Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)
1969-09-11 / nr. 37
«s» CT-Î3 Greu ar putea fi numit un alt autor de clasicitatea devărârșită a lui Liviu Rebreanu. Nimic haotic în cosmosul pus în mișcare de el, liniile — dificil de urmărit în fragmente, vizibile de la 300 de pagini în sus, cuim se spunea încă de la apariția prozei lui de extindere — se întretaie și se circumscriu desfășurând imperturbabile orbite stelare. E cunoscută setea lui de rotund, prezentă in cristalizarea părților („Un capitol, însă, spunea, trebuie să fie o grupare firească, rotundă, cel puțin ca un act la o piesă de teatru“), ca și în organizarea întregurilor uriașe. Imaginile caută simetrii, răsfrîngiîndu-se în jocuri secunde. In lumea lui Ion al Glametașuliui pătrundem urmând un drum, același pe care ne reîntoarcem în final în realitatea astălaltă. Întocmai cum am fi săvîrșit o aselenizare pentru a decola apoi din același punct spre pământ. Începutul și sfârșitul Pădurii spînzuraților sînt vegheate de aceeași imagine a spînzurătorii, Alfa și Omega dramei luînd forma lațului de ștreang. Răscoala nu e numai frescă, reconstituire, cu tot adevărul istoric conținut, ci un complicat organism în care nu există celulă de prisos, o gigantică ființă după chipul și asemănarea noastră, care suferă de foame și frig, care iubește și moare asemenea nouă, care trăiește. O ordine cosmică guvernează, la el, creația. Pe scrisul lui s-ar putea învăța arhitectură și astronomie. Dar și mai greu de găsit un artist a cărui operă rotundă, cu linii de un asemenea echilibru, așa de riguros organizată să fie convulsionată de atîta zbucium interior. Astrele universului său, cu eclipsa uluitor de exacte, sunt subminate de drame teribile, oricând gata să declanșeze catastrofe. Statuile vechilor greci erau armonioase de la fonmă până în esență. Echilibrul era perfect, în exterior și lăuntric. Liniștea clasică domnea în linie, ca și în sufletele zeilor. Aceștia, odată dăltuiți în piatră, nu se mai diferențiau temperamental. Înțeleaptă ca zonă Atena nu arvea o expresie câtuși de puțin deosebită de aceea a libertinei Afrodita. In scrisul lui Liviu Rebreanu se întâmplă o luptă disperată între un miez vulcanic și o ordine aproape geometrică. Aici, ca în existența fizică, liniștea poate fi aparentă, niciodată absolută. Zilele și nopțile se succed regulat, anotimpurile vin și se duc, vremea, cum se zice, vremurește, dar în chiar trecerea neabătută, netulburată de nimic a timpului, Ion e omorît cu sapa, Apostol Bologa e ridicat în ștreang, în plugarii de pe Argeș se trage cu tunul. înăuntrul perfecțiunii zvâcnește totdeauna și pretutindeni aripa cu zimți a dezastrelor. Să zicem că ar exista cărți cu o structură la fel de perfectă și că ar fi altele pline de drame tot atît de violente. Niciodată, cred, nu am întâlni, însă, aceste trăsături pe aceeași pagină, înăuntrul aceluiași cuvînt, în cadrul unei singure opere. In capodoperele lui Liviu Rebreanu ele coexistă ca arderea și regenerarea în organismele vii. Dacă există un paralelism între viața ,calitatea operei de artă, Liviu Rebreanu l-a ilustrat desăvîrșit. MIRON SCOROBETE ANTITEZĂ condicator de pisiatli Klei. Departe de a fi fost doar un creator genial, un scriitor retras in turnul de fildeș al artei, autorul lui Ion și al Răscoalei este în aceleași timp și prototipul scriitorului militant, participant intens la viața socială și culturală a timpului său, adine preocupat de semnificația evenimentelor sociale ale epocii. Adversar declarat al cabotinajului artistic, al lefegismului literar, Rebreanu a prețuit munca și dăruirea spirituală, a luptat pentru recunoașterea valorii acesteia, războindu-se cu adversarii ei, protestînd împotriva neglijenței și indiferenței oficialităților față de cultură. Poate și de aceea confrații de breaslă l-au ales neîncetat, între 1924 și 1934, președinte al Societății Scriitorilor Români, scriitorul fiind dublat în permanență de ziaristul și publicistul Rebreanu. Glasul său avea nevoie de o exprimare directă și cotidiană, din care cauză s-a și făcut auzit în multe din coloanele ziarelor ,și revistelor vremii precum: Ordinea, Convorbiri critice, Scena, Universul literar, Flacăra, Rampa, Sburătorul, Viața românească etc., trecînd rînd pe rând prin toate fazele scrisului, de la corectorul mărunt și neînsemnat, la redactorul întreprinzător și directorul venerat. Prima oară când numele îi apare pe frontispiciul unei reviste este în 1910, când conduce, împreună cu Mihail Sorbul, revista teatrală Scena. Ea apare la București, de la 15 septembrie 1910 pînă în ianuarie 1911, ca ,,revistă săptămânală de teatru și muzică“ și are o viață de scurtă durată. îngrijitorii ei încercau la acel moment să declanșeze în publicul larg un interes sporit pentru teatrul adevărat, care „trebuia să fie pentru nod nu satisfacția ușoară a unui gust trecător sau o simplă curiozitate, ci o necesitate sufletească și culturală“. Plecând de la acest principiu, revista își propunea să lupte pentru „a accelera progresul încet dar sigur al vremii, a stabili în același timp o legătură mai strînsă, mai intimă între public și teatru și a contribui astfel la propășirea unuia și cultivarea celuilalt“, încercând să încurajeze creația originală autohtonă și să facă educație teatrală publicului. Scena a numărat colaboratori de prestigiu ca M. Sadoveanu, V. Eftimiu, Em. Gîrleanu ș.a., dar din cauza lipsurilor materialele a trebuit să fie sistată curând. Ideea unei publicații care să grupeze în jurul ei cele mai bune condeie ale epocii nu l-a părăsit pe Rebreanu nici mai târziu, mai ales că prestigiul literar al scriitorului era în continuă creștere. Ea a fost transpusă în practică în 1924, găsindu-și materializare în revista Mișcarea literară apărută între 15 noiembrie 1924 și 17 octombrie 1925, ca „săptămînal de critică și informație literară artistică și culturală“. Cu ivirea ei, Rebreanu vrea să spulbere basmul așa-zisei „crize literare“ a cărții românești postbelice. Fără să afișeze un program precis, revista condamna cosmopolitismul, snobismul și scepticismul, literar, reclamînd criteriul artei adevărate fără favoritisme de grup. Se acordă o importanță deosebită operelor inspirate din realitățile noastre românești, „din pământul nostru“, pentru o cit mai corectă valorificare lor, deoarece: „Edificiul culturii a românești nu se poate ridica decit pe temeliile trecutului“, dar nu uită să adauge numaidecât că „tradiție nu înseamnă neapărat anchilozare“. Ideea va fi de altfel reluată și explicată intr-un cadru mai larg, o dată cu apariția articolului Modernismul în 1925, gest disociativ care confirmă calitățile interpretative ale scriitorului. Respingînd goana după imitații, scriitorul pune accent pe coeficientul de originalitate al artistului. Așezată pe astfel de poziții, revista sa va încerca să popularizeze cele mai bune cărți românești apărute, deschizind alături literară“ o rubrică de „cronica de „pagini alese“ unde se vor reproduce fragmente din operele scriitorilor: Hortensia Papadat-Bengescu, G. Brăescu, I. Minulescu, G. Bacovia, I. Pillat, Adrian Maniu, C. Baltazar E. Isac, Jean Bart, P. Istrati, Camil Petrescu ,și alții. Gruparea după cum se poate vedea este eterogenă, dar predomină membrii cercului „Sburătorului“ In frunte cu mentorul ei, E. Lovinescu. Acesta semnează aici mai multe articole de critică, dintre care o mențiune specială merită cele consacrate discuției , „sămănătorismului“ și „poporanismului“, discuție în care îl are ca partener pe Pompiliu Constantinescu. Cronica literară o deține Perpessicius, care mai semnează împreună cu Gh. Cartuș și P. Constantinescu valoroase medalioane și portrete literare (despre: I. Agârbiceanu, Brătescu-Voinești, Topîrceanu, G. Bogdan-Duică, Ionel Teodoreanu, I. A. Bassarabescu, C. Hogaș, M. Codreanu, E. Lovinescu, Panait Istrati, Șt. O Iosif etc.). Colaboratori statornici mai găsește redactorul în T. Vianu, Camil Petrescu și Anton Hulban, care iși verifică gustul estetic, acuitatea critică și suplețea analitică intr-un mare număr de cronici, articole, eseuri. Felix Aderca va fi prezent cu interesantele sale interviuri luate scritorilor, reunite mai tîrziu în volumul intitulat Mărturii în contemporaneitate, Rebreanu însuși cu articole și fragmente din romanul Adam și Evia. Revista mai posedă și o rubrică de „portrete străine“ unde sunt prezentați gînditori, oameni de artă și cultură de peste hotare ca: G. Brandes, R. Rolland, K. Hamsun, B. CrémierLX, B. Ibanez, K. Capek, L. Pirandello, P. Claudel, R. M. Rilke, M. Proust. Interesante numere omagiale i se consacră lui Dante ,și lui Ian Slavici, toate dovedind in ultimă instanță priceperea lui Rebreanu de a îmbina critica cu informația literară și artistică diversă (cronici muzicale semnează G. Breazul, artistice Ion Jalea, dramatice Scarlat Struțeanu, N. Davidescu). In orice caz, revista se caracterizează printr-o ținută estetică îngrijită. Deși în scurtă durată, experiența cîștigată la Mișcarea literară ii va folosi din plin la redactarea unei alte reviste literare de mare prestigiu, România literară, fapt ce încununează în mod fericit activitatea sa de conducător și îndrumător de publicații. Apărută între 20 februarie 1932 și 6 ianuarie 1934, noua revistă regrupează sub un singur stindard forțele scriitoricești cele mai viguroase, în mare parte tinere talente în curs de afirmare. Rebreanu însuși consideră faptul ca un mare merit al revistei, scriind: Grație conribuției atâtor talente România literară are cel puțin meritul de-a fi mereu în ritmul viu al mișcării literare românești. Mai presus și indiferent de eventualele exagerări intr-o direcție sau alta, cititorii au simțit totdeauna glasul sincerității“ (R.L. 1933, nr. 53). Cu apariția ei, în plină criză economică, Rebreanu aruncă claselor dominante, intr-un articol semnificativ intitulat De ce?, un protest vehement contra nepăsării acestora față de cultură. Reluând ideile dintr-un articol mai vechi din Mișcarea literară (Scriitori, editori, librari), Rebreanu își exprimă încrederea într-un viitor mai luminos al literelor și al artelor românești, văzând in crizele economice tot mai dese „semnele exterioare ale unei prăbușiri generale, din ce în ce mai accentuate și iremediabile, a întregii civilizații actuale care face din om sclavul mașinii“. Problema relației societate-scriitor îl va preocupa și în alte articole scrise aici: Legiferare pentru literatură, Scriitorii și problema culturii, Ziua cărții, Literatura românească în Rusia Sovietică. In ultimul, apreciază extraordinarul avint economic și cultural al poporului sovietic, sprijinul și aprecierea de care se bucură literatura in Republica Moldovenească, lucru care trebuie să ne bucure indiferent de ,,tendințele ei sociale“, ceea ce face dovada ideilor democratice de care este animat scriitorul rămân la acea dată. Ca și la revista precedentă, Rebreanu se bucură de concursul scriitorilor de frunte ai epocii. In România literară colaborează: Camil Petrescu, G. Călinescu, T. Arghezi, Perpessicius, Al. Philippide, A. Hulban, Eugen Ionescu. G. Călinescu este prezent cu numeroase cronici, articole, intervenții. Aici ii apar celebrele „note eminesciene“ sau capitole din romanul Cartea nunții, numit pe atunci Ursitoarele. Cronica literară o face inteligent și sigur Mihail Sebastian, cea plastică Eugen Ionescu, care mai semnează articole și cronici dramatice sau susține polemici vehemente așa este cea cu G. Călinescu despre critică și istorie literară). Ion Marin Sadoveanu e prezent cu cronici teatrale, portrete, însemnări, Anton Holban cu eseuri spirituale. E amplu discutată literatura lui Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Marcel Proust, Hortensia Papadat-Bengescu. Arghezi semnează pamflete incendiare, Camil Baltazar note și articole, G. M. Zamfirescu portrete, Eugen Jebeleanu materiale diverse. E o generație care se afirmă puternic și intempestiv și pe care Rebreanu o sprijină ,și o promovează. Continuul schimb de păreri, dezbaterea fertilă de idei care are loc in coloanele revistei, arta autentică ce se difuzează aici, fac din ea o tribună a scrisului progresist românesc, merit care revine măcar în parte personalității talentatului ei director. MIRCEA POPA Colaborarea la ..Câini Prezența lui Liviu Rebreanu în paginile cîtorva publicații literare ale Ardealului reprezintă tot atâtea fraze ale unei remarcabile evoluții scriitorești. Luceafărul iniția de fapt — în 1908 — prin nuvela de debut Codrea seria creațiilor celui mai mare romancier român. Octavian Tăslăuanu va fi fost și el surprins de noutatea scrisului începătorului de prin părțile Năsăudului, din moment ce-și exprima satisfacția de a ști „că pe plaiurile Ardealului răsare un nou prozator“. Este cunoscut că în 1907 L. Rebreanu avea gata un volum de nuvele satirice în limba maghiară, Scara măgărească. Câteva le-a prelucrat și în limba română, deși în românește scria încă destul de greu. în Luceafărul a publicat nuvelele: Codrea Ofilire (1908), Răfuiala (1909), Nevasta (1911), cu care practic colaborarea la revistă încetează, fiindcă nu-i va mai apărea aici decât Cuibul visurilor (1919). Critica, în general, sau a evitat discutarea acestor nuvele sau le-a considerat mediocre, lipsite de importanță. Adevărul este, însă, că pentru Rebreanu ele constituie un exercițiu, odată pentru familiarizarea cu limba română literară și înlăturarea numeroaselor regionalisme, în al doilea rînd pentru schițarea compozițiilor mai vaste ale viitoarelor romane. Și dacă nuvelistica lui Rebreanu nu e astăzi îndeajuns de cunoscută, este poate tocmai fiindcă majoritatea creațiilor din acest domeniu au fost reluate, cu modificări esențiale sau nu, în romanele sale (așa s-a întâmplat cu Răfuiala, Nevasta sau altele de mai târziu). Din 1911, chiar din primul număr, L. Rebreanu va colabora la Cosînzeana, apărută la Orăștie, avîndu-l redactor pe Sebastian Bornemisa. Pînă în 1926 va publica aici: Proștii (1911), Cîntec de dragoste (1912), Idilă de la țară (1912), Ofilire (1912), Taclale (1912), Armeanul, armeanca și clubul (1913) și Vremuri războinice (1914). Popasul în paginile acestei reviste constituie cred, al doilea moment important în evidența scriitorului, după cel de al Luceafărului, Rebreanu este deja mai stăpîn pe mijloacele de expresie și materialul literar. Cîteva dintre nuvele ne introduc, aproape brusc în atmosfera romanului. In fiecare bănuim un detaliu de viitoare construcție românescă. In Armeanul, armeanca și clubul, apărută în nr. 4/1913, la crismra lui Sencovici, unde se adună oamenii din Maieru să povestească legende și întâmplări adevărate, se vorbește și despre moartea lui Ion a Glanetașului: „Cică satul fierbe. Cum a putut pieri Dumana Boroiului? O fi mîncat trifoi otrăvit, i-o fi făcut cineva farmece? Mușterii se perindă mereu ?’ fiecare știe sau născocește cîteun amănunt nou și interesant. Zona Glanetașului spune că ar fi pierit cu limba scoasă de-un cot. Floarea Onoaei zice că de două zile a dat cite zece Oale de fapte amestecat cu singe“. Ofilire, publicată mai întâi în Luceafărul (1908), înainte de a fi tipărită în Frămîntări (1912) și Răfuiala (1919) sau în Universul literar (1913), a apărut cu același titlu în Cosînzeana (1912), specificîndu-se în subsol că e cuprinsă în volumul Frămîntări „ce va apărea luna aceasta în Editura Librăriei naționale din Orăștie“ în Notele la cele trei volume de Opere (1969) nu se precizează acest lucru. Un îndreptar, în aceleași Note, trebuie să cuprindă și comentariul la povestirea Vremuri războinice. Postum, a fost publicat în volum în 1959, dar în reviste n-a apărut numai în Universul literar (1914). Chiar în același an, în 23 noiembrie, putea fi citită și în Cosînzeana. Idilă la țară apare numai în Cosînzeana (1912). Vremuri războinice, în același an în Cosînzeana și Universul literar. Cîntec de dragoste, publicat mai întîi în Contrbiri critice (1910), reluat de mai multe ori sub alt titlu, e tipărit în Cosînzeana în 1911 și mai pe urmă în Universul literar (1914). Idilă de la țară, cu titlul Armeanul, armeanca și clubul, apare în Cosînzeana în 1933. Cearta, sub titlul Taclale, în 1912 e publicată în Cosînzeana și apoi în Universul literar (1915). Și, totuși, publicația aceasta, care se bucurase de atenția lui Rebreanu, căruia era în mai mare măsură decit alte reviste să-i judece obiectiv evoluția literară, se dovedește, paradoxal, cea care va permite tipărirea în paginile sale a unor opinii cu totul defavorabile romancierului:“ . . Ion s-a înfățișat deodată plăpînd și firav ,ca multe, foarte multe alte cărți apărute în cursul unui an în literatura noastră“. Cel mai bun roman românesc „este un roman mijlociu, cu caractere forțate și brutale și adesea cu un stil mai mult decit inestetic... Pădurea spînzuraților este la rîndul lui un roman tot atît de anemic, ca și Ion. Exagerările nefirești, o acțiune colțuroasă, care nu cunoaște adesea nici o înlănțuire armonică și multă filosofie banală de cafenea — asta-i tot ce ne îmbie Pădurea spînzuraților“ (nr. 6/1923). Dar, vorba lui Rebreanu, dintr-o Cronică bucureșteană, lăsînd la o parte astfel de „opinii“, se poate afirma cu convingere că „publicul nostru, vorbesc de cea mai mare parte a lui, este un public sănătos și-i plac lucrurile sănătoase". Nuvelele publicate la Orăștie, ca și cele de la Luceafărul de altfel, nu sunt însă numai fragmente ale unei opere mai vaste, anticipări ale unor realizări de mai târziu. Reprezintă, ele însele, valori de sine stătătoare, în care de pe acum sunt de recunoscut „sobrietatea notației“, asociațiile inedite și acuitatea observației psihologice. Iată un exemplu din Prostii: „Mai boscorodi el trei vorbe, apoi își scoase pălăria zdrențuită de paie, își făcu cruce, închinîndu-se ca la mătanie ți rosti domol. — Doamne-ajută!. . . Pe urmă își îndesă pălăria în cap, tuși de două ori, scuipă ascuțit și se întoarse către feciorul său, care aștepta somnoros deoparte: — Hai băiete să pornim, să nu intîrziem!. . .“ Cu rădăcini directe în realitate, nuvelele din primii ani de creație ai lui Rebreanu ne dau și lămuriri asupra unei concepții despre artă și scris, care se va menține în operele viitoare, ca una din condițiile prestigiului lor. AUREL SASU Puiu (desen de Liviu Rebreanu — Iași, 1918) carnet cinematografic Antonioni- deșertul - Dacă am reținut bine, Giuliana spune, în finanalul Deșertului roșu, aproximativ următoarele: „Pe toți ne înconjoară ceva îngrozitor. Și eu nu știu ce e. Și mie nu-mi spune nimeni nimic“. Frazele acestea sentențioase, concentrând neputința și spaima, reprezintă însuși axul filmului, ideea demonstrației. Pentru cei care au văzut și alte filme ale lui Michelangelo Antonioni, ele nu sunt, desigur, surprinzătoare. Marele regizor italian, acest om care închide în el întreg tumultul lumii contemporane, toată frământarea zadarnică a individului, toarnă, de fapt, mereu acelaș film. Fie că se cheamă Noaptea, fie că se cheamă Eclipsa, fie că e alb-negru, fie că e o extraordinară demonstrație de culoare, fie că e mai vechi, fie că e mai recent — filmul său este odată, încă odată și încă odată același. Antonioni nu poate sau pur și simplu nu vrea să spargă tiparul pe care el însuși l-a creat. Fără îndoială, reluarea obsedantă a unei singure idei semnifică un crez de o fenomenală tenacitate. Rar ne-a fost dat să întâlnim o atitudine similară. Are dreptate Antonioni ? Cine știe. In orice caz, lumea pe care ne-o propune este o lume a suferinței. „Eroii“ săi sunt bolnavi de viață. Viața îi apasă, îi înspăimântă. Nu e vorba însă nici de greață și, cu atît mai puțin, de o angoasă incertă sau de o dezabuzare țîșnită din mondenitatea concupiscentă a unei la dolce vita. Simțim, vedem cu toții boala în acțiune. O boală înceată care atacă totul și distruge ca un moloh. Nu Antonioni e molohul, ci conștiința tragică a neputinței, a zădărniciei. Oamenii nu pot iubi, nu se pot bucura de nimic. Sunt precum copacii uriași, falnici, care încep să se usuce din senin. Deși își pierd coroana, rămân totuși în picioare. Iar din ceea ce a fost odăită, nu mai e decât un trunchi impunător prin uscăciune. Viața s-a scurs pe nesimțite, a fost absorbită de un deșert de nimeni văzut, însă de toată lumea bănuit. Nu poți lupta cu cumplita forță distructivă care se insinuează pretutindeni. Palele uscate nu vin dinafară, sau prea puțin dinafară. Ele își au sălașul în candela de lut pe care ne-am obișnuit s-o numim om. Cum poate fi protejată palida flacără 7 Asta nu e misiunea lui Michelangelo Antonioni. El ne întoarce numai o uriașă oglindă, în care, s-ar zice, nu apăreim nici noi, nu se vede nici contorsionatul suflat contemporan de aiurea, nici, mai ales, Giuliana. în miraculoasa oglindă se reflectă întotdeauna imaginea Monicăi Vitti. S-a spus că această frumoasă, inteligentă și feminină actriță este creația lui Antonioni. Mă îndoiesc. Cred mai degrabă că termenii trebuie inversați. Fără Monica Vitti, noi n-am fi știut în ce constau arta și mesajul regizorului italian. Și nu văd care altă actriță ar mai fi fost capabilă să interpreteze lungile, obositoarele și, în fond, insignifiantele partituri din Noaptea, Eclipsa sau Deșertul roșu. Monica Vitti rostește foarte puține cuvinte, și acestea de o extremă banalitate. Minute în șir ea e sfătuită să se plimbe pe străzi pustii, prin piațete pustii, prin sordidele cartiere mărginașe ale aglomerărilor umane și, cu precădere, prin despersonalizatele peisaje industriale. „Plimbările“ sale sînt înzestrate însă cu o uluitoare elocvență. Iar cu privește gesturile, adulforirea ochilor, tristețea blîndă a feței — acestea sînt într-adevăr unice. Boala sufletească a omului din aceste decenii, frământările obsedante și iremediabil închise ale ființei inteligente vor avea mult timp, foarte mult timp chipul Monicăi Vitti. VIRGIL ARDELEANU Vinovăție. Pedeapsă.. Ispășire. In mare sau nimic, aceste teme cutreieră neîncetat viața noastră. Le-a desfășurat dramatic Dostoievski în Raskolnikov. Cinematograful le cultivă și el, din cînd în cînd, de pildă, în Orgolioșii lui Allegret sau în Se întorc cocoriia lui Kalatozov. Au tentat și pe unul din cineaștii care au participat la concursul de scenarii organizat de Casa de filme București. Foarte original se prezintă problema în acel scenariu. Iată povestea. Un contabil de bancă este profund nefericit. Are o soție pe care o iubește ,și care, la rîndul ei, îl adoră. Are și o fetiță. Menaj ideal. Dar, cum spuneam e profund nefericit, il chinuiește dorința, ba chiar credința nestrămutată că, în mintea lui, se zvîrcolește o compoziție muzicală de o mare frumusețe. Cînd, istovit de munca de birou și de amețeala cifrelor, se așează la pian, fragmente fugare din simfonia viitoare răbufnesc și tot atât de repede de sting, l-ar trebui cîteva luni, poate un an, în care să nu facă altceva decât să se afunde în gîndurile lui muzicale. Și asta nu se poate. Sintem în epoca burgheză dintre cele două războaie cind adeseori aveau loc krah-uri de bancă. Marea bancă la care lucra eroul nostru fusese nevoită să suspende plățile la deponenți. Printre ei se afla și tatăl unei fetițe grav bolnave, operabilă numai într-un oraș departe, peste graniță. Directorul băncii îi promite că îi va face favoarea să-l ramburseze dacă șeful contabil va reuși să convingă pe un debitor de un milion să-și achite imediat datoria. Contabilul pleacă in orașul acestui debitor, reușește să-l convingă și se duce imediat la banca din localitate să facă remiterea. Din păcate, era simbătă după-amiază și banca se închisese la prînz. Atunci, cu geanta ținută strîns în brațe, ia trenul spre București. In tren întâlnește pe un vechi camarad, plecat de multă vreme în străinate. Pe drum, are loc o groaznică ciocnire de trenuri El și prietenul său zac sub dărîmături. Niște pick-pockeți fac turul vagoanelor buzunăriind victimele. Ajunși la cei doi, le extrag portofelele, le golesc, apoi le tară la loc în buzunarul posesorilor, dar încărcîndu-le, adică băgînd portmaneul unuia în haina celulalt, încearcă să smulgă din mina contabilului valizele cu banii. Acesta rezistă cu putere. Tocmai atunci vin intr-acolo polițiștii, așa că escrocii o șterg și renunță la geantă. Amicul nostru reușește să se extragă de sub ruine. Este adinc impresionat cînd constată că prietenul său murise strivit de dărîmături. Peste câtva timp constată și schimbarea portofelelor. Atunci o idee teribilă îl * Alte scenarii de amatori cuprinde. Va închiria, in acel oraș unde nu-l cunoaște nimeni, o vilă izolată. Gazetele vor anunța moartea lui, din pricina substituției portmoneurilor cu acte. Va trăi singur, departe de lume, în compania unică a unui pian. Și-și va scrie simfonia. Ceea ce și face. Trăiește ca un posedat, gîndurile muzicale curg șuvoi _ compoziția crește, crește. Proprietarul casei este o tânără, frumoasă și foarte celebră cântăreață de operă. Vedetă internațională. Româncă, dar de mult plecată, în urma unei drame de dragoste. Iată însă că tocmai acum o apucă dorul să-și vadă locul unde a copilărit. Se întoarce. O interesează bizareria locatarului ei, și mai ales o impresionează frumusețea simfoniei la care lucrează, și promite că va prezenta ea, lucrarea, ba chiar că va evita, personal, anumite fragmente. El ii făgăduiește că, după premiera concertului, îi va dezvălui cine e și tot misterul misterioasei sale vieți. Căci are da gind, după asta, să se denunțe, să restituie pînă la ultimul ban ceea ce luase sub acea formă de împrumut forțat. Și mai avea el de mărturisit ceva, care ii complica drama și-i agrava vinovăția. Deponentul acela căruia i se făgăduise plata in cazul cînd cealaltă operație ar fi reușit, știa că operația reușise și nu credea în moartea contabilului. Intre timp, fetița lui moare. Disperat, nu mai are decit un gind: să găsească pe pungașul care îi ucisese copilul. Prin diferite cercetări de roman polițist, destul de multe și de ingenioase, îl dibuiește pe dispărut. Il așteaptă, noaptea, cînd acesta se întoarce acasă. Se repede la el, îl lovește, dar, în timpul luptei, are o criză cardiacă și moare. Soția compozitorului îl descoperă și ea. Căci aure la radio transmisia simfoniei și recunoaște cîteva motive muzicale pe care le tot muncea, neputincios, soțul ei. Se revăd. Pentru a se despărți iară. Căci odată cu divulgarea numelui autorului acelei strălucite compoziții, nume ’pînă atunci ținut secret, el va restitui banii și va lua, din propria lui voință, drumul închisorii și ispășirii. Acest scenariu descrie, dacă vreți, un act de sacrificiu pentru amorul creației artistice, sacrificiu plătit scump, plătit cu un furt și cu uciderea unui copil, desigur, o crimă involuntară și un furt provizoriu, pentru care vinovatul plătește. Totuși povestea arată limpede că delictul nu e o soluție, chiar cînd e întovărășit de gînduri oneste, de girului restituirii, de gîndul ispășirii în temnițele societății. Delictul nu e o soluție. Infracțiunea atrage infracțiunea. La cele două delicte se vor mai adăuga, contagios, și altele. Este, mai întîi, acel omor prin imprudență al creditorului frustrat. Apoi mai este încă o moarte, a cărei victimă e tînăra, frumoasa cîntăreață care se îndrăgostise de misteriosul compozitor și care îl pierde de două ori: o dată prin întemnițare, și încă o dată dîndu-și seama că el va continua să-și adore soția și că pe ea n-ar fi iubit-o niciodată. O interesantă concluzie se desprinde din toate acestea, anume că infracțiunea nu plătește, oricu ar fi ea de înconjurată de împrejurări nobile și generoase. Abyssus abyssum invocat. Nenorocirea făcută altuia declanșează alte nenorociri care, ca o reacție în lanț, îl vor copleși pe făptuitor. Din toate scenariile prezentate la concursul de la Casa de filme, este unul special de bogat in învățăminte. NI am in fața mea. Are numai o pagină și jumătate. Este scris scandalos de agramat. Și totuși conținem nu zic o idee ci substanța unui scenariu întreg de o reală originalitate, de o interesantă actualitate. Asta ne face să ne amintim că Centrul nostru Cinematografic folosește la secția de scenarii cu preferință scriitori. Și are dreptate. Scenariul e un gen literar. Și încă un gen foarte special, unde publicul, masa de cititori se compune dintr-o una ,și singură persoană: regizorul viitor. Scenariul doar indică drumul, ideea, problema, și pe ici pe cele două-trei rezolvări de detaliu. Dar aceste puține lucruri, înainte de a ajunge la unicul cititor, regizorul, trebuie scrise cu maximum de talent literar, cu maximum de frumusețe stilistică, cu maximum de meșteșug al elocvenției, pentru a încălzi, a înflăcăra și entuziasma. Căci din câteva pagini de poveste, regizorul va face un film de 500 până la 1000 de cadre. Este deci uneori nevoie de un co-autor suplimentar, intermediar intre scenarist și regizor. Este scriitorul care va da secenariului brut, scris prost, povestit stîngaci, puterea de a mișca pe unicul său cititor, de a-i stîrni sute de emoționante ginduri. Există o artă a prezentării, în care prezinți povești pe care nu le vei face tu, și nici acel care dăduse prima idee. Reamintesc exemplul pomenit la început, acel scenariu de o pagină jumătate scris dezordonat, scris prost, și care totuși avea substanță de scenariu adevărat. Iată povestea. Eroul e un tînăr cu origine socială nesănătoasă. Acest tînăr, înzestrat cu oarecare dar de seducție, fizică, se însoară cu o fată de personaj sus-pus. Tânărul mai are și alte calități, așa că ajunge și el sus. Ascensiunea o face încă mai egoist, încă mai cinic. Odată ajuns el îi spune pe șleau soției sale că o luase numai din interes. Ea însă reacționează foarte neașteptat. Ființă generoasă, care il iubește pe el în mod altruist, îi redă libertatea. El se încurcă cu o tînără foarte frumoasă, care îl înșeală pe capete și-i aplică concluzii la scenariile de amatori un tratament oarecum homeopatic. Ii spune ,și ea, pe șleau, că nu-l iubește, că trăiește cu el ca să profite de situația lui, că dacă nu-i place, poftim, valea! E foarte interesant cum aceeași murdărie, după cum e făcută de el sau pățită de el, din fleac devine crimă, pină într-atuncite in stare să-l schimbe pe om. Eroul nostru este apucat nu de remușcări, ci de o simplă și directă nevoie de puritate, de comuniune cu un suflet cinstit, cu o ființă care să-l iubească adevărat. Și așa, instinctiv, se duce la casa unde știe că stă fosta lui nevastă. Nu intră. In fața ușii o fetiță îi vorbește. Nu se cunosc. Dar este fetița lui, născută după cîteva luni de la despărțire, își vorbesc afectuos. De ce? Nu știm. Nu o întreabă dacă mama e acasă, ci doar vorbește cu ea. Din depărtare, se aude venind fosta soție. De departe, ea l-a recunoscut. Se apropie. Fața ei brăzdată de lacrimi. Se mai apropie nițel. Apoi face un viraj de 45 de grade și se depărtează. Nu mai vine spre casă. Pleacă. Unde? Final deschis. Spectatorul își poate închipui orice. Dar peste multiplele deznodăminte diferite sau opuse, există un fapt care le leagă pe toate, anume că uneori miracolul renașterii la decență și la umanitate este posibil pe acest pămint: am zis miracol, căci a fost fără cauză suficientă. Acea pățanie a lui doar i-a deschis ochii. Dacă după asta el a început să vadă, ba chiar să treacă la acțiune, asta are ceva din acele minute care ne reconciliază cu acest afurisit gen uman. Un regizor bun va găsi multe fapte de detaliu pentru a zugrăvi acest proces de evoluție, aș zice chiar de incubație. In multele scene posibile între el și acea fată care prin mârșăvia ei i-a deschis ochii asupra mîrșăviei lui, regizorul va putea strecura scene în care eroul adună, pe nesimțite, dovezi că trăiește pe o bază de viață greșită. Regizorul are aici ocazia, splendida ocazie, de a acumula fapte mici pentru ca, ajunse la punctul nodal, să producă saltul calitativ. E cea mai interesantă sarcină pentru un povestitor să găsească și să compună asemenea dialectice momente de — cum ar zice Stendhal — de „supracristalizare“, de „coup de foxidre“, sau, cum zicea, Pudovkin, de „priză de conștiință“, astea toate se aflau ascunse, stîngaci și semidoct exprimate, într-un scenariu-ciomă de o pagină și jumătate. Căruia totuși, după cum vedeți, nu-i putem refuza titlul de ... scenariu.1) D. L SUCHIANU ') Iată lista scenariilor premiate: Premiul II (10 000 lei); Fierarul de Ernest Cembra-Polcovnicu; premiul III (5 000 lei); Fără idoli (autor neidentificat încă); Doi intelegață de Constantin Sîrbu: Miopul sau omul cu umbrela de Mircea Ovidiu; Mențiuni de 3 000 lei fiecare): Șase tineri de Ada Piotiner: VirfiU cu dor de Ion Marina: Criza de Livia Moldovan; Echipajul unsului Suceam de Rada Klein,