Tribuna, iulie-decembrie 1968 (Anul 12, nr. 27-52)

1968-11-21 / nr. 47

r Director-fondator IOAN SLAVICI 1884 sâptâmînal de cultură Seria nouă, Anul XII, nr. 47 (617) 21 noiembrie 1968 Fotografie de R. WAGNER fltaMente actuate, ate epi&temalaq,Lei 9. Skepsis Kantianism și pozitivism „Noi vedem lucrurile așa cum le zugrăvește capul nostru. Tre­buie deci să cunoaștem acest cap“. Această sentință aparține lui Stendhal, dar ea exprimă bine impulsul motor al kantianismului și, în general, al oricărei episte­mologii. linsă epistemologia e în vederea ontologiei. Firește, însemnătatea cunoașterii precise a instrumen­tului cognitiv nu are nevoie să fie subliniată, totuși instrumentul —organon — există în vederea atingerii scopului urmărit: cu­noașterea e cunoaștere a ceva. Ens inquantum cogitans e o formă a lui ens inquantum ens — de unde primordialitatea onto­logiei. Dar în ce măsură ens in­quantum ens este accesibil și cum lui ens cogitans? La această întrebare trebuie să răspundă epistemologia. Epistemologia și ontologia se întrepătrund, căci dacă trebuie să cunoaștem eficacitatea instru­mentului cognitiv, nu putem a­­precia această eficacitate decât în cunoașterea efectivă a onticului. Kantianismul este un idealism transcendental, adică nu e un idealism care reduce lucrurile la idei. Kant afirmă cu tărie nu numai existența lucrurilor în si­ne, independent de cunoașterea noastră, ci și faptul că acestea ne afectează, producând senzațiile și reprezentările noastre. Idealistul trancendental e deci un realist empiric, spune Kant, deoarece el acordă materiei o re­alitate care n-are nevoie să fie dedusă, ci este imediat percepu­tă. Dacă idealismul este reducerea lumii la gîndire, atunci kantia­nismul nu e un idealism, ci un realism a­apturat de un anumit grad de agnosticism. Or, agnosti­cism nu înseamnă idealism. In acest sens, nici Auguste Comte, nici Herbert Spencer nu sunt idealiști. Se abuzează de terme­nul idealism, cî­nd e aplicat, de exemplu, lui Platon, deoarece Platon nu reduce lumea la „idei“, întrucât Platon nu con­testă existența lucrurilor sensi­bile, ci numai valoarea lor onto­logică în raport cu „ideile“. Or, ideile platoniciene nu sunt de ordin psihic. Platon protestează contra acestei teze în Parmeni­­des — dar nu sunt nici realizate material ca niște substanțe indi­viduale, ci sunt p­ur și simplu inteligibile. Insă inteligibil nu în­seamnă ireal: figurile matematice sunt ele ireale? „Ideile“ platoni­ciene nu sunt în intelect decât pentru că intelectul e de aceiași natură, cum spune Platon, cu Ideile: ele sunt paradigmatic în lucruri, fiindcă acestea există prin „participare“ (methexis) sau prin imitare și conformare la „modelul“, la „paradigma“ idei­lor, sînt tipuri de structură, re­lații și STRUCTURI. In ce-l privește pe Kant, aces­ta nu poate fi considerat idealist, ci realist, însă relativ agnostic. De ce relativ? Fiindcă noi mî­­nuim practic lucrurile și aceasta înseamnă că, intr-o anumită mă­sură, cunoaștem analogic lucrul în sine. Aceasta poate apărea ca o de­naturare a kantianismului, dar altfel nu există explicație valabi­lă pentru rezultatele științifice. In fond, această idee e implici­tă în kantianism. Goethe spunea: „Chestiunea ca­re se pune e de a separa partea din nori-înșine și aceea a lumii exterioare, care contribuie la e­­xistența noastră spirituală“. „In această privință, observă Gott­fried Martin, Platon, Aristotel, sfîntul Toma și Kant au în co­mun afirmația că subiectul, cu alte cuvinte rațiunea, ratio, ia o parte activă la cunoaștere“1). Intr-adevăr — cu toată dife­rența de atitudini — Platon, A­­ristotal, Thomas Aquinas și Kant au ținut să pună în evidență ac­tivitatea rațiunii. Această activi­tate e subliniată de Platon prin însuși faptul că ideile, structuri inteligibile, sînt sesizate de inte­lect. Astfel, observă Brochard, pe cînd mecanicismul modern atri­buie materiei proprietățile geo­metrice, la Platon geometria e în întregime de partea inteligenței3). La Aristotel, intervenția rațiu­nii se vădește în procesul abstrac­tizării, al formării conceptelor, în activitatea intelectului activ ca­­re-i apare Stagiritului ca venit „din afară“ (axothen) și ca avînd o acțiune creatoare, spre deose­bire de intelectul pasiv. La Thomas Aquinas, o activi­tate complexă, quasi-fabricatoare, asemănătoare teoriei aristotelice, se desfășoară: terminus cognitio­­nis, quod est verum, est in ipso intellecto. La Kant, această activitate e dusă la limitele extreme, ruptă de realitatea nomenală, reprodu­­cînd numai pe cea fenomenală. Nicăieri, la acești mari gîndi­­tori, la care trebuie să adăugăm pe admirabilul Descartes, intelec­tul nu este un simplu aparat fo­tografic care înregistrează meca­nic realitatea, prin reflectare sim­plă și directă. Intelectul trans­formă, conceptual, realitatea da­tă sensibil; el extrage esența, identitățile care susțin diversită­țile fenomenale. Deosebirea este că, pe când la Platon, Aristotel, Aquinas și Descartes, intelectul transformator deschide perspec­tiva esenței, la Kant din contra intelectul integrează în categorii proprii ceea ce sensibilitatea s-a predat deja încadrat în forme specifice. Nu mai cunoaștem e­­sența și numenul, ci fenomenul. Aceasta ruți e o manifestare a esenței. Cu toate acestea, feno­menele nu par să fie altceva (Continuare în pag. a 5-a) Acad. ATH. JOJA Proletari din toate țările, uniți-vă ! 8 pagini — 1 leu Ecoul inter­al national luptei poporului român pentru unire In procesul de descompunere a feudalismului și de dezvoltare a capitalismului, ideea unității na­ționale s-a conturat tot mai clar in conștiința poporului român, situat de o parte și alta a mun­ților Carpați, în Transilvania, Moldova și Țara Românească. Dezvoltarea industriei și implicit a pieții pe întreg teritoriul locuit de poporul român, dezvoltarea intereselor comune si a relațiilor economice intre­­ Moldova, Țara Românească și Transilvania au favorizat dezvoltarea conștiin­ței naționale, întărirea luptei pen­tru făurirea statului național. In cursul revoluției burgheze­­democratice de la 1848, care a zdruncinat puternic orînduirea feudală, a fost exprimată puter­nic dorința maselor populare pen­tru realizarea unității naționale, a cuceririi independenței de stat. Astfel, în programul revoluționa­rilor moldoveni refugiați la Bra­­­șov se prevedea „Unirea Moldo­vei cu Vlah­ia într-un singur stat neatârnat românesc“, iar în „Do­rințele Partidei Naționale în Mol­dova“, redactată de Mihail Ko­­gălniceanu, se susținea, de ase­menea, cu fermitate necesitatea unirii Principatelor. In Transilvania, unirea a fost cerută de la începutul revoluției. La adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, alături de recunoaște­rea națională a românilor din Transilvania și de alte revendi­cări economice, politice și socia­le, masele populare au cerut uni­rea cu frații lor de peste Car­pați. Deși înfrântă, revoluția din 1848 a contribuit la accelerarea trans­formărilor social-economice și po­litice cerute de evoluția Țării Românești, Transilvaniei și Mol­dovei. Unirea Moldovei și Țării Ro­mânești în 1859, determinată de cerințele obiective ale dezvoltă­rii economice și sociale, a dus la crearea statului național mo­dern român, a constituit o pre­misă esențială pentru cucerirea independenței de stat, lui Năzuințele profunde ale poporu­român spre desăvîrșirea formării statului său național și-au găsit împlinirea în condi­țiile avîntului revoluționar, care a cuprins omenirea spre sfîrșitul primului război mondial, în îm­prejurările prăbușirii imperiului habsburgic, ale triumfului Marii Revoluții Socialiste din Octom­brie, care a dat o puternică lo­vitură sistemului imperialist. In aceste condiții, la 1 decem­brie 1918, marea adunare de la Alba Iulia a proclamat unirea Transilvaniei cu România — e­­­­veniment de importanță istorică în viața poporului român. Acest măreț act era încununarea pro­cesului de făurire a statului na­țional unitar, început cu Unirea Principatelor in 1859. Lupta românilor pentru desăvîrșirea unității statului național a avut un puternic răsunet in străinătate, a suscitat un viu interes, reflectat în impor­tante manifestări de simpatie și solidaritate din partea opiniei publice internaționale, a unor personalități de mare prestigiu, cum a fost: W. E. Gladstone, Ed­mund Fitzmaurice, R. W. Seton, Watson, W. R. Marphill, M. Wick­ham Steed (Anglia), Emil Flou­­rens, Georges Clemenceau (Fran­ța), Lev Tolstoi (Rusia), Roberto Farm, Imbriani Menotti Garibaldi (Italia) și alții. Unii dintre cei amintiți au publi­cat în această perioadă­­ sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul (Continuare în pag. a 6-a) Conf. univ. dr. IOAN BOJAN Responsabilitatea creației Au trecut puține zile de la Adunarea generală a scriitorilor, ținută între 14—16 noiembrie a.c. în sala Ateneului român. A fost, așa cum ne așteptam, un prilej bine­venit de confruntări libere și prin­cipiale, de afirmații și sublinieri esențiale pentru solidaritatea întregului nostru front literar, adu­nat sub sem­nul aceleiași ideologii — marxism-le­­ninismul, sub sem­nul tradițiilor naționale ale lite­raturii noastre. Zilele de 14—16 noiembrie au pola­rizat atenția întregii obști literare. Pentru întîia oa­ră in viața breslei scriitoricești, toți membrii defi­nitivi și stagiari ai Uniunii Scriitorilor din Româ­nia au fost chemați să examineze, în cel mai înalt plen, situația literaturii contemporane, direcțiile ei de perspectivă și continuă dezvoltare, să se pro­nunțe, apoi, asupra formelor noi, descentralizate, de organizare și să-și aleagă în mod liber, democratic, organele conducătoare. Desigur, spiritul nou în care au decurs lucrările Adunării generale a scriitorilor români a fost dat de însuși procesul de perfecționare a întregii noa­stre societăți, proces care a dus la aprofundarea și nuanțarea democratismului în toate sferele vieții ob­ștești. „In socialism, spunea nu cu multă vreme în urmă tovarășul Nicolae Ceaușescu, omul devine cu adevărat părtaș activ la înfăptuirea propriului său destin, se manifestă în toate domeniile de acti­vitate, își spune părerea liberă asupra tuturor pro­blemelor privind dezvoltarea societății socialiste. în aceasta vedem noi una din cerințele desăvîrșirii construcției socialiste, unul din domeniile în care socialismul își afirmă superioritatea față de toate orînduirile de pînă acum“, împreună cu tezele con­ducerii Uniunii Scriitorilor, publicate în presă, a­­ceste prețioase indicații au stat la baza dezbaterilor, marcate de principalele probleme ideologice și es­tetice ale profesiunii noastre. Ceea ce definește, astăzi, climatul moral și poli­tic al scriitorului român este sentimentul unui de­plin acord lăuntric cu esența realității în mijlocul căreia prozatorul, poetul, dramaturgul sau criticul literar își desfășoară activitatea sa creatoare, acor­dul cu sensul imprimat dezvoltării generale a vie­ții noastre, cu ideile și idealurile majore, evidenția­te în politica internă și externă a Partidului Co­munist Român. Putem spune deci cu toată în­dreptățirea că intre creatorul de frumuseți artisti­ce și destinul colectivității există o consonanță in­timă, o corespundere afectivă și o înțelegere pe planul superior al ideii. Expresia acestei organice solidarități se oglindește și în titlurile variate, în multele cărți apărute în anii care s-au scurs de la ultima Conferință pe țară a scriitorilor. S-ar putea afirma că dacă ultimi trei ani — petrecuți între cele două plenuri scriitoricești — nu au dat cel mai mare număr de creații, în schimb, cele mai valoroase opere poartă, ca o pecete distinctă, ade­ziunea creatorului la țelurile intime ale politicii interne și externe a Partidului Comunist Român, a Republicii Socialiste România, poartă semnul în­crederii nezdruncinate în cuvîntul celor care o în­făptuiesc. Asemenea opere aparțin, în egală măsu­ră, scriitorilor români ca și celor ai naționalităților conlocuitoare. Trăind într-un climat de înaltă efer­vescență creatoare, este firesc ca și în literatură să activeze energiile scriitorilor din generațiile vârst­­nice sau mature, oferind totodată vaste posibilități de manifestare generațiilor mai noi. Literatura ro­mână cunoaște o adevărată eflorescență de talente — mature sau tinere — a căror deplină afirmare e de natură să îmbogățească și să nuanțeze peisajul general, asigurînd direcții trainice de continuitate în viitor. Un important imbold de evoluție a literaturii l-am aflat cu toții in cuvîntul partidului, în formula di­versității stilurilor și a modurilor per­sonale de crea­ție, înțeleasă — această diversitate — ca imperativ al garantării individualității creatoare și a fiecărei personalități în parte. Congresul al IX-lea al P.C.R. a enunțat adevărul că esențial este ca fiecare artist, în stilul său propriu, păstrîndu-și individualitatea specifică, să manifeste o înaltă responsabilitate co­munistă pentru conținutul operei sale, să tindă ca ea să-și găsească drum larg spre mintea și inima poporului. Tot partidul a fost acela care a preco­nizat nevoia dezbaterilor libere, principiale, la care sunt chemați să participe toți oamenii de artă, în pro­blemele de bază ale creației, ale teoriei și istoriei artei. Cum se știe, drumul spre o mare epocă de creație trece in mod logic prin explorarea multilaterală, cu­rajoasă a realității. Cele mai veritabile creații din ultimii ani dovedesc fără putință de tăgadă acest adevăr esențial. Fie că aparțin unor scriitori din generațiile mature, de mijloc sau mai tinere, fie că adoptă formule clasice de expresie, sau tehnicile ul­tramoderne de analiză și individualizare estetică, se poate vedea limpede că, dincolo de procedee, succe­sul se datorește conținutului de viață, problemelor acute existențiale pe care le abordează, curajului intelectual preconizat de îndrumarea partidului. în cadrul unei societăți dinamice ca a noastră, hotărită să-și desăvîrșească mereu structura, misiu­nea critică a artei devine un sprijin activ în biruin­ța politicii de permanentă înnoire socială. Partidul ne cere să spunem curajos adevărul în esența lui reală, să desprindem, din multitudinea faptelor coti­diene, esențialul, să oglindim fenomenele vieții în toată complexitatea și dramatica lor întrepătrundere: aspectele luminoase dar și cele tragice, momentele de încleștare ca și cele de eroism civic, dificultățile ivite inevitabil în procesul transformării radicale a omu­lui. Sunt, desigur, și teme extrem de dificile. Ele cer o cunoaștere adincă și multilaterală a realităților și o fermă orientare ideologică. Dintotdeauna creatorul a fost, se știe, dușmanul inerției și al nedreptății, al formelor sterpe și al sclerozei. Literatura, ca artă a cuvîntului, trebuie să dezvăluie în adîncime direcțiile viabile ale vieții, fă­ră să ocolească fenomenele „spinoase“ ale existenței. Toate aceste aspecte au stat în centrul adunării noastre scriitoricești și se poate spune cu mîndrie că ele au fost dezbătute amplu și cu întregul spirit de răspundere necesar. Prezent la ultima ședință a Adunării generale, tovarășul Nicolae Ceaușescu a dat o înaltă apreciere spiritului partinic în care au decurs lucrările, adeziunii intime a scriitorilor la po­litica internă și externă a partidului nostru. „Adu­narea dumneavoastră generală — a spus tovarășul Nicolae Ceaușescu — are loc într-o perioadă de dez­voltare viguroasă, multilaterală a întregii noastre societăți, de înalt avînt creator al maselor. In vastul proces de dezvoltare a țării și de perfecționare mul­tilaterală a organizării socialiste, rolul hotărîtor il are clasa muncitoare — clasa cea mai avansată a societății — care și-a dovedit, atît în anii înfruntării cu capitaliștii și moșierii, cit și în epoca socialismu­lui, forța mobilizatoare, consecvența revoluționară, capacitatea de a duce poporul neabătut pe drumul libertății și progresului“. Dezvoltarea ascendentă a societății și-a pus pece­tea și asupra creației literare, formă a suprastruc­turii. Toate generațiile de scriitori și-au adus apor­tul lor specific la dezvoltarea continuă a literaturii contemporane: „Așa cum au arătat în Adunarea ge­nerală mulți dintre tovarășii care au luat cuvîntul — precizează în continuare secretarul general al Partidului — putem afirma cu satisfacție că litera­tura noastră s-a dezvoltat în anii de după Eliberare pe un drum ascendent, înregistrînd succese remar­cabile în toate genurile, manifestîndu-se tot mai vi­guros în ansamblul suprastructurii socialiste. Trans­formările revoluționare din perioada postbelică au confruntat conștiința scriitorilor noștri cu mari și răscolitoare probleme legate de însuși destinul po­porului nostru, au pus în fața creației literare sar­cini cu totul noi. Este meritul marii majorități a scri­itorilor din țara noastră că au înțeles aceste proble­me, că au știut să răspundă prin operele lor coman­damentelor fundamentale ale societății Cei mai va­loroși scriitori, poeți, critici, dramaturgi s-au aflat alături de popor, au sprijinit din toate puterile gran­dioasa lui operă socială, au militat fără șovăire sub steagul partidului. In condițiile luptei înverșunate împotriva reacțiunii, a claselor exploatatoare, pentru cucerirea puterii de către proletariat, pentru trecerea la construcția socialismului, ei au făcut din scrisul lor o armă de luptă, o chemare patetică pentru mo­bilizarea tuturor forțelor înaintate ale societății, pen­tru triumful politicii partidului comunist, pentru vic­toria socialismului în România“. Operele create în acest sfert de veac — firește, cele mai bune, — se înscriu prin forța vibrației lor patriotice, prin rolul pe care l-au jucat în mersul înainte al societății, în ridicarea conștiinței oamenilor, ia loc de cinste în te­zaurul valorilor României moderne. O indicație prețioasă se desprinde din cuvîntul partidului și în ceea ce privește aprecierea obiec­tivă, marxistă a creației literare, care trebuie văzută întotdeauna în strictă legătură cu elementele vieții social-istorice în care a fost creată. O analiză știin­țifică, obiectivă, a moștenirii culturale, cere diso­cierea clară a ceea ce este înaintat, valoros, a ceea ce exprimă tendințele progresului social, de lucră­rile pătrunse de ideologia claselor exploatatoare. Re­levând tot ce este prețios în literatura înaintașilor, nu putem trece în nici un caz cu vederea tendințele retrograde, concepțiile naționaliste, șovine sau cos­­mopoliste, care minează trăinicia unor opere ale tre­cutului. Evident, nu tot ce s-a creeat în perioada de după Eliberare este menit să dăinuie. Nu odată, în acti­vitatea scriitoricească s-au manifestat lipsuri serioa­se, minusuri evidente. Unele din aceste minusuri se datoresc metodelor greșite, folosite în îndrumarea li­teraturii, sau unor tendințe nesănătoase care s-au ivit în societate în acea perioadă și pe care partidul nostru le-a criticat cu toată tăria, luînd măsuri ho­­tărîte ca ele să nu se mai repete niciodată. Critica­rea în spirit partinic a lipsurilor nu trebuie să ducă însă — subliniază în continuare tovarășul Nicolae Ceaușescu — la diminuarea valorii globale a lite­raturii scrise în anii socialismului, la etichetări ne­gativiste cu caracter de generalitate. Făcînd bilanțul artistic al acestei perioade eroice, de pionierat în is­toria poporului nostru, trebuie să afirmăm cu min­­drne că el este pozitiv, încununează o muncă rod­nică, deosebit de utilă, depusă de scriitorimea noa­stră. Punîndu-și drept țel suprem slujirea ne­precupețită a aspirațiilor și idealurilor colective, căutînd să răspun­dă cerințelor spirituale ale omului muncii eliberat de exploatare, scriitorul zilelor noastre va trebui să trăiască, cu maximum de intensitate, comandamen­tele supreme ale societății contemporane, să înțelea­gă in toată dialectica lor complexă tendințele prin­cipale de dezvoltare, să se confunde cu dorința și voința poporului în mijlocul căruia s-a născut și trăiește. „Sunt suflet în sufletul neamului meu“ — celebrele versuri vizionare ale lui Coșbuc pot forma și astăzi o emblemă de conduită civică și estetică esențială. Societatea noastră are nevoie de o litera­tură militantă, angajată, care să cheme masele la o tot mai bogată activitate creatoare conștientă, să mobilizeze conștiințele, să contribuie la întărirea unității moral-politice a întregului popor. In acest context general, cu atît mai de neînțeles — precizea­ză tovarășul Nicolae Ceaușescu — este tendința ce se manifestă la unii scriitori, din fericire puțini la număr, de a ignora problemele fundamentale ale existenței sociale, ale omului. „In mod inevitabil, un asemenea drum nu poate duce decit la veștejirea și sclerozarea spirituală a scriitorului, la îndepărta­rea sa de cei pentru care trebuie să scrie, la nepu­tința de a comunica cu masele largi ale cititorilor“. Desigur, linia conducătoare a întregii noastre lite­raturi este concepția despre lume și viață a clasei muncitoare — materialismul dialectic și istoric, ideo­logie dominantă în România și armă de luptă a Partidului Comunist, a întregului nostru popor în construirea orînduirii socialiste. Superioară prin baza sa profund rațională, prin caracterul ei științific, prin faptul că pornește de la analiza legilor obiective ale dezvoltării sociale, filosofia marxist-leninistă permite scriitorului să dea răspuns marilor întrebări care frămîntă omul contemporan, celor mai importante probleme sociale și morale ale societății din zilele noastre. Marxism-leninismul nu este, însă, o culegere de rețete elaborate în retortă și odată pentru tot­deauna. El nu este un talisman menit să ferească de orice fel de greșeală. El este o filosofie vie, creatoare, care te obligă să gîndești intens cu propria personalitate și în orice împreju­rare, să interpretezi în mod­ creator realitatea aflată în continuă schimbare, să-ți lărgești necontenit ori­zontul cunoașterii prin confruntarea directă cu prac­tica socială. Militînd pentru puritatea deplină a concepției mar­­xist-leniniste, nu trebuie să uităm că mai persistă încă în societate rămășițe ale concepțiilor vechi, idea­liste, moștenite de la clasele exploatatoare. Idei re­trograde pătrund pe diverse căi și dinafară, din lumea capitalistă. Tocmai de aceea, una din cerin­țele progresului social și estetic este combaterea ho­­tărîtă a influențelor filosofiei străine în toate do­meniile vieții sociale și îndeosebi în sfera artei și a literaturii. „Profund receptivă față de ceea ce e înaintat, progresist în gîndirea socială și în creația spirituală a lumii — precizează tovarășul Nicolae Ceaușescu — ideologia noastră nu poate accepta sub nici o formă coexistența pașnică cu concepții idea­liste, mistice, cu filozofiile care și-au trăit traiul. Una din marile misiuni ale scriitorilor noștri este aceea de a contribui, prin operele, ca și prin întrea­ga lor activitate, la înfrîngerea curentelor reacționare din cultura universală, la triumful în arta timpurilor noastre a ideilor filozofiei marxist-leniniste, a idea­lurilor omenirii înaintate, a umanismului socialist“ Unul din fenomenele deosebit de pozitive ale vieții literare contemporane este ridicarea, în ultimii ani, a unei pleiade largi de scriitori tineri: poeți, proza­tori, dramaturgi și critici, care au adus în arena creației o infuzie proaspătă de elanuri generoase. A pune în valoare îndrăzneala și energia tineretului, a-1 promova curajos în viața socială, în toate dome­niile de activitate, este o caracteristică generală a politicii partidului nostru. In artă, în literatură, la fel ca și în orice muncă, nu se poate însă porni de la zero, ci de la cuceririle anterioare, de la treptele de gîndire și creație care ne-au precedat. Progre­sul nu se clădește pe un sol liber, gol, ci pe munca și pe realizările înaintașilor. De aceea, aspirația spre mai bine — caracteristică in general tineretului și care este o lege a dezvoltării sociale — nu trebuie să se manifeste prin negarea valorilor transmise de trecut, ci prin continuarea și dezvoltarea lor în con­diții noi „Fiecare generație își aduce propria ei con­tribuție creatoare și toate laolaltă înmănunchează, ca într-un buchet multicolor, arta țării noastre. Pe bu­nă dreptate s-a subliniat aici — remarcă tovarășul Nicolae Ceaușescu — că orice tendință de separare arbitrară a artei și literaturii pe generații, de neso­cotire a aportului unei generații sau alteia dăunează intereselor generale ale culturii noastre. Viața a demonstrat nu odată că vîrsta spirituală nu o dă numărul anilor, ci clocotul vieții sufletești, intensi­tatea participării la existența poporului“. Trăim într-o epocă de mari prefaceri sociale, epoca unei profunde revoluții politice, științifice și cultu­rale, în care ființa umană se afirmă, cu o forță nestăvilită, ca stăpină a propriului său destin. In această epocă, omul patriei noastre, eliberat de ex­ploatare și asuprire, își construiește în mod conștient viața, viitorul, propria istorie. Omul societății socia­liste dorește să acționeze, în deplină cunoștință, și în sfera creației spirituale, aspiră spre făurirea unei culturi, care să fie nu rodul activității întîmplătoare, anarhice, ci al necesității înțelese. Sînt semnele nou­lui umanism, al elanului patriotic în care se desfă­șoară și literatura românească nouă, a umanismului socialist Cuvîntul Partidului rostit la Adunarea ge­nerală ne-a luminat încă odată țelurile adinei ale scrisului, ajutîndu-ne să ne integrăm pe deplin în viața generală a patriei. Ca membri activi ai colec­tivității sociale, scriitorii vor ști desigur să fie la înălțime; vor ști să răspundă cu abnegație, prin cuvîntul lor înaripat și vizionar, acestor înalte dezi­derate care se desprind din viață ca și din nobilele indicații ale partidului. TRIBUNA

Next