Tribuna, iulie-decembrie 1968 (Anul 12, nr. 27-52)
1968-11-21 / nr. 47
r Director-fondator IOAN SLAVICI 1884 sâptâmînal de cultură Seria nouă, Anul XII, nr. 47 (617) 21 noiembrie 1968 Fotografie de R. WAGNER fltaMente actuate, ate epi&temalaq,Lei 9. Skepsis Kantianism și pozitivism „Noi vedem lucrurile așa cum le zugrăvește capul nostru. Trebuie deci să cunoaștem acest cap“. Această sentință aparține lui Stendhal, dar ea exprimă bine impulsul motor al kantianismului și, în general, al oricărei epistemologii. linsă epistemologia e în vederea ontologiei. Firește, însemnătatea cunoașterii precise a instrumentului cognitiv nu are nevoie să fie subliniată, totuși instrumentul —organon — există în vederea atingerii scopului urmărit: cunoașterea e cunoaștere a ceva. Ens inquantum cogitans e o formă a lui ens inquantum ens — de unde primordialitatea ontologiei. Dar în ce măsură ens inquantum ens este accesibil și cum lui ens cogitans? La această întrebare trebuie să răspundă epistemologia. Epistemologia și ontologia se întrepătrund, căci dacă trebuie să cunoaștem eficacitatea instrumentului cognitiv, nu putem aprecia această eficacitate decât în cunoașterea efectivă a onticului. Kantianismul este un idealism transcendental, adică nu e un idealism care reduce lucrurile la idei. Kant afirmă cu tărie nu numai existența lucrurilor în sine, independent de cunoașterea noastră, ci și faptul că acestea ne afectează, producând senzațiile și reprezentările noastre. Idealistul trancendental e deci un realist empiric, spune Kant, deoarece el acordă materiei o realitate care n-are nevoie să fie dedusă, ci este imediat percepută. Dacă idealismul este reducerea lumii la gîndire, atunci kantianismul nu e un idealism, ci un realism aapturat de un anumit grad de agnosticism. Or, agnosticism nu înseamnă idealism. In acest sens, nici Auguste Comte, nici Herbert Spencer nu sunt idealiști. Se abuzează de termenul idealism, cînd e aplicat, de exemplu, lui Platon, deoarece Platon nu reduce lumea la „idei“, întrucât Platon nu contestă existența lucrurilor sensibile, ci numai valoarea lor ontologică în raport cu „ideile“. Or, ideile platoniciene nu sunt de ordin psihic. Platon protestează contra acestei teze în Parmenides — dar nu sunt nici realizate material ca niște substanțe individuale, ci sunt pur și simplu inteligibile. Insă inteligibil nu înseamnă ireal: figurile matematice sunt ele ireale? „Ideile“ platoniciene nu sunt în intelect decât pentru că intelectul e de aceiași natură, cum spune Platon, cu Ideile: ele sunt paradigmatic în lucruri, fiindcă acestea există prin „participare“ (methexis) sau prin imitare și conformare la „modelul“, la „paradigma“ ideilor, sînt tipuri de structură, relații și STRUCTURI. In ce-l privește pe Kant, acesta nu poate fi considerat idealist, ci realist, însă relativ agnostic. De ce relativ? Fiindcă noi mînuim practic lucrurile și aceasta înseamnă că, intr-o anumită măsură, cunoaștem analogic lucrul în sine. Aceasta poate apărea ca o denaturare a kantianismului, dar altfel nu există explicație valabilă pentru rezultatele științifice. In fond, această idee e implicită în kantianism. Goethe spunea: „Chestiunea care se pune e de a separa partea din nori-înșine și aceea a lumii exterioare, care contribuie la existența noastră spirituală“. „In această privință, observă Gottfried Martin, Platon, Aristotel, sfîntul Toma și Kant au în comun afirmația că subiectul, cu alte cuvinte rațiunea, ratio, ia o parte activă la cunoaștere“1). Intr-adevăr — cu toată diferența de atitudini — Platon, Aristotal, Thomas Aquinas și Kant au ținut să pună în evidență activitatea rațiunii. Această activitate e subliniată de Platon prin însuși faptul că ideile, structuri inteligibile, sînt sesizate de intelect. Astfel, observă Brochard, pe cînd mecanicismul modern atribuie materiei proprietățile geometrice, la Platon geometria e în întregime de partea inteligenței3). La Aristotel, intervenția rațiunii se vădește în procesul abstractizării, al formării conceptelor, în activitatea intelectului activ care-i apare Stagiritului ca venit „din afară“ (axothen) și ca avînd o acțiune creatoare, spre deosebire de intelectul pasiv. La Thomas Aquinas, o activitate complexă, quasi-fabricatoare, asemănătoare teoriei aristotelice, se desfășoară: terminus cognitionis, quod est verum, est in ipso intellecto. La Kant, această activitate e dusă la limitele extreme, ruptă de realitatea nomenală, reproducînd numai pe cea fenomenală. Nicăieri, la acești mari gînditori, la care trebuie să adăugăm pe admirabilul Descartes, intelectul nu este un simplu aparat fotografic care înregistrează mecanic realitatea, prin reflectare simplă și directă. Intelectul transformă, conceptual, realitatea dată sensibil; el extrage esența, identitățile care susțin diversitățile fenomenale. Deosebirea este că, pe când la Platon, Aristotel, Aquinas și Descartes, intelectul transformator deschide perspectiva esenței, la Kant din contra intelectul integrează în categorii proprii ceea ce sensibilitatea s-a predat deja încadrat în forme specifice. Nu mai cunoaștem esența și numenul, ci fenomenul. Aceasta ruți e o manifestare a esenței. Cu toate acestea, fenomenele nu par să fie altceva (Continuare în pag. a 5-a) Acad. ATH. JOJA Proletari din toate țările, uniți-vă ! 8 pagini — 1 leu Ecoul interal national luptei poporului român pentru unire In procesul de descompunere a feudalismului și de dezvoltare a capitalismului, ideea unității naționale s-a conturat tot mai clar in conștiința poporului român, situat de o parte și alta a munților Carpați, în Transilvania, Moldova și Țara Românească. Dezvoltarea industriei și implicit a pieții pe întreg teritoriul locuit de poporul român, dezvoltarea intereselor comune si a relațiilor economice intre Moldova, Țara Românească și Transilvania au favorizat dezvoltarea conștiinței naționale, întărirea luptei pentru făurirea statului național. In cursul revoluției burghezedemocratice de la 1848, care a zdruncinat puternic orînduirea feudală, a fost exprimată puternic dorința maselor populare pentru realizarea unității naționale, a cuceririi independenței de stat. Astfel, în programul revoluționarilor moldoveni refugiați la Brașov se prevedea „Unirea Moldovei cu Vlahia într-un singur stat neatârnat românesc“, iar în „Dorințele Partidei Naționale în Moldova“, redactată de Mihail Kogălniceanu, se susținea, de asemenea, cu fermitate necesitatea unirii Principatelor. In Transilvania, unirea a fost cerută de la începutul revoluției. La adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, alături de recunoașterea națională a românilor din Transilvania și de alte revendicări economice, politice și sociale, masele populare au cerut unirea cu frații lor de peste Carpați. Deși înfrântă, revoluția din 1848 a contribuit la accelerarea transformărilor social-economice și politice cerute de evoluția Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei. Unirea Moldovei și Țării Românești în 1859, determinată de cerințele obiective ale dezvoltării economice și sociale, a dus la crearea statului național modern român, a constituit o premisă esențială pentru cucerirea independenței de stat, lui Năzuințele profunde ale poporuromân spre desăvîrșirea formării statului său național și-au găsit împlinirea în condițiile avîntului revoluționar, care a cuprins omenirea spre sfîrșitul primului război mondial, în împrejurările prăbușirii imperiului habsburgic, ale triumfului Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, care a dat o puternică lovitură sistemului imperialist. In aceste condiții, la 1 decembrie 1918, marea adunare de la Alba Iulia a proclamat unirea Transilvaniei cu România — eveniment de importanță istorică în viața poporului român. Acest măreț act era încununarea procesului de făurire a statului național unitar, început cu Unirea Principatelor in 1859. Lupta românilor pentru desăvîrșirea unității statului național a avut un puternic răsunet in străinătate, a suscitat un viu interes, reflectat în importante manifestări de simpatie și solidaritate din partea opiniei publice internaționale, a unor personalități de mare prestigiu, cum a fost: W. E. Gladstone, Edmund Fitzmaurice, R. W. Seton, Watson, W. R. Marphill, M. Wickham Steed (Anglia), Emil Flourens, Georges Clemenceau (Franța), Lev Tolstoi (Rusia), Roberto Farm, Imbriani Menotti Garibaldi (Italia) și alții. Unii dintre cei amintiți au publicat în această perioadă sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul (Continuare în pag. a 6-a) Conf. univ. dr. IOAN BOJAN Responsabilitatea creației Au trecut puține zile de la Adunarea generală a scriitorilor, ținută între 14—16 noiembrie a.c. în sala Ateneului român. A fost, așa cum ne așteptam, un prilej binevenit de confruntări libere și principiale, de afirmații și sublinieri esențiale pentru solidaritatea întregului nostru front literar, adunat sub semnul aceleiași ideologii — marxism-leninismul, sub semnul tradițiilor naționale ale literaturii noastre. Zilele de 14—16 noiembrie au polarizat atenția întregii obști literare. Pentru întîia oară in viața breslei scriitoricești, toți membrii definitivi și stagiari ai Uniunii Scriitorilor din România au fost chemați să examineze, în cel mai înalt plen, situația literaturii contemporane, direcțiile ei de perspectivă și continuă dezvoltare, să se pronunțe, apoi, asupra formelor noi, descentralizate, de organizare și să-și aleagă în mod liber, democratic, organele conducătoare. Desigur, spiritul nou în care au decurs lucrările Adunării generale a scriitorilor români a fost dat de însuși procesul de perfecționare a întregii noastre societăți, proces care a dus la aprofundarea și nuanțarea democratismului în toate sferele vieții obștești. „In socialism, spunea nu cu multă vreme în urmă tovarășul Nicolae Ceaușescu, omul devine cu adevărat părtaș activ la înfăptuirea propriului său destin, se manifestă în toate domeniile de activitate, își spune părerea liberă asupra tuturor problemelor privind dezvoltarea societății socialiste. în aceasta vedem noi una din cerințele desăvîrșirii construcției socialiste, unul din domeniile în care socialismul își afirmă superioritatea față de toate orînduirile de pînă acum“, împreună cu tezele conducerii Uniunii Scriitorilor, publicate în presă, aceste prețioase indicații au stat la baza dezbaterilor, marcate de principalele probleme ideologice și estetice ale profesiunii noastre. Ceea ce definește, astăzi, climatul moral și politic al scriitorului român este sentimentul unui deplin acord lăuntric cu esența realității în mijlocul căreia prozatorul, poetul, dramaturgul sau criticul literar își desfășoară activitatea sa creatoare, acordul cu sensul imprimat dezvoltării generale a vieții noastre, cu ideile și idealurile majore, evidențiate în politica internă și externă a Partidului Comunist Român. Putem spune deci cu toată îndreptățirea că intre creatorul de frumuseți artistice și destinul colectivității există o consonanță intimă, o corespundere afectivă și o înțelegere pe planul superior al ideii. Expresia acestei organice solidarități se oglindește și în titlurile variate, în multele cărți apărute în anii care s-au scurs de la ultima Conferință pe țară a scriitorilor. S-ar putea afirma că dacă ultimi trei ani — petrecuți între cele două plenuri scriitoricești — nu au dat cel mai mare număr de creații, în schimb, cele mai valoroase opere poartă, ca o pecete distinctă, adeziunea creatorului la țelurile intime ale politicii interne și externe a Partidului Comunist Român, a Republicii Socialiste România, poartă semnul încrederii nezdruncinate în cuvîntul celor care o înfăptuiesc. Asemenea opere aparțin, în egală măsură, scriitorilor români ca și celor ai naționalităților conlocuitoare. Trăind într-un climat de înaltă efervescență creatoare, este firesc ca și în literatură să activeze energiile scriitorilor din generațiile vârstnice sau mature, oferind totodată vaste posibilități de manifestare generațiilor mai noi. Literatura română cunoaște o adevărată eflorescență de talente — mature sau tinere — a căror deplină afirmare e de natură să îmbogățească și să nuanțeze peisajul general, asigurînd direcții trainice de continuitate în viitor. Un important imbold de evoluție a literaturii l-am aflat cu toții in cuvîntul partidului, în formula diversității stilurilor și a modurilor personale de creație, înțeleasă — această diversitate — ca imperativ al garantării individualității creatoare și a fiecărei personalități în parte. Congresul al IX-lea al P.C.R. a enunțat adevărul că esențial este ca fiecare artist, în stilul său propriu, păstrîndu-și individualitatea specifică, să manifeste o înaltă responsabilitate comunistă pentru conținutul operei sale, să tindă ca ea să-și găsească drum larg spre mintea și inima poporului. Tot partidul a fost acela care a preconizat nevoia dezbaterilor libere, principiale, la care sunt chemați să participe toți oamenii de artă, în problemele de bază ale creației, ale teoriei și istoriei artei. Cum se știe, drumul spre o mare epocă de creație trece in mod logic prin explorarea multilaterală, curajoasă a realității. Cele mai veritabile creații din ultimii ani dovedesc fără putință de tăgadă acest adevăr esențial. Fie că aparțin unor scriitori din generațiile mature, de mijloc sau mai tinere, fie că adoptă formule clasice de expresie, sau tehnicile ultramoderne de analiză și individualizare estetică, se poate vedea limpede că, dincolo de procedee, succesul se datorește conținutului de viață, problemelor acute existențiale pe care le abordează, curajului intelectual preconizat de îndrumarea partidului. în cadrul unei societăți dinamice ca a noastră, hotărită să-și desăvîrșească mereu structura, misiunea critică a artei devine un sprijin activ în biruința politicii de permanentă înnoire socială. Partidul ne cere să spunem curajos adevărul în esența lui reală, să desprindem, din multitudinea faptelor cotidiene, esențialul, să oglindim fenomenele vieții în toată complexitatea și dramatica lor întrepătrundere: aspectele luminoase dar și cele tragice, momentele de încleștare ca și cele de eroism civic, dificultățile ivite inevitabil în procesul transformării radicale a omului. Sunt, desigur, și teme extrem de dificile. Ele cer o cunoaștere adincă și multilaterală a realităților și o fermă orientare ideologică. Dintotdeauna creatorul a fost, se știe, dușmanul inerției și al nedreptății, al formelor sterpe și al sclerozei. Literatura, ca artă a cuvîntului, trebuie să dezvăluie în adîncime direcțiile viabile ale vieții, fără să ocolească fenomenele „spinoase“ ale existenței. Toate aceste aspecte au stat în centrul adunării noastre scriitoricești și se poate spune cu mîndrie că ele au fost dezbătute amplu și cu întregul spirit de răspundere necesar. Prezent la ultima ședință a Adunării generale, tovarășul Nicolae Ceaușescu a dat o înaltă apreciere spiritului partinic în care au decurs lucrările, adeziunii intime a scriitorilor la politica internă și externă a partidului nostru. „Adunarea dumneavoastră generală — a spus tovarășul Nicolae Ceaușescu — are loc într-o perioadă de dezvoltare viguroasă, multilaterală a întregii noastre societăți, de înalt avînt creator al maselor. In vastul proces de dezvoltare a țării și de perfecționare multilaterală a organizării socialiste, rolul hotărîtor il are clasa muncitoare — clasa cea mai avansată a societății — care și-a dovedit, atît în anii înfruntării cu capitaliștii și moșierii, cit și în epoca socialismului, forța mobilizatoare, consecvența revoluționară, capacitatea de a duce poporul neabătut pe drumul libertății și progresului“. Dezvoltarea ascendentă a societății și-a pus pecetea și asupra creației literare, formă a suprastructurii. Toate generațiile de scriitori și-au adus aportul lor specific la dezvoltarea continuă a literaturii contemporane: „Așa cum au arătat în Adunarea generală mulți dintre tovarășii care au luat cuvîntul — precizează în continuare secretarul general al Partidului — putem afirma cu satisfacție că literatura noastră s-a dezvoltat în anii de după Eliberare pe un drum ascendent, înregistrînd succese remarcabile în toate genurile, manifestîndu-se tot mai viguros în ansamblul suprastructurii socialiste. Transformările revoluționare din perioada postbelică au confruntat conștiința scriitorilor noștri cu mari și răscolitoare probleme legate de însuși destinul poporului nostru, au pus în fața creației literare sarcini cu totul noi. Este meritul marii majorități a scriitorilor din țara noastră că au înțeles aceste probleme, că au știut să răspundă prin operele lor comandamentelor fundamentale ale societății Cei mai valoroși scriitori, poeți, critici, dramaturgi s-au aflat alături de popor, au sprijinit din toate puterile grandioasa lui operă socială, au militat fără șovăire sub steagul partidului. In condițiile luptei înverșunate împotriva reacțiunii, a claselor exploatatoare, pentru cucerirea puterii de către proletariat, pentru trecerea la construcția socialismului, ei au făcut din scrisul lor o armă de luptă, o chemare patetică pentru mobilizarea tuturor forțelor înaintate ale societății, pentru triumful politicii partidului comunist, pentru victoria socialismului în România“. Operele create în acest sfert de veac — firește, cele mai bune, — se înscriu prin forța vibrației lor patriotice, prin rolul pe care l-au jucat în mersul înainte al societății, în ridicarea conștiinței oamenilor, ia loc de cinste în tezaurul valorilor României moderne. O indicație prețioasă se desprinde din cuvîntul partidului și în ceea ce privește aprecierea obiectivă, marxistă a creației literare, care trebuie văzută întotdeauna în strictă legătură cu elementele vieții social-istorice în care a fost creată. O analiză științifică, obiectivă, a moștenirii culturale, cere disocierea clară a ceea ce este înaintat, valoros, a ceea ce exprimă tendințele progresului social, de lucrările pătrunse de ideologia claselor exploatatoare. Relevând tot ce este prețios în literatura înaintașilor, nu putem trece în nici un caz cu vederea tendințele retrograde, concepțiile naționaliste, șovine sau cosmopoliste, care minează trăinicia unor opere ale trecutului. Evident, nu tot ce s-a creeat în perioada de după Eliberare este menit să dăinuie. Nu odată, în activitatea scriitoricească s-au manifestat lipsuri serioase, minusuri evidente. Unele din aceste minusuri se datoresc metodelor greșite, folosite în îndrumarea literaturii, sau unor tendințe nesănătoase care s-au ivit în societate în acea perioadă și pe care partidul nostru le-a criticat cu toată tăria, luînd măsuri hotărîte ca ele să nu se mai repete niciodată. Criticarea în spirit partinic a lipsurilor nu trebuie să ducă însă — subliniază în continuare tovarășul Nicolae Ceaușescu — la diminuarea valorii globale a literaturii scrise în anii socialismului, la etichetări negativiste cu caracter de generalitate. Făcînd bilanțul artistic al acestei perioade eroice, de pionierat în istoria poporului nostru, trebuie să afirmăm cu mindrne că el este pozitiv, încununează o muncă rodnică, deosebit de utilă, depusă de scriitorimea noastră. Punîndu-și drept țel suprem slujirea neprecupețită a aspirațiilor și idealurilor colective, căutînd să răspundă cerințelor spirituale ale omului muncii eliberat de exploatare, scriitorul zilelor noastre va trebui să trăiască, cu maximum de intensitate, comandamentele supreme ale societății contemporane, să înțeleagă in toată dialectica lor complexă tendințele principale de dezvoltare, să se confunde cu dorința și voința poporului în mijlocul căruia s-a născut și trăiește. „Sunt suflet în sufletul neamului meu“ — celebrele versuri vizionare ale lui Coșbuc pot forma și astăzi o emblemă de conduită civică și estetică esențială. Societatea noastră are nevoie de o literatură militantă, angajată, care să cheme masele la o tot mai bogată activitate creatoare conștientă, să mobilizeze conștiințele, să contribuie la întărirea unității moral-politice a întregului popor. In acest context general, cu atît mai de neînțeles — precizează tovarășul Nicolae Ceaușescu — este tendința ce se manifestă la unii scriitori, din fericire puțini la număr, de a ignora problemele fundamentale ale existenței sociale, ale omului. „In mod inevitabil, un asemenea drum nu poate duce decit la veștejirea și sclerozarea spirituală a scriitorului, la îndepărtarea sa de cei pentru care trebuie să scrie, la neputința de a comunica cu masele largi ale cititorilor“. Desigur, linia conducătoare a întregii noastre literaturi este concepția despre lume și viață a clasei muncitoare — materialismul dialectic și istoric, ideologie dominantă în România și armă de luptă a Partidului Comunist, a întregului nostru popor în construirea orînduirii socialiste. Superioară prin baza sa profund rațională, prin caracterul ei științific, prin faptul că pornește de la analiza legilor obiective ale dezvoltării sociale, filosofia marxist-leninistă permite scriitorului să dea răspuns marilor întrebări care frămîntă omul contemporan, celor mai importante probleme sociale și morale ale societății din zilele noastre. Marxism-leninismul nu este, însă, o culegere de rețete elaborate în retortă și odată pentru totdeauna. El nu este un talisman menit să ferească de orice fel de greșeală. El este o filosofie vie, creatoare, care te obligă să gîndești intens cu propria personalitate și în orice împrejurare, să interpretezi în mod creator realitatea aflată în continuă schimbare, să-ți lărgești necontenit orizontul cunoașterii prin confruntarea directă cu practica socială. Militînd pentru puritatea deplină a concepției marxist-leniniste, nu trebuie să uităm că mai persistă încă în societate rămășițe ale concepțiilor vechi, idealiste, moștenite de la clasele exploatatoare. Idei retrograde pătrund pe diverse căi și dinafară, din lumea capitalistă. Tocmai de aceea, una din cerințele progresului social și estetic este combaterea hotărîtă a influențelor filosofiei străine în toate domeniile vieții sociale și îndeosebi în sfera artei și a literaturii. „Profund receptivă față de ceea ce e înaintat, progresist în gîndirea socială și în creația spirituală a lumii — precizează tovarășul Nicolae Ceaușescu — ideologia noastră nu poate accepta sub nici o formă coexistența pașnică cu concepții idealiste, mistice, cu filozofiile care și-au trăit traiul. Una din marile misiuni ale scriitorilor noștri este aceea de a contribui, prin operele, ca și prin întreaga lor activitate, la înfrîngerea curentelor reacționare din cultura universală, la triumful în arta timpurilor noastre a ideilor filozofiei marxist-leniniste, a idealurilor omenirii înaintate, a umanismului socialist“ Unul din fenomenele deosebit de pozitive ale vieții literare contemporane este ridicarea, în ultimii ani, a unei pleiade largi de scriitori tineri: poeți, prozatori, dramaturgi și critici, care au adus în arena creației o infuzie proaspătă de elanuri generoase. A pune în valoare îndrăzneala și energia tineretului, a-1 promova curajos în viața socială, în toate domeniile de activitate, este o caracteristică generală a politicii partidului nostru. In artă, în literatură, la fel ca și în orice muncă, nu se poate însă porni de la zero, ci de la cuceririle anterioare, de la treptele de gîndire și creație care ne-au precedat. Progresul nu se clădește pe un sol liber, gol, ci pe munca și pe realizările înaintașilor. De aceea, aspirația spre mai bine — caracteristică in general tineretului și care este o lege a dezvoltării sociale — nu trebuie să se manifeste prin negarea valorilor transmise de trecut, ci prin continuarea și dezvoltarea lor în condiții noi „Fiecare generație își aduce propria ei contribuție creatoare și toate laolaltă înmănunchează, ca într-un buchet multicolor, arta țării noastre. Pe bună dreptate s-a subliniat aici — remarcă tovarășul Nicolae Ceaușescu — că orice tendință de separare arbitrară a artei și literaturii pe generații, de nesocotire a aportului unei generații sau alteia dăunează intereselor generale ale culturii noastre. Viața a demonstrat nu odată că vîrsta spirituală nu o dă numărul anilor, ci clocotul vieții sufletești, intensitatea participării la existența poporului“. Trăim într-o epocă de mari prefaceri sociale, epoca unei profunde revoluții politice, științifice și culturale, în care ființa umană se afirmă, cu o forță nestăvilită, ca stăpină a propriului său destin. In această epocă, omul patriei noastre, eliberat de exploatare și asuprire, își construiește în mod conștient viața, viitorul, propria istorie. Omul societății socialiste dorește să acționeze, în deplină cunoștință, și în sfera creației spirituale, aspiră spre făurirea unei culturi, care să fie nu rodul activității întîmplătoare, anarhice, ci al necesității înțelese. Sînt semnele noului umanism, al elanului patriotic în care se desfășoară și literatura românească nouă, a umanismului socialist Cuvîntul Partidului rostit la Adunarea generală ne-a luminat încă odată țelurile adinei ale scrisului, ajutîndu-ne să ne integrăm pe deplin în viața generală a patriei. Ca membri activi ai colectivității sociale, scriitorii vor ști desigur să fie la înălțime; vor ști să răspundă cu abnegație, prin cuvîntul lor înaripat și vizionar, acestor înalte deziderate care se desprind din viață ca și din nobilele indicații ale partidului. TRIBUNA