Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1897 (Anul 1, nr. 1-122)
1897-02-14 / nr. 30
Anul I Arad, Vineri 14/26 Februarie 1897 Nr. 30 ADMINISTRATIA ARAD, STR. AULICH (ADAM) 1 REDACTIA ARAD, STR. AULICH (ADAM) 1 ABONAMENTUL Pentru Austro-Ungaria: pe 1 an fl. 10; pe 1/2 an fl. 5; pe */* de an fl. 2-50 ; pe 1 lună fl. N-rii de Duminecă pe an fl. 1.50. Pentru Romania fi străinătate: pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. INSERŢIUNILE: aefir garmond: prima dată 7 cr.; a doaua oară 6 cr. a treia oară 1 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publicaţiune. Atât abonamentele cât şi inserţiunile sânt a se plăti înainte. Scrisori nefrancate nu se primesc. ROMÂNISMUL ÎN BIHOR „Oamenii aceştia nu ştiu să lucre nimic pentru public,. De nu se tem, poate le este ruşine să facă ceva : când vorbim despre Crădani, ne vine aminte întru asemănare cei doi filosofi din dialogul lui Platone, cărora le era ruşine a-şi spune greşelile părerilor sale“. Cu aceste cuvinte descrie Papiu Parian In Istoria Românilor din Dacia Superioară starea politică şi socială a Românilor din Bihor înainte cu 45 de ani. Dacă asemănăm starea de astăzi cu cea de atunci, cuvintele nemuritorului Papiu au particularitatea lor profetică de a ne înfăţişa situaţiunea actuală a Românilor bihoreni. Tinerimea română de la Academia din Oradea-mare a ridicat valul, care acoperea de atâta vreme raporturile false ale vieţii sociale şi naţionale în Bihor. Comitatul Bihorului, sau Ţeara Bihării, este pământul tradiţiunilor şi a suvenirilor naţionale celor mai scumpe şi măreţe. Aici a trăit şi s’a desvoltat naţionalitatea română cu limba şi cu obiceiurile sale dela începutul existenţei sale neîntrerupt. Şi dacă în vremile de grele încercări Românii din Bihor au ştiut să-şi afirme individualitatea lor naţională, ar putea ei astăzi să se dea în lături de la împlinirea datoriei lor în faţa primejdiei ce ameninţă naţionalitatea noastră ? Nu! • Cu toate acestea, stările de lucruri ale vieţii sociale din părţile acelea, trebue să inspire serioase îngrijiri fiecărui Român cu tragere de inimă pentru neamul său, căci nu este vorba mai puţin, decât de lâncezirea şi căderea sentimentului naţional în familiii şi şi în societate. Aceasta ne atinge cu atât mai dureros, cu cât în Oradea-mare şi în Beiuş, două centre ale comitatului, avem o inteligenţă numeroasă, care prin posiţia şi cultura sa este datoare a se pune înainte pilda vie în cultivarea sentimentului şi a virtuţilor naţionale în popor. Care este însă realitatea? Clasa inteligentă preferă cultura maghiară celei româneşti, şi vorbeşte mai cu plăcere limba maghiară decât limba naţională. Este dureroasă pentru noi această constatare. Dar’ trebue să ne închinăm înaintea acelor vrednici tineri români de la Academia din Orade, care au avut curajul s’o facă în publicitate, şi să combată spiritul demoralisator, care se propagă în societatea românească de însăşi clasa inteligentă. Râul din societate s’a întins şi asupra aşezămintelor noastre de cultură. In seminariul gr.-cat. român din Oradea-mare, pe timpul rectorilor Ioan Pop şi Iustin Popfiu, se da tinerimei române educaţiune românească, astăzi li se da educaţiune ungurească. La biserica gr.-or. română de acolo, sub nemijlocita controlă a consistorului, procesele verbale ale comitetului parochial se poartă în limba maghiară. Şi este lucru prea firesc, ca acest curent primejdios culturei noastre naţionale să se resimtă şi în viaţa politică a Românilor din Bihor. Românii din Ungaria şi Transilvania s’au organizat într’un partid naţional, pe basa programulm dela 1881, care a ţinut conferinţele sale regulat într’un şir de ani neîmpedecat. Fost-au aleşi la aceste conferinţe ca delegaţi şi fruntaşii Românilor din Oradeamare, dar’ ei tot-d’auna s’au ţinut în reservă, şi departe de orice mişcare naţională care ar putea sâ-’i supere pe Unguri. Consecvenţele acestei politice neromâneşti sânt, că poporul se înstrăinează mereu de cătră conducătorii sei fireşti, pe care apoi străinii îl stăpânesc şi-l exploatează cu desăvîrşire. Sunt, fără îndoială, atât în Oradea cât şi în Beiuş, bărbaţi foarte vrednici, cari fie din modestie, fie, ca sa nu atingă susceptibilităţile altora, nu au luat parte până acum în conducerea afacerilor publice. Când însă cei cari au fost puşi în capul afacerilor, pentru câ nu pot, ori pentru câ nu voiesc, stau nemişcaţi şi nu întreprind nimic pentru ridicarea moralului şî a sentimentului naţional, modestia trebue pusă la o parte, şi să-şi facă fiecare datoria de român. Concentrarea forţelor. Lörinczy György, secretarul Kultur-egyletului din Nordul Ungariei, a adresat o epistolă deschisă ministrului Wlassics, în care propune reorganisarea asociaţiunilor culturale, un sens de a se concentra forţele. Să se întemeieze anume un centru la Budapesta, care în celelalte părţi ale ţării să se institue filiale; Kulturegyletului din Ardeal săi se alăture filiale în Sătmar, Bihor, Maramureş etc., cel din sudul ţării să stăpânească întreg Banatul... Cu un cuvânt: să desvoalte acţiune mai ales intre naţionalităţi. Pe întrecute! Chestiunea românească e azi una dintre problemele de care o mulţime de capete maghiare par a se ocupa cu oarecare predilecţiune. Broşuri peste broşuri, opuri chiar voluminoase, din mai multe tomuri mari, şi pregătite în decurs de ani de zile, apoi article de ziar, chclii întregi, unii după alţii, curg Dunăre de sub teascurile tipografiilor jidoveşti, cu desbateri, meditări, invenţii de nouă şi nouă mijloace de „resolvare" a chestiunii româneşti, care „trebue grabnic şi temeinic resolvată“, deşi ea, după declaraţia atâtor corifei „nici nu există“! Dacă n’am şti cu cine avem a face, ar trebui să ne prindă mirarea, că de unde până unde atâta interes faţă de această urgisită naţie valahă şi chestia ei ? Când ai în capul ţerii un guvern cu un căprar de panduri în frunte, ca azi, şi de 80 de ani tot aşa, ai putea foarte bine să te culci pe o ureche, de ciuda acestei chestiuni, că o frământă şi o sugrumă el, guvernul de-i poate ajunge! Au băgat însă oamenii de seamă un lucru. Este adecă această urgisită chestiune valahă pentru un anumit soiu de oameni, o bună oaie de muls: cu cât orice scăpătat, orice descreerat se va arăta mai „interesant“, mai invenţios în născocirea de mijloace prin care s’ar putea gâtui cumva graiul acestui popor ce strigă după dreptate şi libertate, şi prin cari s’ar putea ori nădăjduesc cel puţin că ’i sar putea tăia aripile avântului lui şi cultural şi economic, — cu atât are mai multe şanse de a deveni „celebru“, „om de stat“ chiar, fruntaş între patrioţi, dintr-o obscuritate ce a fost până aci. Jeszenszky şi Moldovan Gergely, Jancso Benedek şi Beksics Gusztáv, şi alţii, le-au dat dovezi vii că aşa este! Dar asta a pus în mişcare pe o întreagă haită de doritori de mărire. Şi azi ca ciupercile apar broşurile şi articolii de ziare asupra „resolvării chestiei valahe“, cam de cam mai mult fiind un salt mortal de pe tǎrâmul judecăţii sănâtoase pe al . . . nebuniei. ’Ţi-e mai mare „dragul“ să-i vezi pe atâţia „patrioţi“ şi încă „luminaţi“, întrecându-se în acest „joc“! Numai sub lumina aceasta putem privi şi cei patru articoli publicaţi de budgetivorul „Kolozsvár“ din Cluj în septămâna trecută asupra „resolvării cestiunii române, articoli eşiţi din peana Baronului Petrichevich — Horváth Kalman. Plecândde la cele recomandate de magistrul în d’ar de astea) Beksics, în cartea sa mai nouă pentru a sugruma chestiunea română, — baronul numit vrea să supraliciteze, sâ-l întreacă chiar pe măiestru, și în patru articoli își arată puterea fantasiei sale pe terenul de care e vorba. După ce spune că Ungurimea de pe Alföld şi cea din Secuime, trebue să se întărească teribil şi să se umfle (ca broasca din poveste) tot mai tare, cât noi Românii să fim striviţi între aceşti doi munţi ce se screm, dupăce cere ca statul să pretindă dela orice cetăţean ce ocupă un post public, până şi dela profesorii şi învăţătorii confesionali, „mărturisirea publică a recunoaşterii suveranităţii statului maghiar“, de a pute ajunge în post ori nu ; — baronul propune : „Legea de naţionalităţi dela 1868 trebue sistată. N’a corespuns chemării sale în trecut, cu atât mai puţin o poate face în viitor. Cu disposabile ei nu e mulţumit nimenea, şi după ce nu e provenită din isvorul practic, nu poate fi executată! Dar, chiar pentru aceea ca legea să nu fie numai pe hârtie, şi să nu poată fi mereu aruncată ţerii în ochi, parlamentul ca paznic chemat şi executor al legilor, să vină cu un proiect pentru ştergerea aceleia!... car’ în noul proiect, să-’şi facă socoată ce se poate, ce e de lipsă, şi întemeiat pe prada timpului să-’i compună articolui (nouâi legi). „In noua lege e a se regula chestia de limbă. Asta în toate oficiile de stat, pe cum și în administrarea comitatelor, numai cea maghiară poate fi! „Că unde poate legea admite din oficiu şi altă limbă afară de cea maghiară, asta cumpânind bine, să o hotărască creatorii legii. Pentru că dacă legea odată s’a adus prin factori legali, ea trebue să se şi execute punctual în toate părţile sale. „In afară de funcţiile de stat şi de guvernare, cari să fie conduse exclusiv in limba maghiară, în colo peste tot locul se asigura folosirea neţărmurită a limbii materne. La universităţile din Budapesta şi Cluj, sânt a se crea facultăţi de teologie atât pe seama Românilor gr.-crt. cât şi pe a celor gr.-cat. Limba şi literatura română să-şi aibă la fiecare universitate catedra sa, şi afară de asta, în părţile locuite de Români, în toate şcoalele de stat şi confesionale, să se propue limba română ca obiect secundar. „Să „ajutăm“ poziţiei preoţilor români, unde sârăcia lor motivează ajutorarea. Să câştigăm intrînşii şi printrinşii pioneri însufleţiţi ai cauzei naţionale (maghiare), şi cheltuiala ce o facem cu asta, ni se va râsplăti cu prisosinţă! „Să ajutăm şcolile româneşti. Spre acest scop să luăm în fiecare an o sumă mai însemnată în budget. „Să vadă ei „bunăvoinţa“ noastră,... să le facem „plăcut“ traiul în statul maghiar, că cel ce a fost odată într’însul, să nu dorească a scăpa de el, ci şi din mari depărtări să dorească a veni înapoi la noi... „Şi după ce cu toţii ştim şi simţim că laolaltă avem să trăim, şi că în comun, în bună înţelegere avem să ne apărăm vatra contra orişicui, să oblim drumul cu minte prevăzătoare şi cu deplina speranţă a isbândei, spre asigurarea împăcării cu dânşii, şi atunci vom fi făcut un serviciu patriei şi cauzei maghiarismului. „Căci nu e de dispreţuit ca pe cele trei şi jumătate milioane de Români ce locuesc această patrie să-i câştigăm pentru cauza statului naţional maghiar! „Asta este atâta, cât a ridica puterea vechei patrii, cu a patra parte!..." Natural că nici de vorbă nu poţi sta asupra acestor insanităţi. Baronul ăsta întrece într’adevăr pe toţi fantaştii asupra chestiei noastre. El, care nu ştie nici câţi Români sântem în