Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)
1970-01-01 / nr. 1
„Astăzi anul se-nnoiește“ 1 E urarea cu care, din vremi imemoriale, întâmpinăm pe înînchipuitul puști năzdrăvan ce preia de la un moș cu barbă căruntă ștafeta necurmată timpului. Am pășit în noul an nou încredere, cu speranțe. Suntem în al șaptezecelea an al secolului XX, secol de aur și noroi, de înălțări și prăbușiri, de sublime gînduri și fapte, de pace și măceluri. Fie ca acest deceniu să însemne pretutindeni biruința păcii, fericirii și dreptății. * Am trecut pragul noului an cu convingerea că le munca noastră, a tuturora, depinde ca prevederile ultimului an al cincinalului să fie, peste 12 luni, realități vii, să vedem înălțîndu-se cele 250 de noi obiective economice importante, să auzim pe ogoare cîntul celor peste 100.000 de tractoare, să vedem lumini la ferestrele celor 94.000 de noi apartamente, să trăim atmosfera de studiu în 3.000 de săli noi de clase, voioșia amfiteatrelor... (statul cheltuiește pentru un student 13.200 lei). „Astăzi anul se-nnoiește“. Sunt multe încă de făcut ca patria noastră dragă, Republica Socialistă România, să ajungă pe culumile dorite de noi. Dar stă în puterile noastre, în voința noastră, ca, mergînd pe drumul arătat de partid, să făurim visele cu un ceas mai devreme, spre binele nostru și al urmașilor noștri. TRIBUNA Fotografie de R. WAGNER După socoteala ce o prezenta directorul Direcției teatrelor C.S.C.A., la fazele din de concurs ale Festivalului național de teatru 1969, au fost vizionate 70 de spectacole (din care 11 recitaluri), 45 de piese scrise de 37 de autori. La Finală, s-au prezentat numai 34 de spectacole, adică o jumătate, destule oferindu-ne prilejul a ne mira de îngăduința juriului preliminar și de a presupune că selecția a fost totuși prea amabilă. Dar, cum această Finală stat sub semnul „demisia zării“, am acceptat și această — „firească“ — înclinație — omenească — a componenților juriului. Așadar, unde s-a putut, unde nu s-a putut, s-a încercat a se produce desacralizarea. Cu patru ore înaintea primului spectacol nu apăruse încă pe panourile de afișaj, afișul și programul spectacolelor din Finală. Cu două zile înainte de a avea loc, se mai desfășurau tratative privind data și locul ținerii festivității de sărbătorire a celor 150 de ani de teatru în limba română la București ... Cadrul organizatoric influențat aproximativ a destul de mult calitatea manifestărilor din cadrul Finalei, creînd probleme atît competitorilor, cît și juriului (recuzat, la un moment dat pe motive disputabile, de un colectiv. Chiar dacă argumentul spectacolului interpreților Tandrețe și abjecție viza u astil juriului, faptul că s-a produs un asemenea incident e un rezultat al aproximației pe care o semnalam), pă In fine, nici acum, deepuizarea finalei n-am reușit să descifrăm acele intenții ce ar fi trebuit să orienteze și să direcționeze această paradă a teatrului. Mulți au înclinat să dea marcă festivalului prin prezența piesei istorice, abundent reprezentată, mai ales prin creații dramatice contemporane. Dar a reuit la București atîtea spectacole, parcă nu e cel mai greu. Complicațiile încep atunci cînd, dincolo de această formidabilă mobilizare, te străduiești să demonstrezi ceva. Dar ce anume? In finală au fost prezenți mulți dramaturgi. Au fost prezenți și clasicii. Dar ceea ce indică mobilizarea conjuncturală a creatorilor de teatru la acest Festival o constituie tocmai... absențele. Ce părere aveți despre o finală a Festivalului național de teatru 1969, desfășurată pe scenele Casei lui Caragiale, fără un spectaturg ?.Și cu asta, sper, nu mai e nevoie și de alte nume, pe drept vehiculate în discuțiile ce au avut loc la A.T.M.). In ultimele două stagiuni, nici un colectiv din țară nu a realizat un spectacol Caragiale remarcabil? In finală au fost prezenți numeroși regizori. Iată că, în ciuda tuturor insinuărilor, nu a fost nici măcar un festival al regizorilor, cum ne-am fi așteptat după campaniile de „demitizare“, întreprinse de cîțiva regizori Dimpotrivă, regii de tineri au plătit ades tribut convenționalului în punerea în scenă și în aprecierea textelor. Dacă a fost o finală a criticii dramatice? ... Imposibil! Cînd la A.T.M. se organizează discuții pe teme la liberă alegere, în Festivalul, e legătură cu imposibil să realizezi o exegeză fundamentală (și fundamentată) cu un colectiv neunit de interesul de a aborda ordonat o problemă sau o nu e lipsit de tîlc faptul — de pildă — că doi tineri cronicari dramatici, prezenți în fața camerelor de luat vederi, au avut, concomitent, un lapsus hotărîtor: nu știau numele piesei pe care începuseră să o comenteze... A fost o splendidă desfășurare a unor creații actoricești, ilustrată de nume cunoscute și de nume a căror afirmare o susține evoluția din Festival. Dăruirea admirabilă a actorilor, a creat clipe de emoționantă delectare pentru toți cei ce au urmărit spectacolele Finalei. Cum s-a prezentat Clujul în Finală? Fără îndoială, strălucitor. De două ori D. R. Popescu a fost aclamat, odată cu Silvia Ghelan, măiastră interpretă a Visului, regizat de Vlad Mugur, altă dată împreună cu spectacolul realizat de colectivul secției române din Tg. Mureș, în regia lui Eugen cu piesa „Acești Mercur, îngeri triști“. Nu ne rămîn decit doi ani de așteptare pînă la viitoarea finală. Ce ar fi s-o pregătim de pe acum? N-ar fi bine? ___________nm/TTHTPTT Parada teatrului Oamenii din Munții Moldovei vorbeau de mult un grai ca un fagure de miere. într-o zi se ivi un om puternic pe acel plai, se zice că după mamă era de dincolo de munți, din Ardealul de sus, se mai zice că după mamă s-ar trage de-a dreptul din basmele pămîntului, unde a fost plămădit la o petrecere de zmei dintr-o snoavă, un mușuroi de țărînă și o bute plină cu lapte de zimbru. * Descîntatul acesta de fluiere din stele, născut în Humulești, pe apa Ozanei, s-a numit Ion Creangă. Era un uriaș vesel, cu o vorbă iute ca scăpărarea amnarului, cu ochii plini de dulceața și duioșia vinurilor vechi de la Moldova. Pe unde trecea el, cu gușa plină de zei, de spiriduși și de ciocîrlii, lumea s-a făcut mai veselă și mai bună. Oamenii se simțeau mai puțin singuri... Poate de aceea Eminescu a fugit de mîhnire în bojdeuca lui Creangă, unde de rîsul zgomotos al gazdei și de purecii pisicilor nu încăpea nici o tristețe metafizică, într-o casă măruntă, acoperită __ __ _ _ ^ ^_ ._____________ ^____________ mănînd cu prietenia spiritelor antice, doi geniali creatori ai cuvîntului românesc. Stafiile înțelepților din Orient se miră, umbrele profeților se șterg în icoane, oracolele Pithiei amuțesc, eroii din Habima se fac mici, desfrînații Decameronului își întrerup jocurile, Rabelais rămîne uimit și puțin gelos, cînd zîmbind cu tîlc, Ion, acest uriaș al geniului popular românesc, își începe monologul — cu o cană de lut în față, sorbind vinul și ștergîndu-și barba cu pînză aspră de șiac mirosind a pămînt: „vorba ceea — De plăcinte uide guray De vărzare și mai tare, vorba ceea: Apără-mă de găini că de cîini nu mă tem, vorba ceea: Cum și-o face omul nu i-o face nici dracul, vorba ceea: Dacă s-ar da baba jos din căruță, de abia i-a fi mai ușor iepei“ ... Unii zic că ar fi închis ochii pe veci, istoricii literari spun că a murit acum 80 de ani... Nu cred. Desen de LUCIA PISO Exersarea profesiei de medic implică, pe lîngă responsabilitatea inerentă oricărei meserii, una proprie, ce-și are izvorul, pe de o parte, în determinații caracteristice medicinii și, pe de altă parte, în specificul relației interpersonale, care se creează între medic și pacient, în stadiul actual al dezvoltării sale, medicina aplicată nu are rigoarea unei științe, deoarece ea explorează domeniul individualului și particularului și, în consecință, are de-a face cu o varietate uriașă de fenomene. De aceea, succesul medicului este rezultanta unui concurs complex de împrejurări în care intuiția, practica, experiența, cunoștințele sale ocupă un loc aproape egal. Apoi, relația medic-pacient este una deosebită, cu laturi complexe, adesea în conflict. Complicațiile provin din ambii termeni ai raportului , omul suferind, oferinduși ființa întreagă medicului, îi pretinde acestuia, în schimb, o dăruire totală, dar medicul este și el numai un om și are inevitabile limitări. La rîndul său, medicul îi cere bolnavului un lucru greu: încredere și răbdare. Astfel, cu toate că atît medicul cît și pacientul urmăresc același scop: vindecarea, relația lor comportă, nu rareori, încordare sau neînțelegere. Și tot medicului îi revine îndatorirea de a realiza, pe lîngă cele cerute de datoria sa profesională, și ambianța optimă pentru reușita tratamentului propriu-zis. în felul acesta, relația pe care o creează și influențează medicul înseamnă împletirea aspectului profesional cu cel etic, cu atît mai mult cu cît o serie de probleme care nu sînt în sine etice dobîndesc o latură morală prin aceea că ele pot fi interpretate în termeni de „datorie“ și „răspundere“. Ancheta de față și-a propus să examineze unele chestiuni de deontologie medicală, luînd ca studiu colectivul de medici din orașul Lugoj (jud. Timiș). Ancheta s-a desfășurat în prima jumătate a lunii iulie, 1969. Pentru efectuarea ei s-a întocmit un chestionar care a fost distribuit fiecărui anchetat personal, dîndu-se instrucțiuni în ce privește completarea. Chestionarul fiind anonim, s-a cerut să fie predat, în plic închis, într-un loc dinainte stabilit. Au fost împărțite 80 de chestionare, dintre care s-au cules 57. Chestionarul cuprinde 27 de întrebări care se împart în patru grupe: 1) referitoare la persoana subiectului (întrebările 1—6: vîrstă, sex, statul marital, anii de cînd lucrează în oraș, locul de muncă, specialitate); 2) cu privire la problemele profesionale ale subiectului (7—13: numărul de bolnavi consultați zilnic, succesele obținute, exigențele în ce privește atitudinea și aportul cadrului mediu, motivul alegerii profesiunii, preocuparea pentru pregătirea teoretică); 3. despre atitudinea subiectului față de pacienți (14—21: comportarea cu bolnavii, cunoașterea lor, atmosfera creată pentru a-i liniști, cerințele față de proprii pacienți) și 4) relative la atitudinea sa față de colectiv (22—27: raporturile cu medicii, cu cadrele medii, atitudinea față de abaterile colegilor). Cercetări sociologice Probleme de elice fiscală La prelucrarea datelor au fost urmărite în mod special cîteva probleme: opiniile subiecților asupra atitudinii și aportului cadrului mediu, a atitudinii medicului față de pacient și a atitudinii pacientului față de medic, motivele alegerii profesiei, pregătirea profesională; relațiile dintre medici în cadrul aceleeași specialități; modul în care personalitatea medicului (vîrstă, sex, timpul de cînd lucrează în oraș, specialitate) are repercusiuni asupra succeselor sale, a pregătirii, a comportării față de pacienți și colegi, a atitudinii pacienților și colegilor față de el; integrarea tinerilor medici etc. Cele trei întrebări libere ale chestionarului sunt întrebări de principiu, dar se presupune că, deși nu e obligatorie absoluta similitudine între principii și actele personale, trebuie să existe un grad ridicat de concordanță. Răspunsurile pot fi considerate un indicator al pretențiilor subiecților față de anturaj și de ei înșiși. Analiza a urmărit să stabilească numărul de cazuri în care se repetă o aceeași exigență și concluziile care se desprind de aici. a) Cel mai mare număr de răspunsuri (26) apreciază la cadrul mediu „corectitudinea“, dar numai 7 o specifică exclusiv; 8 adaugă „conștiinciozitate“; 4 — „pregătire profesională“ etc.; 14 chestionare notează caracteristicile „ajutor al medicului“ și „contribuție activă“, la care se adaugă 2 care cer „inițiativă“. 11 remarcă necesitatea bunei pregătiri profesionale și 8 solicită „disciplină“ sau „respect“. O chestionare pretind cadrului mediu „bunăvoință“, „înțelegere“, „blîndețe“, „devotament“. Este semnificativ faptul că așa de mulți anchetați indică noțiunea de „corectitudine“, care este purtătoarea unor însemnate laturi etice. Dar se pare că noțiunea are un caracter destul de vag pentru subiecți (ceea ce se deduce din faptul că majoritatea simt nevoia s-o completeze). Tot așa, se pare că latura afectivă nu este inclusă în această noțiune, și, dacă este așa, trebuie să constatăm că afectivului i se acordă o importanță sub așteptări. Mai ales, este ciudat că dintre cele 16 femei care răspund la ancheta numai 2 cer „devotament“ și „înțelegere“. Nu este prea clar ce semnifică dezideratele „disciplină“ sau „respect“ și cui trebuie să-i fie adresată atitudinea respectivă. Așadar, cu toată prezența complexei noțiuni „corectitudine“, reiese că medicii apreciază la cadrul mediu în primul rînd calitatea sa profesională și apoi pe cea morală. b) 26 de răspunsuri cer medicului „corectitudine“ sau „conștiinciozitate“ față de pacient. 16 apreciază cel mai mult „înțelegerea“ și „bunăvoința“; 14 — „blîndețea“ și „atitudinea prietenească“; 11 — „răbdarea“, 7 specifică „omenia“; 4 pretind „dezinteres material“, 2 — „responsabilitate“; 2 cer medicului „să inspire încredere“; 1 — „pătrundere psihologică“ și 1 notează „Primum nii nocere“% dicton care caracterizează totodată comportarea etică și profesională a adevăratului medic. De data asta, decalajul dintre profesional etic este sensibil micșorat, medișicul apare ca o personalitate complexă, înzestrată cu toate trăsăturile necesare pentru a-și îndeplini menirea. Dar trebuie să remarcăm din nou că femeile pun mai puțin accent pe afectiv decit bărbații (numai 6 notează „înțelegerea“, „bunăvoința“ sau „umanism“). c) Din partea bolnavilor medicii cer, in primul rînd, „încredere“ (28 de răspunsuri, cărora li s-ar putea adăuga alte 6 care scriu „sinceritate“). 24 de răspunsuri pretind „respect“; 12 — disciplină (am notat cu acest termen dezideratul medicului ca pacientul să respecte întocmai indicațiile sale); 2 subliniază necesitatea educării bolnavului; 1 îi cere pacientului „să nu aibă pretenții“ și 1 afirmă că „medicul nu poate face zilnic minuni“. Faptul că cele mai multe răspunsuri cer încredere sau sinceritate înseamnă că medicul solicită permanent ajutorul bolnavului, ajutor care se poate materializa cel mai bine prin încrederea acordată medicului curant. Notațiile care utilizează în formă de exprimare personală răspund, de fapt, aceleași dorințe a medicului: să nu fie divinizat pentru că nu este un vrăjitor, dar să i se acorde încrederea, necesară pentru a-l putea ajuta pe bolnav. E curios, însă, că un număr mare de chestionare cer „respect“. S-ar putea să fie vorba de respectul exterior față de medic, dar poate că, în realitate, se cere respect pentru calitatea de medic, nu pentru persoana acestuia; întrebarea are un apendice care cere să se noteze dacă proprii pacienți îndeplinesc condițiile cerute de medic. 18 subiecți răspund „da“; nimeni nu scrie „nu“; 33 notează „uneori“; 4 — „nu e cazul“ (sunt pediatri); 1 - „nu știu“ și 2 nu răspund la întrebare. Dacă raportăm la vîrstă capacitatea de a obține de la pacient atitudinea solicitată, rezultă că medicii din grupa a treia de vîrstă (peste 50 de ani) reușesc în proporție de 52,94% (ei au cele mai bune rezultate) ; medicii din grupa doua (35—50 de ani) — în proporție de 25% și cei din grupa întîi (25—35 de ani) — tot în proporție de 25%. Dar cei mai mulți medici care răspund „uneori“ fac parte din grupa doua (71,52% din numărul lor). Se pare că bărbații au o autoritate mai mare în fața pacienților decât femeile: 36,58% dintre bărbați afirmă că pacienții se conformează dezideratelor lor, iar femei numai 2500. La întrebarea care cere să se specifice motivul alegerii profesiei de medic, 48 de subiecți (84,21%) răspund „mi-a plăcut“. Dintre aceștia, 3 adaugă și „a fost dorința familiei“, iar alți 3 și „e apreciată în societate“. Nimeni nu notează că și-a ales profesiunea pentru că „e bănoasă“, 4 au ales-o numai pentru că a fost „dorința familiei“, 3 — „întâmplător“, 1 — din „dăruire“ și (Continuare în pag. a 6-a) _____