Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)
1971-02-25 / nr. 8
Șansa foiletonului Intr-o discuție cum este aceea pe care Adrian Marino a inițiat-o prin succesivele „radiografii“ asupra foiletonului, nu poate fi vorba pur și simplu de vreo replică între rechizitoriu și pledoarie în cauza foiletonului în special sau a unei alte specii a criticii în general. Acestea, împreună și fiecare în parte, se apără prin însăși rațiunea lor de a fi,care nu poate fi explicată și argumentată. Este o rațiune mult superioară motivelor simple pe care le putem găsi pentru a spune: cutare specie este facilă sau pasageră, cutare cuprinzătoare sau eternă, o rațiune descinsă direct din rațiunea generală de a fi deosebite a tuturor lucrurilor de pe acest pămînt și de aiurea. O putem compara — și iertat să ne fie caracterul atît de antilivresc al comparației — cu aceea care împarte luptătorii după cele zece sau cîte ar fi categorii de greutate. Din faptul că ultima categorie, cea supergrea, le este superioară în gabarit și performanță tuturor celorlalte și că din rândurile ei este ales supercampionul lumii, putem trage concluzia superfluității lor? Nicidecum. Cine are cît de cît habar de materie știe că de cele mai multe ori luptătorii de la categoriile mici dețin o tehnică cizelată pînă la artă, pe cînd, din contră, cei grei, bazîndu-se mai ales pe greutatea pumnului, sînt adesea lenți, neîndemânatici în ring. Nu se spune de atâtea ori în lumea boxului, că cutare luptător minuscul ar pulveriza pe toți coloșii din jurul sutei de kilograme, dacă i-ar fi posibil să sporească proporțional în gabarit, fără pierderea îndemînării tehnice? Pe lîngă foarte numeroasele lui dezavantaje, pe care Adrian Marino a avut grijă să le enumere și analizeze sistematic, foiletonul deține și un avantaj de care nu văd totuși cum nu s-ar ține seamă fără a nesocoti cu totul funcția specifică a criticii literare. El este, prin excelență, genul în limitele căruia se realizează contactul direct între spiritul critic și fenomenul literar concret. Aici se produce această întîlnire în condiții de maximă puritate și firesc, fără serviciul intermediar al perspectivei sintetice sau generalizatoare, în afara dimensiunilor, în alte cazuri obligatorii, ale istorismului. Foiletonul are marea răspundere de a se pronunța. Pe cît posibil fără echivoc sau subterfugii, în legătură cu foarte elementara întrebare despre un anumit fenomen artistic: cum este? Sîntem foarte conștienți de contextul și presa hotărât defavorabile de care se bucură, în ultima vreme, procesul exersării directe a spiritului critic, context exprimat prin suita de variații în jurul acuzei de impresionism. Nu avem nimic împotriva exprimării libere a crezurilor literare și nici împotriva ascuțișului lor polemic oricât de accentuat, numai că am dori să atragem atenția celor ce-și exprimă cu bucurie intoleranța față de așa zisul impresionism că trebuie să le fie clar că anulează, cu aceeași lovitură, însăși rațiunea acelui contact dintre spiritul critic și operă. Deci, dacă impresionismul este condamnabil, înseamnă, prin însăși logica lucrurilor, că nu este nevoie ca spiritul critic să stea vreodată față în față numai cu opera, ci cată să-și găsească rolul în aria largă a excrescențelor ei de tot felul. Cum, în ce ne privește, rămînem atît de întârziați încât cultivăm prejudecata după care rostul criticii este acela de a răspunde, simplificînd, la întrebarea: cum este opera, credem că foiletonul este specia critică în care acest răspuns se elaborează în primă instanță și cu maximum de prospețime. In cuprinsul foiletonului doar, și pentru întîia dată, cei doi factori se confruntă, iar spiritul critic are libertatea și ocazia de a se manifesta primar și originar, de a-și pune în mișcare capacitățile de impresionare, de a vibra, de a-și începe lucrarea specifică. Cu un termen, a cărui întreagă răspundere o realizăm și o admitem, începe a se autoexprima, a se manifesta liric. Dacă acest moment nu are nici o importanță pentru armonia cuprinzătoare, superioară, a criticii literare și polifoniile ei variate, atunci înseamnă că nu are importanță nici nota inițială, felul cum începe să sonorizeze instrumentul muzical, pentru un întreg concert. Evident că o construcție critică amplă, de o arhitectonică savantă, rămîne, comparativ, mult mai valoroasă. Numai că, atît în execuția ei de amănunt cît și în concepția ei generală, o asemenea construcție se cere inspirată de funcția originară pe care spiritul critic o are de a se manifesta, liric am spus noi, în contact cu fenomenul concret. Altfel, construcția respectivă are aerul dezolant și inuman al unei hale sprijinite pe abstracțiuni, iar performanțele analitice, comparatiste sau istoriciste se cheltuiesc în gol, ca orgolioase deșertăciuni; în această ipostază a sa, critica se sustrage domeniului literar propriuzis, căutîndu-și, printr-un firesc imbold, compensații în teritoriul străin și tăgăduitor de satisfacții lustruite, de moment ,scientismul. Nu vrem să spunem, prin aceasta, nici că foiletonul ar fi școala obligatorie a criticii literare. Ne-ar contrazice o serie de construcții valabile, realizate fără exercițiul preliminar al foiletonului. Vrem să spunem doar că nu toate construcțiile pretins critice se resimt de practica acelui contact direct între spiritul critic și operă și că această lipsă le rămîne ca o întristătoare servitute. Nu putem avea nimic împotrivă ca, în totalitatea ei, critica literară să devină cît mai sistematică, mai scientistă și mai ambițioasă a se realiza pe dimensiunea grandiosului. Un singur lucru trebuie să i se pretindă: să nu-și trădeze funcția primordială și, esențială, procesul respirației vitale, adică acea capacitate de a reacționa și de a se exprima liric în fața unei opere. Spunem liric și ne gândim atît la lirismul obiectivat în fond ideatic: ipoteze și construcții, cît și la cel direct, exprimat în text de factură poematică. Iar foiletonul, revenind, nu este altceva decât specia critică în care această funcție se exprimă mai direct și mai spontan. Cît e de utilă sau dăunătoare practicarea lui pentru o carieră de critic, rămîne să se aprecieze de la caz la caz. Cert este că, din deficiențele foiletonului ca specie, adică din neputința lui de a acoperi un spațiu mai vast, fie pe orizontală fie pe verticală, nu putem extrage o condamnare a celor care îl practică. Important este doar cum îl practică. După cum nici nu putem elogia cu promptitudine pe cei care îl resping din principiu și mărturisesc ambiții constructive mai vaste, numai pentru aceste ambiții. Cearta genurilor și a speciilor este o căutare într-un sac închis; criticii realizează diferitele specii, iar nu acestea din urmă pe ei MIRCEA TOMUȘ recenzii Alexandru Grigore: Tăgadă Niște tăgade blinde în fond, cărora le lipsește violența gestului eretic. Poezia nu urmărește să nege, cît să recupereze, să salveze lucrurile și să se salveze odată cu ele: „Eu pîinea dinaintea deșertului / ,să-mi fie retezate orbitele / și lacrima și pământul de apoi / numai cu viul cu pîinea preacurată“, (pag. 17). Poetul nu se simte refuzat de miracol, el deține încă puteri neașteptate, care pot consacra, sunt în stare să mîntuie, în măsura în care este acceptată stare de sfîntă umilință: „Cenușa e pe creștetul umilit de bunăvoie / mâinile mele ,mîntuie lacrima copilului / strigătul meu limpezește / mîlul din ochiul păianjenului“. In ciclul al doilea al cărții Noaptea (primul intitulat Invocații, mai puțin problematic, ritualic) se reține motivul zidului, expresie a contingentului, care își găsește rezolvarea, înainte de a deveni torturant, copleșitor. Cea de a treia secțiune a cărții, Tăgade, este poate cea mai blagiană în viziune, încercînd totuși o desprindere de amintita influență prin situarea în acceptare și imanent: ,,Ca și cum neodihna și totdeauna voi / prietenii mei buhăiți de tristețe / ca și cum mi-aș putea linge rănile / prin ploaia blindă ca un ochi de cerb“. Alexandru Grigore se dovedește un talent deosebit de interesant, care ne face să așteptăm cu încredere evoluția sa, ce este de pe acum promițătoare. Scriind o poezie mai puțin permeabilă la înnoiri, conservatoare a unei direcții lirice tradiționale, echilibrate, poetul se înscrie ca o prezență aparte, pentru care izvoarele lirismului sunt încă vii și necercetate. cronica literară Petre stoica: O caseta cu șerpi Morariu: Spectacol de pantomimă Poezia lui Petre Stoica a început prin a fi o frumoasă și plină de acuratețe caligrafie a sentimentelor simple, naturiste, senine, evocatoare și a continuat să își păstreze prin ani acest caracteristic desen limpede și precis de pictură naivă, schimbînd doar temele și nuanțele de fond pe măsură ce vîrstele îi impuneau accente noi și unghiuri de vedere inedite. Poetul și-a populat încetul cu încetul poezia cu lucrurile și ființele din preajmă, familiare, cu lucrurile și făpturile din amintire, cu o întreagă recuzită de obiecte desuete, mici relicve sentimentale dintr-o epocă revolută, cu personaje pitorești aparținînd aceluiași timp reînviat, situîndu-se cu predilecție în vechile tîrguri ale Banatului natal. Nu a obosit să le cînte, să le evoce, să-și reconstituie copilăria cu ajutorul lor, să se refugieze cu blindă autoironie într-un peisaj liric poate lipsit de strălucire dar atașant și regenerator. Desigur, motivele concrete ale inspirației sale sunt mult mai numeroase, inventarul celor de care se leagă emoția sa lirică e mai vast și cuprinde treptat elemente ale marelui oraș, ale civilizației, ale culturii, dar o privire nostalgică revine mereu către liniștea acelui spațiu cu amintiri reale sau imaginare al orășelului de provincie, de unde pendulează apoi în extrema cealaltă a fundalurilor moderne, cu neliniștea și angoasele lor specifice. Petre Stoica a înaintat cu pas lent în domeniul poetic dar și cu o tenacitate ce-i este proprie, reușind să-și făurească un univers distinct nu numai prin semnele lui exterioare ci și prin accentele afective, prin etosul de profunde rezonanțe omenești care îl străbat. E interesant de notat cum, de la volum La volum, poezia lui Stoica a devenit tot mai gravă, și-a precizat atitudinile fundamentale, impregnînduse de atmosfera larg reprezentativă a epocii noastre, atmosferă ce poartă în sine, ca o încărcătură electrică, atît dramele de amploare ale omenirii cît și pe cele individuale, adeseori răsfrîngeri ale celor dinții. Ultimul volum O casetă cu șerpi (Ed. Cartea românească, 1970) vine să confirme această evoluție interioară această metamorfoză lăuntrică ajunsă acum la stadiul ei cel mai radical, cel mai stringent, unde dezgustul calm și angoasa alternează cu „furia“ poetică: „Mărire prafului proprietății sale democratice / se depune pe sarcofagul scrinului cu amintiri / de familie îngroapă privirile din tablouri șterse / formulele magice fără strălucirea dictatorilor blînzi / unde-s zăpezile de altădată preasumați inventatorii/ pentru mine un ou de cioară valorează mai mult / decit o mitralieră atomică și pe voi vă înghite odată / zeița prafului în locul ochelarilor pe nas vă rămân / testicole de hienă c atita praf pe pergamentul istoriei / alah limbile voastre e frumoase ca o otrăvitoarele ciuperci / cînd deschideți gura se oxidează lumina alah și iarăși alah un secol iese din altul înfășurat in scutece / de praf o spun cumina la inimă deși / adevărul a fost secularizat“ (Cumina la inimă). O carte foarte unitară ca ton, ca dicțiune, ca ritm al stărilor de suflet, ca atitudine față de epocă, față de viață, față de sine. E aici o sinteză a lirismului său, a tuturor calităților sale incontestabile, de formă și de conținut, ca să spunem astfel. Versul devenit mai polifonic are totuși o fluiditate cuceritoare, te duce cu ușurință prin spații și orizonturi metaforice pline de prospețime și diversitate, oprindu-se însă totdeauna la timp, ca la o bătaie secretă; în ce privește discursul liric, el concentrează de astă dată mai multe esențe ca de obicei. Marea candoare lirică a lui Petre Stoica se pune aici excelent în lumină, tocmai prin contrast cu aceea ce vine să o umbrească, să o mortifice, cu întregul cortegiu de spectre pe care evul atomic, și nu numai el, i-l scoate înainte. Căci e vorba și de alte „fantome“ ale propriei vîrste și ale atîtor experiențe mai mult sau mai puțin amare încercate prin ani. Să ascultăm această confesiune melancolică, atît de sugestivă pentru tot ceea ce este farmec și elevație la ora actuală în poezia sa: „Filigran de corbi în zăpadă gravuri fumurii / cîndva mă duceam să caligrafiez candoarea copilăriei / pe ghiață; eram ocrotit de Andersen singur sînt azi / pe cîmpul îndreptat spre oceane cu soare spre limanuri / cu hortensii lampioane și muzici dar azi sînt bătrân port / aproape patru decenii de lemne pe umeri nu mai am nu / nici sănii nici cai cu valtrapuri de aur umblu singur / pe cîmpul cu desene de păcură destinul meu e tăcerea / și aștept să fiu mîncat de iepuri umblu singur nu știu / cîte ora printre marii poeți; fructele mele sînt bulgări/ de cocs iertați-mă și mîine și azi“ (Lemne pe umeri). S-ar putea cita numeroase bucăți de o atare natură, în care destinul liric al poetului se strămută rînd pe rînd în imagini din cele mai semnificative și mai frumoase, unde sentimentul erotic găsește în cîteva locuri expresii remarcabile. Dar altceva vom sublinia aici. E vorba de ascendența pe care o capătă la Petre Stoica ironia, umorul, sarcasmul, cu toate nuanțele lor, îndeosebi cele întunecate. E un mod al candorii de a-și apăra teritoriile invadate și mai puțin o tendință conștientă; un program. Tocmai de aceea, nimic ostentativ în utilizarea lor. Dimpotrivă, ele se contopesc total cu fluxul liric, dîndu-i o notă aparte, ca în acest poem unde umorul ia asupra lui toată gravitatea viziunii: „Peste cîteva clipe în piață are loc execuția mea / asistă și vulturii vulpile grafologii asistă contabilii / e viva sosesc toboșarii lui Napoleon sosește și clipa / cînd litera funiei cade pe gîtul acesta prin care / a trecut un rîu de coniac sînt executat pe bună dreptate prea am iubit cu ardoare filatelia / adevărului mușcatele / și n-am tras cu urechea la șoaptele crengilor nu-mi / pare rău că mor unde e muza mea de demult spune / cine îmi admiră limba suav adiind atîrnînd / petală de trandafir curînd voi fi și demn și rigid / moșteniți-mi curajul pînă atunci domnișoară stewarde să / vă propun un zbor de agremen“ (Limba suav atîrnînd). „Caseta“ lui Petre Stoica e plină intr-adevăr cu lucruri de preț și regretăm că nu am putut insista asupra lor așa cum s-ar fi cuvenit s-o facem într-un moment de vîrf al izbînzilor sale poetice.* Modest Morariu se situează în categoria poeților discursivi, conversaționali și dezinvolți care au început în ultimul timp să-și facă loc și să fie admiși pe scena poeziei actuale, poate prea egoistă în cultivarea cu exclusivitate a unor formule de altă ținută, mai severă. Alături de un Mircea Ivănescu sau de un Matei Călinescu, autorul acestui Spectacol de pantomimă (Ed. Cartea românească, 1970) a avut curajul de a fi el însuși, de a se supune propriilor exigențe și imbolduri, fără a căuta să fie la modă. A mers ca și confrații amintiți pe drumul indicat de ceea ce era mai intim și mai adevărat în natura sa, utilizînd exact mijloacele de care dispunea în mod firesc. A ajuns astfel la o poezie a sa, reprezentativă, în care poate fi recunoscut și apreciat ca atare. Spre deosebire de M. Ivănescu, autor de poeme dense și debordînd de fantezia amănuntului concret (scrise totuși în același stil al discursivității totale) sau de Matei Călinescu, mai metaforic și secret, Modest Morariu scrie o poezie discursivă în limbajul cel mai comun cu putință, de proces verbal aproape, de conversație obișnuită sau voit pretențioasă, eludînd mereu poetizarea, aerul de mister verbal. E o modalitate care s-a practicat și se practică încă în poezia modernă, și cu bune efecte, așa cum le întîlnim și la poetul nostru. Acesta e un citadin intelectual absorbit de preocupările sale, de mediul restrîns în care trăiește. Poezia sa se naște ca o reacție necesară față de limitele și monotonia acestei ambianțe, ca un răspuns al ființei lăuntrice