Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1897 (Anul 1, nr. 1-122)

1897-02-14 / nr. 30

Anul I Arad, Vineri 14/26 Februarie 1897 Nr. 30 ADMINISTRATIA ARAD, STR. AULICH (ADAM) 1 REDACTIA ARAD, STR. AULICH (ADAM) 1 ABONAMENTUL Pentru Aus­tro-Ungari­a: pe 1 an fl. 10; pe 1/2 an fl. 5; pe */* de an fl. 2-50 ; pe 1 lună fl­­. N-rii de Duminecă pe an fl. 1.50. Pentru Romania fi străinătate: pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. INSERŢIUNILE: ae­­­fir garmond: prima­ dată 7 cr.; a doaua oară 6 cr. a treia­ oară 1 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publi­­caţiune. Atât abonamentele cât şi inserţiunile sânt a se plăti înainte. Scrisori nefrancate nu se primesc. ROMÂNISMUL ÎN BIHOR „Oamenii aceştia nu ştiu să lucre nimic pentru public,. De nu se tem, poate le este ruşine să facă ceva : când vorbim despre Crădani, ne vine aminte întru asemănare cei doi filosofi din dia­logul lui Platone, cărora le era ruşine a-­şi spune greşelile părerilor sale“. Cu aceste cuvinte descrie Papiu Pa­rian In Istoria Românilor din Dacia Su­perioară starea politică şi socială a Românilor din Bihor înainte cu 45 de ani. Dacă asemănăm starea de astăzi cu cea de atunci, cuvintele nemuri­torului Papiu au particularitatea lor profetică de a ne înfăţişa situaţiunea actuală a Românilor bihoreni. Tinerimea română de la Academia din Oradea-mare a ridicat valul, care acoperea de atâta vreme raporturile false ale vieţii sociale şi naţionale în Bihor. Comitatul Bihorului, sau Ţeara Bihării, este pământul tradiţiunilor şi a suvenirilor naţionale celor mai scumpe şi măreţe. Aici a trăit şi s’a desvoltat naţio­nalitatea română cu limba şi cu obi­ceiurile sale dela începutul existen­ţei sale neîntrerupt. Şi dacă în vremile de grele încer­cări Românii din Bihor au ştiut să-şi afirme individualitatea lor naţională, ar putea ei astăzi să se dea în lături de la împlinirea datoriei lor în faţa primejdiei ce ameninţă naţionalitatea noastră ? Nu! • Cu toate acestea, stările de lucruri ale vieţii sociale din părţile acelea, trebue să inspire serioase îngrijiri fiecărui Român cu tragere de inimă pentru neamul său, căci nu este vorba mai puţin, decât de lâncezirea şi căderea sentimentului naţional în familiii şi şi în societate. Aceasta ne atinge cu atât mai du­reros, cu cât în Oradea-mare şi în Beiuş, două centre ale comitatului, avem o inteligenţă numeroasă, care prin posiţia şi cultura sa este datoare a se pune înainte pilda vie în culti­varea sentimentului şi a virtuţilor naţionale în popor. Care este însă realitatea? Clasa inteligentă preferă cultura maghiară celei româneşti, şi vorbeşte mai cu plăcere limba maghiară decât limba naţională. Este dureroasă pentru noi această constatare. Dar’ trebue să ne închi­năm înaintea acelor vrednici tineri români de la Academia din Orade, care au avut curajul s’o facă în pub­licitate, şi să combată spiritul demo­­ralisator, care se propagă în socie­tatea românească de însăşi clasa in­teligentă. Râul din societate s’a întins şi a­­supra aşezămintelor noastre de cul­tură. In seminariul gr.-cat. român din Oradea-mare, pe timpul rectorilor Ioan Pop şi Iustin Popfiu, se da ti­­nerimei române educaţiune româ­nească, astăzi li­ se da educaţiune un­gurească. La biserica gr.-or. română de acolo, sub nemijlocita controlă a consistorului, procesele verbale ale comitetului parochial se poartă în limba maghiară. Şi este lucru prea firesc, ca acest curent primejdios culturei noastre na­ţionale să se resimtă şi în viaţa po­litică a Românilor din Bihor. Românii din Ungaria şi Transilvania s’au organizat într’un partid naţional, pe basa programulm dela 1881, care a ţinut conferinţele sale regulat într’un şir de ani neîmpedecat. Fost-au aleşi la aceste conferinţe ca delegaţi şi fruntaşii Românilor din Oradea­­mare, dar’ ei tot-d’auna s’au ţinut în reservă, şi departe de ori­ce mişcare naţională care ar putea sâ-’i supere pe Unguri. Consecvenţele acestei politice ne­româneşti sânt, că poporul se înstrăi­nează mereu de cătră conducătorii sei fireşti, pe care apoi străinii îl stăpânesc şi-­l exploatează cu desă­­vîrşire. Sunt, fără îndoială, atât în Oradea cât şi în Beiuş, bărbaţi foarte vrednici, cari fie din modestie, fie, ca sa nu atingă susceptibilităţile altora, nu au luat parte până acum în conducerea afacerilor publice. Când însă cei cari au fost puşi în capul afacerilor, pen­­tru­ câ nu pot, ori pentru­ câ nu voiesc, stau nemişcaţi şi nu întreprind nimic pentru ridicarea moralului şî a sen­timentului naţional, modestia trebue pusă la o parte, şi să-­şi facă fie­care datoria de român. Concentrarea forţelor. Lörinczy György, secretarul Kultur-egyletului din Nordul Un­gariei, a adresat o epistolă deschisă minis­trului Wlassics, în care propune reorgani­­sarea asociaţiunilor culturale, un sens de a se concentra forţele. Să se întemeieze anume un centru la Budapesta, care în celelalte părţi ale ţării să se institue filiale; Kultur­­egyletului din Ardeal să­­i­ se alăture filiale în Sătmar, Bihor, Maramureş etc., cel din sudul ţării să stăpânească întreg Banatul... Cu un cuvânt: să desvoalte acţiune mai ales intre naţionalităţi. Pe întrecute! Chestiunea românească e azi una dintre problemele de care o mulţime de capete maghiare par a se ocupa cu oare­care predilecţiune. Broşuri peste broşuri, opuri chiar volumi­noase, din mai multe tomuri mari, şi pregătite în decurs de ani de zile, apoi article de ziar, chclii întregi, unii după alţii, curg Dunăre de sub tea­scurile tipografiilor jidoveşti, cu des­­bateri, meditări, invenţii de nouă şi nouă mijloace de „resolvare" a­­ chestiunii româneşti, care „trebue grabnic şi temeinic resolvată“, deşi ea, după declaraţia atâtor corifei „nici nu există“! Dacă n’am şti cu cine avem a face, ar trebui să ne prindă mirarea, că de unde până unde atâta interes faţă de această urgisită naţie valahă şi chestia ei ? Când ai în capul ţerii un guvern cu un căprar de panduri în frunte, ca azi, şi de 80 de ani tot aşa, ai putea foarte bine să te culci pe o ureche, de ciuda acestei che­stiuni, că o frământă şi o sugrumă el, guvernul de-­i poate ajunge! Au băgat însă oamenii de seamă un lucru. Este adecă această urgisită ches­tiune valahă pentru un anumit soiu de oameni, o bună oaie de muls: cu cât ori­ce scăpătat, ori­ce descree­­rat se va arăta mai „interesant“, mai invenţios în născocirea de mijloace prin care s’ar putea gâtui cumva graiul acestui popor ce strigă după dreptate şi libertate, şi prin cari s’ar putea ori nădăjduesc cel puţin că ’i­ sar putea tăia aripile avântului lui şi cultural şi economic, — cu atât are mai multe şanse de a deveni „celebru“, „om de stat“ chiar, frun­taş între patrioţi, dintr-o obscuritate ce a fost până aci. Jeszenszky şi Moldovan Gergely, Jancso Benedek şi Beksics Gusztáv, şi alţii, le-au dat dovezi vii că aşa este! Dar asta a pus în mişcare pe o întreagă haită de doritori de mărire. Şi azi ca ciupercile apar broşurile şi articolii de ziare asupra „resolvării chestiei valahe“, cam­ de cam­ mai mult fiind un salt mortal de pe tǎ­râmul judecăţii sănâtoase pe al . . . nebuniei. ’Ţi-e mai mare „dragul“ să-­i vezi pe atâţia „patrioţi“ şi încă „luminaţi“, întrecându-se în acest „joc“! Numai sub lumina aceasta putem privi şi cei patru articoli publicaţi de budgetivorul „Kolozsvár“ din Cluj în septămâna trecută asupra „resolvării cestiunii române, articoli eşiţi din peana Baronului Petrichevich — Hor­váth Kalman. Plecând­­de la cele recomandate de magistrul în d’ar de astea) Beksics, în cartea sa mai nouă pentru a su­gruma chestiunea română, — baronul numit vrea să supraliciteze, sâ-­l în­treacă chiar pe măiestru, și în patru articoli își arată puterea fantasiei sale pe terenul de care e vorba. După­ ce spune că Ungurimea de pe Alföld şi cea din Secuime, trebue să se întărească teribil şi să se umfle (ca broasca din poveste) tot mai tare, cât noi Românii să fim striviţi între aceşti doi munţi ce se screm, după­­ce cere ca statul să pretindă dela ori­ce cetăţean ce ocupă un post public, până şi dela profesorii şi învă­ţătorii confesionali, „mărturisirea publică a recunoaşterii suveranităţii statului ma­ghiar“, de a pute ajunge în post ori nu ; — baronul propune : „Legea de naţionalităţi dela 1868 trebue sistată. N’a corespuns chemării sale în tre­cut, cu atât mai puţin o poate face în vii­tor. Cu disposabile ei nu e mulţumit ni­menea, şi după­ ce nu e provenită din isvo­­rul practic, nu poate fi executată! Dar, chiar pentru aceea ca legea să nu fie nu­mai pe hârtie, şi să nu poată fi mereu a­­runcată ţerii în ochi, parlamentul ca paznic chemat şi executor al legilor, să vină cu un proiect pentru ştergerea aceleia!... car’ în noul proiect, să-’şi facă socoată ce se poate, ce e de lipsă, şi întemeiat pe prada timpului să-’i compună articolui (nouâi legi). „In noua lege e a se regula chestia de limbă. Asta în toate oficiile de stat, pe cum și în administrarea comitatelor, numai cea ma­ghiară poate fi! „Că unde poate legea admite din oficiu şi altă limbă afară de cea maghiară, asta cumpânind bine, să o hotărască creatorii legii. Pentru­ că dacă legea odată s’a adus prin factori legali, ea trebue să se şi exe­cute punctual în toate părţile sale. „In afară de funcţiile de stat şi de guver­nare, cari să fie conduse exclusiv in limba maghiară, în colo peste tot locul se asigura folosirea neţărmurită a limbii materne. La universităţile din Budapesta şi Cluj, sânt a se crea facultăţi de teologie atât pe seama Românilor gr.-crt. cât şi pe a celor gr.-cat. Limba şi literatura română să-­şi aibă la fie­care universitate catedra sa, şi afară de asta, în părţile locuite de Români, în toate şcoalele de stat şi confesionale, să se propue limba română ca obiect se­cundar. „Să „ajutăm“ poziţiei preoţilor români, unde sârăcia lor motivează ajutorarea. Să câştigăm intrînşii şi printrinşii pioneri însu­fleţiţi ai cauzei naţionale (maghiare), şi chel­tuiala ce o facem cu asta, ni se va râsplăti cu prisosinţă! „Să ajutăm şcolile româneşti. Spre acest scop să luăm în fie­care an o sumă mai în­semnată în budget. „Să vadă ei „bunăvoinţa“ noastră,... să le facem „plăcut“ traiul în statul maghiar, că cel ce a fost odată într’însul, să nu dorească a scăpa de el, ci şi din mari depărtări să dorească a veni înapoi la noi... „Şi după ce cu toţii ştim şi simţim că la­olaltă avem să trăim, şi că în comun, în bună înţelegere avem să ne apărăm vatra contra ori­şi­cui, să oblim drumul cu minte prevăzătoare şi cu deplina speranţă a is­­bândei, spre asigurarea împăcării cu dânşii, şi atunci vom fi făcut un serviciu patriei şi cauzei maghiarismului. „Căci nu e de dispreţuit ca pe cele trei şi jumătate milioane de Români ce locuesc a­­ceastă patrie să-i câştigăm pentru cauza sta­tului naţional maghiar! „Asta este atâta, cât a ridica puterea ve­­chei patrii, cu a patra parte!..." Natural că nici de vorbă nu poţi sta asupra acestor insanităţi. Baronul ăsta întrece într’adevăr pe toţi fan­­taştii asupra chestiei noastre. El, care nu ştie nici câţi Români sântem în

Next