omniprezentul si omnipotentul Toma Cobulea — nu e insopit si suspinut de un conflict pregnant, de o actiune dramatica bine organizata, sub influenta prejudecarii „continutisticului“, ca sunt suficiente bunele intentii si ca din moment ce a descoperit acest „cliseu pozitiv“, din fapa caruia se dau inapoi insisi negativii, formele si regulile genului dramatic fiind fie neglijabile, fie de prisos. Nimic de zis, in Toma Cobulea, dramaturgul a concentrat tot ce se putea concentra; a vrut sa-si exprime prin el dragostea fierbinte, sincerä, patimafä fapa de omul simplu, din popor, trezit la o nouä viata; a mai vrut sa realizeze din el un model de „spie al griului“, extrǎgîndu-si se va fi forța din strafundurile pǎmintului nostru românesc, un om ca topi oamenii, firesc, viu, convingǎtor, uneori cu slabiciuni explicabile, normale, puternic dominate de însușiri morale, de trasǎturi ce imbina, sub un pitoresc vestmînt rustic, vigoarea luptatorului înaintat, inteligenta, bogatia spirituala si capacitatea lui multilateral, in continua dezvoltare astazi, in orinduirea socialista. Dar insusirile lui Toma Cobulea sînt redate aproape exclusiv prin mijloacele prozei literare si nu prin cele caracteristice, specifice, obligatorii ale dramaturgiei, eroul împlinindu-se scenic — daca ne putem astfel exprima — la modul declarativ al manifestului fara riposta si nu în ciocnirea directa, pe vnata si pe moarte cum o intentiona autorul, cu „negativii“, cu dușmanul de clasǎ. De unde în celelalte comedii ale vremii, „negativii“ fusesera de obicei mult mai minuțios prezentați decit „pozitivii“, ceea ce stîrnise îndreptapita îngrijorare a criticii teatrale de atunci, în comedia lui Beniuc, dimpotrivä, aproape cǎ nici nu mai existau, atit de mult se ascunseserä fugind de Toma Cäbulea. De fapt, tot lui Toma Cäbulea îi revine si sarcina de a-i caracteriza succint si plastic, asa încît sa nu mai fie nevoie de ei în acțiune. De pilda, pe Mitru Ciolac zis Holde multe si capul rântäpilor din Valea Cucului il descrie astfel, pentru ca spectatorii sa stie de la începutul acțiunii cu cine au de-a face: „Cind mi se pare câ-i lotru, cind câ-i om de treaba ei farä el nu se poate. Calce-i carul lui Sîntilie!“. Ceea ce e fi mai nostim e faptul ca, atît Mitru Ciolac cît si ceilalti ticalosi din banda lui, nu numai ca n-au nimic impotriva jocului de-a „margeaua“, dar, plini de bunavointa fapa de acțiunea dramatica imaginata de autor, vin în fiecare clipä cu cite o „idee“ în genere autodemascatoare. La „teatrul“ în teatru din sala Câminului cultural, Mitru Ciolac, Hinea, Lupoaica si ceilalti vin cu inocenta mieilor destinati taierii si, în plus, spre deosebire de aceste nevinovate patrupede, pe deplin constienti de insemnatatea si de rosturile justitiare ale satîrului. Nici ceilalti „pozitivi“ nu sunt surprinsi în ciocniri care sa le dezvaluie caracterele. Activistul Catarig e un simplu figurant, îndeplinind un rol „organizatoricoadministrativ“ tipic, adica aproba sau respinge, avînd si ultimul cuvînt. Catipa, fiica lui Toma, nu reuseste sa iasa din formulari banale, de tipul: „Tata, nu te pricepi, spunu fi. Omul invata la teatru...“; la fel si Scipione Badescu, indragostit de Catipa si purtat la organizarea „teatrului“, desi cu o prezenta indelungata in scena, nu exprima nimic deosebit si se autocaracterizeaza doar prin proletcultista: exclamatii de uimire „Teatru-n Valea Cucului? ... Ai vazut? . .. si-a placut, nu-i aça?“ ... O scena mai semnificativa, dar in afara acpiunii propriu-zise, se petrece intre „dramaturgul“ Eugen Foroian, adus de la Bucuresti sa scrie textul piesei de „teatru“ demascatoare, pe de o parte, iar pe de alta parte secretarul de partid Catarig si Tudor Cäbulea. Iat-o: — O piesa sa prindä la public trebuie sa fie tipica, spune Forpian, incercind a-i „lamuri“ pe Cäbulea si Catarig. Cum sa va explic?... E greu. Pe scurt, ea trebuie sa fie dupa toate regulile artei si sa nu contravina nici unui H.C.M.eu. La care, Cätärig räspunde solemn: — Am inteles. Din partea mea poti s-o faci cît de tipicä, numai sä fie adevarat. Tipicul te priveste pe dumneata, noi venim cu adevǎrul. — Minciuna nu-i întotdeauna minciuna, adevarul nu-i totdeauna adevǎr, precizeaza Forpian, venind, totodata, cu exemplul ca el a fost o data foarte aspru criticat pentru ca a scris despre bocancii ruppi ai unor muncitori. — Poate ca n-ai vazut alte decit bocanci ruppi, observa teoreticianul literar ascuns inauntrul lui Catarig. Omul trebuie sa se ridice, insa, mai sus decit nivelul bocancilor... — Dupa ce s-a reparat, bineinteles, adauga gospodarul Toma, incheind astfel poanta dezbaterea cu o spirituala de la Valea Cucului pe tema tipizarii ca forma specifica a generalizarii artistice. In comedia lui Beniuc mai sunt si alte propozitii care incurca fraza dramatica, stinjenindu-i cursivitatea si care demonstreaza cu prisosinta ca In Valea Cucului, fara a se contraveni nici un „hascemeu“, se contravine totusi serios, vorba lui Forpian — regulilor artei Autorul s-a rezumat la a scrie un fel de comedie megarica, prearistofanesca, sprijinita pe paremiologie si folclor, fara a avea si acelagon ce reprezinta ciocnirea dintre doua teze diferite. In acelasi timp, fie datorita grabei de a scrie o piesa si de asana dramaturgia pornita pe calea supralicitarii cliseului „negativ“, fie subestimarii capacitatii in continua dezvoltare a spectatorului nou de a percepe si de a-si insusi arta (aceasta din urma cauza mi se pare mai plauzibila), el a tratat superficial si mecanicist faptul de viata, incercind permanent a-l „ajusta“ la jocul dogmei si al formelor prestabilite, incarcîndu-l cu accente neverosimile, sociologiste si nerealizind, asa cum ar fi trebuit, acordul sau unitatea dintre imaginea scenica si intentiile didacticist-moralizatoare. Un scriitor, chiar cu serioasa pregatire a lui Mihai Beniuc in directia filosofiei in general si a psihologiei in special, mai poate comite in procesul creaptei erori. Un critic departat de subiect si obiectiv prin insasi perspectiva ce o are, nu. Tocmai de aceea, gindindu-ne la osanalele ce au fost adresate in stagiunea 1958—1959 piesei primului secretar al Uniunii Scriitorilor, suntem cuprinsi de vaga banuialä ca eie nu s-au bizuit, cu toata fermitatea cuvenitä, pe criterii artistice. Ci e greu de presupus ca s-ar fi bizuit, daca ne reamintim doar citeva exemple: „O remarcabila comedie satirica“ isi intitula articolul-cronica, mai lung chiar decit piesa, un cunoscut critic enciclopedist, in alte imprejurari mult mai rezervat si mai concentrat. „De abia eu in Valea Cucului — scria un alt critic, plecat apoi in cinematografie — s-a ajuns in dramaturgia noastra la un tip cristalizat de constiinta înaintata, in figura lui Toma Cobulea...“; „Dupa opinia noastra — scria o cunoscuta personalitate teatrala intr-un saptaminal de cultura — inca nici un dramaturg roman n-a scris replici de vigoarea si plasiticitatea acestora...“ — si erau citate replici ca: „Numa sa ne intelegem intr-un pont (punct). Mie-mi place cum se schimba lucrurile. Ci dumitale?“, sau: „Noi trebuie sä le bagam la toti lumina electrica in cap!...“ La fel si-au exprimat entuziasmul si oamenii de teatru. Dar la ei entuziasmul este întotdeauna explicabil. Mina indemmatica a experimentatului regizor Sicä Alexandrescu, precum si talentul unor actori ca Grigore Vasiliu- Birlic, Al. Giugariu sau Radu Beligan, capabili sa scoatā apa si din piatra seaca, au realizat, pe baza acestui text cu unele indiscutabile însusiri, un spectacol agreabil si plin de admirabile „goselnipe“, asupra caruia nu mai are rost sa staruim. Dar acest spectacol — iar faptul trebuie accentuat — s-a jucat intr-o singura stagiune si la un singur teatru. Astfel, comedia In Valea Cucului este uitata, ba in plus, de vreo sapteopt ani incoace e omisa pina si de pe lista exhaustiva a succeselor dramaturgiei noastre — lista intocmita si inclusa in articolele ocazionale, date la tipar cu prilejul diverselor aniversari sau comemorari teatrale. Pacat! E un destin pe care totusi nu il merita. Imbrafilatä cu atita entuziasm si abandonata apoi cu atita ingratitudine, piesa, care nu este o capodopera cum s-a pretins in 1959, ar fi putut — cine stie? — poate deveni, daca in locul complimentelor genuflexe s-ar fi venit cu propuneri concrete de imbunatatre si mai ales de adaptare a ei la exigentele scenei. ION MANITIU „Dramele“ unor dramaturgi 4. Cliceul „pozitiv“ al lui Mihai Beniuc