Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)
1970-01-29 / nr. 5
colaje La Balcescu Sicilie de calcar. Soare torid, alb. Țărm palermitan jos de istorie, îmi pare că aud tînguirea lui Bălcescu, acompaniată de orga mării, senin indiferentă. Viața mea, mănăstire cu turnurile retezate... Unul măcar de-aș putea să-i durez, să nu se mai năruie... Cartea adusă pînă aici, tot mai aproape de un desnodămînt. Al cui ? al lui, al Viteazului, ori al meu ? Să mă zidesc de viu in ea ca-ntr-o turlă. Eu ziditorul și tot cu jertfa zidirii — turlă fulgerată de moarte ... Tentația frescei, la Camil Petrescu, o eroare. Bălcescu nu e o figură de „frescă“, nu intră în simetria statică a numărului. El nu era unul, oricare, dintr-o mulțime anonimă. Pentru substanțialitatea lui trebuia un Camil Petrescu tînăr, obsedat de autenticitate și apocrație, căci Bălcescu e un Gelu Ruscanu ajuns în capul unei revoluții. Se repetă mereu: a fost un vizionar, precursorul unor ideiforță, sociale și politice, din care avea să se zămislească România modernă. Dar figura sa atinge pragurile sublimului tocmai prin singularizare, într-un moment propice spiritelor versatile, oportunismului, lașității, calculelor de interese. Și mai e ceva. Mai e drama revoluționarului ce-și dorea un cîmp de bătălie pe care să moară pentru libertate (cu acest gînd se avîntă în Transilvania !) și care se stinge prin ironia destinului într-o încăpere săracă de hotel. Ftizia lui, o dramă sentimentală obscură, mai mult bănuită, sau care i se atribuie, toate au pus în circulație un Bălcescu patetic, viforos, romanțios, sentimental, mesianic. In realitate, era un torturat al revelațiilor în conștiință, un obsedat al lucidității, un erou camilpetrescian (de s-ar putea spune așa) căci drama lui era aceea de a fi văzut idei. Mistuit de absolut și de jocul ideilorjocul ielelor. Paradoxal, Bălcescu ne apare azi definitiv dăruit actelor publice, absorbit de politic. Dar cine a vorbit despre teribila lui singurătate, în plină revoluție și mai tîrziu în emigrație, într-o emigrație risipită, dezbinată, înveninată în raporturi ? Și chiar în scurta clipă de triumf el căuta o prietenie peste fire, care să nu fie o simplă amiciție (ca aceea cu Alecsandri, de al cărui sentimentalism rîdea) nici numai o camaraderie politică, iar orgoliul său (căci era fără îndoială orgolios) îi interzicea să caute popularitatea: „eram prea mîndru a o cerși ca alții și prea puțin comedian pentru a o obține...“ Da ce s-a însingurat chiar de ai lui ? Răzlețit la Palermo, fără nimeni care să-i fie în preajmă, tocmai cină boala i se agravase, el se stinge în cumplită sărăcie și îngropat printre anonimii de care nu se mai desfăcu, lasă în urma lui pentru multă vreme mai mult un mit decit o biografie concretă. Aceasta, cîtă s-a putut reconstitui, se confundă cu evenimentele pe care le-a condus ori la care a participat, cu opera lui apoi, cu gîndul arzător și propria-i ființă proectate în ea. El s-a zidit aici cu o fervoare a jertfei, asemenea unui alt Manole, mai uman însă, căci refuza sacrificiul altuia, preferîndu-i propria anihilare, ca o sublimă sinucidere. Ființa lui toată e zidită în operă ca-ntr-o mănăstire. Suflet „urgisit“ așadar. O gîndea singur despre sine, într-o scrisoare, sub formă interogativă: „pentru ce oare sunt urgisit?“ — dovadă că el căuta să-și explice o lipsă de afecțiune și răstălmăcirea personalității lui în cei de care se apropia. Cu timpul, e tot mai tare în convingerea că n-a fost „menit“ unei fericiri intime, cum ii scria lui Alecsandri. Atunci începe însă și autoamăgirea, autoînșelarea, fericirea personală nici nu e decît o „nălucire“ (Eminescu!), deci n-are rost să alergi după o nălucă. Încheind socotelile cu afecțiunea, cu Eros, cu Prietenia, omul politic îl domină în întregime, îl resoarbe pînă la înlocuire. Dar și omul politic are nevoie, de înțelegere și aprobare. Bălcescu nu le cucerește, spirit introvertit. Ardea interior, nu se putea manifesta public decit cu oarecare bruscheță. Era un timid orgolios, celorlalți le apărea rigid ori fanatic, intratabil, în vreme ce teatralitatea comportării unui Eliade putea fi simpatică iar verbozitatea simulatorie a lui C. A. Rosetti strînge adeziuni și magnetizează prietenii. Bălcescu, dimpotrivă, cu asceza lui, înstrăina. Portretele lui au fost greșit înțelese. Lumina iradiantă nu e generoasă ci de sfînt bizantin, de Hristos Pantocrator. Lipsit de popularitate și, de aceea, disprețuind-o (dar suferind în taină tot atît cît i-a durut absența Femeii) el socotea numai recunoașterea postumă drept o răscumpărare pentru neînțelegerea prezentului: „Nu căutam a mă face cu orice preț popular, căci nu știu decit o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari și adevărat folositoare. O asemenea popularitate o dobîndește omul tîrziu, mai adesea tocmai după moartea lui dar atunci ea trăește cît lumea“. E adevărat. Dar raționamentul vine mai degrabă din suferință și insatisfacție. Nimeni, trăind, nu renunță de bunăvoie la ce ne este dat aici și acum drept răscumpărare a mizeriilor zilnice. Bălcescu o știa, dar se retrage în sine ca-ntr-o cetate. Conștiința purității intențiilor lui e un refugiu acum, inexpugnabil, o platoșă pentru o sensibilitate rănită. Ceilalți nu-l mai „interesează“, el se știe „urgisit" și scrie: „nu caut opinia oamenilor, ci fac a ceea ce conștiința mea îmi zice că e bine“. Cîteva scăpări abia, în scrisorile lui, sunt tot atîtea elemente pentru o anamneză psihanalitică. Intransigența, iacobinismul, spiritul „ultra“ al lui Bălcescu vin din mari privațiuni intime, din insatisfacții. In aceste straturi se întîlnea el — ca într-o tangentă a infirmității — cu Camil Petrescu. Un suferind al neputinței, nu un Prometeu calm. Dacă revoluția din 48 ar fi fost victorioasă, ea și-ar fi avut în Bălcescu un Napoleon dunărean. Fiul pitarului s-ar fi proclamat într-o zi Domn. Ca o răscumpărare a singurătății, Cuza știa, el a simțit că lua tronul celui mort la Palermo, de aceea a pus să i se caute osemintele, să fie înhumat într-o mănăstire, acasă, cu cinstirea cuvenită unui Principe dar și cu ispita de a căpăta certitudinea că celălalt, cel hărăzit, doarme somn de veci în loc sfințit, în loc știut. Pierdut în gropnița Comună, în împrejurări nelămurite, neidentificat, dispărut așadar și nicidecum îngropat după datină, umbra Bălcescului de tîrcoale poate, ca toți pribegii acestei istorii, ca Rareș, Heraclid Despotul, Cercel, Cantemir, și atîția alții. In dispozițiile luate de Cuza pentru identificarea osemintelor lui Bălcescu văd o semnificație shakespeareană. MIRCEA ZACIU „ TRIBUNA”f în mijlocul cititorilor lor La Sibiu, în sala Astra a avut duminică, 18 ianuarie 1970, o șezătoare literară a Tribunei. Au citit din lucrările lor: Teohar Mihadaș, Negoiță Irimie, Ion Lungu, Mircea Vaida, Augustin Buzura, Nicolae Prelipceanu și scriitorii sibieni — Paul Constant, Mira Preda și Ecaterina Săndulescu. Corul de cameră al Casei municipale de cultură Sibiu, dirijat de Dan Constantiniu, a susținut un program de aleasă ținută artistică. In cadrul discuțiilor, prozatorul D. R. Popescu, conferențiarul universitar Ion Vlad, au subliniat importanța unor astfel de întîlniri, ca o prelungire reînoită a unor mai vechi tradiții transilvănene. Au fost prezenți scriitori Ion Manițiu și criticul literar Ion Oarcăsu. Tot de curînd, la Facultatea de filologie din Cluj a avut loc o deosebit de utilă întîlnire între cadrele didactice de aici și reprezentanții revistei Tribuna. Invitînd pe cei prezenți să ia cuvîntul, D. R. Popescu a precizat în cuvîntul său introductiv, care sînt obiectivele urmărite prin organizarea acestei manifestări, pe de o parte, reînnoirea și întărirea colaborării dintre revistă și cadrele universitare clujene, iar pe de altă parte, consultarea acestora din urmă, oameni de specialitate cu o verificată activitate literar-științifică, în efortul permanent de îmbunătățire a publicației, de racordare a ei la actualitatea culturală pe zi ce trece tot mai complexă. Extrem de animate, discuțiile au contribuit atît la precizarea situației de fapt cît și la conturarea unor măsuri prin mijlocirea cărora Tribuna să-și îndeplinească și mai bine decît pînă acum îndatoririle. Au luat cuvîntul — în ordine — dintre cadrele didactice de la Facultatea de filologie din Cluj: Dumitru Pop, decanul Facultății de filologie, Silvia Tomuș, Mircea Zaciu, Ion Pop, Ion Vlad, Sergiu P. Dan, Iosif Pervain, Mircea Muthu, Ion Șeulean și V. Stanciu, precum și Valeriu Nițu de la Baza Academiei din Tg. Mureș. Aceste inițiative ale publicației noastre doresc să fie o primă treaptă a unui ciclu de acțiuni culturale și de consolidare a legăturilor cu cititorii și colaboratorii. Cu VLAD MUGUR, despre Modernitatea spectacolului sau Despre Caligula s-a scris și discutat mult. Spectacolul Naționalului clujean a întrunit pretutindeni, în țară și în străinătate, elogioase aprecieri. Firește, meritul este și al piesei și al spectacolului în sine. Ca regizor, sînteți, alături de actorii care v-au înțeles și cu care ați lucrat, autorul unei valoroase realizări artistice. De la premieră a trecut relativ mult timp. Spectacolul vă este și azi, privit cu un ochi mai detașat sau poate mai sever, tot atît de apropiat ? De ce ? — A trecut mai bine de un an de la premieră, am avut numeroase confirmări ale reușitei spectacolului și ele m-au bucurat mult, pentru că nu întotdeauna cred în toate aprecierile ! Faptul că publicul, studenții în special, au apreciat spectacolul și au căzut de acord în aceste aprecieri cu academicienii in materie '7 cu presa străină și chiar "cu presa bucureșteană îmi confirmă un succes. Pentru că, după cum spunea Jouve, dacă 51% din lume e mulțumită, poți socoti că te afli în fața unui succes. Spectacolul (l-am revăzut acum cîteva zile) nu și-a pierdut din actualitate și din prospețime fiind urmărit in continuare cu același interes. Fac această remarcă după o lungă experiență în care, odată, mi-am dat seama, la un răstimp după premieră, că spectacole pe care le-am iubit mult aparțineau deja altui moment al creației, lucru care nu este valabil în cazul de față. — Ați afirmat nu odată că pentru dumneavoastră Camus este scriitorul la care reveniți mereu cu aceeași nostalgie, cu aceleași emoții și căutări. Acesta să fie singurul motiv al întilnirii publicului OU Cam US OM 11BI.UU — Este doar unul din motive. Aș vrea să subliniez că în opera lui Camus, cred eu, problema fundamentală nu se leagă nici de teza existențialistă, nici de o tratare istorică sau actuală a fenomenului respectiv de viață, ci este una mai adincă, mai complexă, vizînd dimensiunile tragediei moderne. Tragedia aceasta copleșitoare a lui Camus nu poate fi ocolită, căci ea pune la îndemîna omului de teatru prin talentul și filosofia scriitorului un excelent material de studiu, de viață, tulburător și convingător, și atît de util colocviului permanent dintre scenă și public. — Caligula rămîne o dramă a istoriei ori în istorie ? Sau vine foarte aproape, în zilele noastre, vrîndu-se și fiind o dramă a puterii, a neliniștii și neputinței celui ce are totul fără să aibă nimic ? — Piesa nu are nimic comun cu istoria. Camus a vorbit convingător despre timpul lui. Suetonius l-a putut inspira doar ca prezentare a personajului. Camus nu confruntă răul cu binele ca într-un basm, ca într-o poveste, ci răul cu răul, exemplu: Caligula cu patricienii, confruntare aspră, dură, care face ca spectatorul să rămînă, dacă pot spune astfel, cu singurul „personaj“ pozitiv — concluzia ! Mi s-a spus și în țară și în străinătate că A. Camus nu e un dramaturg, ci un eseist, un teoretician. Atribui această afirmație unor necunoscători ai teatrului. Filonul dramatic al piesei este tragic permanent și el crește continuu în intensitate. Acolo unde, se pare, că autorul alunecă în teorie, e datoria interpreților să știe s-o pună în acțiune, s-o activizeze și, eventual, să renunțe chiar la ceea ce se repetă. — Piesa lui Camus permite sau chiar cere, pe alocuri, o asemenea activizare ? — Absolut. Posibilitățile de a transforma în ansamblu de acțiune scenică ceea ce e teorie sunt multiple. Tocmai această activitate, tocmai posibilitățile de a realiza un ansamblu de acțiuni care nu este de loc gratuit, dimpotrivă, slujește perfect textului și, deci, spectacolului — consider eu — constituie cheia succesului teatrului lui Camus. Să-mi îngăduiți să dau două exemple de activizare. Caligula are un monolog foarte lung înainte de a se așeza la masă și care continuă în timpul mesei. Pe filonul dramatic am găsit și grefat cel puțin 10 acțiuni diverse: — apariția femeilor din casa de rendezvous, adusul mesei de către patricieni, urcarea lui Caligula pe masă, împrăștierea bucatelor. . Toate aceste mișcări nu sînt de loc gratuite, ele explicînd și completînd textul. Un alt exemplu este monologul lui Caligula din final. Caligula monologhează în fața unui mim. La început mimul,si.imdțăm^cările1.a.poi, cinci re este, de fapt, oglinda ! !) își desincronizează mișcările sugerînd oglinda spartă și simbolizînd moartea lui. In concluzie, trebuie surprinsă acțiunea, în teoria piesei lui Camus. — Se pare, cel puțin după ultimele montări, ca să nu mai vorbesc de Caligula, că sînteți adeptul unor cadre scenice de idei in locul decorului obișnuit ? — E o experiență începută acum cîțiva ani, aș îndrăzni să spun, devenită tradiție la mine, ca împreună cu compozitorul, scenograful, să mișcăm într-un anumit cadru scenic purificat acțiunea pieselor, cadru pe care l-am presupus, într-un fel, universul de gîndire al dramaturgului. Deci, am înlocuit cadrul de efecte și recuzită cu idei care prin forța lor devin plastice, sugerează, spun mult, mai mult decit un simplu decor, exprimînd prin plastica eliberată a interpreților conținutul de idei al piesei surprins în imaginația noastră. Acest cadru al ideilor este, după mine, baza artei scenice. Cum Marceau n-are nevoie de decor, noi cei ce vorbim pe scenă — deci avantaj în plus — nu avem nevoie decât de ideea unui cadru de desfășurare a acțiunii. Trucul teatral nu mă mai interesează. — Ce ne puteți spune despre modul cum critica v-a înțeles intențiile și a netezit drumul spectacolului spre public ? — Nu sunt mulțumit de ceea ce s-a scris despre Caligula. Sunt intrigat, că, exceptînd cronicile lui Călin Căliman, din Tribuna, Ion Vlad din Steaua și toată cronica italiană care, nu numai că a susținut mai mult valoarea acestei realizări, dar a reușit să ne surprindă în intimele noastre gînduri asupra spectacolului — restul celor care au scris au rămas la suprafață, oferind cititorului niște rînduri de serviciu. Alții n-au scris de loc. Sînt mirat de ce nu s-a dat satisfacție actorilor și Teatrului Național, satisfacție pe care eu personal n-o cer, deoarece am trecut de această fază, de ce cronicarii care ne-au însoțit în străinătate n-au citat și vorbit publicului despre aprecierile presei din Italia, citind lucrurile de fond apărute în articolele care le-au fost puse la dispoziție în întregime. — Sînteți în fază finală de transpunere scenică a comediei Un vis în noaptea miezului de vară de W. Shakespeare. Așadar, o trecere de la tragedie la comedie ? — Confruntarea Ifigeniei în Aulis și a Caligiulei cu publicul italian a însemnat pentru noi un revelator succes. Ca urmare, avem contractat un turneu în Italia cu comedia amintită. Reintro cu mare bucurie, după o absență îndelungată, pe scena cu o totulă altă gîndire, căutînd, din punct de vedere scenic, plasarea acțiunii în acel cadru unic al ideilor. Un vis în noaptea miezului de vară nu creează un caracter sau mai multe caractere, ci un univers. Un univers al exuberanței, al bucuriei, al iubirii, mult mai greu de realizat decît fondul cenușiu al unei drame care se conturează prin acțiunea eroului. Mulți critici, mulți specialiști au spus că această piesă nu poate fi pusă în scenă deoarece trecerea de la vis la viață neputînd fi realizată scenic, există pericolul de a intra în basm sau în poveste. Problema nu e rezolvată în întregime nici în spectacolul pe care-l încerc. Urmăresc o actualizare pe care lucrarea mi-a provocat-o și mi-a permis-o. Este vorba de o critică a inconstanței și a pericolului dragostei, a hippy-lor sau a fenomenului beat, inconstanță care, de-a lungul secolelor, s-a manifestat în mod diferit. De ce oare, dacă Shakespeare a fost jucat romantic în epoca romantică, nu poate fi jucat actual în epoca noastră fără a-i vulgariza ideile ? VIOREL CACOVEANU Scenă din spectacolul cu piesa CALIGULA de Camus Numărul următor al revistei, consacrat Sibiului, va reflecta prin tematica materialelor literare, științifice și culturale, efervescența creatoare a vechiului centru transilvănean, leagăn al Tribunei lui Slavici. cronica literară A. E. Baconsky: Cadavre în vid Puneam nu de mult poezia lui A. E. Baconsky (vezi Prezențe poetice, 1968) sub semnul imaginii muzicale și a nostambulismului romantic, direcții în care bănuiam că se va desfășura evoluția sa ulterioară. Ca orientare problematică, ea a luat însă calea declarației profetice și a negării îndurerate. Trece acum prin lirica lui Baconsky un vânt justițiar, venit parcă din Scrisorile eminesciene și o spaimă blagiană în fața nimicului care te absoarbe („Mamă, — nimicul — marele ! Spaima de marele / îmi cutremură noapte de noapte grădină“ — Din adine), modele ilustre pe care le simțim în tiparele unor imagini sau chiar în anumite atitudini protestatare. Te întîmpină chiar de la început negația categorică, dar sub forma unei originale „rugi“ melodioase: „Doamne al visului, sîngele nu mai are venin — ghilotina deca,pătează cadavre. „ Un NU, poate un NU, / ar mai fi de rostit / în această biserică goală / unde predică fără-ncetare / o bandă de magnetofon“ (Aleluia). Purtîndu-și ochiul peste lume — noțiune generică și nu neapărat formă a prezentului imediat — poetul vede cadavre, galerii sumbre prin care destinul nostru rătăcește (probabil o sugestie camusiană), imperii destrămate, împărați anacronici pe care oamenii au uitat să-i detroneze, tezaure false, biserici fără fervoare, închinători ipocriți, deci un vid care se extinde amenințător, degradând substanța formelor istorice, transformînd lucrurile în negația lor, începe dominația paraformelor: paraistorie, paralizică, paraviață, chiar paracadavru, cînd „totul seamănă și totul e altceva“, cînd „pînă și solitudinea ta, pustia, galbena ta solitudine iși va părăsi albia“ (Paraistorie). Poetul suferă teroarea istoriei, are o ascuțită inutiție a golurilor prevestitoare de mutații catastrofice, simte că va veni o perioadă a „diluviilor albe“, hidrotimpul, care va nimici întrebările dramatice ale „anotimpului electronic“. Mantia de profet îndurerat îl prinde bine pe romanticul melancolic de odinioară: „E în toate un timbru de evocare, nu îmi aduc aminte fără memorie, / semnele nu mai conduc, săgețile-ntoarse în sine / arată drumul care nu mai e drum / o, Doamne, / milostivește-te / de protoplasma orfană“ (Isaia în pustie); sau: „Produși ai hazardului, împăraților / fără coroană, vai vouă! / Robii sunt morți / și cadavrele lor / putrezesc în galere“ (Cadavre în vid) sau: „înstelat, fantomatic și palid — treime de o ființă, nimb fără știre visat — înstelat, fantomatic și palid — / vai, vouă, celor născuți la confluența însîngerată / a răsăritului cu amurgul“ (înstelat, fantomatic și palid). Poza romantică a damnării, paliditatea, gesticulația teatrală, orgoliul profetic, sunt păstrate, chiar duse la paroxism, dar substanța imaginilor e alta, orientarea viziunii radical schimbată, nicit unii recenzenți au și pus problema sincerității poetului și a organicității liricii sale actuale. Firește, putem fi sau nu de acord cu acel vae victis, pronunțat cu amoros la adresa civilizației electronice de pe un amvon imaginar, sau cu invocarea unui Hamlet apocrif, ori cu atîtea din declarațiile spăimoase, apocaliptice, ale poetului care-și așteaptă „cealaltă naștere“, deci o existență purificată de iluzii istoriste, scoasă din orbita vacarmului modern. Artistic vorbind, ne interesează și sinceritatea, dar mai ales valoarea de sugestie și consistența noilor proiecții vizionare. A. E. Baconsky ne prezintă astăzi pînă la un punct imaginea răsturnată a celui care a fost odinioară. Eului simpatetic, voluptuos și benedictin din celelalte volume i se substituie acum un eu torturat, necruțător și sumbru, care simte nu farmecul ci dramatismul vieții cotidiene; adeziunea cedează locul negației, dar folosind aceleași forme romantice, acum pronunțat explosive. Zonele umbrite ale sufletului, cultivate pe vremuri pentru muzica lor difuză, ca și predilecția pentru epocile revolute — primesc valențe noi, mai exact, sunt supuse unei radicalizări extreme. Necruțător cu istoria dar și cu sine („nu mai vreau să zîmbesc, vreau să exist“), neîncrezător în cuvinte („nimicul — blagian ! — sigilează cuvintele“), profetic și îndurerat, poetul devine un veritabil creator de bestiarii, unde imaginile întunecate, terifiante, se alătură declarațiilor — amestec de viziune și diatribă. Supără însă, pe alocuri, nu vehemența tonului, indignarea profetică („facit indignație versum“, spunea Juvenal), ci o anumită mărunțire a problematicii. Torturat de amenințarea vidului istoric in expansiune („Vid, vid, Vid —- / prea mult vid în istorie / și toate nu vor decît să te-nvețe / supunerea oarbă și spaima“), poetul apasă deodată pe toate clapele inimii. Rezultă numeroase imagini puternice ale golului metafizic ce te învăluie amenințător: „De-acum numai zilele — sub stele plînsul dispare / în ochii pustii. Tot mai rar, mai înalt, mai departe în gol cîte-o lacrimă fluieră căzînd pe stalactite de cleștar“. Rezultă mai ales o lirică a halucinațiilor provocate de un „rău istoric“ imemorial, ca în acest Sonet negru, fără îndoială piesă de antologie: „Ce să vă caut, ce să vă mai cint ? / Semnul pustiu, pădure străvezie, / nopțile ard, și fiecare zi e / o țară unde nu-mi găsesc mormînt. Pe ochiul mare pleoapa mea tîrzie J coboară-ntunecată. Nimbul sfînt al stelei celei mari declină-n vint, / fantome-nsingerate-ncep să-nvie. . Singur rămas visezi printre făclii / cai negri, cîmpuri moarte, umbre vii, / și nu mai ești în stare să le numeri ... / Și capete, tăiate odinioară, / se-ntorc de undeva ca o povară / ce ți-a fost dat s-o porți mereu pe umeri“. Zarea privirii se umple de imagini vii, miraculoase; în postura sa de profet modern, poetul aruncă blesteme, amenință lumea prezentă și viitoare cu plăgi cumplite, tună și fulgeră, purtind deasupra capetelor noastre uluite biciul expresiei vatkcinare. Viziunile spăimoase, halucinațiile, exclamațiile îndurerate, plîngerile, curg în avalanșă, dar ajung la noi sub forma unor imagini rafinate, care se înlănțuie muzical. Urechea se umple de ritmuri lente care te învăluie și te invită la reflecție: „dans al cetățiilor obosite, crepuscul roșu, abenda land . . . agonia ticăloșitelor neamuri sufocate în aur și purpură veche.../ animale și păsări de pradă pe steaguri se schimbă în hiene și corbi.. . iarăși mă voi întoarce-ne pădurile mele, 1000 de ani pînă cînd va trece avalanșa absurdă . .. hoardele . . . vîntul a și început să miroase o carne crudă sub șecile cailor ... vîntul stepelor, miros de scuturi de piele ...“ (Abendland). Vehementă și justițiară, mînia poetului e trasă în ritmuri largi, sacerdotale, semut că A. E. Baconsky nu s-a îndepărtat totuși prea mult, nici în noua ipostază, de vocația sa structurală. Cadavre în vid ne prezintă o conștiință dramatică și lucidă, care-și pune întrebări decisive, ce depășesc simplele tatonări experimentale, foarte la modă astăzi; răspunsurile acestei conștiințe torturate ating nu odată vibrația unică, tulburătoare, a marii poezii. ION OARCASU