Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)

1969-09-11 / nr. 37

«s» CT-Î3 Greu ar putea fi numit un alt autor de clasicitatea devărârșită a lui Liviu Rebreanu. Nimic haotic în cosmosul pus în mișcare de el, liniile — dificil de ur­mărit în fragmen­te, vizibile de la 300 de pagini în sus, cuim se spunea încă de la apariția prozei lui de extindere — se întretaie și se circumscriu desfășurând imper­turbabile orbite stelare. E cunoscută setea lui de rotund, prezentă in cristalizarea părților („Un capitol, însă, spunea, trebuie să fie o grupare firească, rotundă, cel puțin ca un act la o piesă de teatru“), ca și în organizarea în­­tregurilor uriașe. Imaginile caută simetrii, răsfrîngiîndu-se în jocuri secun­de. In lumea lui Ion­ al Glametașuliui pătrundem urmând un drum, același pe care ne reîntoarcem în final în realitatea astălaltă. Întocmai cum am fi săvîrșit o aselenizare pentru a decola apoi din același punct spre pământ. Începutul și sfârșitul Pădurii spînzuraților sînt vegheate de aceeași imagine a spînzurătorii, Alfa și Omega dramei luînd forma lațului de ștreang. Răscoala nu e numai frescă, reconsti­tuire, cu tot adevărul istoric conținut, ci un complicat organism în care nu există celulă de prisos, o gigantică ființă după chipul și asemănarea noastră, care suferă de foame și frig, care iubește și moare asemenea nouă, care trăiește. O ordine cosmică guver­nează, la el, creația. Pe scrisul lui s-ar putea învăța arhitectură și astronomie. Dar și mai greu de găsit un artist a cărui operă rotundă, cu linii de un asemenea echilibru, așa de riguros organizată să fie convulsionată de atîta zbucium interior. Astrele universului său, cu eclipsa uluitor de exacte, sunt subminate de drame teribile, oricând gata să declanșeze catastrofe. Statuile vechilor greci erau armonioase de la f­onmă până în esență. Echilibrul era perfect, în exterior și lăuntric. Liniștea clasică domnea în linie, ca și în sufletele zeilor. Aceștia, odată dăltuiți în piatră, nu se mai dife­­rențiau temperamental. Înțeleaptă ca zonă Atena nu arvea o ex­presie câtuși de puțin deosebită de aceea a libertinei Afrodi­ta. In scrisul lui Liviu Rebreanu se întâmplă o luptă disperată între­­ un miez vulcanic și o ordine a­­proape geometrică. Aici, ca în existența fizică, liniștea poate fi aparentă, niciodată absolută. Zi­lele și nopțile se succed regu­lat, anotimpurile vin și se duc, vremea, cum se zice, vremurește, dar în chiar trecerea neabătută, netulburată de nimic a timpului, Ion e omorît cu sapa, Apostol Bologa e ridicat în ștreang, în plugarii de pe Argeș se trage cu tunul. înăuntrul perfecțiunii zvâcnește totdeauna și pretutindeni aripa cu zimți a dezastrelor. Să zicem că ar exista cărți cu o structură la fel de perfectă și că ar fi altele pline de drame tot atît de violente. Niciodată, cred, nu am întâlni, însă, aceste trăsături pe aceeași pagină, înă­untrul aceluiași cuvînt, în cadrul unei singure opere. In capodo­perele lui Liviu Rebreanu ele coexistă ca arderea și regenerarea în organismele vii. Dacă există un paralelism între viața ,calita­tea operei de artă, Liviu Rebreanu l-a ilustrat desăvîrșit. MIRON SCOROBETE ANTITEZĂ condicator de pisiatli K­lei. Departe de a fi fost doar un creator genial, un scriitor retras in turnul de fildeș al artei, au­torul lui Ion și al Răscoalei este în aceleași timp și prototi­pul scriitorului militant, partici­pant intens la viața socială și culturală a timpului său, adine preocupat de semnificația eveni­mentelor sociale ale epocii. Ad­versar declarat al cabotinajului artistic, al lefegismului literar, Rebreanu a prețuit munca și dăruirea spirituală, a luptat pen­tru recunoașterea valorii aces­teia, războindu-se cu adversarii­­ ei, protestînd împotriva negli­jenței și indiferenței oficialități­lor față de cultură. Poate și de aceea confrații de breaslă l-au ales neîncetat, între 1924 și 1934, președinte al Societății Scriitori­lor Români, scriitorul fiind du­blat în permanență de ziaristul și publicistul Rebreanu. Glasul său avea nevoie de o exprimare directă și cotidiană, din care cauză s-a și făcut auzit în­­ multe din coloanele ziarelor ,și reviste­lor vremii precum: Ordinea, Con­vorbiri critice, Scena, Universul literar, Flacăra, Rampa, Sbură­­torul, Viața românească etc., trecînd rînd pe rând prin toate fazele scrisului, de la corectorul mărunt și neînsemnat, la redac­torul întreprinzător și directorul venerat. Prima oară când numele îi apare pe frontispiciul unei re­viste este în 1910, când conduce, împreună cu Mihail Sorbul, re­vista teatrală Scena. Ea apare la București, de la 15 septem­­brie 1910 pînă în ianuarie 1911, ca ,,revistă săptămânală de teat­ru și muzică“ și are o viață de scurtă durată. îngrijitorii ei în­­­­cercau la acel moment să de­clanșeze în publicul larg un in­teres sporit pentru teatrul ade­vărat, care „trebuia să fie pen­tru nod nu satisfacția ușoară a unui gust trecător sau o simplă curiozitate, ci o necesitate sufle­tească și culturală“. Plecând de la acest principiu, revista își propunea să lupte pentru „a ac­celera progresul încet dar sigur al vremii, a stabili în același timp o legătură mai strînsă, mai intimă între public și teatru și a contribui astfel la propășirea unuia și cultivarea celuilalt“, în­cercând să încurajeze creația ori­ginală autohtonă și să facă edu­cație teatrală publicului. Scena a numărat colaboratori de pres­tigiu ca M. Sadoveanu, V. Ef­­timiu, Em. Gîrleanu ș.a., dar din cauza lipsurilor materialele a trebuit să fie sistată curând. Ideea unei publicații care să grupeze în jurul ei cele mai bune condeie ale epocii nu l-a părăsit pe Rebreanu nici mai târziu, mai ales că prestigiul li­terar al scriitorului era în con­tinuă creștere. Ea a fost tran­spusă în practică în 1924, găsin­­du-și materializare în revista Mișcarea literară apărută între 15 noiembrie 1924 și 17 octom­brie 1925, ca „săptămînal de cri­tică și informație literară artis­tică și culturală“. Cu ivirea ei, Rebreanu vrea să spulbere bas­mul așa-zisei „crize literare“ a cărții românești postbelice. Fără să afișeze un program precis, revista condamna cosmopolitis­mul, snobismul și scepticismul, literar, reclamînd criteriul artei adevărate fără favoritisme de grup. Se acordă o importanță deosebită operelor inspirate din realitățile noastre românești, „din pământul nostru“, pentru o cit mai corectă valorificare lor, deoarece: „Edificiul culturii a românești nu se poate ridica de­cit pe temeliile trecutului“, dar nu uită să adauge numaidecât că „tradiție nu înseamnă neapă­rat anchilozare“. Ideea va fi de altfel reluată și explicată intr-un cadru mai larg, o dată cu apa­riția articolului Modernismul în 1925, gest disociativ care confir­mă calitățile interpretative ale scriitorului. Respingînd goana după imitații, scriitorul pune ac­cent pe coeficientul de origina­litate al artistului. Așezată pe astfel de poziții, revista sa va încerca să popularizeze cele mai bune cărți românești apărute, deschizind alături literară“ o rubrică de „cronica de „pagini­­ alese“ unde se vor reproduce fragmente din operele scriitori­lor: Hortensia Papadat-Bengescu, G. Brăescu, I. Minulescu, G. Ba­­covia, I. Pillat, Adrian Maniu, C. Baltazar E. Isac, Jean Bart, P. Istrati, Camil Petrescu ,și alții. Gruparea după cum se poate ve­dea este eterogenă, dar predo­mină membrii cercului „Sbură­­torului“ In frunte cu mentorul ei, E. Lovinescu. Acesta sem­nează aici mai multe articole de critică, dintre care o mențiune specială merită cele consacrate discuției , „sămănătorismului“ și „poporanismului“, discuție în care îl are ca partener pe Pom­­piliu Constantinescu. Cronica li­terară o deține Perpessicius, ca­re mai semnează împreună cu Gh. Cartuș și P. Constantinescu valoroase medalioane și portrete literare (despre: I. Agârbiceanu, Brătescu-Voinești, Topîrceanu, G. Bogdan-Duică, Ionel Teodo­­reanu, I. A. Bassarabescu, C. Ho­gaș, M. Codreanu, E. Lovinescu, Panait Istrati, Șt. O Iosif etc.). Colaboratori statornici mai gă­sește redactorul în T. Vianu, Ca­mil Petrescu și Anton Hulban, care iși verifică gustul estetic, acuitatea critică și suplețea ana­litică intr-un mare număr de cronici, articole, eseuri. Felix Aderca va fi prezent cu intere­santele sale interviuri luate scri­­torilor, reunite mai tîrziu în vo­lumul intitulat Mărturii în con­temporaneitate, Rebreanu însuși cu articole și fragmente din ro­manul Ada­m și Evia. Revista mai posedă și o rubrică de „portrete străine“ unde sunt prezentați gînditori, oameni de artă și cul­tură de peste hotare ca: G. Bran­des, R. Rolland, K. Hamsun, B. CrémierLX, B. Ibanez, K. Ca­­pek, L. Pirandello, P. Claudel, R. M. Rilke, M. Proust. Intere­sante numere omagiale i se con­sacră lui Dante ,și lui Ian Sla­vici, toate dovedind in ultimă instanță priceperea lui Rebreanu de­ a îmbina critica cu informa­ția literară și artistică diversă (cronici muzicale semnează G. Breazul, artistice Ion Jalea, dramatice Scarlat Struțeanu, N. Davide­scu). In orice caz, re­vista se caracterizează printr-o ținută estetică îngrijită. Deși în scurtă durată, expe­riența cîștigată la Mișcarea lite­rară ii va folosi din plin la re­dactarea unei alte reviste lite­rare de mare prestigiu, România literară, fapt ce încununează în mod fericit activitatea sa de conducător și îndrumător de­­ pu­blicații. Apărută între 20 februa­rie 1932 și 6 ianuarie 1934, noua revistă regrupează sub un sin­gur stindard forțele scriitoricești cele mai viguroase, în mare par­te tinere talente în curs de afir­mare. Rebreanu însuși consideră faptul ca un mare merit al re­vistei, scriind: Grație conribuției atâtor talente România literară are cel puțin meritul de-a fi me­reu în ritmul viu al mișcării li­terare românești. Mai presus și indiferent de eventualele exage­rări intr-o direcție sau alta, ci­titorii au simțit totdeauna glasul sincerității“ (R.L. 1933, nr. 53). Cu apariția ei, în plină criză economică, Rebreanu aruncă cla­selor dominante, intr-un articol semnificativ intitulat De ce?, un protest vehement contra nepăsă­rii acestora față de cultură. Re­luând ideile dintr-un articol mai vechi din Mișcarea literară (Scriitori, editori, librari), Re­breanu își exprimă încrederea într-un viitor mai luminos al li­terelor și al artelor românești, văzând in crizele economice tot mai dese „semnele exterioare ale unei prăbușiri generale, din ce în ce mai accentuate și ireme­diabile, a întregii civilizații ac­tuale care face din om sclavul mașinii“. Problema relației socie­­tate-scriitor îl va preocupa și în alte articole scrise aici: Legife­rare pentru literatură, Scriitorii și problema culturii, Ziua cărții, Literatura românească în Rusia Sovietică. In ultimul, apreciază extraordinarul avint economic și cultural al poporului sovietic, sprijinul și aprecierea de care se bucură literatura in Republi­ca Moldovenească, lucru care trebuie să ne bucure indiferent de ,,tendințele ei sociale“, ceea ce face dovada ideilor democra­tice de care este animat scriito­rul rămân la acea dată. Ca și la revista precedentă, Rebreanu se bucură de concursul scriitorilor de frunte ai epocii. In România literară colaborează: Camil Petrescu, G. Călinescu, T. Arghezi, Perpessicius, Al. Phi­­lippide, A. Hulban, Eugen Io­­nescu. G. Călinescu este prezent cu numeroase cronici, articole, intervenții. Aici ii apar celebre­le „note eminesciene“ sau capi­tole din romanul Cartea nunții, numit pe atunci Ursitoarele. Cro­nica literară o face inteligent și sigur Mihail Sebastian, cea plas­tică Eugen Ionescu, care mai semnează articole și cronici dra­matice sau susține polemici ve­hemente așa este cea cu G. Că­linescu despre critică și istorie literară). Ion Marin Sadoveanu e prezent cu cronici teatrale, por­trete, însemnări, Anton Holban cu eseuri spirituale. E amplu discutată literatura lui Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Marcel Proust, Hortensia Papa­dat-Bengescu. Arghezi semnează pamflete incendiare, Camil Bal­tazar note și articole, G. M. Zam­­firescu portrete, Eugen Jebe­­leanu materiale diverse. E o ge­nerație care se afirmă puternic și intempestiv și pe care Re­breanu o sprijină ,și o promo­vează. Continuul schimb de pă­reri, dezbaterea fertilă de idei care are loc in coloanele revis­tei, arta autentică ce se difu­zează aici, fac din ea o tribună a scrisului progresist românesc, merit care revine măcar în parte personalității talentatului ei director. MIRCEA POPA Colaborarea la ..Câini Prezența lui Liviu Rebreanu în paginile cîtorva publicații li­terare ale Ardealului reprezintă tot atâtea fraze ale unei remarca­bile evoluții scriitorești. Lucea­fărul iniția de fapt — în 1908 — prin­­ nuvela de debut Codrea seria creațiilor celui mai mare romancier român. Octavian Tăs­­lăuanu va fi fost și el surprins de noutatea scrisului începătoru­lui de prin părțile Năsăudului, din moment ce-și exprima satis­facția de a ști „că pe plaiurile Ardealului răsare un nou proza­tor“. Este cunoscut că în 1907 L. Rebreanu avea gata un volum de nuvele satirice în limba ma­ghiară, Scara măgărească. Câteva le-a prelucrat și în limba ro­mână, deși în românește scria încă destul de greu. în Luceafă­rul a publicat nuvelele: Codrea Ofilire (1908), Răfuiala (1909), Nevasta (1911), cu care practic colaborarea la revistă încetează, fiindcă nu-i va mai apărea aici decât Cuibul visurilor (1919). Critica, în general, sau a evitat discutarea acestor nuvele sau le-a considerat mediocre, lipsite de importanță. Adevărul este, însă, că pentru Rebreanu ele constituie un exercițiu, odată pentru familiarizarea cu limba română literară și înlăturarea numeroaselor regionalisme, în al doilea rînd pentru schițarea com­pozițiilor mai vaste ale viitoare­lor romane. Și dacă nuvelistica lui Rebreanu nu e astăzi îndea­juns de cunoscută, este poate tocmai fiindcă majoritatea crea­țiilor din acest domeniu au fost reluate, cu modificări esențiale sau nu, în romanele sale (așa s-a întâmplat cu Răfuiala, Nevasta sau altele de mai târziu). Din 1911, chiar din primul număr, L. Rebreanu va colabora la Cosînzeana, apărută la Orăș­­tie, avîndu-l redactor pe Sebas­tian Bornemisa. Pînă în 1926 va publica aici: Proștii (1911), Cîntec de dragoste (1912), Idilă de la țară (1912), Ofilire (1912), Taclale (1912), Armeanul, armeanca și clubul (1913) și Vremuri război­nice (1914). Popasul în paginile acestei re­viste constituie cred, al doilea moment important în evidența scriitorului, după cel de al Lu­ceafărului, Rebreanu este deja mai stăpîn pe mijloacele de ex­presie și materialul literar. Cî­­teva dintre nuvele ne introduc, aproape brusc în atmosfera ro­manului. In fiecare bănuim un detaliu de viitoare construcție românescă. In Armeanul, ar­meanca și clubul, apărută în nr. 4/1913, la crismra lui Sencovici, unde se adună oamenii din Maieru să povestească legende și întâmplări adevărate, se­­ vor­bește și despre moartea lui Ion a Glanetașului: „Cică satul fierbe. Cum­ a putut pieri Duma­na Bo­­roiului? O fi mîncat trifoi otră­vit, i-o fi făcut cineva farmece? Mușterii se perindă mereu ?’ fiecare știe sau născocește cîte­­un amănunt nou și interesant. Zon­a Glanetașului spune că ar fi pierit cu limba scoasă de-un cot. Floarea Onoaei zice că de două zile a dat cite zece Oale de fapte amestecat cu singe“. Ofilire, publicată mai întâi în Luceafărul (1908), înainte de a fi tipărită în Frămîntări (1912) și Răfuiala (1919) sau în Universul literar (1913), a apărut cu același titlu în Cosînzeana (1912), speci­­ficîndu-se în subsol că e cuprinsă în volumul Frămîntări „ce va apărea luna aceasta în Editura Librăriei naționale din Orăștie“ în Notele la cele trei volume de Opere (1969) nu se precizează acest lucru. Un îndreptar, în aceleași Note, trebuie să cuprindă și comentariul la povestirea Vremuri războinice. Postum, a fost publicat în volum în 1959, dar în reviste n-a apărut numai în Universul literar (1914). Chiar în același an, în 23 noiembrie, putea fi citită și în Cosînzeana. Idilă la țară apare numai în Cosînzeana (1912). Vremuri răz­boinice, în același an în Cosîn­zeana și Universul literar. Cîntec de dragoste, publicat mai întîi în Contrbiri critice (1910), reluat de mai multe ori sub alt titlu, e tipărit în Cosînzeana în 1911 și mai pe urmă în Universul literar (1914). Idilă de la țară, cu titlul Armeanul, armeanca și clubul, apare în Cosînzeana în 1933. Cearta, sub titlul Taclale, în 1912 e publicată în Cosînzeana și apoi în Universul literar (1915). Și, totuși, publicația aceasta, care se bucurase de atenția lui Rebreanu, căruia era în mai mare măsură decit alte reviste să-i judece obiectiv evoluția literară, se dovedește, paradoxal, cea care va permite tipărirea în pa­ginile sale a unor opinii cu totul defavorabile romancierului:“ . . Ion s-a înfățișat deodată plă­­pînd și firav ,ca multe, foarte multe alte cărți apărute în cursul unui an în literatura noastră“. Cel mai bun roman românesc „este un roman mijlociu, cu ca­ractere forțate și brutale și ade­sea cu un stil mai mult decit inestetic... Pădurea spîn­zuraților este la rîndul lui un roman tot atît de anemic, ca și Io­n. Exagerările nefi­rești, o acțiune colțuroasă, care nu cunoaște adesea nici o înlăn­țuire armonică și multă filosofie banală de cafenea — asta-i tot ce ne îmbie Pădurea spîn­zuraților“ (nr. 6/1923). Dar, vorba lui Rebreanu, din­­tr-o Cronică bucureșteană, lăsînd la o parte astfel de „opinii“, se poate afirma cu convingere că „publicul nostru, vorbesc de cea mai mare parte a lui, este un public sănătos și-i plac lucrurile sănătoase". Nuvelele publicate la Orăștie, ca și cele de la Luceafărul de altfel, nu sunt însă numai frag­mente ale unei opere mai vaste, anticipări ale unor realizări de mai târziu. Reprezintă, ele însele, valori de sine stătătoare, în care de pe acum sunt de recunoscut „sobrietatea notației“, asociațiile inedite și acuitatea observației psihologice. Iată un exemplu din Prostii: „Mai boscorodi el trei vorbe, apoi își scoase pălăria zdrențuită de paie, își făcu cruce, închinîndu-se ca la mătanie ți rosti domol. — Doamne-ajută!. . . Pe urmă își îndesă pălăria în cap, tuși de două ori­, scuipă as­cuțit și se întoarse către feciorul său, care aștepta somnoros deo­parte: — Hai băiete să pornim, să nu intîrziem!. . .“ Cu rădăcini directe în realitate, nuvelele din primii ani de cre­ație ai lui Rebreanu ne dau și lămuriri asupra unei concepții despre artă și scris, care se va menține în operele viitoare, ca una din condițiile prestigiului lor. AUREL SASU Puiu (desen de Liviu Rebreanu — Iași, 1918) carnet cinematografic A­ntonioni- deșertul - Dacă am reținut bine, Giuliana spune, în fina­­nalul Deșertului roșu, aproximativ următoarele: „Pe toți ne înconjoară ceva îngrozitor. Și eu nu știu ce e. Și mie nu-mi spune nimeni nimic“. Frazele acestea sentențioase, concentrând neputința și spai­ma, reprezintă însuși axul filmului, ideea demon­strației. Pentru cei care au văzut și alte filme ale lui Michelangelo Antonioni, ele nu sunt, desigur, surprinzătoare. Marele regizor italian, acest om care închide în el întreg tumultul lumii contem­porane, toată frământarea zadarnică a individului, toarnă, de fapt, mereu acelaș film. Fie că se chea­mă Noaptea, fie că se cheamă Eclipsa, fie că e alb-negru, fie că e o extraordinară demonstrație de culoare, fie că e mai vechi, fie că e mai re­cent — filmul său este odată, încă odată și încă odată același. Antonioni nu poate sau pur și sim­plu nu vrea să spargă tiparul pe care el însuși l-a creat. Fără îndoială, reluarea obsedantă a unei singure idei semnifică un crez de o fenomenală tenacitate. Rar ne-a fost dat să întâlnim o atitudine similară. Are dreptate Antonioni ? Cine știe. In orice caz, lumea pe care ne-o propune este o lume a suferin­ței. „Eroii“ săi sunt bolnavi de viață. Viața îi a­­pasă, îi înspăimântă. Nu e vorba însă nici de grea­ță și, cu atît mai puțin, de o angoasă incertă sau de o dezabuzare țîșnită din mondenitatea concu­piscentă a unei la dolce vita. Simțim, vedem cu toții boala în acțiune. O boală înceată care atacă totul și distruge ca un moloh. Nu Antonioni e mo­lohul, ci conștiința tragică a neputinței, a zădărni­ciei. Oamenii nu pot iubi, nu se pot bucura de nimic. Sunt precum copacii uriași, falnici, care în­cep să se usuce din senin. Deși își pierd coroana, rămân totuși în picioare. I­ar din ceea ce a fost odăită, nu mai e decât un trunchi impunător prin uscăciune. Viața s-a scurs pe nesimțite, a fost ab­sorbită de un deșert de nimeni văzut, însă de toată lumea bănuit. Nu poți lupta cu cumplita forță distructivă care se insinuează pretutindeni. Palele uscate nu vin dinafară, sau prea puțin dinafară. Ele își au sălașul în candela de lut pe care ne-am obișnuit s-o numim om. Cum poate fi protejată palida flacără 7 Asta nu e misiunea lui Michelangelo Antonioni. El ne în­toarce numai o uriașă oglindă, în care, s-ar zice, nu apăreim nici noi, nu se vede nici contorsionatul suflat contemporan de aiurea, nici, mai ales, Giu­liana. în miraculoasa oglindă se reflectă întotdea­una imaginea Monicăi Vitti. S-a spus că această frumoasă, inteligentă și feminină actriță este crea­ția lui Antonioni. Mă îndoiesc. Cred mai degrabă că termenii trebuie inversați. Fără Monica Vitti, noi n-am fi știut în ce constau arta și mesajul regizorului italian. Și nu văd care altă actriță ar mai fi fost capabilă să interpreteze lungile, obosi­toarele și, în fond, insignifiantele partituri din Noaptea, Eclipsa sau Deșertul roșu. Monica Vitti rostește foarte puține cuvinte, și acestea de o ex­tremă banalitate. Minute în șir ea e sfătuită să se plimbe pe străzi pustii, prin piațete pustii, prin sordidele cartiere mărginașe ale aglomerărilor uma­ne și, cu precădere, prin despersonalizatele peisaje industriale. „Plimbările“ sale sînt înzestrate însă cu o uluitoare elocvență. Iar cu­ privește gesturile, adulforirea ochilor, tristețea blîndă a feței — a­­cestea sînt într-adevăr unice. Boala sufletească a omului din aceste decenii, frământările obsedante și iremediabil închise ale ființei inteligente vor avea mult timp, foarte mult timp chipul Monicăi Vitti. VIRGIL ARDELEANU V­inovăție. Pedeapsă.. Ispăși­re. In mare sau ni­mic, aceste teme cutreieră ne­încetat viața noastră. Le-a des­fășurat dramatic Dostoievski în Raskolnikov. Cinematograful le cultivă și el, din cînd în cînd, de pildă, în Orgolioșii lui Allegret sau în Se întorc cocorii­a lui Ka­latozov. Au tentat și pe unul din cineaștii care au participat la con­cursul de scenarii organizat de Casa de filme București. Foarte original se prezintă pro­blema în acel scenariu. Iată po­vestea. Un contabil de bancă este profund nefericit. Are o soție pe care o iubește ,și care, la rîndul ei, îl adoră. Are și o fetiță. Me­naj ideal. Dar, cum spuneam e profund nefericit, il chinuiește dorința, ba chiar credința nestră­mutată că, în mintea lui, se zvîr­­colește o compoziție muzicală de o mare frumusețe. Cînd, istovit de munca de birou și de amețea­la cifrelor, se așează la pian, frag­mente fugare din simfonia vii­toare răbufnesc și tot atât de re­pede de sting, l-ar trebui cîteva luni, poate un an, în care să nu facă altceva decât să se afunde în gîndurile lui muzicale. Și asta nu se poate. Sintem­ în epoca burgheză din­tre cele două războaie cind ade­seori aveau loc krah-uri de ban­că. Marea bancă la care lucra eroul nostru fusese nevoită să suspende plățile la deponenți. Printre ei se afla și tatăl unei fetițe grav bolnave, operabilă nu­mai într-un oraș departe, peste graniță. Directorul băncii îi pro­mite că îi va face favoarea să-l ramburseze dacă șeful contabil va reuși să convingă pe un de­bitor de un milion să-și achite imediat datoria. Contabilul plea­că in orașul acestui debitor, reu­­șește să-l convingă și se duce imediat la banca din localitate să facă remiterea. Din păcate, era simbătă după-amiază și banca se închisese la prînz. Atunci, cu geanta ținută strîns în brațe, ia trenul spre București. In tren întâlnește pe un vechi camarad, plecat de multă vreme în străi­­nate. Pe drum, are loc o groazni­că ciocnire de trenuri El și prie­tenul său zac sub dărîmături. Niște pick-pockeți fac turul va­goanelor buzunăriind victimele. Ajunși la cei doi, le extrag por­tofelele, le golesc, apoi le tară la loc în buzunarul posesorilor, dar încărcîndu-le, adică băgînd port­­maneul unuia în haina celulalt, încearcă să smulgă din mina con­tabilului valizele cu banii. Acesta rezistă cu putere. Tocmai atunci vin intr-acolo polițiștii, așa că escrocii o șterg și renunță la geantă. Amicul nostru reușește să se extragă de sub ruine. Este adinc impresionat cînd constată că prietenul său murise strivit de dărîmături. Peste câtva timp constată și schimbarea portofe­lelor. Atunci o idee teribilă îl * Alte scenarii de amatori cuprinde. Va închiria, in acel o­­raș unde nu-l cunoaște nimeni, o vilă izolată. Gazetele vor anunța moartea lui, din pricina substitu­ției portmoneurilor cu acte. Va trăi singur, departe de lume, în compania unică a unui pian. Și-și va scrie simfonia. Ceea ce și fa­ce. Trăiește ca un posedat, gîn­durile muzicale curg șuvoi _ com­poziția crește, crește. Proprietarul casei este o tână­ră, frumoasă și foarte celebră cântăreață de operă. Vedetă inter­națională. Româncă, dar de mult plecată, în urma unei drame de dragoste. Iată însă că tocmai a­­cum o apucă dorul să-și vadă lo­cul unde a copilărit. Se întoarce. O interesează bizareria locataru­lui ei, și mai ales o impresio­nează frumusețea simfoniei la care lucrează, și promite că va prezenta ea, lucrarea, ba chiar că va evi­ta, personal, anumite frag­mente. El ii făgăduiește că, după premiera concertului, îi va dez­vălui cine e și tot misterul mis­terioasei sale vieți. Căci are da gind, după asta, să se denunțe, să restituie pînă la ultimul ban ceea ce luase sub acea formă de împrumut forțat. Și mai avea el de mărturisit ceva, care ii complica drama și-i agrava vinovăția. Deponentul a­­cela căruia i se făgăduise plata in cazul cînd cealaltă operație ar fi reușit, știa că operația reușise și nu credea în moartea contabi­lului. Intre timp, fetița lui moare. Disperat, nu mai are decit un gind: să găsească pe pungașul care îi ucisese copilul. Prin di­ferite cercetări de roman poli­țist, destul de multe și de inge­nioase, îl dibuiește pe dispărut. Il așteaptă, noaptea, cînd acesta se întoarce acasă. Se repede la el, îl lovește, dar, în timpul lup­tei, are o criză cardiacă și moare. Soția compozitorului îl descope­ră și ea. Căci aur­e la radio trans­misia simfoniei și recunoaște cî­teva motive muzicale pe care le tot muncea, neputincios, soțul ei. Se revăd. Pentru a se despărți iară. Căci odată cu divulgarea numelui autorului acelei strălu­cite compoziții, nume ’pînă atunci ținut secret, el va restitui banii și va lua, din propria lui voință, drumul închisorii și ispășirii. Acest scenariu descrie, dacă vreți, un act de sacrificiu pentru amorul creației artistice, sacri­ficiu plătit scump, plătit cu un furt și cu uciderea unui copil, desigur, o crimă involuntară și un furt provizoriu, pentru care vinovatul plătește. Totuși poves­tea arată limpede că delictul nu e o soluție, chiar cînd e întovă­rășit de gînduri oneste, de girului restituirii, de gîndul ispășirii în temnițele societății. Delictul nu e o soluție. Infracțiunea atrage infracțiunea. La cele două delic­te se vor mai adăuga, contagios, și altele. Este, mai întîi, acel o­­mor prin imprudență al credito­rului frustrat. Apoi mai este în­că o moarte, a­­ cărei victimă e tînăra, frumoasa cîntăreață care se îndrăgostise de misteriosul compozitor și care îl pierde de două ori: o dată prin întemnițare, și încă o dată dîndu-și seama că el va continua să-și adore soția și că pe ea n-ar fi iubit-o nicio­dată. O interesantă concluzie se des­prinde din toate acestea, anume că infracțiunea nu plătește, ori­cu­ ar fi ea de înconjurată de îm­prejurări nobile și generoase. A­­byssus abyssum invocat. Nenoro­cirea făcută altuia declanșează alte nenorociri care, ca o reacție în lanț, îl vor copleși pe făptui­tor. D­in toate scenariile prezen­tate la concursul de la Casa de filme, este unul special de bogat in învățăminte. NI am in fața mea. Are numai o pagină și jumătate. Este scris scandalos de agramat. Și totuși conține­m nu zic o idee ci substanța unui scenariu întreg de o reală origi­nalitate, de o interesantă actua­litate. Asta ne face să ne amintim că Centrul nostru Cinematografic folosește la secția de scenarii cu preferință scriitori. Și are drep­tate. Scenariul e un gen literar. Și încă un gen foarte special, unde publicul, masa de cititori se compune dintr-o una ,și sin­gură persoană: regizorul viitor. Scenariul doar indică drumul, ideea, problema, și pe ici pe cele două-trei rezolvări de detaliu. Dar aceste puține lucruri, înain­te de a ajunge la unicul cititor, regizorul, trebuie scrise cu maxi­mum de talent literar, cu maxi­mum de frumusețe stilistică, cu maximum de meșteșug al eloc­­venției, pentru a încălzi, a înflă­căra și entuziasma. Căci din câ­teva pagini de poveste, regizorul va face un film de 500 până la 1000 de cadre. Este deci uneori nevoie de un co-autor suplimen­tar, intermediar intre scenarist și regizor. Este scriitorul care va da secenariului brut, scris prost, povestit stîngaci, puterea de a mișca pe unicul său cititor, de a-i stîrni sute de emoționante gin­duri. Există o artă a prezentării, în care prezinți povești pe care nu le vei face tu, și nici acel care dăduse prima idee. Reamintesc exemplul pomenit la început, acel scenariu de o pagină jumătate scris dezordonat, scris prost, și care totuși avea substanță de sce­nariu adevărat. Iată povestea. Eroul e un tînăr cu origine socială nesănătoasă. Acest tînăr, înzestrat cu oarecare dar de se­ducție, fizică, se însoară cu o fată de personaj sus-pus. Tânărul mai are și alte calități, așa că ajunge și el sus. Ascensiunea o face încă mai egoist, încă mai cinic. Odată ajuns el îi spune pe șleau soției sale că o luase numai din inte­res. Ea însă reacționează foarte neașteptat. Ființă generoasă, care il iubește pe el în mod altruist, îi redă libertatea. El se încurcă cu o tînără foarte frumoasă, care îl înșeală pe capete și-i aplică concluzii la scenariile de amatori un tratament oarecum homeopa­tic. Ii spune ,și ea, pe șleau, că nu-l iubește, că trăiește cu el ca să profite de situația lui, că dacă nu-i place, poftim, valea! E foar­te interesant cum aceeași mur­dărie, după cum e făcută de el sau pățită de el, din fleac devine crimă, pină într-atu­­­ncit­e in stare să-l schimbe pe om. Eroul nostru este apucat nu de remuș­­cări, ci de o simplă și directă nevoie de puritate, de comuniune cu un suflet cinstit, cu o ființă care să-l iubească adevărat. Și așa, instinctiv, se duce la casa unde știe că stă fosta lui nevastă. Nu intră. In fața ușii o fetiță îi vorbește. Nu se cunosc. Dar este fetița lui, născută după cî­teva luni de la despărțire, își vorbesc afectuos. De ce? Nu știm. Nu o întreabă dacă mama e aca­să, ci doar vorbește cu ea. Din depărtare, se aude venind fosta soție. De departe, ea l-a recu­noscut. Se apropie. Fața ei brăzdată de lacrimi. Se mai apro­­­pie nițel. Apoi face un viraj de 45 de grade și se depărtează. Nu mai vine spre casă. Pleacă. Un­de? Final deschis. Spectatorul își poate închipui orice. Dar peste multiplele deznodăminte diferite sau opuse, există un fapt care le leagă pe toate, anume că uneori miracolul renașterii la decență și la umanitate este posibil pe acest pămint: am zis miracol, căci a fost fără cauză suficientă. Acea pățanie a lui doar i-a des­chis ochii. Dacă după asta el a început să vadă, ba chiar să treacă la acțiune, asta are ceva din acele minute care ne reconci­­liază cu acest afurisit gen uman. Un regizor bun va găsi multe fapte de detaliu pentru a zugrăvi acest proces de evoluție, aș zice chiar de incubație. In multele scene posibile între el și acea fată care prin mârșăvia ei i-a des­chis ochii asupra mîrșăviei lui, regizorul va putea strecura scene în care eroul adună, pe nesimțite, dovezi că trăiește pe o bază de viață greșită. Regizorul are aici ocazia, splendida ocazie, de a a­­cumula fapte mici pentru ca, ajunse la punctul nodal, să pro­ducă saltul calitativ. E cea mai interesantă sarcină pentru un povestitor să găsească și să com­pună asemenea dialectice momen­te de — cum ar zice Stendhal — de „supracristalizare“, de „coup de foxidre“, sau, cum zicea, Pu­­dovkin, de „priză de conștiință“, astea toate se aflau ascunse, stîngaci și semidoct exprimate, într-un scenariu-ciomă de o pa­gină și jumătate. Căruia totuși, după cum vedeți, nu-i putem re­fuza titlul de ... scenariu.1) D. L SUCHIANU ') Iată lista scenariilor premia­te: Premiul II (10 000 lei); Fiera­rul de Ernest Cembra-Polcovni­­cu; premiul III (5 000 lei); Fără idoli (autor neidentificat încă); Doi in­telegață de Constantin Sîrbu: Miopul sau omul cu um­brela de Mircea Ovidiu; Menți­uni­­ de 3 000 lei fiecare): Șase tineri de Ada Piotiner: VirfiU cu dor de Ion Marina: Criza de Li­via Moldovan; Echipajul unsului Suceam de Rada Klein,

Next